Se susține că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) și (7)] din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) și art. 124 alin. (3) din Constituție, întrucât include și comisiile speciale parlamentare pentru controlul activității serviciilor de informații ca organe abilitate să efectueze verificarea veridicității datelor din declarațiile date de magistrați cu privire la apartenența acestora la serviciile de informații. Aceste comisii parlamentare sunt următoarele: Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații [a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 18 mai 2017, cu modificările și completările ulterioare] și Comisia parlamentară specială pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe [a se vedea Hotărârea Parlamentului României nr. 44/1998 privind constituirea, organizarea și funcționarea Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417 din 5 noiembrie 1998]. ...
\n118.
\nCurtea reține că, în prezent, această activitate este realizată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care, potrivit art. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, este autoritatea administrativă autonomă învestită, potrivit Constituției, cu organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională. Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Țării sunt: ministrul apărării naționale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiției, ministrul industriei și resurselor, ministrul finanțelor publice, directorul Serviciului Român de Informații, directorul Serviciului de Informații Externe, șeful Statului Major General și consilierul prezidențial pentru securitate națională, în timp ce Președintele României și prim-ministrul sunt președintele, respectiv vicepreședintele acestei structuri [art. 5].
\nActivitatea Consiliului Suprem de Apărare a Țării este supusă examinării și verificării parlamentare. Anual, nu mai târziu de primul trimestru al anului următor, precum și la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare a Țării prezintă, în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului, rapoarte asupra activității desfășurate [art. 2]. Se mai reține că, potrivit art. 119 din Constituție, Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, iar activitatea serviciilor de informații este organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării [a se vedea art. 1 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, și art. 2 alin.
\n119.
\nActivitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută de Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 51/1991]. Activitatea acestor structuri este sub control parlamentar [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 51/1991]. Potrivit arhitecturii constituționale a statului, aceste comisii parlamentare verifică activitatea entităților anterior menționate, astfel că ele însele nu au competența de a verifica declarațiile date de funcționari ai statutului, pe baza informațiilor furnizate de structurile pe care le au sub control parlamentar. Rolul lor nu este de a întreprinde ele însele activități specifice structurilor controlate [indiferent că acestea sunt Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe sau Consiliul Suprem de Apărare a Țării], ci de a controla modul în care aceste autorități își desfășoară activitatea. Ele sunt expresia controlului parlamentar asupra entităților aparținând puterii executive, neputându-se subroga competențelor și atribuțiilor acestora. ...
\n120.
\nPrin urmare, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) sintagma „comisiile speciale parlamentare pentru controlul activităților serviciilor de informații“] încalcă art. 1 alin. (4) din Constituție, prin prisma faptului că o comisie parlamentară încalcă competențele unei structuri din cadrul puterii executive și, prin aceasta, pricinuiește, indirect, o ingerință nepermisă în sfera autorității judecătorești. În schimb, nu se poate constata încălcarea art. 124 alin. (3) din Constituție, întrucât verificarea în sine a veridicității declarațiilor de către o comisie parlamentară nu afectează independența judecătorului, ea indicând, mai degrabă, o reprezentare greșită a competențelor autorității legiuitoare în raport cu cea executivă. ...
\n121.
\nCu privire la faptul că rezultatul verificării realizate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării are valoare de informare conformă, Curtea observă că aceasta exprimă ideea de supunere față de informarea realizată. Textul este lacunar, întrucât, din modul său de redactare se poate înțelege că o asemenea informare beneficiază de o prezumție absolută de veridicitate [prin urmare, nu ar putea fi contestată] și că în sine este suficientă, indiferent de celelalte probe furnizate, pentru a se aplica o sancțiune disciplinară, respectiv eliberarea din funcția deținută. Astfel, potrivit art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii, ceea ce înseamnă că, în cazul în care se emite o asemenea informare conformă, trebuie declanșată procedura disciplinară, urmând ca, în cadrul acesteia, să se cerceteze dacă într-adevăr judecătorul/ procurorul a săvârșit o abatere în vederea aplicării sancțiunii privind eliberarea din funcția deținută.
\nHotărârea secției corespunzătoare în materie disciplinară se atacă la Înalta Curte de Casație și Justiție. Practic, în acest cadru procesual, persoana supusă procedurii trebuie să aibă posibilitatea de a combate această probă adusă împotriva sa prin alte probe; însă, în măsura în care noțiunea de informare conformă este interpretată ca fiind o probă preeminentă prin natura sa față de orice altă probă contrară furnizată, bucurându-se, totodată, de prezumția absolută de conformitate cu realitatea, întregul parcurs procesual ar fi golit de conținut. Astfel, nici secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-ar putea manifesta plenar competențele jurisdicționale în materie disciplinară, rolul lor și al procedurii desfășurate în fața lor fiind unul absolut formal.
\nOr, în realitate, fiecare aspect care ține de statutul judecătorului trebuie supus unui control judiciar efectiv, astfel că informarea conformă ar putea antrena excluderea din magistratură doar în urma unei proceduri în care să se poată contesta, în mod efectiv, caracterul său veridic. Altfel, s-ar ajunge la încălcarea art. 21 alin. (3), art. 125, art. 132 și art. 134 din Constituție. ...
\n122.
\nPrin urmare, Curtea constată că, întrucât nu se poate determina conținutul exact al noțiunii analizate, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) sintagma „informare conformă“] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n123.
\nCu privire la critica de neconstituționalitate care privește caracterul lipsit de previzibilitate al sintagmei „răspunsul eronat se pedepsește conform legii“, Curtea reține că această sintagmă este clară, precisă și previzibilă, în sensul că funcționarul care a furnizat un răspuns/date eronate în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, cu intenție sau culpă, și astfel Consiliul Suprem de Apărare a Țării a emis o informare neconformă cu realitatea, va răspunde potrivit prevederilor Codului penal. Prin urmare, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5) teza finală] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n124.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate raportate la prevederile art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege, în sensul că, prin conținutul larg stabilit în privința noțiunii de informație de interes public, sunt de natură a încălca protecția instituită prin alte norme juridice de importanță majoră, Curtea reține că, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației. Totuși, calificarea tale quale drept informații de interes public a informațiilor care privesc procedurile judiciare, cu excepția celor pentru care Codul de procedură penală prevede caracterul nepublic, încalcă art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) din Constituție referitor la obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată și art. 49 privind protecția tinerilor cu referire specială la regimul minorilor. ...
\n125.
\nAstfel, cu privire la date din cauze concrete, Codul de procedură civilă prevede că părțile pot lua cunoștință de cuprinsul dosarului [art. 13 alin. (2)] și că pot obține o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată în ceea ce privește cauza lor [art. 231 alin. (5)]. Eliberarea de copii după actele dosarului se realizează conform art. 538 din Codul de procedură civilă, care nu condiționează eliberarea copiilor de aspecte precum dovedirea calității de parte sau dovedirea interesului (care ar putea fi personal sau public), ci doar de caracterul public al dezbaterilor. În cazul în care dezbaterile nu s-au desfășurat în ședință publică, doar părțile pot obține, de la grefă, copii de pe actele și lucrările dosarului.
\nÎn această situație, terțele persoane pot obține copii de pe încheieri, expertize, înscrisuri sau declarații de martori doar cu încuviințarea președintelui. Noua soluție legislativă preconizată realizează, astfel, o modificare implicită a dispozițiilor art. 538 din Codul de procedură civilă, în sensul că datele rezultate din dezbaterile care nu s-au desfășurat în ședință publică devin informații de interes public. Or, ședințele sunt nepublice în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției [art. 213 alin. (2) din Codul de procedură civilă], cu alte cuvinte, atunci când informațiile ce se obțin/pot fi obținute nu prezintă interes public. ...
\n126.
\nDe asemenea, dosarele privind cauzele care au fost sau sunt judecate în ședința nepublică, cele privind adopțiile, precum și cele care au ca obiect propuneri și sesizări privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical și a măsurii internării nevoluntare pot fi consultate numai de către avocați, părți, reprezentanții părților, experți și interpreți [art. 93 alin. (10) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015]. Accesul reprezentanților mass-mediei la dosarele și la evidențele instanței este permis, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile stabilite prin hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu respectarea ordinii de solicitare și a măsurilor de asigurare a integrității documentelor și numai în măsura în care este posibilă punerea acestora la dispoziție [art. 93 alin.
\n127.
\nTotodată, Curtea reține că date cu caracter personal sunt orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale [a se vedea art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001]. Astfel, date cu caracter personal sunt chiar și numele și prenumele persoanei. În acest sens, prin Decizia nr. 37 din 7 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 25 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că „dispozițiile art. 2 alin.
\n128.
\nAvând în vedere cele anterior expuse, Curtea reține că reglementările procedural civile trebuie să asigure un permanent echilibru între interesul public, pe de o parte, și interesul individual, pe de altă parte. De aceea, și accesul la dosarele instanțelor judecătorești, precum și la informațiile cuprinse în acestea trebuie să păstreze un just echilibru între nevoia publicului de informare și protecția pe care statul o datorează fiecărei persoane în parte sub aspectul vieții sale intime, familiale și private. În mod inevitabil, a acorda prevalență, precum în cazul de față, interesului public pune în discuție reducerea nivelului de protecție asigurat de art. 26 sau art. 49 din Constituție. Or, în condițiile unui evoluții democratice firești, o asemenea intruziune în dreptul persoanei la viață intimă, familială sau privată nu poate fi acceptată. ...
\n129.
\nTotodată, art. 4 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, prevede principalele obiective ale protecției informațiilor clasificate, și anume (a) protejarea acestora împotriva acțiunilor de spionaj, compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării conținutului acestora, precum și împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate; și (b) realizarea securității sistemelor informatice și de transmitere a informațiilor clasificate. De aceea, accesul la informațiile clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege [art. 2 alin. (2)]. Curtea reține că toate acestea sunt aplicabile și în cadrul procedurilor judiciare, astfel încât nu se poate da un nou contur juridic acestor categorii de informații în ipoteza în care ele sunt folosite, în orice mod, în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Astfel, nici în această situație, ele nu își pot pierde regimul de protecție consacrat prin lege, tocmai pentru că păstrarea confidențialității lor este vitală colectivității, indiferent de subiectul de drept autorizat care a luat cunoștință despre aceste informații. În aceste condiții, devoalarea lor produce prejudicii iremediabile interesului public, afectând buna funcționare a statului de drept. ...
\n130.
\nDin modul de redactare a textului de lege criticat se înțelege că orice date ce țin de procedurile judiciare, așadar, de desfășurarea acestora, sunt informații de interes public. Astfel, informațiile clasificate și datele cu caracter personal dezvăluite în cadrul procedurilor judiciare ar intra în această categorie, realizându-se, astfel, o modificare implicită a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, care prevăd că:
\n131.
\nPrin urmare, Curtea constată că informațiile care sunt exceptate de la accesul cetățenilor, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, nu sunt de interes public, fiind informații/date care protejează anumite categorii de persoane [minori], țin de viața intimă, familială, privată a persoanei sau chiar de securitatea/siguranța publică [informațiile clasificate incidente în desfășurarea procedurilor judiciare]. ...
\n132.
\nÎn consecință, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) sintagma „precum și procedurile judiciare“] din lege, prin modul generic de reglementare, fragilizează regimul de protecție acordat atât informațiilor/datelor clasificate/private, cât și unor categorii de persoane, drept care încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 26 alin. (1) referitor la obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată și art. 49 cu referire la protecția minorilor. ...
\n133.
\nCurtea mai reține că, dacă prin acest text s-ar fi dorit, astfel cum se susține în punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților, să se prevadă, în mod explicit, că „toate informațiile ce privesc statutul judecătorilor și procurorilor, administrarea judiciară și cooperarea instituțională cu instanțele și parchetele sunt informații de interes public“ și că „acest lucru nu poate fi eludat prin emiterea unor acte normative infralegale sau protocoale de colaborare clasificate, care să excludă de la accesul cetățenilor informații ce privesc accesul lor liber la justiție și dreptul la un proces echitabil“, atunci dispoziția normativă trebuie eliminată, întrucât textul analizat cuprinde deja această ipoteză normativă [„Informațiile care privesc (...) cooperarea instituțională între instanțe și parchete, pe de o parte, și orice altă autoritate publică, pe de altă parte (...) constituie informații de interes public“].
\nAstfel, actele administrative extrajudiciare încheiate de către sau între autoritățile publice care privesc desfășurarea procedurilor judiciare [protocoale de colaborare/cooperare] nu pot fi asimilate cu procedura judiciară în sine, drept care au și o expresie normativă distinctă. Ele își mențin natura lor juridică de act administrativ, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, fără a se identifica în vreun fel cu procedura judiciară civilă sau penală, aceasta desfășurându-se potrivit și în limitele codurilor de procedură civilă/penală. ...
\n134.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din legea criticată, potrivit căruia „(3) Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, în exercitarea atribuțiilor, să se abțină de la manifestarea sau exprimarea defăimătoare, în orice mod, la adresa celorlalte puteri ale statului - legislativă și executivă“, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție referitor la calitatea legii, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Motivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să dea expresie unui stil judiciar, sobru, concis, exact, nepărtinitor, care să reflecte o conduită respectuoasă față de toate instituțiile și autoritățile publice din țară.
\nNu este permis judecătorului sau procurorului să abandoneze echidistanța de care trebuie să dea dovadă în redactarea actelor judiciare și să trateze cu dispreț instituțiile și autoritățile statului sau să calomnieze activitatea acestora. Aceștia trebuie să se limiteze la soluționarea litigiilor deduse activității lor. A da curs cererii Înaltei Curți de Casație și Justiție ar însemna că judecătorii și procurorii, distinct de obligația de rezervă pe care o au, pot să se exprime în actele judiciare, și nu numai, într-un mod disprețuitor/ defăimător la adresa celorlalte puteri ale statului, ceea ce este inadmisibil. Chiar și în materia contenciosului administrativ, pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o dă drept exemplu ca fiind materia cea mai predispusă la astfel de probleme, se constată că acesta privește activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim [a se vedea art. 2 alin.
\n135.
\nMai mult, Curtea constată că judecătorul/procurorul trebuie să dea dovadă de o conduită impecabilă în exercitarea atribuțiilor sale, indiferent că aceasta vizează raporturile cu instituțiile/autoritățile publice sau cu cetățenii. Or, conduita sa se evaluează și se apreciază și prin prisma modului său de exprimare și raportare față de instituțiile/autoritățile publice/cetățeni. ...
\n136.
\nIndependența justiției nu înseamnă o libertate absolută a judecătorului de a se exprima sau manifesta după criterii arbitrare, ci cu respectarea obligației sale de rezervă. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „magistrații sunt ținuți de obligația de rezervă care îi împiedică să reacționeze într-o anumită situație“ [a se vedea Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în Cauza Prager și Oberschlick împotriva Austriei, paragraful 34, sau Hotărârea din 18 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Alter Zeitschriften Gmbh nr. 2 împotriva Austriei, paragraful 39, sau, în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4 iulie 2006]. ...
\n137.
\nDe asemenea, exprimarea publică a unor reprezentanți ai judecătorilor/procurorilor, spre exemplu, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, președintele/vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau procurorul general al României, trebuie să urmeze aceleași coordonate, în limitele și potrivit legii. Luările publice de poziție ale acestora pot fi ferme, însă, în același timp, trebuie să fie animate de un respect instituțional ce trebuie să caracterizeze activitatea oricărui funcționar al statului. ...
\n138.
\nCu privire la sintagma referitoare la obligația judecătorilor și procurorilor de a se abține de la manifestări sau exprimări defăimătoare realizate „în orice mod“, Curtea constată că aceasta este cât se poate de clară. Astfel, textul se aplică indiferent că judecătorii și procurorii se exprimă în scris sau oral, în exercitarea atribuțiunilor de serviciu. ...
\n139.
\nÎn consecință, art. I pct. 12 [cu referire la art. 9 alin. (3)] din legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n140.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate privind art. I pct. 44 din lege, prin care se abrogă art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004, Curtea constată că acestea abrogă dispozițiile legale referitoare la competența Președintelui României de a refuza o singură dată numirea în funcția de judecător/procuror a judecătorilor/procurorilor stagiari care au promovat examenul de capacitate. Prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, Curtea a observat că prevederile legale criticate stabileau dreptul Președintelui României de a refuza numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor propuși de Consiliul Superior al Magistraturii și de a face numirile în cele mai înalte funcții din Ministerul Public la propunerea ministrului justiției, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii.
\nReferitor la aceste critici, Curtea a constatat că „numirea judecătorilor și procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcții de conducere se face dintre persoanele numite anterior în funcția de procuror. Dacă Președintele României nu ar avea niciun drept de examinare și de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor și procurorilor sau în anumite funcții de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat și nici măcar o singură dată, atribuțiile Președintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) din Constituție, ar fi golite de conținut și importanță“. ...
\n141.
\nCurtea observă că actuala soluție legislativă, potrivit căreia Președintele României poate refuza propunerea de numire înaintată de Consiliul Superior al Magistraturii în funcția de judecător/procuror o singură dată a fost reglementată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Revenirea la soluția legislativă inițială a Legii nr. 303/2004 aduce în discuție raportul dintre atribuția Consiliului Superior al Magistraturii de a formula propuneri de numire în funcție, conform art. 125 alin. (2) și art. 134 alin. (1) din Constituție, și atribuția Președintelui României prevăzută de art. 94 lit. c) și art. 125 alin. (1) din Constituție. ...
\n142.
\nCurtea reține că, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, a stabilit că, în realitate, competența Președintelui este una legată, în sensul că emiterea decretului de numire este consecința și rezultatul firesc al propunerii inițiate de Consiliul Superior al Magistraturii, fără a putea refuza cu caracter definitiv această propunere. Faptul că s-a reglementat posibilitatea Președintelui de a refuza o singură dată propunerea de numire a avut în vedere un element de curtoazie, de consultare și colaborare între autoritatea executivă și cea judecătorească, în sensul de a da substanță atribuției respective a Președintelui. Aceasta a fost normativizată extra legem și nu contra legem [cu referire la dimensiunea constituțională a acestor termeni, a se vedea Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragrafele 109 și 110], așadar, în dezvoltarea Constituției, dar nu în contra sa, fiind acceptată în jurisprudența Curții Constituționale; însă, eliminarea acestei atribuții expres normativizate a Președintelui României nu pune nicio problemă de constituționalitate din perspectiva art. 94 lit. c), art. 125 alin.
\n143.
\nPrin urmare, Curtea constată că „refuzul“ Președintelui României nu avea și nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorități, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuțiilor Președintelui prevăzute la art. 94 lit. c) și art. 125 alin. (1) din Constituție. De altfel, chiar și în logica normei legale criticate, Președintele României tot extra legem poate purta o corespondență cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcție a judecătorilor/procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competența decizională de a-și retrage eventual propunerea de numire, fără ca Președintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată. În consecință, art. I pct. 44 din lege nu încalcă art. 94 lit. c), art. 125 alin. (1) și (2) și art. 134 alin. (1) din Constituție. ...
\n144.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate referitoare la art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) și (5)] din lege, ce vizează evaluarea judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție [poziții de conducere sau execuție] de o comisie compusă din judecători, membri aleși ai Consiliul Superior al Magistraturii, cu grad profesional de cel puțin de curte de apel, se constată că autorii obiecției de neconstituționalitate sunt nemulțumiți de faptul că evaluarea este realizată de o autoritate extrajudiciară, precum Consiliul Superior al Magistraturii, și de faptul că judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt evaluați de judecători suspendați din funcție și chiar cu grad profesional inferior lor. Se reține, raportat la această critică, faptul că autorii obiecției de neconstituționalitate aduc în discuție ideea potrivit căreia, în virtutea independenței care se atașează statutului judecătorului, ca cerință constituțională, evaluarea acestora nu poate fi realizată de membri aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii. Particularitatea situației constă în problema evaluării profesionale chiar a judecătorilor de la ultimul grad de jurisdicție existent în stat. ...
\n145.
\nExigența constituțională implicită, rezultată din art. 1 alin. (4) și art. 124 alin. (3) din Constituție, este aceea că separația puterilor în stat și independența judecătorului impune ca această evaluare să fie realizată de către funcționari ai statului care fac parte din puterea judecătorească, respectiv judecătorii. Prin urmare, nu este de admis ca funcționari din autoritatea executivă sau procurori/magistrați-asistenți/personal de specialitate juridică asimilat acestora să evalueze activitatea judecătorilor. Această exigență constituțională este respectată de art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) și (5)] din lege, evaluarea profesională fiind realizată de judecători. Legiuitorul organic a îmbunătățit această minimă cerință constituțională, în sensul că a dat prevalență și unui anumit criteriu ierarhic, astfel încât evaluarea judecătorilor să fie realizată pe cât posibil de judecători cu grad profesional superior, ceea ce înseamnă că evaluatorul, de principiu, nu funcționează în cadrul instanței la care funcționează cel evaluat. Prin urmare, cerinței de ordin constituțional i se adaugă aceste două cerințe de ordin legal justificate, pe de o parte, de experiența și maturitatea profesională, iar, pe de altă parte, de imparțialitatea și obiectivitatea care trebuie să caracterizeze realizarea actului de evaluare. ...
\n146.
\nAceste cerințe se regăsesc în forma lor pură în ceea ce privește evaluarea judecătorilor de la judecătorie, tribunal și curte de apel. În schimb, în privința judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicarea celor două principii legale în mod simultan nu poate fi realizată, având în vedere că această calitate este gradul maxim al carierei judecătorului și că instanța supremă, prin natura sa, este unică în sistemul organizării judiciare. În consecință, fără a abandona principiile legale anterior menționate, legiuitorul a prevăzut și identificat o soluție perfect constituțională, aceea de a se constitui o comisie de evaluare din judecători care să nu își desfășoare activitatea în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, așadar, pentru asigurarea imparțialității evaluării, dar care să poată avea un grad profesional egal cu aceștia.
\nOr, judecători cu grad profesional egal cu cei de la Înalta Curte de Casație și Justiție și care nu desfășoară activitate în cadrul instanței supreme sunt cei aleși chiar de către Adunarea generală a judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 317/2004], în număr de doi. Având în vedere că, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției, legiuitorul a apreciat că judecătorii astfel aleși în cadrul acestuia pot realiza evaluarea antereferită. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii, chiar dacă pe perioada mandatului sunt demnitari și nu exercită activități specifice acestei funcții, nu își pierd calitatea de judecător și gradul profesional, după încetarea mandatului putând reveni în structurile instanței respective. ...
\n147.
\nEste de observat că Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție; 3 judecători de la curțile de apel; 2 judecători de la tribunale și 2 judecători de la judecătorii (art. 4 din Legea nr. 317/2004), drept care cooptarea în comisia de evaluare a judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție a cel puțin unui judecător cu grad de curte de apel din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a avut în vedere faptul că o atare comisie trebuie să aibă un număr impar în vederea luării unei decizii în privința evaluării. Prin urmare, se poate observa că legiuitorul a optat pentru o comisie compusă din trei membri, putându-se, astfel, asigura participarea a doi judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și a unuia cu grad de curte de apel; desigur, nimic nu împiedică numirea unei comisii din care să facă parte 2 sau chiar 3 judecători cu grad de curte de apel, întrucât textul nu stabilește că din comisie fac parte judecători cu grad profesional corespunzător Înaltei Curți de Casație și Justiție sau de curte de apel, ci „cu grad cel puțin de curte de apel“. ...
\n148.
\nAvând în vedere cele de mai sus, se constată că nu este încălcat art. 124 alin. (3) din Constituție, evaluarea judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, indiferent că dețin poziții de conducere sau execuție, fiind realizată tot de către judecători, iar procedura particulară de constituire a comisiei de evaluare, prin raportare la comisiile de evaluare ale judecătorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel, este justificată de poziția pe care aceștia o dețin sub aspectul gradului profesional [nivel profesional maxim] și pe care o are Înalta Curte de Casație și Justiție în sistemul ierarhiei instanțelor judecătorești [caracterul său suprem și unic], drept care nu se poate susține că judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție se află în aceeași situație juridică cu judecătorii de la judecătorii, tribunale sau curți de apel. Prin urmare, la situații de drept diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit [a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994]. ...
\n149.
\nÎn consecință, art. I pct. 53 [cu referire la art. 39 alin. (3) și (5)] din lege nu încalcă art. 16 alin. (1) și art. 124 alin. (3) din Constituție. ...
\n150.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate privind art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)] din lege, potrivit cărora textul este neconstituțional, întrucât singura cale de atac pe care o reglementează împotriva hotărârii secției Consiliului Superior al Magistraturii de respingere a contestației formulate la calificativul acordat prin raportul de evaluare a activității profesionale a judecătorului/procurorului este recursul, soluționat de curtea de apel, iar recursul nu are caracter devolutiv, se observă că, în prezent, calificativul acordat poate fi contestat la secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, a cărei hotărâre se atacă la plenul Consiliului Superior al Magistraturii; hotărârea plenului Consiliului Superior al Magistraturii este „definitivă și irevocabilă“. ...
\n151.
\nCu privire la calea de atac reglementată de legiuitor, Curtea constată că recursul, potrivit Codului de procedură civilă, este o cale extraordinară de atac. Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului“. Această ultimă enumerare din text este menită să acopere orice situație în care legea ar putea prevedea că o anumită hotărâre este supusă recursului, fie ca singură cale de atac, fie ca o a doua după exercitarea uneia care să fie denumită și reglementată altfel decât apel (plângere, contestație etc.). ...
\n152.
\nCurtea apreciază că numai cea de-a doua situație ține de recursul văzut ca și cale extraordinară de atac. În prima situație, în care hotărârea supusă recursului nu este o hotărâre judecătorească, recursul astfel exercitat nu poate fi calificat drept cale extraordinară de atac. Îndepărtându-se de la formularea art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, legiuitorul nu a mai preluat teza referitoare la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională care sunt susceptibile de recurs, ca și cale extraordinară de atac. Prin urmare, în prezent, numai hotărârile judecătorești ca atare sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, cale extraordinară de atac. ...
\n153.
\nCu privire la noțiunea de recurs cuprinsă în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, a statuat că, împotriva hotărârii de sancționare pronunțată de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, „există o cale de atac, și anume recursul în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Curtea reține că acest «recurs» nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac, devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, având doar rolul unei instanțe de judecată), cale de atac soluționată de către o instanță judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare.
\nAcesta este și sensul art. 134 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia «Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție». Prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuția Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia acesta îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, Curtea a statuat că această dispoziție constituțională nu poate interzice accesul liber la justiție al persoanei judecate de această «instanță extrajudiciară».
\nPrin urmare, îndeplinind exigențele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei căi efective de atac la o instanță judecătorească, consacrată prin art. 21 alin. (3) din Constituție și prin art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, «recursul» din materia disciplinară a magistraților este o veritabilă și efectivă cale de atac împotriva hotărârii secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cale de atac prin care instanța de judecată, ținând seama și de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluționa cauza sub toate aspectele, atât sub aspectul legalității procedurii disciplinare, cât și al temeiniciei hotărârii“. ...
\n154.
\nCu alte cuvinte, recursul în materie disciplinară la Înalta Curte de Casație și Justiție este o cale devolutivă de atac pentru că acesta este sensul, până la urmă, al prevederilor art. 134 alin. (3) din Constituție și al Deciziei Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003. Mai mult, Curtea, în jurisprudența sa, a respins ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața Consiliului Superior al Magistraturii, apreciind că acesta este o instanță extrajudiciară, și nu o instanță judecătorească în fața căreia să se poată ridica asemenea excepții [Decizia nr. 514 din 29 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 10 iulie 2007, Decizia nr. 391 din 17 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, Decizia nr. 788 din 20 septembrie 2007, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 2 noiembrie 2007, sau Decizia nr. 632 din 27 octombrie 2016, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 5 ianuarie 2017].
\nDe asemenea, dreptul nostru pozitiv mai consacră un caz în care calea de atac este denumită recurs, fără a se identifica, în niciun fel, cu calea extraordinară de atac. Este vorba de recursul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010 [a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017]. ...
\n155.
\nRevenind la textul legal criticat, Curtea constată că, în realitate, contrar susținerilor autorilor obiecției de neconstituționalitate, recursul reglementat nu este o cale extraordinară de atac, drept care nu se susține comparația realizată în raport cu alte subiecte de drept, care beneficiază, cel puțin într-un grad de jurisdicție, de o judecată pe fond a cererilor lor. Prin urmare, nu sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție. ...
\n156.
\nCu privire la reglementarea competenței curții de apel pentru a judeca aceste categorii de cereri, Curtea constată că stabilirea procedurilor judiciare și a competenței de judecată este un atribut exclusiv al legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituție. Se reține că instanța constituțională nu poate cenzura alegerea făcută de legiuitor în privința stabilirii competenței instanțelor judecătorești decât dacă această alegere contravine unei prevederi exprese cuprinse în textul Constituției. Or, în privința hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii, numai recursul în materie disciplinară este judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 134 alin. (3) din Constituție, astfel încât, în privința celorlalte acte emise de Consiliul Superior al Magistraturii, legiuitorul este liber să stabilească competența unei instanțe sau alteia.
\nÎn realitate, în cauza de față, actul Consiliului Superior al Magistraturii este unul administrativ și este emis de o autoritate publică centrală, drept care s-ar angaja, de principiu, competența Curții de Apel din București. Faptul că, la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a prevăzut că hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se atacă la Înalta Curte de Casație și Justiție este tot o chestiune de opțiune legislativă, textul constituțional neobligând la acceptarea numai a uneia dintre soluțiile procedurale posibile. Prin urmare, textul legal criticat nu generează incertitudine juridică, nefiind contrar art. 1 alin.
\n157.
\nÎn consecință, art. I pct. 54 [cu referire la art. 40 alin. (4)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 124 alin. (2) din Constituție. ...
\n158.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 69 [cu referire la art. 49 alin. (1)] din lege, potrivit cărora ocuparea unor funcții de conducere la nivelul parchetelor prin concurs sau examen în contextul existenței unei singure forme de selecție, Curtea constată că sunt neîntemeiate. Se reține că numirile în funcțiile de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal/tribunalul pentru minori și familie sau prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie și de adjuncți ai acestora se realizează prin concurs, acesta transformându-se în examen atunci când se constată că s-a înscris o singură persoană pentru funcția respectivă sau un număr inferior de persoane față de numărul posturilor pe care acestea candidează. Sigur, textul putea fi mai explicit, însă, această redactare nu este de natură a determina o lipsă de previzibilitate a acestuia care să încalce art. 1 alin. (5) din Constituție. De altfel, și textul în vigoare, sub acest aspect, are aceeași variantă redacțională. ...
\n159.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. I pct. 77 [cu referire la art. 52 alin. (3)] din lege, Curtea constată că textul nu se referă la o atribuție a Președintelui României, ci la condițiile de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel încât critica, formulată din această perspectivă, respectiv încălcarea, prin acest text, a atribuțiilor constituționale ale Președintelui, este nemotivată și, deci, inadmisibilă. ...
\n160.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7), (8), (9) teza întâi și (10)] din lege, în sensul că reduc/restrâng atribuțiile Președintelui României în procedura de numire a președintelui, vicepreședintelui și a președinților de secție de la Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea constată că autorii obiecției de neconstituționalitate pornesc de la premisa că numirea în aceste funcții este o atribuție a Președintelui României; în acest context se apreciază că eliminarea Președintelui României din această procedură de numire pentru președinții de secție de la Înalta Curte de Casație și Justiție încalcă art. 94 lit. c), art. 125 alin. (2) și art. 134 alin. (1) din Constituție. ...
\n161.
\nÎn prezent, art. 48 alin. (1) și (9) din Legea nr. 303/2004 prevede că „Numirea în funcțiile de președinte și vicepreședinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate și curți de apel se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Național al Magistraturii“, respectiv că „Numirea judecătorilor în celelalte funcții de conducere se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea președintelui instanței“. ...
\n162.
\nCurtea reține că art. 125 alin. (2) din Constituție prevede că „Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice“. Prin urmare, se constată că textul constituțional este univoc și oferă o unică soluție normativă în privința autorității competente să dispună promovarea judecătorilor în funcții de conducere, fără a face distincție în funcție de ierarhia instanțelor judecătorești. Curtea reține că promovarea judecătorilor are un dublu înțeles, respectiv de dobândire a unei funcții de execuție de nivel superior în ierarhia instanțelor judecătorești (grade profesionale de tribunal/curte de apel sau de Înalta Curte de Casație și Justiție) sau a unei funcții de conducere (președinte/ vicepreședinte/președinte de secție), în ambele cazuri judecătorul avansând în carieră. Nu se poate susține că promovarea în funcție vizează numai dobândirea unui grad profesional superior sau a unor funcții de conducere de la instanțe judecătorești aflate pe o anumită scară ierarhică, pentru că o asemenea interpretare vădește nu numai o viziune selectivă asupra carierei judecătorului, dar, în același timp, este contrară unui text constituțional unic și imperativ sub aspectul atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii. ...
\n163.
\nDe asemenea, Curtea reține că art. 134 alin. (1) din Constituție prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii“. Cu alte cuvinte, textul constituțional se referă la propunerea de numire în funcția de judecător sau procuror, și nu în funcția de conducere. O asemenea concluzie se poate desprinde din modul de redactare a textului care vizează accesul în funcție, nu la cariera judecătorului/procurorului ulterior numirii în funcție. Textul indică faptul că judecătorul/procurorul stagiar nu este numit prin decret, ci prin actul Consiliului Superior al Magistraturii, în schimb, judecătorul sau procurorul definitiv este numit prin decret, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, fiind, astfel, învestit cu atributele specifice calității noi dobândite. În consecință, acest text se referă numai la numirea în funcția de judecător/procuror, după caz, așadar, la accesul în aceste funcții, ca urmare a susținerii examenului de capacitate. ...
\n164.
\nPrin urmare, coroborând art. 125 alin. (2) și art. 134 alin. (1) din Constituție, Curtea constată că promovarea judecătorilor atât în funcții de execuție, cât și în funcții de conducere se realizează de Consiliul Superior al Magistraturii. În aceste condiții, art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) și (8)] din lege, normativizând competența Președintelui României de a promova judecătorii, respectiv de a-i numi în funcțiile de președinte și vicepreședinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, încalcă competența constituțională a Consiliului Superior al Magistraturii de a dispune promovarea în funcție a judecătorilor, astfel cum aceasta rezultă din coroborarea art. 125 alin. (2) și art. 134 alin. (1) din Constituție. În consecință, din această perspectivă constituțională, Curtea constată că art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (1), (2), (7) și (8)] din lege este neconstituțional, fiind contrar art. 125 alin. (2) din Constituție. În schimb, promovarea și numirea judecătorilor în funcția de președinte de secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție de către Consiliul Superior al Magistraturii, reglementată de art. I pct. 87 [cu referire la art. 53 alin. (9) teza întâi și alin. (10)] din lege, nu încalcă art. 94 lit. c) din Constituție. ...
\n165.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. I pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)] din lege, Curtea constată că, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție, „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției“. Având în vedere caracterul bicefal al autorității executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul și Președintele să conlucreze. Rolul central în această ecuație îl are, însă, ministrul justiției, sub autoritatea acestuia funcționând procurorii constituiți în parchete. Președintele României nu are nicio atribuție constituțională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menținând un veto prezidențial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcțiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din lege, el a respectat rolul constituțional al ministrului justiției în raport cu procurorii, Președintelui conferindu-i-se atribuția de numire în considerarea solemnității actului și a necesității existenței unei conlucrări și consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea art. 94 lit. c) din Constituție. În consecință, art. I pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)] din lege nu încalcă art. 94 lit. c) și art. 132 alin. (1) din Constituție. ...
\n166.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. I pct. 108 [cu referire la art. 62 alin. (1^2) și (1^3)] din lege, Curtea constată că acestea sunt inadmisibile, nefiind motivate. Textul se referă la situația judecătorului/procurorului care suferă de o afecțiune de sănătate, alta decât boala psihică, și la posibilitatea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii de a-l suspenda din funcție, la cererea sa/a colegiului de conducere a instanței sau a parchetului, pe o durată de cel mult 3 ani. Prin urmare, nu se pune problema existenței vreunei atribuțiuni a Președintelui României. ...
\n167.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. I pct. 112 [cu referire la art. 62^2] din lege, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. Astfel, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, „Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior“, iar conform art. 132 alin. (2) din Constituție, „Funcția de procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior“. Prin urmare, un judecător sau procuror poate cumula funcția sa de autoritate publică numai cu funcțiile didactice din învățământul superior, care, potrivit art. 285 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, sunt cele de asistent universitar; lector universitar/șef de lucrări; conferențiar universitar și profesor universitar. De asemenea, art. 285 alin. (2) din aceeași lege prevede că în instituțiile de învățământ superior funcțiile de cercetare sunt: asistent cercetare; cercetător științific; cercetător științific gradul III; cercetător științific gradul II și cercetător științific gradul I, funcții care, conform alin. (3), sunt echivalate cu cele didactice. Totodată, în virtutea funcției pe care o dețin de judecător și procuror, aceștia pot presta activități de instruire în cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri. ...
\n168.
\nIntroducerea acestor incompatibilități chiar în textul Constituției a avut în vedere instituirea și menținerea unui statut neutru și imparțial al persoanelor care își desfășoară activitatea în puterea judecătorească sau în cadrul Ministerului Public față de activitatea celorlalte puteri în stat. Dacă în privința judecătorilor acest obiectiv se află în corelație directă cu principiul independenței și al separației puterilor în stat, în privința procurorilor, care, deși nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, legiuitorul constituant a dorit crearea unui statut care să le permită menținerea unei echidistanțe față de activitatea puterii legiuitoare și executive.
\nEste de principiu că funcțiile de demnitate publică alese [Președintele României, deputați, senatori, cele din cadrul autorităților administrației publice locale] sau numite [funcțiile calificate ca atare de lege din cadrul unor instituții/autorități publice, precum Guvernul (cu toată structura sa, inclusiv funcțiile de prim-ministru, viceprim-ministru, ministru, ministru delegat, secretar de stat, subsecretar de stat), Academia Română, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Secretariatul General al Guvernului, Administrația prezidențială, Consiliul Național al Audiovizualului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Autoritatea Electorală Permanentă, Agenția Națională de Integritate, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat, Instituția Prefectului etc.], reluate în anexa nr.
\nIX - Funcții de demnitate publică la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, au, prin natura lor, fie o pronunțată componentă politică, fie o componentă administrativă, care nu are nicio legătură cu activitatea pe care judecătorul sau procurorul o exercită. Curtea observă că art. 1 din Legea nr. 303/2004 definește magistratura ca fiind activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. Astfel, esența activității lor constă în aplicarea și interpretarea judiciară a legii și în conducerea și controlul activității de urmărire penală, după caz, neputând desfășura activități specifice celei de legiferare sau de organizare și punere în aplicare a legii pe calea actelor administrative.
\nÎn consecință, rezultă că funcțiile de demnitate publică anterior enumerate nu au nicio legătură cu magistratura, drept care legiuitorul constituant a realizat această demarcare foarte clară între autoritatea judecătorească, pe de o parte, care cuprinde instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, și celelalte două autorități ale statului - executivă și legislativă. ...
\n169.
\nSpre deosebire de alte sisteme constituționale (spre exemplu, Germania sau Suedia; a se vedea Avizul nr. 806/2015 privind libertatea de expresie a judecătorilor, adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 103-a sa reuniune plenară din 19-20 iulie 2015), care sunt mai permisive în ceea ce privește compatibilitatea funcției de judecător cu cele de demnitate publică, în sistemul nostru constituțional normele antereferite sunt foarte stricte cu privire la incompatibilitățile care însoțesc funcția de judecător/procuror, rațiunea acestora fiind aceea de a evita confuziunea între aceste funcții și orice alte funcții publice sau private, indiferent de natura lor (politică sau economică). În caz contrar, dacă prin diverse mecanisme legale, s-ar eluda acest text constituțional, activitatea judecătorului/procurorului ar fi pusă sub semnul lipsei de independență și al parțialității, după caz, iar percepția cetățenilor cu privire la justiție ar fi grav și iremediabil afectată.
\nChiar Comisia de la Veneția, în Avizul cu privire la proiectul de revizuire a Legii constituționale privind statutul judecătorilor din Kârgâzstan, paragraful 45, adoptat la cea dea 77-a sa sesiune plenară din 12-13 decembrie 2008, a subliniat următoarele: „În ipoteza încetării exercițiului funcțiunii care vizează cazurile în care candidatul este implicat în activități politice interzise, Președintele emite o decizie. Dacă împrejurările care au dus la încetare (spre exemplu, persoana este membru al partidului politic), judecătorul își recapătă exercițiul funcțiunii printr-o decizie a Președintelui. Comisia de la Veneția recomandă, totuși, ca judecătorul mai întâi să demisioneze înainte de a concura pentru o funcție politică, deoarece, chiar dacă un judecător a candidat și nu a fost ales, acesta va fi identificat cu o anumită tendință politică, în detrimentul independenței“.
\nDe asemenea, Raportul Comisiei de la Veneția asupra independenței sistemului judiciar, Partea I: Independența judecătorilor, paragraful 62, adoptat la cea de-a 82a sa sesiune plenară din 12-13 martie 2010, prevede că „judecătorii nu ar trebui să se pună într-o poziție în care independența sau imparțialitatea lor ar putea fi pusă la îndoială. Acest lucru justifică normele naționale privind incompatibilitatea funcției judiciare cu alte funcții și este, de asemenea, un motiv pentru care multe state restrâng activitățile politice ale judecătorilor“. ...
\n170.
\nAvând în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că legiuitorul nu poate reglementa nicio excepție de la textele constituționale ale art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2). A evita incompatibilitatea constituțională, printr-un mecanism formal de suspendare din funcție a judecătorului/procurorului, de care Consiliul Superior al Magistraturii ia act, echivalează tot cu o încălcare a Constituției. În condițiile în care Constituția fixează, în termeni imperativi, incompatibilitățile acestor funcții, legiuitorul nu poate să înlăture dispoziția constituțională. Atât timp cât persoana deține calitatea de judecător sau procuror nu poate exercita decât activitățile specifice acestor funcții. Numirea sau detașarea acestora în funcții de demnitate publică, indiferent de denumirea pe care acestea o poartă, nu poate fi acceptată prin prisma exigențelor Constituției, întrucât se produce, în mod inevitabil, o modificare a felului muncii pe care aceștia o prestează, care, în realitate, justifică drepturile și obligațiile aferente statutului lor.
\nMai mult, întregul statut al judecătorului/procurorului, în mod axiomatic, se axează pe rolul lor constituțional, astfel cum este definit la art. 124 și 125, respectiv art. 131 și 132 din Constituție. Or, asumânduși, prin diverse mecanisme [numire/detașare], un rol diferit celui de înfăptuire a justiției și/sau de apărare a intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, se încalcă în mod direct, pe de o parte, principiul independenței judecătorului, principiul separației puterilor în stat și dispozițiile referitoare la rolul și incompatibilitățile judecătorului [art. 1 alin. (4), art. 124 și art. 125 alin. (3) din Constituție], iar, pe de altă parte, dispozițiile constituționale referitoare la rolul și incompatibilitățile care însoțesc statutul procurorului [art. 131 și 132 din Constituție]. ...
\n171.
\nAvând în vedere cele anterior stabilite, Curtea își extinde controlul, din această perspectivă, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, și asupra art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă și ultimă], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite“ și „precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului justiției“], pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcția de ministru al justiției“] și pct. 153 [cu referire la art. 85^1 sintagma „funcția de ministru al justiției“] din lege, dispoziții care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de cele ale art. I pct. 112 [cu referire la art. 62^2] din lege. ...
\n172.
\nAstfel, art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) tezele penultimă și ultimă] din lege, potrivit căruia funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent și asistent judiciar sunt compatibile cu activitățile didactice de formare și perfecționare desfășurate de instituțiile de pregătire profesională a altor profesii juridice, precum și cu funcțiile ce pot fi ocupate pe baza unor convenții internaționale la care România este parte, cuprinde dispoziții contrare art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție, în sensul că funcția de judecător/procuror nu este inerentă unei activități de formare profesională în privința altor profesii juridice, în realitate, fiind vorba despre o altă funcție sau raport contractual în care judecătorul/procurorul este prestatorul unui serviciu, ce nu are legătură nici cu instruirea pe care trebuie să o asigure judecătorilor/procurorilor și nici cu vreo funcție didactică din învățământul superior.
\nDesigur, în măsura în care judecătorul/procurorul are calitatea de cadru didactic, în virtutea acestei funcții are posibilitatea de a presta activități de formare profesională juridică pentru alte categorii de personal. De asemenea nu este permisă nici desfășurarea unor activități în afara țării care să pună în discuție incompatibilitățile constituționale expres consacrate și rolul constituțional al judecătorului/procurorului. Prin urmare, funcția de judecător/procuror este incompatibilă cu orice alte calități oficiale în virtutea cărora judecătorul/procurorul prestează activități în afara granițelor țării, cu excepția celor didactice. ...
\n173.
\nCurtea nu neagă posibilitatea judecătorului/procurorului de a fi eligibil pentru ocuparea unei funcții la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale în ipoteza în care actul internațional incident condiționează expres accesul la funcția respectivă de calitatea de judecător/procuror, însă, pentru aceasta, legiuitorul trebuie să reglementeze o soluție normativă corespunzătoare, în acord cu exigențele Constituției. Având în vedere incompatibilitatea constituțională expresă, pentru ipoteza în care judecătorul/procurorul optează în sensul exercitării unei astfel de funcții, funcția deținută anterior încetează, acesta putându-și relua postul, în condițiile rezervării sale. ...
\n174.
\nDe asemenea, pentru aceleași motive, Curtea constată neconstituționalitatea art. I pct. 97 din lege [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite“ și „precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului justiției“]. Astfel, cele anterior arătate se aplică și funcțiilor publice de execuție sau conducere, distincte de cele de demnitate publică, din cadrul autorităților executivă sau legislativă, cu excepția Ministerului Justiției sau unităților subordonate acestuia, întrucât acestea din urmă se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiției. Așadar, nu este admis ca, pe calea detașării, judecătorul sau procurorul să încalce normele constituționale referitoare la incompatibilități, legiuitorului nefiindu-i permisă crearea unor procedee de eludare a unor interdicții de natură constituțională. Mai mult, acesta are obligația de a elimina din dreptul pozitiv soluțiile legislative constatate ca fiind neconstituționale, precum cele ce se regăsesc, spre exemplu, în actualul art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. ...
\n175.
\nAvând în vedere cele anterior reținute, Curtea constată că detașarea judecătorilor/procurorilor este permisă atât în cadrul Ministerului Justiției sau unităților subordonate acestuia, cât și în cel al structurii autorității judecătorești [la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, precum și în cadrul sistemului instanțelor judecătorești/parchetelor, după caz], din moment ce activitatea acestora se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiției. ...
\n176.
\nCu privire la dispozițiile art. I pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcția de ministru al justiției“] și pct. 153 [cu referire la art. 85^1 sintagma „funcția de ministru al justiției“] din lege, Curtea reține că funcția de ministru al justiției este incompatibilă cu cea de judecător/procuror, neputându-se cumula aceste două calități nici potrivit Constituției și nici Legii nr. 303/2004, în vigoare la data pronunțării prezentei decizii. Prin urmare, durata mandatului de ministru al justiției nu poate fi valorificată la stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu potrivit Legii nr. 303/2004. ...
\n177.
\nAvând în vedere cele de mai sus, legiuitorului îi revine obligația de a pune de acord în procesul de reexaminare a legii toate prevederile acesteia ce privesc incompatibilitățile, inclusiv cele aflate în vigoare, cu prezenta decizie. ...
\n178.
\nÎn consecință, art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) teza penultimă și ultimă], pct. 97 [cu referire la art. 58 alin. (1) sintagmele „ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite“ și „precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, la solicitarea Ministerului justiției“ ], pct. 112 [cu referire la art. 62^2], pct. 143 [cu referire la art. 82 alin. (2) sintagma „funcția de ministru al justiției“] și pct. 153 [cu referire la art. 85^1 sintagma „funcția de ministru al justiției“ ] din lege încalcă art. 1 alin. (4), art. 124, art. 125 alin. (3), art. 131 și art. 132 alin. (2) din Constituție. ...
\n179.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ale art. I pct. 112 [cu referire la art. 62^3] din lege, Curtea constată că acestea sunt inadmisibile, nefiind motivate. Textul nu se referă la incompatibilitățile judecătorilor/procurorilor, ci la efectele pe care le are asupra mandatului funcției de conducere suspendarea din funcție pe o durată mai mare de un an în cazul în care acesta a fost trimis în judecată pentru o infracțiune în raport cu care s-a apreciat că aduce atingere prestigiului profesiei, sintagmă similară celei cuprinse în art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, și constatată ca fiind neconstituțională prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017. ...
\n180.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție privind calitatea legii, prin faptul că art. I pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] din lege dublează prevederile art. I pct. 112 [cu referire la art. 62^4] din aceeași lege, Curtea reține că art. I pct. 112 [cu referire la art. 62^4] din lege prevede că „La solicitarea expresă a judecătorului sau procurorului se poate dispune suspendarea voluntară din magistratură pe o durată de cel mult 3 ani, cu posibilitatea prelungirii pentru încă 3 ani. Suspendarea se constată prin hotărâre a secției corespunzătoare, la solicitarea expresă a judecătorului sau procurorului. [...]. Pe durata suspendării voluntare nu operează incompatibilitățile și interdicțiile specifice“ , în timp ce art. I pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2) ] din lege prevede: „(2) Judecătorii și procurorii au dreptul să opteze pentru autosuspendarea din activitate pe o durată de până la 2 ani. De această opțiune ia act secția corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Pe durata suspendării, nu le este aplicabil regimul incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege“. ...
\n181.
\nCu privire la natura juridică a suspendării contractului individual de muncă, Curtea reține că aceasta reprezintă o încetare temporară a principalelor efecte ale contractului individual de muncă - prestarea muncii și plata salariului -, tocmai caracterul său temporar deosebind-o de încetarea contractului. Cauzele suspendării au caracter temporar și pot avea sau nu caracter culpabil. Desigur, judecătorul/procurorul este numit în funcție, raportul său de muncă fiind calificat drept unul de serviciu. Acesta se supune legii speciale care îi reglementează statutul. Totuși, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii [art. 1 alin. (2) din Codul muncii]. ...
\n182.
\nÎntrucât judecătorul/procurorul exercită o funcție publică, statutul acestora trebuie să determine în mod expres și limitativ atât cauzele de suspendare din funcție, cât și pe cele de încetare a funcției. În privința cauzelor de suspendare, art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prevede atât cauze cu caracter culpabil [când a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni; când față de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu; când a fost sancționat disciplinar, în condițiile art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004], cât și cele fără culpă (când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să își exercite funcția în mod corespunzător). Acestea sunt cauze de suspendare de drept. De asemenea se poate dispune suspendarea din funcție pe perioada desfășurării procedurilor disciplinare, în condițiile art. 52 din Legea nr. 317/2004, care se constituie într-o cauză de suspendare lato sensu la inițiativa Consiliului Superior al Magistraturii. ...
\n183.
\nLa aceste cauze de suspendare din funcție, legiuitorul a reglementat suspendarea la inițiativa judecătorului/ procurorului. Această „instituție juridică“ este una nouă din punct de vedere normativ în corpul Legii nr. 303/2004 și se constituie într-o reglementare specială față de prevederile Codului muncii în privința cauzelor de suspendare a raporturilor de muncă aplicabile și judecătorilor și procurorilor. Noul caz de suspendare din funcție are drept criteriu manifestarea arbitrară de voință a judecătorului/procurorului. Deci, autosuspendarea/suspendarea voluntară constituie, de fapt, o suspendare din inițiativa judecătorului/procurorului, iar cauza pentru care se solicită autosuspendarea/suspendarea voluntară este lăsată, în mod exclusiv, la latitudinea acestuia.
\nOr, o funcție publică prevăzută prin Constituție, precum cea de judecător/procuror, presupune reglementarea unui statut bine definit, fără elemente de subiectivitate și arbitrariu. Un asemenea statut se caracterizează prin reglementarea riguroasă a carierei, a drepturilor și îndatoririlor, a răspunderii judecătorilor/procurorilor, toate având ca finalitate exercitarea în condiții optime a funcției publice. Mai mult, o funcție publică este instituită tocmai pentru a fi exercitată constant și continuu, și nu pentru a nu fi exercitată, ca urmare a apelării de către titularul acesteia la diverse procedee de întrerupere intempestivă și voluntară; prin urmare, cazurile de suspendare din exercițiul acesteia trebuie în mod exact și limitativ determinate și reglementate. ...
\n184.
\nModul în care este reglementată autosuspendarea/ suspendarea voluntară indică faptul că Consiliul Superior al Magistraturii o constată sau că ia act, ceea ce înseamnă că este un drept propriu al magistratului, care, în funcție de voința sa arbitrară, poate decide autosuspendarea sa din funcție. Or, o asemenea reglementare contravine în sine statutului judecătorului/procurorului, aceștia punându-se ei înșiși în situația de a nu mai înfăptui justiția și, respectiv, de a nu mai reprezenta interesele generale ale societății și apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. ...
\n185.
\nMai mult, se observă că, pe toată perioada autosuspendării/suspendării voluntare, în privința judecătorului/procurorului nu mai operează interdicțiile și incompatibilitățile specifice funcției. În consecință, acesta poate desfășura orice fel de activități [economice, politice sau de altă natură] care, din punct de vedere normativ, îi sunt interzise tocmai prin statutul funcției sale. Acesta, suspendat fiind, dar exercitând o profesie juridică dintre cele menționate la art. 82 alin. (1) sau (2) ori art. 86 alin. (1) din legea supusă controlului de constituționalitate, poate acumula vechime juridică în alte profesii juridice valorificabilă la stabilirea/actualizarea sau recalcularea drepturilor de pensie de serviciu, potrivit art. 82 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, ceea ce reprezintă, în sine, o eludare a rolului constituțional al judecătorului/ procurorului. ...
\n186.
\nAvând în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că, în urma încetării suspendării judecătorului/procurorului, prin revenirea sa în rândurile judecătorilor/procurorilor activi, se produce o fragilizare a sistemului judiciar, în sensul că trăsăturile esențiale ale acestui sistem, respectiv independența și imparțialitatea, pot fi afectate în mod iremediabil de natura activităților pe care acesta le-a desfășurat în perioada antereferită și de reputația astfel dobândită, imprimându-se asupra sistemului judiciar imaginea funcțiilor/activităților pe care judecătorul/procurorul le-a exercitat. Mai mult, justițiabilul va percepe întregul sistem ca fiind unul guvernat după reguli străine autorității judecătorești, identificând-o pe aceasta din urmă cu celelalte autorități ale statului. Cu alte cuvinte, printr-o asemenea abordare a carierei judecătorului/procurorului, sistemul judiciar poate deveni, cu ușurință, o prelungire sau o anexă a celorlalte puteri sau a altor profesii. În consecință, Curtea constată că se încalcă, astfel, art. 124, art. 125 alin. (3), art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din Constituție. De asemenea, dacă sistemul judiciar s-ar confrunta cu aceste autosuspendări, ar fi pusă în discuție chiar buna funcționare a acestuia, iar textele constituționale referitoare la exercitarea efectivă a autorității judecătorești ar dobândi valențe declarative. ...
\n187.
\nMai mult, astfel cum arată autorii obiecției de neconstituționalitate, cele două texte legale se dublează din punctul de vedere al conținutului normativ, în sensul că, indiferent de denumirea aleasă, respectiv autosuspendare/ suspendare voluntară sau procedura de constatare/luare la cunoștință pe care o parcurge cererea judecătorului/ procurorului, se reglementează aceeași situație, și anume suspendarea din funcție la cerere, iar, din coroborarea textelor criticate, s-ar ajunge la o autosuspendare voluntară pe durata a 8 ani, ceea ce frizează ridicolul. Prin urmare, având în vedere paralelismul legislativ reglementat, se încalcă și art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n188.
\nAvând în vedere că art. I pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8“ prin raportare la art. 62 alin. (1^3)] din lege nu poate fi disociat de art. I pct. 112 [cu referire la art. 62^4] și pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] din lege, sub aspectul soluției legislative referitoare la inaplicabilitatea interdicțiilor și incompatibilităților specifice funcției de judecător/procuror pe perioada suspendării din funcție, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se va pronunța și asupra acestora. Astfel, Curtea reține că, în ipoteza suspendării din funcție la cerere „pentru situații personale deosebite“, nu există niciun motiv pentru care să nu opereze interdicțiile și incompatibilitățile specifice calității de judecător/procuror. Deși textul la care se trimite poate avea o sferă largă de aplicare [suspendarea din funcție la cerere „pentru situații personale deosebite“], textul care trimite nu poate alătura acestuia consecințe juridice incompatibile cu textul Constituției. Este de observat că acest text de lege, prin înglobarea ideală a sferei largi de cuprindere a normei la care trimite, reglementează un mecanism juridic de natură a eluda incompatibilitățile specifice funcției de judecător/procuror, fiind, așadar, contrară art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție. ...
\n189.
\nÎn consecință, art. I pct. 112 [cu referire la art. 62^4] și pct. 134 [cu referire la art. 73 alin. (2)] din lege încalcă art. 124, art. 125 alin. (3), art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din Constituție, iar art. I pct. 109 [cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8“ prin raportare la art. 62 alin. (1^3)] din lege încalcă art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție. ...
\n190.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate care privesc art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2^1)] din lege, în sensul că încalcă art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) și art. 53 din Constituție, întrucât reglementează interdicția cumulului pensiei de serviciu, care are natura unei pensii pentru limită de vârstă, cu salariul până la împlinirea vârstei de 65 de ani, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. ...
\n191.
\nEste de observat că interdicția cumulului pensiei de serviciu cu salariul vizează numai pensia de serviciu obținută conform art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv a pensiei de serviciu care nu este condiționată de împlinirea vârstei de 60 de ani, ci numai de vechimea de 25 de ani în funcția de judecător, procuror, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, judecător ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secția jurisdicțională a Curții de Conturi sau în profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult. ...
\n192.
\nPrin urmare, pensia de serviciu obținută în condițiile noilor dispoziții ale art. 82 alin. (1) (condiționată de împlinirea vârstei de 60 de ani) și alin. (3) din Legea nr. 304/2004 (condiționată numai de o vechime de 20 de ani în funcția de judecător/procuror/magistrat-asistent, fără un criteriu de vârstă) este exclusă de la interdicția cumulului pensie-salariu. Astfel, este surprinzătoare opțiunea legiuitorului în sensul că numai pensia de la art. 82 alin. (2), nu și cea de la alin. (3) din lege, nu este exclusă de la interdicția cumulului, având în vedere că niciuna dintre acestea nu este condiționată, potrivit noii reglementări, de un criteriu de vârstă, ci numai de vechime. Aceasta se poate explica prin faptul că în prezent și pensia de la alin. (3) este condiționată de un criteriu de vârstă (60 de ani), criteriu ce este eliminat prin legea criticată, însă, reglementarea cu privire la interdicția cumulul pensie-salariu nu a mai fost corelată și cu art. 82 alin. (3) din lege. ...
\n193.
\nNoțiunea de salariu este definită la art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, potrivit căruia „cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum și celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar“. De asemenea salariul este definit în Codul muncii, la art. 159 alin. (1), potrivit căruia „Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă“. Prin urmare, noțiunea de salariu este una clară, nesusceptibilă de interpretări, definindu-se ca fiind contraprestația pe care toate categoriile socioprofesionale angajate într-un raport de muncă îl primesc pentru munca depusă. Sub acest aspect nu se poate reține nicio încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n194.
\nNicio dispoziție constituțională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiția ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toți cetățenii, iar eventualele diferențe de tratament să aibă o rațiune licită (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, sau Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009). ...
\n195.
\nCu privire la reducerile operate personalului plătit din fonduri publice în perioada 2009-2010, Curtea a statuat că „angajații din mediul public nu se află în aceeași situație juridică precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizațiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator“ [Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011]. ...
\n196.
\nAstfel, este adevărat că legiuitorul poate stabili condițiile acordării/suspendării/încetării pensiei de serviciu, care este considerată pensie pentru limită de vârstă, însă, reglementarea astfel adoptată trebuie să țină cont de prevederile art. 41 alin. (1) din Constituție. Raportat la cauza de față, Curtea constată că interzicerea cumulului pensie de serviciu-salariu vizează atât salariul obținut pe personalul plătit din fonduri publice, cât și salariul plătit de către angajatori privați. Or, o asemenea reglementare încalcă dreptul la muncă al persoanelor beneficiare a unei pensii de serviciu în ipoteza în care aceștia ar dori să își desfășoare activitatea în sfera privată. Mai mult, se constată că problema cumulului pensiei fie ea contributivă, fie de serviciu cu salariul/indemnizația a mai fost analizată de Curte în jurisprudența sa, mai exact în perioada apariției crizei economice, iar interdicția instituită a fost justificată pe tărâmul art. 53 din Constituție. Chiar și în aceste condiții, legiuitorul nu a reglementat interdicția cumulului pensie-salarii obținut din mediu privat. ...
\n197.
\nConstatându-se neconstituționalitatea normei în raport cu art. 41 din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale (Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009), interdicția cumulului pensie-salariu nu poate viza persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres în Constituție. Astfel, Legea fundamentală stabilește în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupă unele funcții publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligației privind exprimarea opțiunii cu privire la suspendarea plății pensiei pe durata exercitării funcției este incompatibilă cu Constituția. Ca urmare, numai în măsura în care interdicția cumulului pensie-salariu nu se referă la aceste categorii de persoane, soluția legislativă adoptată de legiuitor în privința reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanță cu prevederile constituționale. Drept care Curtea a stabilit că această interdicție este constituțională în măsura în care nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituție. Or, raportat la cauza de față, Curtea constată că legiuitorul nu a operat distincțiile necesare și a reglementat tale quale interdicția cumulului pensie-salariu, ceea ce este contrar art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii. ...
\n198.
\nDe asemenea, textul legal criticat încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție, în sensul că o asemenea interdicție nu poate fi reglementată doar în privința unei categorii socioprofesionale în timp ce alte categorii de persoane, beneficiare și ele la rândul lor de pensii de serviciu, vor putea realiza cumulul acestora cu salariul obținut în sfera publică. Or, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).
\nAstfel, legiuitorul, deși are competența constituțională să reglementeze interdicția cumulului pensiei de serviciu cu salariul, trebuie să aplice aceeași unitate de măsură în privința tuturor categoriilor socioprofesionale beneficiare ale unei astfel de pensii, neputând reglementa cu privire la acest aspect în mod selectiv. Prin urmare, interzicerea în mod singular numai în privința beneficiarilor dispozițiilor art. 82 din Legea nr. 303/2004 a cumulului pensiei de serviciu cu salariul este contrară art. 16 alin. (1) din Constituție [a se vedea și Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009]. ...
\n199.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate care vizează art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2^2)] din lege, Curtea reține că legiuitorul are competența constituțională de a interzice cumulul pensiilor de serviciu sau a indemnizațiilor speciale. Însă, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție, se constată că textul este neclar, întrucât trimite la un articol (art. 81) pe care îl califică dreptul unul care reglementează pensii de serviciu; or, în fapt, reglementează indemnizația de care beneficiază judecătorul/procurorul la ieșirea la pensie. În realitate, legiuitorul a dorit să reglementeze, pe de o parte, interdicția cumulului între indemnizații și, pe de altă parte, interdicția cumulului între pensii speciale. Așadar, nu s-a dorit reglementarea interdicției cumulului între pensii de serviciu și indemnizații speciale, ci între pensii de serviciu, astfel cum ar fi trebuit să rezulte din textul criticat. Prin urmare, datorită modului confuz de redactare, Curtea reține că se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n200.
\nÎn consecință, art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2^1) și (2^2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție. ...
\n201.
\nAvând în vedere că a fost analizată și admisă obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2^1) și (2^2)] din lege, care viza, în exclusivitate, materia pensiilor de serviciu al judecătorilor și procurorilor, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, își extinde controlul de constituționalitate cu privire la art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5^1) și (5^2)] din lege, aceste text fiind într-o conexiune implicită cu materia reglementată de art. I pct. 144 [cu referire la art. 82 alin. (2^1) și (2^2)] din lege. ...
\n202.
\nAstfel, art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5^1) și (5^2)] din lege, nou introdus, acordă dreptul la pensie de serviciu notarilor de stat. Or, obiectul de reglementare al legii analizate este statutul judecătorilor și procurorilor, nefiind admis ca prin legea privind statutul unei categorii socioprofesionale să se reglementeze drepturi și obligații ale altor asemenea categorii. În sensul celor de mai sus se reține că, potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și obiectul reglementării exprimat sintetic“, iar, potrivit art. 52 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 24/2000, „Dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul și principiile acesteia“. Astfel, nu este permisă introducerea în legea care privește judecătorii și procurorii a unor reglementări care privesc, în exclusivitate, notarii de stat. Prin urmare, Curtea reține că se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n203.
\nDe asemenea, Curtea constată că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a reglementa pensii de serviciu, în funcție de politica sa, însă acesta nu poate realiza o paralelă și o confuziune între funcția de notar de stat și cea de judecător sau procuror. Stabilirea și calcularea cuantumului pensiei de serviciu al notarului de stat în raport cu indemnizația unui judecător cu grad profesional de tribunal indică faptul că activitatea notarului de stat este asimilată cu cea a unui judecător având un anumit grad profesional. Ori de câte ori s-au acordat pensii de serviciu, stabilirea și cuantumul acestora au avut în vedere veniturile categoriei socioprofesionale respective, și nu a unei alte categorii socioprofesionale. Or, art. 1 alin. (5) din Constituție nu permite astfel de asimilări și este încălcat și din această perspectivă. În acest context, Curtea reține și discriminarea judecătorilor cu grad profesional de judecătorie, care automat vor primi un cuantum al pensiei de serviciu mai mic decât notarii de stat, ceea ce demonstrează încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție. ...
\n204.
\nSe mai reține că art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5^1)] din lege este și imprecis, întrucât nu se înțelege categoria de pensie de serviciu de care beneficiază notarul de stat și cum se valorifică alte vechimi juridice în calculul pensiei de serviciu. Astfel cum s-a arătat, textul nu prevede că vechimea de notar de stat se ia în considerare pentru stabilirea pensiei de serviciu a judecătorului/procurorului, ci consacră o pensie de serviciu distinctă prin raportare la judecătorul cu grad profesional de tribunal. Or, în aceste condiții, nu se poate cunoaște dacă notarul de stat beneficiază de pensia de serviciu stabilită și calculată conform art. 82 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 303/2004 sau de ambele și cum se calculează în cazul în care există și alte vechimi juridice ce ar putea fi valorificate pentru deschiderea dreptului la pensie de serviciu. Prin urmare, Curtea constată că și din această perspectivă se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n205.
\nPotrivit art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5^2)] din lege, poate beneficia de pensie de serviciu și persoana care a îndeplinit funcția de notar de stat cu o vechime ce cel puțin 10 ani în această funcție, caz în care pensia de serviciu se micșorează cu 15%, fiind, deci, de 65% din indemnizația unui judecător cu grad profesional de tribunal. Or, niciun judecător nu poate beneficia de pensie de serviciu dacă are numai 10 ani de vechime în funcție. O asemenea pensie de serviciu, precum cea reglementată de textul analizat, pune în discuție respectarea principiului egalității în drepturi. Nu este permis ca o categorie socioprofesională să beneficieze de pensie de serviciu mai favorabilă decât categoria socioprofesională la care o asimilează legiuitorul, procedeu în sine neconstituțional. Prin urmare, și sub acest aspect textul încalcă art. 16 alin. (1) din Constituție. ...
\n206.
\nÎn consecință, art. I pct. 146 [cu referire la art. 82 alin. (5^1) și (5^2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (1) din Constituție. ...
\n207.
\nCu privire la criticile aduse art. I pct. 156 [referitor la art. 96] din lege, Curtea constată că art. 96 din Legea nr. 303/2004 reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum și acțiunea în regres a statului împotriva judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. ...
\n208.
\nÎn materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale este reglementat, în prezent, de Codul de procedură penală. Potrivit art. 538 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. De asemenea, dreptul la repararea de către stat a pagubei subzistă și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare sa pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Totodată, art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. ...
\n209.
\nAcțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, iar, după moartea acesteia, poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului. Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice. ...
\n210.
\nÎn cazul în care repararea pagubei a fost acordată în urma admiterii acțiunii pentru repararea pagubei anterior descrisă, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că „cel asigurat“ (judecătorul/ procurorul - sn.) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii. ...
\n211.
\nÎn materie extrapenală, în forma în vigoare a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printro hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. ...
\n212.
\nÎn ambele materii nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date, statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an, fără a se preciza momentul de la care curge acest termen pentru cele două tipuri de acțiuni. ...
\n213.
\nAvând în vedere cele anterior expuse, contrar susținerilor autorilor obiecției de neconstituționalitate, eroarea judiciară nu se circumscrie numai la materia penală, ci poate privi și alte materii (civilă/administrativă), persoanele afectate de aceasta având aceeași îndreptățire la repararea prejudiciului suferit. Din perspectiva apărării drepturilor și libertăților fundamentele garantate prin Constituție nu se poate face nicio distincție după cum eroarea judiciară a fost comisă în materie penală sau extrapenală, din contră, subzistă aceeași obligație a statului la repararea consecințelor acesteia. Raportat la eroarea judiciară în materie extrapenală, Curtea constată că, în prezent, răspunderea civilă a statului și, cea subsidiară, a judecătorului/procurorului poate fi antrenată numai dacă în prealabil a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului.
\nCu alte cuvinte, nu poate exista răspundere civilă pentru eroare judiciară, fără răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Această soluție legislativă este constituțională în sine (a se vedea Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015), fără a exclude, însă, și posibilitatea reglementării altor soluții legislative cu privire la condițiile angajării răspunderii civile a statului și cu privire la procedura angajării răspunderii civile a judecătorului/procurorului. În acest sens se observă că textul constituțional al art. 52 alin. (3) nu condiționează răspunderea civilă de răspunderea penală/disciplinară a judecătorului, ceea ce înseamnă că a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluții legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin.
\n214.
\nAstfel, textul actual al art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 asigură, în materie extrapenală, o răspundere limitată a statului cu privire la erorile judiciare, în sensul că acesta va indemniza persoana vătămată numai dacă, în prealabil, a fost stabilită răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului. Întrucât numai fapta pentru care a fost angajată răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului/procurorului este de natură să determine o eroare judiciară, rezultă că, în lipsa acestei din urmă răspunderi constatate ca atare, nu există o faptă generatoare a unei erori judiciare care să poată fi „reparată“ prin indemnizarea persoanei vătămate de către stat. ...
\n215.
\nÎn noua redactare a legii, răspunderea civilă a statului pentru eroare judiciară nu mai este legată de angajarea răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, ci strict de ideea de eroare judiciară. Cu alte cuvinte, indemnizarea de către stat pentru eroare judiciară nu este condiționată de săvârșirea unei fapte de către judecător/procuror pentru care acesta a răspuns penal/disciplinar. Se realizează, astfel, o distincție, pe de o parte, între răspunderea civilă a statului și cea a judecătorului/procurorului și, pe de altă parte, între răspunderea penală/disciplinară a judecătorului/procurorului. Din modul de redactare a noului text normativ se înțelege că statul va indemniza persoanele vătămate dacă s-a produs o eroare judiciară, indiferent de conduita magistratului în cauză; practic, răspunderea civilă a statului este îndepărtată de sfera răspunderii penale/disciplinare a judecătorului/procurorului. Prin urmare, răspunderea statului devine o răspundere directă și obiectivă, nefiind condiționată de poziția subiectivă pe care judecătorul/procurorul a avut-o pe parcursul procesului. În sine, acest mecanism nu este contrar art. 52 alin. (3) din Constituție, fiind chiar o expresie largă a acestuia, aflată la îndemâna legiuitorului. ...
\n216.
\nÎn prezent, în materie penală, există tot o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din Codul de procedură penală, care se mențin și în noua reglementare; acestor situații, în materie penală, noul text, lărgind definiția erorii judiciare și nelimitând-o numai la cele 2 articole din Codul de procedură penală antereferite, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil. În materie extrapenală, noua reglementare se desprinde de paradigma actualului art. 96, în sensul că introduce răspunderea civilă obiectivă pentru eroarea judiciară. O asemenea reglementare normativă și opțiunea pentru aceasta țin de alegerea și voința corpului legiuitor.
\nTotuși, definirea erorii judiciare trebuie să fie clară, precisă și previzibilă [cu privire la cerințele de calitate a legii, a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014] și să stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. Pentru că, în caz contrar, sar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, va fi calificată drept eroare judiciară, întrucât, în principiu, este susceptibilă să producă o vătămare, iar statul va fi pasibil a răspunde civil. Constituția prevede că statul răspunde pentru erori judiciare, noțiune care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale.
\nDacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. Prin urmare, legiuitorul trebuie să dea o definiție acestei noțiuni care să reflecte caracterul său de abatere neobișnuită de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, raportându-se, astfel, la greșeli manifeste, indubitabile, incontestabile, crase, grosiere, absurde sau care au provocat concluzii faptice sau juridice ilogice sau iraționale.
\nSe evită, astfel, de exemplu, și situația calificării jurisprudenței neunitare sau a revirimentului jurisprudențial drept eroare judiciară. Este, de asemenea, de observat că simplele interpretări judiciare eronate sunt susceptibile a fi corectate în mod exclusiv prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție. ...
\n217.
\nTotodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției (a se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituționale și Decizia Curții Constituționale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). Ea aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale.
\nCu cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunțării unei hotărâri judecătorești greșite, contrare realității, ci și din perspectiva modului de desfășurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte își valorifică/își apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecății, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câștigul obținut în urma finalizării favorabile a procesului [spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii]. ...
\n218.
\nÎn continuare, Curtea mai reține că o abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară. ...
\n219.
\nAvând în vedere cele de mai sus, se constată că definiția erorii judiciare cuprinsă în art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege este mult prea generică. Este evident că printr-o greșită desfășurare a unei proceduri judiciare, chiar remediată în cadrul procedurii de judecată, per se se produce o vătămare a drepturilor/intereselor legitime ale unei persoane. Or, o asemenea definiție normativă nu se subsumează conceptului de eroare judiciară. Practic, din definiția dată erorii judiciare, prin textul art. I pct. 156 [cu referire la art. 96 alin. (3)] din lege, statul va răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia. ...
\n220.
\nÎn continuare, se reține că în vederea angajării răspunderii statului pentru o eroare judiciară, aceasta trebuie să fie constatată ca atare. Din textul de lege rezultă că alin. (7) reglementează o acțiune în răspundere civilă delictuală în care se stabilește eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepția ipotezelor art. 538 și art. 539 din Codul de procedură penală, unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] și relația de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. În noua paradigmă legislativă se poate acorda judecătorului/procurorului și dreptul de a interveni chiar în această procedură. ...
\n221.
\nDupă repararea prejudiciului în această manieră, statul, potrivit Constituției, are o acțiune în regres împotriva judecătorului/procurorului, dacă acesta și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență (Decizia Curții Constituționale nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 173). Sub aspectul instituirii competenței de judecată a Curții de Apel București în privința acțiunii în regres a statului, alin. (8), nou conceput, nu este contrar art. 52 alin.
\nPrin urmare, stabilirea competenței Curții de Apel București în privința soluționării acțiunilor în regres este realizată în conformitate cu art. 1 alin. (5) și art. 126 alin. (2) din Constituție. ...
\n222.
\nSe mai reține că reglementarea competenței de judecată a instanțelor judecătorești este de competența legiuitorului, Curtea neputând interveni decât dacă acesta contrazice în mod expres textul Constituției. Or, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție, se constată că acesta nu fixează nicio condiție în acest sens. Mai mult, fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, nu se poate pune problema aplicării art. 134 alin. (3) din Constituție, respectiv competența rezervată Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie disciplinară. ...
\n223.
\nCu privire la caracterul obligatoriu al introducerii acțiunii în regres, Curtea, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 174, a statuat că, „deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introdusă în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul șia exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii“. ...
\n224.
\nRaportat la cauza dedusă judecății, Curtea constată că din modul de formulare a textului de lege nu reiese faptul că acesta trebuie coroborat cu alineatul (2), în sensul că acest caracter obligatoriu al acțiunii în regres se referă la ipotezele în care există rea-credință sau gravă neglijență. Or, statul trebuie să realizeze o primă evaluare și nu să introducă mecanic o asemenea acțiune. Astfel, statul, prin reprezentanții săi, va trebui să formuleze acțiuni în regres numai dacă în urma evaluării realizate la nivelul acestuia se apreciază că există gravă neglijență sau rea-credință. Dacă statul, prin reprezentanții săi, exercită acțiunea în regres, prin neluarea în considerare a prevederilor alineatului (2), astfel cum rezultă din modul de redactare a textului de lege criticat, s-ar ajunge la translatarea acțiunii în răspundere civilă obiectivă promovată împotriva statului la acțiunea în regres promovată împotriva magistratului. Ar rezulta că magistratul ar fi chemat în judecată ori de câte ori statul „pierde“ un proces în condițiile art. 96 alin. (7), în temeiul răspunderii civile obiective. Or, deși acțiunea de regres are în vedere răspunderea civilă subiectivă, caracterul obligatoriu al acțiunii statului, astfel cum aceasta este reglementată, nu lasă nicio marjă de apreciere în privința acestuia pentru a discerne dacă sunt îndeplinite criteriile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile subiective a judecătorilor/ procurorilor. ...
\n225.
\nChiar dacă eroarea judiciară este definită corect și va viza erorile crase în interpretarea și aplicarea normelor de drept procesual și material, odată ce statul a răspuns pentru prejudiciul creat, nu este răsturnată prezumția de exercitare de către magistrat a funcției cu bună-credință și în acord cu exigențele profesionale. Numai în măsura în care rezultă serioase dubii cu privire la acestea, statul poate exercita acțiunea în regres. Prin urmare, revine statului obligația de a realiza o procedură de filtraj în vederea formulării acțiunii în regres și de a-și prezenta dovezile/probele în legătură cu poziția personală și subiectivă avută de către magistratul respectiv în judecarea cauzei. Așadar, sarcina probei revine statului, iar prezumțiile anterioare, simple, prin natura lor, pot fi răsturnate numai ca urmare a intervenirii unei hotărâri judecătorești de soluționare a acțiunii în regres. ...
\n226.