În mod particular prejudiciul nepatrimonial suferit de victima unui fapt ilicit care a avut ca urmare vătămarea integrității corporale sau a sănătății a avut acest temei normativ. De altfel, și art. 92 alin. (2) din Codul penal român din 1936 a prevăzut în mod expres acordarea de daune morale în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane.^1 Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, p. 106.^2 Ibidem. ... 6. Prin Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. VII din 29 decembrie 1952 s-a interzis repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial. Ca urmare, art. 92 alin. (2) din Codul penal a fost abrogat, iar Codul penal adoptat în 1968 nu a mai prevăzut nimic în această privință. ... 7.
\nCu toate acestea, chiar și în perioada comunistă, în pofida Deciziei de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952, instanțele judecătorești au acordat daune morale, dar numai în cazuri excepționale. Astfel, unele hotărâri nu utilizau denumirea doctrinară „prejudiciu moral“, dar făceau vorbire de un prejudiciu aflat la granița dintre prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial. Cele trei exemple cel mai des citate în doctrina vremii vizează, toate, consecințe ale unor vătămări corporale grave pentru că doar acestea erau considerate susceptibile de reparare pe cale pecuniară în perioada comunistă: prejudiciul de agrement (instanțele acordau o sumă pentru privarea victimei de participare la viața socială în aceeași măsură în care o făcea anterior faptei ilicite), prejudiciul constând în efortul suplimentar pe care trebuie să îl depună victima la locul de muncă, după accident, pentru a obține același salariu, efort suplimentar provocat de existența unei stări de incapacitate parțială de muncă, precum și prejudiciul rezultat din posibila diminuare în timp a vederii la singurul ochi care i-a mai rămas unui copil care nu a împlinit vârsta de 14 ani după ce, în urma unui fapt ilicit, a pierdut celălalt ochi.^3 Pentru a contracara un argument factic avansat în epocă, doctrina vremii a comentat aceste spețe arătând că „Nu este vorba de a transforma o durere sufletească în izvor de câștig, ci de a alina, prin mijlocirea reparațiunii bănești, condițiile de viață alterate ale victimei“^4.^3 Mihail Eliescu, op. cit. p. 105.^4 Idem, p. 109. ... 8.
\nDoctrina a fost și este constant unanimă în a constata că art. 998 din vechiul Cod civil avea o redactare generală, ce permitea respectarea pe deplin a principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, adică permitea repararea atât a prejudiciilor patrimoniale, cât și a celor nepatrimoniale. Textul nu limita nici sfera faptelor care puteau cauza prejudicii, nici sfera victimelor, nu stabilea nici modul de reparare a prejudiciilor și nici întinderea sau felul reparației,^5 prin această maximă generalitate și flexibilitate el fiind aplicabil deopotrivă și în cazul atingerilor aduse vieții private, onoarei, imaginii, dar și în cazul delictelor de presă.^6 Toți cei care erau lezați printr-un fapt prejudiciabil puteau exercita acțiunea în daune-interese^7.
\nDe altfel, el includea și prejudiciile cauzate prin ricoșeu^8, cu singura condiție ca interesul vătămat să fie licit și moral^9.^5 A se vedea Ilie Urs, Repararea daunelor morale, Lumina Lex, București, 2001, p. 4.^6 Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele, Hamangiu, București, ed. 2, p. 79, nota 1.^7 Ilie Urs, op.cit., p. 109.^8 „Repararea prejudiciilor cauzate prin ricoșeu sau reflectare este admisă, în principiu, de mult vreme în dreptul unor state europene, inclusiv în cel francez. De asemenea, sub imperiul vechiului Cod civil, în dreptul nostru civil, în linii generale, soluția a fost agreată, mai ales în sfera răspunderii civile delictuale, atât în ceea ce privește prejudiciile patrimoniale prin ricoșeu, cât și cele nepatrimoniale sau morale.“ Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil.
\nObligațiile, Universul Juridic, București, 2012, p. 575.^9 Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit. pp. 575-577. ... 9. Încă înainte de adoptarea noului Cod civil problema despăgubirii daunelor morale suferite de victimele indirecte în cazul supraviețuirii victimei directe a fost analizată și a primit răspunsuri favorabile în practică și în doctrină în baza argumentului conform căruia „indemnizarea unei daune nu este în funcție de reprezentarea pe care și-o face victima, ci de constatarea și evaluarea obiectivă a judecătorului“^10. „Domeniul predilect al prejudiciilor prin ricoșeu se află cel mai frecvent în sfera prejudiciilor corporale“, legătura de cauzalitate fiind prezentă în sensul că „prejudiciul pe care îl suferă victima imediată este prin el însuși la originea directă a altor prejudicii cauzate unor terțe persoane“^11.
\nDe altfel, analize asemănătoare se regăsesc constant și în doctrina franceză care comentează cele cinci articole din Codul civil francez care stau la baza răspunderii delictuale, care au rămas neschimbate de la 1804 și care sunt cele care au servit drept model legiuitorului român de la 1864, precum și practicii judecătorești în materie.^10 Ilie Urs, op.cit, p. 126.^11 Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit, p. 575. ... 10. În cazul particular al unei victime a unui fapt ilicit care a pierdut complet starea de conștiență, doctrina românească a apreciat încă din 2001 că argumentele avansate de practica judiciară pentru a acorda daune morale acesteia (anume faptul că nu e sigur că și în starea vegetativă în care se află nu ar putea resimți suferința) nu conving că, în definitiv, cei care vor profita de indemnizație nu ar fi părinții victimei, care oricum trebuie să îngrijească permanent victima inconștientă.
\nÎn această situație s-a arătat că ar fi mai firesc să se recunoască un drept la despăgubiri morale acestor victime indirecte, pentru repararea propriului prejudiciu moral suferit în fiecare zi în care îngrijesc o persoană inconștientă pe care, în absența faptului cauzator de prejudicii, ar fi putut să o aibă ca un membru deplin al familiei. Abia în cazul în care victima directă este vătămată grav și iremediabil rudele apropiate pot fi considerate a suferi un prejudiciu moral propriu, căci nu numai că suferă din pricina pierderii unui membru apropiat al familiei, dar suferă și pentru că au pierdut ele șansa de a duce o viață normală o anumită perioadă de timp (dacă prejudiciul sănătății victimei directe este limitat în timp) sau pentru tot restul vieții victimei directe (dacă prejudiciul suferit de aceasta este pe viață).
\nÎntr-o astfel de situație, „nedreptatea nu constă în a lipsi victima, rămasă inconștientă total și definitiv, de repararea unui prejudiciu moral grav, pe care ea - poate - nu îl resimte, ci tocmai în a elibera de orice obligație pe autorul unui prejudiciu atât de grav“^12. Astfel, prejudiciul moral în situațiile evocate mai sus este resimțit nu doar de victima directă, ci, în egală măsură, și de persoanele apropiate respectivei victime directe care este redusă la o stare vegetativă.^12 A se vedea Ilie Urs, op.cit, p. 140: ... 11.
\nArt. 1.391 din noul Cod civil a codificat dreptul pretorian în materie de daune morale în cazul vătămărilor aduse integrității corporale sau sănătății. Redactarea textului este la fel de generală ca și cea a art. 998 din Codul civil de la 1865, neprecizând nici potențialii beneficiari și nici formele pe care ar trebui să le îmbrace despăgubirea. Acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. Prin urmare, de vreme ce art. 1.391 alin. (1) din Codul civil nu distinge între potențialii săi beneficiari, nici instanțele judecătorești nu ar trebui să distingă. Cu toate acestea, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016 a fost operată o distincție neprevăzută expres de legiuitor. ... 12.
\nDe altfel, în practica instanțelor judecătorești din România, art. 1.391 alin. (1) din Codul civil a fost aplicat diferit înainte și după Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Anterior Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016 instanțele penale din România aveau o jurisprudență variabilă, în care majoritară era opinia conform căreia victimele indirecte nu sunt îndreptățite la daune morale (solatium doloris) decât în cazul decesului victimei directe, în vreme ce instanțele civile acordau daune morale (solatium doloris) victimelor indirecte foarte rar și doar în cazuri bine justificate, adică pentru suferințe proprii semnificative, în situația în care victima directă supraviețuia faptului ilicit cauzator de prejudicii. ... 13.
\nUlterior pronunțării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016, de regulă, în cauzele penale nu au mai fost acordate daune morale victimelor indirecte pentru restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială, deși de la această regulă există și excepții^13.^13 A se vedea Decizia penală nr. 244/A/5 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin care aceasta nu s-a pronunțat asupra aplicabilității Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016 deși fusese invocată de societatea de asigurare și în care au fost menținute daunele morale acordate de prima instanță părinților unui tânăr victimă a unui accident grav în urma căruia a rămas infirm și Sentința penală nr. 730 din 8 septembrie 2021 în care Judecătoria Buzău - Secția penală a acordat daune morale și soției, fiicelor minore și părinților persoanei vătămate. ... 14.
\nÎn cauzele civile, inițial, aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016 a fost pusă în discuție. Astfel, în Decizia nr. 1.147/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a pus în discuție aplicabilitatea Deciziei nr. 12 din 16 mai 2016 în cauze civile și a apreciat că, în temeiul art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată se impune numai în cauzele penale. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a explicat că raționamentul care a stat la baza Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016 se impune - pentru identitate de rațiune - și în cauze civile întemeiate pe dispozițiile art. 1.391 alin.
\nCu toate acestea, există și cauze civile în care aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016 în materie civilă nu a fost analizată, iar acesta a fost unul din motivele pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a casat deciziile respectivelor curți de apel, lăsând impresia că ar fi posibilă acordarea de despăgubiri morale pentru victimele indirecte (solatium doloris) și în acele cauze în care victima directă a suferit vătămări grave, permanente și ireversibile ale sănătății sale, vătămări corporale care necesită o implicare majoră a victimelor indirecte în acordarea de îngrijiri medicale și de sprijin moral și afectiv victimei directe, producând în același timp și o afectare gravă a vieții de familie a victimelor indirecte, care astfel sunt în drept să reclame compensarea patrimonială a prejudiciilor lor morale. ... 16.
\nÎn concluzie, după Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016, instanțele judecătorești au identificat uneori posibilitatea de a acorda daune morale și victimelor indirecte pentru afectarea vieții lor de familie, dar numai cu titlu excepțional și cu ignorarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016. ... 17. De altfel, repararea patrimonială a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit rămâne controversată și în dreptul comparat al răspunderii delictuale pentru prejudiciile nepatrimoniale^14.^14 A se vedea Benedict Winiger, Helmut Koziol, Bernhard A. Koch, Reinhard Zimmermann (coord.), Digest of European Tort Law, vol. 2 - Essential Cases on Damage, de Gruyter, Berlin/Boston, 2011, în special paginile 710-713. ... 18.
\nGeneric vorbind, în sistemele juridice de common law pare să predomine abordarea funcțională, care protejează juridic mai ales victimele directe și conform căreia pentru acordarea unei reparații patrimoniale trebuie dovedită în instanță legătura de cauzalitate imediată dintre fapta ilicită și prejudiciul reclamat, prejudiciile pentru victimele indirecte fiind rar admise, doar în cazuri excepționale (atunci când afectarea gravă și iremediabilă a sănătății victimei directe conduce nemijlocit la crearea unui prejudiciu de afecțiune propriu al victimei indirecte) și doar sub forma unor sume fixe în cuantumuri mai degrabă modice. Tot generic vorbind, în sistemele de drept civil, principiul reparării integrale a prejudiciilor nu a exclus niciodată posibilitatea acordării de despăgubiri și victimelor indirecte ale unui fapt ilicit.
\nÎn special în practica judiciară din Franța, care a inspirat ulterior și alte sisteme juridice naționale, începând cu finele secolului XIX au fost reparate prejudiciile materiale (daune de natură pur economică) provocate unei victime indirecte a unui fapt ilicit, iar către finele secolului XX au început să fie reparate și prejudiciile morale ale victimelor indirecte. ... 19. Cu toate acestea, indiferent de plasarea într-o familie sau alta de sisteme juridice, fiecare sistem juridic național cunoaște particularități și soluții specifice pentru chestiunea reparării patrimoniale a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit. Elveția, Grecia, Portugalia, Finlanda se află în plină controversă doctrinară și jurisprudențială și tind să favorizeze abordarea funcțională.
\nCehia a trecut chiar printr-o scurtă perioadă în care o practică judiciară extrem de favorabilă și generoasă în privința reparării integrale a prejudiciilor, inclusiv a celor morale datorate victimelor indirecte (în mod particular, în cazul accidentelor de circulație), a determinat o creștere spectaculoasă a costurilor cu asigurările obligatorii ale vehiculelor motorizate, fapt care a condus ulterior la o practică judiciară mult mai reticentă, în special în privința daunelor morale. În Olanda repararea patrimonială a daunelor morale suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit este acordată doar dacă prin uciderea victimei directe făptuitorul a intenționat să prejudicieze victima indirectă.
\nÎn Scoția, Elveția sau Portugalia victimele indirecte pot fi despăgubite numai dacă pot face dovada faptului că prejudiciul lor este distinct de cel al victimei directe, adică dacă victima indirectă poate dovedi că prejudiciul asupra sănătății sale este un rezultat direct al prejudiciului adus victimei directe. În Austria, Irlanda, Suedia, Lituania stresul emoțional suferit de victima indirectă trebuie să constituie un prejudiciu asupra sănătății sale de natură să corespundă definiției medicale și juridice de „prejudiciu adus sănătății proprii“ pentru a fi despăgubit. În Germania, reacția victimelor indirecte trebuie să depășească ceea ce este considerat medical normal ca suferință în cazuri asemănătoare. ... 20.
\nDreptul civil, de sorginte franceză, precum și sistemele normative naționale care se inspiră din acesta tind să fie mai generoase cu victimele indirecte, în special atunci când victima directă a decedat, dar, uneori, chiar și atunci când victima directă a supraviețuit, dar a suferit o afectare gravă, permanentă și iremediabilă a sănătății. Franța, Belgia, Spania tind să acorde despăgubiri și celor care suferă prejudicii morale ca urmare a prejudiciilor grave aduse sănătății victimei directe. Uneori nu este nici măcar necesar ca victima indirectă să se afle în relație de rudenie cu victima directă și nici ca ea să sufere prejudicii morale severe ori excepționale. În Codul civil adoptat în 2021, Polonia a reglementat explicit dreptul la daune morale și pentru victimele indirecte - membri apropiați ai familiei victimei unei vătămări corporale grave și permanente -, pe lângă daunele morale acordate victimei directe a unui prejudiciu de sănătate soldat cu lipsa capacității de a stabili sau de a continua relații familiale. ... 21.
\nInteresant este faptul că și unele jurisdicții constituționale au fost confruntate cu această problematică și au decis în sens favorabil protecției victimelor indirecte. Consultarea realizată de Curtea Constituțională a României prin intermediul Comisiei de la Veneția a relevat aspecte interesante din practica de drept comparat. Astfel, în Croația, Curtea Constituțională a confirmat jurisprudența instanțelor de drept comun prin care s-a extins sfera victimelor indirecte beneficiare a solatium doloris și la bunici și nepoți dacă aceștia aveau legături speciale cu victima directă, dar numai dacă victima directă prezintă „o dizabilitate severă și completă“ (în Croația)^15. În Slovenia, Curtea Constituțională a tratat această problematică exclusiv prin prisma posibilității de a moșteni o astfel de despăgubire și a confirmat că o astfel de opțiune este constituțională doar în măsura în care daunele morale acordate pentru vătămări corporale grave au fost recunoscute fie într-o hotărâre judecătorească, fie în cadrul unui acord scris^16.
\nÎn Spania, Tribunalul Constituțional a stabilit că despăgubirea acordată rudelor victimei directe pentru afectarea calității vieții lor de familie în cazul în care victima directă suferă o vătămare corporală gravă, prevăzută de legislația referitoare la circulația pe drumurile publice^17, nu poate include și afectarea vederii victimei indirecte dacă acest prejudiciu nu a făcut obiectul cererii introductive de chemare în judecată, dar a recunoscut existența unui drept la daune morale pentru victimele indirecte^18. Curtea Constituțională a Lituaniei a stabilit că, în cazul unor vătămări corporale grave (mutilare), o compensație morală generică poate fi acordată și familiei victimei directe, dar nu fiecărui membru al familiei victimei directe, afară de ipoteza în care circumstanțe speciale ar putea justifica daune morale pentru fiecare victimă indirectă^19.^15 A se vedea deciziile nr.
\nU-III-576/2000 din 24 ianuarie 2007, nr. U-I-3704/2007 din 20 mai 2009, nr. U-III-3371/2011 din 14 ianuarie 2015, nr. U-III-5044/2017 din 9 aprilie 2018.^16 A se vedea Decizia nr. U-I-213/15 din 28 septembrie 2016.^17 Art. 111 din Decretul-Lege Regal nr. 8/2004, din 29 octombrie 2004.^18 A se vedea Hotărârea nr. 180/2007 din 10 septembrie 2007.^19 A se vedea Decizia din 29 decembrie 2014 în Dosarul 2014-06-03. ... 22. La nivelul Consiliului Europei, Rezoluția (75)7 privind despăgubirile în caz de vătămare corporală sau deces adoptată de Comitetul Miniștrilor pe 14 martie 1975 stabilește cu titlu de principiu (pct. 13, în cadrul secțiunii referitoare la „Compensarea daunelor în cazul vătămării integrității fizice“) că, în caz de vătămare corporală, părinții și soțul/soția victimei directe pot fi despăgubiți doar pentru suferința proprie și numai aceasta este „de natură excepțională“ și își are cauza în „suferința fizică sau psihică a victimei directe“ care a supraviețuit faptului ilicit, adăugând în mod expres că „alte persoane nu ar trebui să beneficieze de acest tip de despăgubiri“.
\nPct. 19, care vizează „Compensarea daunelor în caz de deces“, arată că în cazul decesului victimei directe doar soțul/soția și copiii victimei directe ar trebui să beneficieze de daune morale pentru suferința proprie și numai dacă aceste persoane au avut „o legătură afectivă strânsă cu victima“ directă la data decesului acesteia. ... 23. În concluzie, standardele internaționale și mai rar legislația, dar mai ales jurisprudența din dreptul străin sau comparat par să accepte ideea că daunele morale proprii suferite de victimele indirecte ale unui fapt ilicit care a cauzat o daună corporală victimei directe pot fi despăgubite, dar numai în acele cazuri în care victima directă a suferit o vătămare corporală gravă, permanentă și iremediabilă și numai dacă aceasta afectează sever ori în mod excepțional posibilitățile de viață familială și socială ale victimelor indirecte în interacțiunea lor cu victima directă. ... 24.
\nRaportând cele de mai sus la cauza de față se constată că, în România, acordarea de despăgubiri pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială este obiectul de reglementare al alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, care nu distinge între victimele directe și victimele indirecte, și numai interpretarea dată acestor prevederi de unele instanțe judecătorești a condus în practică la o restrângere a sferei sale de aplicare exclusiv la victimele directe. ... 25. Codul civil român stabilește principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite (art. 1.349 [„toate prejudiciile cauzate [...] să le repare integral“], art. 1.357 [„cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare“] și art. 1.381 [„orice prejudiciu dă dreptul la reparație“]), fără a distinge după cum victimele au suferit în mod direct sau indirect respectivele prejudicii.
\nConfirmând principiul reparării integrale a daunelor provocate de o faptă ilicită, art. 1.385 alin. (1) din Codul civil introduce posibilitatea unor excepții, care trebuie însă prevăzute doar prin lege: „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel“. ... 26. Răspunderea delictuală pentru vătămările aduse integrității corporale ori sănătății reprezintă o aplicare concretă a răspunderii delictuale și nu o excepție de la aceasta. Cazul particular al răspunderii delictuale pentru vătămările aduse integrității corporale ori sănătății victimei este reglementat de art. 1.387 în privința prejudiciilor materiale ce pot fi reparate și în art. 1.391 în privința prejudiciilor nepatrimoniale.
\nÎn sfârșit, art. 1.355 alin. (3) din Codul civil interzice orice acte de dispoziție ale persoanelor private cu privire la condițiile în care poate fi angajată răspunderea pentru prejudiciile materiale ori morale cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății, dar face posibilă intervenția legiuitorului în această materie: „răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii“. Rezultă deci că și în cazul particular al reparării prejudiciilor cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății se aplică principiul reparării integrale a prejudiciilor, dar legiuitorul poate institui limite ori excepții de la răspunderea delictuală ce poate fi angajată. ... 27.
\nÎn plus, alin. (3) al art. 1.349 din Codul civil stabilește că repararea prejudiciului poate fi făcută și de o altă persoană decât cea care săvârșește fapta ilicită, însă doar în cazurile expres prevăzute de lege („în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia [...]“). O astfel de situație se regăsește în cazul asigurărilor de răspundere civilă auto (RCA) pe care conducătorii auto au obligația să le încheie pentru vehiculele supuse înmatriculării/înregistrării în România. În privința acestora din urmă se aplică art. 2.213 din Codul civil care dispune „Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale“. Astfel de legi speciale pot stabili limite ori excepții de la principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate prin fapte delictuale în ce privește asigurătorul.
\nSpre exemplu, la data producerii accidentului care a dat naștere procesului în cadrul căruia a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate erau în vigoare dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, potrivit cărora „despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri“. ... 28. Pe cale de consecință, din ansamblul reglementărilor din Codul civil analizate mai sus, deși principiul reparării integrale a prejudiciilor provocate victimelor unor fapte ilicite consacrat de Codul civil nu este absolut, doar legiuitorul poate stabili limite și numai în mod expres, iar nu instanțele judecătorești.
\nÎn privința cazului particular al prejudiciilor aduse integrității corporale ori sănătății, principiul reparării integrale a prejudiciilor rămâne valabil, doar legiuitorul putând decide diminuarea sau înlăturarea răspunderii delictuale și nu instanțele judecătorești pe cale de interpretare. ... 29. Or, se constată că alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil poate da naștere la două interpretări, cu rezultate - în ce privește acordarea de daune morale victimelor indirecte - radical diferite:• Fie alin. (1) reglementează daunele morale datorate exclusiv victimelor directe ale unui fapt ilicit cauzator de prejudicii corporale, dar în acest caz legiuitorul ar fi trebuit să precizeze acest lucru în mod expres, el fiind singurul abilitat să stabilească astfel de limitări față de principiul general al reparării integrale a prejudiciilor rezultate din fapte ilicite.• Fie alin.
\nA doua interpretare face aplicarea deplină a principiului reparării integrale a prejudiciilor cauzate de un fapt ilicit atât în privința victimelor directe, cât și în privința victimelor indirecte. Prima interpretare, prin caracterul său restrictiv, încalcă art. 22 și 26 din Constituție în privința titularilor care sunt victime indirecte ale faptului ilicit cauzator de prejudicii. A doua interpretare, fără a obliga la acordarea sistematică de daune morale și victimelor indirecte, lasă o marjă de apreciere instanțelor judecătorești, permițând respectarea drepturilor fundamentale ale ambelor categorii de victime (directe și indirecte) ale unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale. ... 31.
\nChiar și dintr-o perspectivă eminamente textualistă, adică având în vedere doar exprimarea legiuitorului din art. 1.391 alin. (1) din Cod civil în sensul său cel mai comun, fără a ține seama de elemente din afara textului (intenția legiuitorului, contextul social ori evoluția conceptelor juridice etc.), inclusiv în interpretarea pe care o persoană obișnuită ar putea să o dea prevederii, de vreme ce principiul general valabil în materie este cel al reparării integrale a pagubelor, iar textul nu distinge între diferite categorii de beneficiari, înseamnă că toți potențialii beneficiari trebuie să se bucure de protecția sa, adică atât victimele directe, cât și cele indirecte. ... 32. În plus, tot într-o interpretare textualistă, ipoteza normativă prevăzută de alin.
\nTrebuie observat însă că în această din urmă ipoteză normativă legiuitorul s-a referit doar la anumite victime indirecte ale vătămării corporale, fără a mai oferi doar criterii vagi de identificare, precum a făcut în alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil, acolo unde a precizat doar că trebuie analizate posibilitățile de viață familială ori socială pentru a putea identifica beneficiarii daunelor morale. ... 34. Într-adevăr, alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil nu face nicio precizare cu privire la potențialii săi beneficiari, instanțele putând să stabilească în fiecare caz în parte, în concret, cine sunt cei care au suferit prejudiciul ce constă în „restrângerea posibilităților de viață familială și socială“ ca urmare a unei „vătămări a integrității corporale ori a sănătății“ unei persoane.
\nAstfel, dacă în cazul victimei directe a unui accident de circulație ce a suferit o afectare gravă, iremediabilă și permanentă a sănătății sale, viața sa privată socială este definitiv afectată iar repararea prejudiciului suferit trebuie să fie integrală și să includă și daunele morale (pretium doloris), în cazul victimelor indirecte viața lor privată este parțial afectată, dar numai în ceea ce privește interacțiunile sociale cu victima directă. Prin urmare, atunci când în Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că „analizând dispozițiile legale evocate - alin. (1) și (2) ale art. 1.391 din Codul civil, se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire [...]“, ea nu a făcut altceva decât să reia principiul general al răspunderii delictuale, conform căruia doar persoana care a suferit un prejudiciu în urma unui fapt ilicit trebuie să fie despăgubită.
\nAtunci însă când a continuat analiza și a arătat că victima prejudiciului este doar „acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârșirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă“, Secția penală a restrâns sfera de aplicare a art. 1.391 alin. (1) din Codul civil în absența unei prevederi legale exprese în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât afectarea posibilităților de viață familială la care se referă alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil nu poate viza decât interacțiunile sociale dintre membrii aceleiași familii: dacă victima directă își vede afectată viață familială acest lucru se petrece doar în relațiile cu membrii propriei sale familii; reciproc, membrii familiei care sunt victimele indirecte ale unui fapt cauzator de prejudicii corporale pentru victima directă pot solicita repararea daunelor morale rezultate exclusiv din afectarea posibilităților de viață familială doar cu victima directă.
\nAltfel spus, victimele indirecte ale faptei ilicite suferă o restrângere a vieții de familie numai în raport cu persoana vătămată, dar ele continuă să se bucure de viața de familie și socială pe care o aveau înainte de producerea faptului ilicit cauzator de prejudicii corporale pentru victima directă, atât în interacțiunile lor cu ceilalți membri ai respectivei familii, cât și cu celelalte persoane din anturajul social obișnuit. ... 35. Prin urmare, pentru obținerea de daune morale care să compenseze suferința psihică ori afectarea posibilităților lor de viață familială, oricare dintre victime trebuie să facă dovada prejudiciilor proprii pe care le-a suferit. Dacă raportat la victimele directe pare mai facil de dovedit pretium doloris, motiv pentru care instanțele judecătorești au admis în mod constant astfel de cereri în baza alin.
\nArt. 22 din Constituție protejează, între altele, dreptul la integritate psihică, un drept fundamental puternic legat de dreptul la viață. Latura psihică a vieții individului reprezintă elementul esențial ce marchează identitatea ființei umane. De aceea, garantarea integrității psihice, inclusiv prin prevederi legale explicite, este absolut necesară în asigurarea respectării drepturilor omului. Suferințele provocate psihicului uman, chiar dacă nu sunt întotdeauna sesizabile ori cuantificabile, pot fi prezente. În cadrul interacțiunilor sociale din interiorul unei familii, afectarea psihică a celor care sunt nevoiți să interacționeze cotidian cu o persoană aflată în „stare vegetativă“ sau care suferă mari limitări fizice poate antrena condiții de viață solicitante și poate conduce, uneori, chiar la suferințe psihice proprii ale membrilor de familie care nu se află în „stare vegetativă“.
\nRevine instanțelor judecătorești sesizate cu solicitări concrete de despăgubiri pentru astfel de prejudicii morale să stabilească existența și întinderea lor, precum și reparațiile datorate, dar atâta vreme cât legiuitorul nu a exclus explicit repararea unui astfel de prejudiciu moral, el nu poate fi înlăturat pe cale pretoriană. ... 37.
\nArt. 26 din Constituție protejează viața intimă, familială și privată și impune autorităților publice atât obligații negative, de abținere de la orice ingerință în sfera vieții de familie a persoanei, cât și obligații pozitive, anume aceea de a asigura cadrul normativ necesar protejării acestui drept fundamental. Dimensiunea juridică a familiei vizează cel puțin două coordonate majore: pe de o parte, protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv reglementarea condițiilor de acces la statutul juridic de membru al familiei, iar pe de altă parte, stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei în cadrul interacțiunilor sociale care se stabilesc între ei. Ambele aspecte sunt detaliate prin prevederile Codului civil, între care se numără și efectele juridice, atât patrimoniale cât și nepatrimoniale, ale relațiilor de familie.
\nÎntre altele, art. 309 din Codul civil prevede obligațiile reciproce dintre soți, de respect, fidelitate și sprijin moral reciproc. Obligația de respect reciproc presupune respectarea vieții personale a celuilalt soț, respectarea opiniilor, credințelor, relațiilor sociale în care se angajează, inclusiv a profesiei pe care o desfășoară. Obligația de sprijin moral reciproc vizează susținerea morală în momentele dificile care pot să apară pe parcursul căsniciei. Astfel, când apar probleme de sănătate ori profesionale, celălalt soț are obligația de a-și susține și încuraja partenerul în depășirea acestora. În plus, art. 325 din Codul civil stabilește că soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la suportarea cheltuielilor căsătoriei.
\nDacă în privința daunelor materiale cauzate de un prejudiciu corporal, inclusiv celor care se aflau în întreținerea persoanei vătămate, art. 1.387 din Codul civil respectă principiul reparării integrale a pagubei, în privința daunelor morale ce decurg din obligația de sprijin moral reciproc, art. 1.391 din Codul civil ar trebui să aducă un răspuns la fel de adecvat.
\nArt. 26 din Constituție recunoaște existența unor relații de familie pentru toți membrii acesteia, indiferent că sunt victime directe ori indirecte ale unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii corporale. Or, împiedicarea de plano a victimelor indirecte să obțină repararea daunelor morale proprii, rezultate din afectarea relațiilor lor de familie cu victima directă care a suferit un prejudiciu corporal, introduce o diferențiere în protecția juridică acordată vieții familiale pe care Legea fundamentală nu o prevede. Crearea unei astfel de diferențieri, nejustificată de vreun criteriu obiectiv, exclusiv pe calea unei interpretări judiciare a unui text legal care nu prevede explicit o atare diferență de regim juridic, încalcă protecția constituțională a vieții familiale realizată de art. 26 din Legea fundamentală (a se vedea, exemplificativ, Decizia Curții Constituționale nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020). ... 38.
\nJurisprudența instanțelor de drept comun este singura care poate interpreta și aplica la cazurile concrete deduse judecății ei prevederile legale care nu contrazic Constituția. Dar instanțele ar fi ajutate în activitatea de interpretare și aplicare a normei juridice din alin. (1) al art. 1.391 din Codul civil de precizarea în lege a unor criterii în funcție de care să poată aprecia acordarea sau nu a daunelor morale și victimelor indirecte, respectiv a unor criterii care să le sprijine în determinarea sferei persoanelor care pot beneficia de astfel de reparații morale. Puțina legislație și semnificativ mai multa practică judiciară din dreptul comparat par să ofere indicii utile în acest sens - o vătămare corporală gravă, permanentă și iremediabilă a victimei directe, care să afecteze sever ori în mod excepțional posibilitățile de viață familială ale victimelor indirecte în interacțiunea lor cu victima directă ar putea fi criterii pertinente, ce ar putea fi particularizate la fiecare caz în parte de instanțele pe rolul cărora s-ar afla astfel de cauze.
\nÎn plus, instanțele trebuie să țină cont de faptul că judecata se face în echitate și să acorde daune respectând un echilibru între prejudiciul moral suferit și cuantumul daunelor acordate pentru a nu se ajunge în situația unei îmbogățiri fără justă cauză a beneficiarilor unor astfel de despăgubiri. În toate cazurile însă, instanțele judecătorești nu pot limita sfera de cuprindere a unui text legal și cu atât mai puțin nu pot face acest lucru atunci când legiuitorul a stabilit că astfel de limitări trebuie realizate exclusiv prin lege. ... 39. Cu privire la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la contestarea constituționalității normelor în interpretarea dată acestora prin decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în recursuri în interesul legii sau în hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de aplicare și interpretare a unor prevederi de lege Curtea Constituțională a dezvoltat o analiză în două trepte:• Prima treaptă vizează respectarea competenței Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 126 alin.
\nÎn prezenta cauză se observă că interpretarea restrictivă dată textului prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 16 mai 2016 încalcă art. 22 și 26 din Constituție. ... 40. De aceea apreciem că art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neconstituțional în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății victimei directe. Această constatare se impune indiferent de soluția la care ar putea ajunge instanța judecătorească investită cu soluționarea pe fond a cauzei care a permis ridicarea prezentei excepții de neconstituționalitate.
\nAltfel spus, așa cum s-a arătat și în doctrina franceză încă la 1949, „pentru că nu putem face o justiție perfect de exactă nu trebuie să ne resemnăm la a nu face justiție deloc“^20.^20 Georges Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, L.G.D.J., Paris, 1949, p. 5. ... * * *Pentru toate aceste motive considerăm că excepția de neconstituționalitate referitoare la art. 1.391 alin. (1) din Codul civil în interpretarea dată acestui text prin Decizia nr. 12 din 16 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală trebuia să fie admisă, iar soluția normativă trebuia să fie declarată neconstituțională în măsura în care limitează posibilitatea victimelor indirecte de a fi despăgubite pentru restrângerea posibilităților lor de viață familială și socială ca urmare a vătămării integrității corporale ori a sănătății victimei directe.
\nJudecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu + OPINIE CONCURENTĂÎn acord cu soluția adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 229 din 28 aprilie 2022, considerăm că, în mod corect, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil sunt constituționale. Considerăm, însă, că decizia trebuia să facă referire și la aspectele care vor fi arătate în continuare.Prin Decizia nr. 12/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că dispozițiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.În aceste condiții, analiza constituționalității textului criticat pornește de la premisa înțelesului său dat prin această decizie, criticat, de altfel, de autorii excepției de neconstituționalitate.
\nAstfel, Curtea este chemată să realizeze o analiză în două trepte, și anume verificarea modului în care autoritățile publice își exercită rolul lor constituțional și consecințele sale asupra autorității normative a legii, precum și verificarea conținutului propriu-zis al normei în raport cu drepturile și libertățile fundamentale, mai precis cu exigențele constituționale care se regăsesc în textul normei și al jurisprudenței Curții Constituționale.În consecință, premisa analizei Curții este, în mod corect, raportată la art. 61 alin. (1) și art. 126 din Constituție, respectiv la art. 22 și 26 din Constituție, fiecare dintre aceste articole vizând treptele corespunzătoare de analiză, aflate într-o succesiune logică.Cu privire la verificarea respectării autorității normative a legii se constată că decizia ICCJ a interpretat textul criticat în sensul că beneficiarul despăgubirilor morale este victima faptei ilicite.
\nSe observă că textul analizat nu face referire la victimele prin ricoșeu sau indirecte ale faptei ilicite tocmai pentru că este o aplicare fidelă a dispozițiilor Codului civil relative la răspunderea delictuală.Răspunderea delictuală presupune existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a unei relații de cauzalitate între acestea. În aceste condiții, săvârșirea unei fapte ilicite se răsfrânge asupra celui vătămat direct prin acțiunea/inacțiunea făptuitorului. Dacă aducem în discuție - în mod eronat - existența unei persoane vătămate în mod indirect prin această faptă înseamnă că fapta ilicită este cauzatoare a unui prejudiciu în privința rudelor/afinilor/persoanelor apropiate victimei.
\nOr, în realitate, nu fapta ilicită cauzează acestora o tulburare a vieții lor sociale/de familie, ci starea de sănătate a victimei. Despăgubirile nepatrimoniale acordate victimei au rolul de a repara inconvenientele rezultate din faptul că acesta nu mai poate participa sau participă în mod limitat la viața de familie/socială a terțelor persoane. Aceasta este interpretarea corectă a regulilor răspunderii delictuale. Textul se referă la victima directă, și nu la cea/cele indirectă/indirecte. Ele sunt persoane terțe în raportul juridic ce se naște între făptuitor și victimă. De altfel, nici nu are sens în contextul normativ actual să se folosească termenul de victimă prin ricoșeu/indirectă din moment ce legea nu reglementează o asemenea situație.
\nDacă legiuitorul ar fi dorit reglementarea unei despăgubiri nepatrimoniale în beneficiul acestor victime indirecte, ar fi făcut-o expres, caz în care faptul generator al acestei reparații ar fi stat tocmai în imposibilitatea victimei de a-și exercita viața de familie/socială. Dar aceasta este o ipoteză de dezdăunare distinctă față de cea din art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, care are o altă natură juridică și nu poate fi asimilată celei analizate. De aceea, dacă dorim să stabilim cauze de despăgubiri nepatrimoniale nu o putem face prin intermediul unui text care reglementează o anumită ipoteză de despăgubire și să îi extindem sfera normativă cu aspecte străine lui. Ar rezulta un construct eteroclit care nu poate fi acceptat din perspectiva exigențelor de calitate a legii.Că ne place să credem că această nouă ipoteză de dezdăunare se află în legătură directă/indirectă cu cea expres reglementată este o chestiune de opțiune personală, însă exegetul nu are posibilitatea/dreptul de a rescrie texte, ci de a le interpreta sau comenta.Curtea Constituțională este un legislator negativ și nu are competența de a adăuga noi ipoteze/reglementări la cele deja existente, mai ales că în cauza de față nu se aduc în discuție aspecte cu relevanță constituțională, ci opțiuni de legiferare.
\nAspectul cu relevanță constituțională este chiar textul așa cum el este redactat, dar a adăuga la el, pe cale jurisprudențială, o nouă ipoteză - ce exprimă o opțiune - ne pune într-o situație paradoxală. Practic, ceea ce opinia separată face este ca în loc să se limiteze la analiza respectării autorității normative a legii în prima fază a analizei și să observe că aceasta reglementează cazul general de reparare a prejudiciului nepatrimonial, ea adaugă o nouă ipoteză la cazul deja existent prin „extinderea“ artificială a acestuia.Nu negăm posibilitatea/opțiunea legiuitorului de a reglementa și alte cazuri de reparare a prejudiciului patrimonial, alăturate celui existent, dar a extinde conținutul celui existent la un alt caz distinct ca natură juridică și care ridică alte probleme de drept ni se pare o bizarerie juridică.Că judecătorul-raportor autor al unei opinii separate la această decizie face o comparație între alineatul (1) și alineatul (2) al art. 1.391 și augmentează conținutul normativ al primului alineat nu face decât să dovedească eroarea în care se află.
\nAlineatul (2) reglementează cu privire la rudele/soțul sau alte persoane cu care victima se află în raporturi apropiate, dar această prevedere nu duce la o dublare/triplare/multiplicare de „n“ ori a raportului juridic care s-a născut între făptuitor și victimă, ci pe calea unei ficțiuni juridice legiuitorul a considerat că, din moment ce victima a decedat, despăgubirea cu caracter nepatrimonial revine acelor subiecte care se aflau într-o strânsă relație cu aceasta. Or, a nu observa că acest alineat operează cu o ficțiune juridică pentru a menține unitatea conceptuală a raportului juridic rezultat ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale și, în consecință, a considera că reglementează o despăgubire în favoarea unor victime indirecte, prin dezagregarea raportului juridic inițial, unic prin natura sa, a transla această concluzie la alineatul (1) și a aprecia că în cazul victimei în viață se nasc mai multe raporturi juridice între făptuitor și victima directă/indirectă nu este decât o greșeală de interpretare a textului.
\nÎnsă, a mai și scrie o opinie separată nu poate decât atrage anatema dintr-o altă opinie separată Errare humanum est, perseverare ...Așadar, instanțele nu au fost mai parcimonioase atunci când nu au acordat daune morale în ipoteza art. 1.391 alin. (1), tocmai pentru că ele au interpretat în mod exact și corect textul analizat și au respectat autoritatea normativă a legii.Subliniem că obligațiile rezultate din conceptul de viață de familie în ceea ce privește repararea prejudiciului nepatrimonial sunt cele stabilite de art. 1.391 din Codul civil. A dori ca acest concept să acopere și repararea prejudiciului nepatrimonial pentru victimele indirecte în ipoteza art. 1.391 alin. (1) din Codul civil înseamnă, pe de o parte, o dezvoltare a conceptului de viață privată și a obligațiilor care derivă din acesta și, pe de altă parte, reglementarea unui nou caz/distinct de reparare a acestui prejudiciu, și nu a „construirii“ acestui caz în interiorul normei criticate.Prin urmare, textul criticat astfel cum a fost interpretat se subsumează art. 61 alin.
\nDin moment ce aceste două ultime texte (cel convențional și cel constituțional) nu impun în sine acordarea despăgubirilor și victimelor indirecte, este cu atât mai evident că nici din prevederile art. 48 din Constituție nu poate rezulta o asemenea obligație, contrar a ceea ce s-a susținut în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate.Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speță, excepția de neconstituționalitate trebuia analizată și din perspectiva art. 61 alin. (1) și art. 126 din Constituție.
\nJudecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru----- Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
\nPentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro.
\nCopyright © 2026 - Ministerul Justiției. Toate drepturile rezervate. - Termeni și Condiții | Acasă | Despre Proiect | Facilități Oferite | Legături Utile ×Inchide Versiune Beta A fost lansata versiunea Beta a Portalului Legislativ Fiind o versiune Beta, este posibil ca unele facilitati sa nu functioneze in mod corect.
\nInchide mesajul de atentionare ×Inchide Datorita faptului ca folositi o versiune de Internet Explorer (Internet Explorer 8) foarte veche este posibil ca unele functionalitati sa fie dezactivate sau sa nu functioneze corect!
\nCe browser sa aleg?
\nGoogle Chrome Descarca Browser Mozilla Firefox Descarca Browser Descarca Browser Apple Safari Descarca Browser De ce sa actualizez browserul?
\nBrowserele invechite, cum ar fi Internet Explorer 8 (lansat în 2001) nu respecta standardele web, nu ofera unele facilitati noi browser-ului, cum ar fi de navigatie sau descarcare, managerul de tab-uri, si au probleme de securitate.
\nAceasta afecteaza, de asemenea, calitatea de redare site-uri web.
\nInchide mesajul de atentionare