126.De altfel, Curtea reține că, ulterior anului 2000, statul român a întreprins o largă reformă legislativă pentru a combate în mod eficient fenomenul corupției, instituind, atât la nivel administrativ, cât și judiciar, entități cu o competență specializată în domeniul combaterii corupției. Astfel, la nivel administrativ, se reține înființarea Direcției generale anticorupție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, ca structură specializată pentru prevenirea și combaterea corupției în rândul personalului propriu [Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea corupției în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iunie 2005], iar la nivel judiciar, pentru faza urmăririi penale, înființarea Direcției Naționale Anticorupție, compusă din procurori specializați în combaterea corupției [Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002], astfel că era firesc ca și pentru faza judecății legiuitorul național să înființeze completuri specializate pentru toate gradele de jurisdicție, ceea ce s-a și concretizat prin adoptarea Legii nr. 161/2003. O altă abordare ar fi indicat o concepție legislativă neunitară, pentru că s-ar fi ajuns la situația în care crearea unui parchet specializat să nu fi fost dublată de înființarea unor completuri specializate la toate gradele de jurisdicție. ...
\n
127.Totodată, art. 20 din Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, și ratificată prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, prevede că „Fiecare parte adoptă măsurile care se dovedesc necesare pentru ca persoane sau entități să fie specializate în lupta împotriva corupției. Ele vor dispune de independența necesară în cadrul principiilor fundamentale ale sistemului juridic al părții, pentru a-și putea exercita funcțiile în mod eficace și libere de orice presiune ilicită. Părțile veghează ca personalul respectivelor entități să dispună de o pregătire și de resurse financiare adaptate funcțiilor pe care le exercită“. ...
\n
128.În Raportul explicativ la Convenție se arată că art. 20 din Convenție „cere statelor contractante să adopte măsurile necesare pentru a promova specializarea de persoane sau de unități de luptă împotriva corupției. Această prevedere răspunde, între altele, necesității de a îmbunătăți atât specializarea, cât și independența persoanelor sau unităților însărcinate să lupte împotriva corupției, deja afirmată în numeroase documente ale Consiliului Europei.“ (paragraful 95). „În acest context, ar trebui mai întâi să se facă referire la concluziile și recomandările primei Conferințe pentru agenți specializați în materie de luptă împotriva corupției, care a avut loc la Strasbourg în aprilie 1996.
\n
În recomandările lor, participanții au recunoscut, între altele, că, «corupția este un fenomen a cărui prevenire, investigare și represiune trebuie abordate pe multiple planuri, necesitând conjugarea unor cunoștințe specifice în domenii multiple (drept, finanțe, economie, tehnici contabile, inginerie civilă etc.). Fiecare stat trebuie să dispună, așadar, de experți specializați în lupta împotriva corupției. Aceștia trebuie să fie în număr suficient de mare și dotați cu mijloace materiale adecvate. Specializarea poate avea diferite forme: se poate opta pentru specializarea unui anumit număr de polițiști, judecători și administratori, sau pentru instanțe sau unități special însărcinate cu diferite aspecte ale luptei împotriva corupției.
\n
Amploarea competențelor unităților sau persoanelor specializate trebuie să fie relativ mare și să cuprindă dreptul de acces la toate informațiile care pot prezenta interes pentru lupta împotriva corupției». ...
\n
129.În al doilea rând, trebuie reținut faptul că în concluziile și recomandările celei de a doua Conferințe europene a serviciilor specializate în lupta împotriva corupției, care s-a desfășurat la Tallin în octombrie 1997, figurează recomandarea potrivit căreia «judecătorii și procurorii trebuie să se bucure de independență și imparțialitate în exercitarea funcțiilor lor, să beneficieze de pregătire corespunzătoare în lupta împotriva acestui tip de comportament criminal și să dispună de mijloace și resurse suficiente pentru realizarea acestui obiectiv». ...
\n
130.În al treilea rând, Rezoluția (97) 24 privind cele douăzeci de Principii directoare ale luptei împotriva corupției enunța în Principiul său nr. 3 că statele ar trebui «să asigure ca persoanele însărcinate cu prevenirea, investigarea, urmărirea și judecarea infracțiunilor de corupție să beneficieze de independența și autonomia necesare exercitării funcțiilor lor, să fie libere de orice influență incompatibilă cu statutul lor și să dispună de mijloace adecvate pentru obținerea de probe; să asigure protecția persoanelor care ajută autoritățile să lupte împotriva corupției și să păstreze secretul investigațiilor»“ (paragrafele 96-98). ...
\n
131.Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004, prevede la art. 36 că „Fiecare stat parte face astfel încât, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, să existe unul sau mai multe organisme ori persoane specializate în lupta împotriva corupției prin investigații și reprimare. Acest organism sau aceste organisme ori aceste persoane își vor acorda independența necesară, conform principiilor fundamentale ale sistemului juridic al statului parte, pentru a putea exercita eficient funcțiile lor la adăpost de orice influență necuvenită. Aceste persoane sau personalul respectivului ori respectivelor organisme ar trebui să aibă formarea și resursele adecvate pentru a-și exercita sarcinile“. ...
\n
132.În aplicarea acestui articol, potrivit Ghidului legislativ pentru implementarea Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, „statele părți pot stabili o entitate nouă independentă sau pot desemna o entitate existentă ori un departament într-o entitate existentă. În anumite cazuri, o entitate anticorupție poate fi necesară pentru a începe combaterea corupției cu o energie proaspătă și concentrată. În alte cazuri, este, de cele mai multe ori, utilă extinderea competenței unei entități deja existente pentru a se include, în mod expres, în cadrul competenței sale lupta împotriva corupției. Corupția se îmbină deseori cu infracțiunile economice sau activitățile de crimă organizată. Are loc, astfel, o sub-specializare a poliției, parchetului, instanțelor sau a altor entități [spre exemplu, a celor administrative]“ (paragraful 463). ...
\n
133.În jurisprudența sa cu privire la art. 29 din Legea nr. 78/2000 (Decizia nr. 402 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 6 septembrie 2005, Decizia nr. 110 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 3 martie 2006, și Decizia nr. 1.137 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 10 noiembrie 2010), Curtea a statuat că, în temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, legiuitorului îi revine obligația constituțională de a reglementa procedura de judecată și, în acest cadru, compunerea completurilor ce judecă diferitele categorii de infracțiuni. În exercitarea acestei competențe exclusive conferite de Legea fundamentală, legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, cum este și cazul normelor criticate, prin care s-a stabilit ca pentru judecarea în primă instanță a unei anumite categorii de infracțiuni - infracțiunile de corupție - să se instituie completuri specializate, scopul vădit al acestor dispoziții legale fiind perfecționarea actului de justiție. ...
\n
134.Cu acele prilejuri, Curtea a mai apreciat că înființarea unor astfel de completuri nu are semnificația instituirii unor instanțe extraordinare, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege“, iar judecătorii care compun completuri specializate fac parte din instanțele judecătorești prevăzute de lege, îndeplinind cerințele de independență și imparțialitate impuse de prevederile constituționale. De altfel, niciun text constituțional nu interzice specializarea completurilor de judecată, ci, dimpotrivă, Legea fundamentală permite chiar înființarea de instanțe specializate în anumite materii [art. 126 alin. (5) teza a doua din Constituție]. ...
\n
135.Prin aceleași decizii, Curtea a constatat că textul analizat nu este contrar principiului egalității, câtă vreme se aplică în mod nediferențiat tuturor persoanelor aflate în ipoteza sa, respectiv tuturor celor care au săvârșit infracțiuni de corupție. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa faptul că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, principiul egalității presupunând un tratament juridic diferit pentru situații diferite. Or, persoanele care au săvârșit infracțiuni de corupție se află într-o situație juridică diferită de cea a persoanelor care au săvârșit alte infracțiuni, astfel încât este justificată distincția făcută de legiuitor. ...
\n
136.Totodată, în jurisprudența sa generată în mod distinct de prevederile punctuale ale art. 29 din Legea nr. 78/2000, Curtea a statuat că „legiuitorul stabilește componența completului de judecată și conduita pe care trebuie să o aibă acesta la soluționarea cauzelor ce îi sunt repartizate. Atât Constituția, cât și Legea privind organizarea judecătorească stabilesc, sub aspectul imparțialității, dreptul și obligația judecătorilor de a se supune numai legii, activitatea de judecată desfășurându-se, potrivit legii, strict în limitele cadrului legal“ (Decizia nr. 741 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 705 din 18 octombrie 2007, sau Decizia nr. 368 din 28 mai 2019, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I). ...
\n
137.Argumentul Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căruia reglementările din domeniul salarizării magistraților ar demonstra că la nivelul acesteia nu se impunea constituirea de completuri specializate în materia Legii nr. 78/2000, nu poate fi acceptat. Faptul că art. 28 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 601/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.227 din 20 decembrie 2004, prevede că președintele, vicepreședintele, președinții de secții și judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe de o parte, și judecătorii care compun completurile de judecată specializate în infracțiunile de corupție - potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, pe de altă parte, beneficiază de un spor de 40% la indemnizația de încadrare brută lunară nu demonstrează că aceste completuri specializate funcționau numai la nivelul instanțelor inferioare.
\n
Opțiunea legiuitorului de a acorda acest spor tuturor judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, indiferent de natura cauzelor judecate, nu implica inaplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 78/2000 la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Extinderea acordării sporului menționat nu constituie un argument în sensul că la Înalta Curte de Casație și Justiție nu trebuiau constituite astfel de completuri, ci reprezintă o problemă distinctă, de politică salarială raportată la gradul profesional maxim al judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce nu pune în discuție, spre exemplu, obligația Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție de constituire a acestora.
\n
A justifica refuzul aplicării unui text de lege referitor la crearea unor completuri specializate printr-un argument ce valorifică o opțiune legislativă de salarizare a magistraților este inacceptabil. Curtea reține că acordarea sporurilor se realizează în funcție de anumite criterii, însă din această situație premisă nu se poate stabili nicio concluzie în sensul că la Înalta Curte de Casație și Justiție ar exista sau nu completuri specializate în domeniul Legii nr. 78/2000.
\n
Art. 29 din Legea nr. 78/2000 stabilește acest lucru, voința legiuitorului fiind, așadar, expresă, directă și neechivocă în privința constituirii completurilor specializate. Textul legal referitor la salarizarea acestor judecători nu face altceva decât să acorde sporul antereferit judecătorilor care compun completurile de judecată specializate în infracțiunile de corupție. Faptul că acest spor este extins pentru toți judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție nu demonstrează că la această instanță nu ar trebui constituite completuri specializate; mai mult, acest aspect ce ține de politica de salarizare a legiuitorului nu are nicio contingență cu problema completurilor specializate, aspectele normate fiind diferite. ...
\n
138.În ceea ce privește sancțiunea judecării unei cauze de un complet specializat în condițiile în care competența revenea unuia nespecializat este nulitatea absolută (a se vedea deciziile nr. 328 din 20 ianuarie 2004, nr. 1.052 din 24 februarie 2004, nr. 1.436 din 12 martie 2004, nr. 3.395 din 18 iunie 2004, nr. 401 din 19 ianuarie 2005 și nr. 32 din 5 ianuarie 2005, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală). Prin urmare, și viceversa, respectiv judecarea unei cauze de un complet nespecializat în condițiile în care competența revenea unuia specializat, atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii astfel pronunțate. În acest sens, în materie civilă, prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea dispozițiilor art. 129 alin.
\n
(2)pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică. „Prin «compunerea instanței» se înțelege, în sens restrâns (aspectul cantitativ), alcătuirea instanței cu numărul de judecători prevăzut de lege, iar în sens larg, alcătuirea instanței cu judecătorii care pot face parte din complet. Prin urmare, compunerea instanței/completului nu se limitează la aspectul cantitativ. Este unanim acceptat că există situații în care este vizat aspectul calitativ al compunerii, una dintre acestea fiind și cazul când, în condițiile legii, anumite categorii de litigii trebuie să fie soluționate de completurile/secțiile specializate, după obiectul sau natura litigiului“ (paragraful 20). „Normele care reglementează competența materială procesuală (specializată) sunt în mod evident de ordine publică întrucât ocrotesc un interes public - buna administrare a actului de justiție, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea și numărul cauzelor. Specializarea instanțelor/secțiilor și judecătorilor nu este o chestiune de ordine privată, ci una ce ține de organizarea și administrarea justiției. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia competența specializată este reglementată de norme de ordine privată, întrucât acestea din urmă ocrotesc interesele părților“ (paragraful 22). ...
\n
139.Cele de mai sus sunt aplicabile mutatis mutandis și în materie penală. Mai mult, art. 354 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că „instanța judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege“. Or, în ipoteza dată, compunerea, respectiv alcătuirea instanței cu judecătorii care pot face parte din complet, trebuie raportată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, atât din perspectiva existenței unui corp de judecători specializați în materia infracțiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, cât și din cea a obligației legale de a organiza completuri specializate. Sancțiunea nerespectării acestei norme juridice este nulitatea absolută, art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stabilind expressis verbis că „Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea completului de judecată“. ...
\n
140.Din răspunsul primit de la Consiliul Superior al Magistraturii rezultă că tribunalele și curțile de apel s-au preocupat în sensul aplicării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, solicitând Consiliului Superior al Magistraturii aprobarea înființării de completuri specializate cu privire la judecarea cauzelor ce au ca obiect infracțiuni stabilite prin Legea nr. 78/2000. În comparație și în contrast cu situația antereferită, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au existat astfel de preocupări, ceea ce a dus la judecarea, în primă instanță, a tuturor cauzelor având ca obiect infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 de oricare dintre completurile de judecată existente la nivelul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
\n
Curtea mai remarcă faptul că invocarea existenței unei situații similare la anumite instanțe cu cea de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că nici acestea nu și-ar fi înființat completuri specializate potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pe motiv că și acolo toți judecătorii și, implicit, toate completurile ar fi specializate, nu poate face obiectul analizei Curții Constituționale în cadrul prezentului conflict juridic de natură constituțională, însă este de subliniat că o practică greșită la nivelul unor instanțe inferioare Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate constitui într-un reper tocmai pentru aceasta din urmă și cu atât mai mult nu poate fi convertit într-un argument valid ce ar putea fi opus Curții Constituționale.
\n
Din contră, ar constitui un argument suplimentar în sensul consolidării unei paradigme juridice neconstituționale și la nivelurile de jurisdicție inferioare. ...
\n
141.De altfel, și Inspecția Judiciară, în Raportul său privind respectarea principiilor generale care guvernează activitatea autorității judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție vizând magistrați sau în legătură cu acestea (raport neaprobat încă de Consiliul Superior al Magistraturii și față de care au fost formulate observații de Înalta Curte de Casație și Justiție), a reținut că „din hotărârile Colegiului de conducere [ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - s.n.] date de acest organ colegial în perioada 1.01.2014-30.07.2018 și care au fost puse la dispoziția echipei de control nu rezultă că au fost constituite completuri specializate pentru judecarea cauzelor de corupție“ (pag. 199, a se vedea și pag. 247). Mai mult, se constată că nu a existat nicio solicitare adresată Consiliului Superior al Magistraturii din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție în perioada 2003-2013 pentru constituirea unor astfel de completuri (ulterior anului 2013 competența constituirii completurilor specializate a revenit colegiilor de conducere ale instanțelor). ...
\n
142.Cu privire la întrebările formulate de Curtea Constituțională a României pe forumul Comisiei de la Veneția, Curtea reține că, de principiu, în niciunul dintre statele ai căror reprezentanți au răspuns la aceste întrebări [Africa de Sud, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Republica Cehă, Croația, Georgia, Kosovo (stat nerecunoscut de România), Macedonia de Nord, Republica Moldova, Olanda, Polonia, Serbia, Slovacia, Suedia și Ungaria] curtea supremă nu are competența de a judeca în primă instanță în materie penală (cu excepția Republicii Moldova în privința infracțiunilor comise de Președintele Republicii). La nivelul curților supreme poate exista o specializare a judecătorilor chiar în cadrul secției penale atunci când judecă apelurile împotriva hotărârilor inferioare (Austria - completuri specializate în criminalitate juvenilă, infracțiuni financiare, infracțiuni de corupție, infracțiuni privind legile media), iar la nivelul instanțelor inferioare există o specializare în toate statele antereferite. ...
\n
143.Prin urmare, rezultă că o specializare a judecătorilor la nivelul instanței supreme nu este și nu poate fi exclusă. Însă, dacă legiuitorul național reglementează o obligație în sensul constituirii unor completuri specializate, indiferent de argumentele de drept comparat existente, acestea nu pot fi folosite în sensul neaplicării legii adoptate, sistemele de drept procesual ale altor state neconstituind izvor de drept în sistemul de drept român. Prin urmare, ține de competența exclusivă a legiuitorului să reglementeze constituirea unor completuri specializate fără a face distincție între instanțele de diferitele niveluri, astfel cum a stabilit în art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 161/2003. ...
\n
144.În România, dacă legea a instituit completuri specializate, așadar, nu speciale, înseamnă că și judecătorii sunt și trebuie să fie specializați. Pentru aceasta, în tăcerea legii, dar în aplicarea ei, revenea Consiliului Superior al Magistraturii să elaboreze un set de reguli care să garanteze statutul specific al acestor judecători, reguli dintre care pot fi menționate: examen de integritate, cunoștințe specifice, formare profesională specializată, experiență relevantă în domeniu, elaborarea unor lucrări de specialitate. Or, Consiliul Superior al Magistraturii nu a elaborat aceste criterii. De asemenea, Curtea subliniază că nici lipsa cursurilor de formare profesională nu constituie un motiv și nu justifică neînființarea completurilor specializate. De altfel, o asemenea situație nu se întâlnește în cauză, întrucât Institutul Național al Magistraturii, în cadrul programului de formare continuă aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii, organizează cursuri de formare în domeniul anticorupție (a se vedea programele de formare continuă din anii 2017-2019). ...
\n
145.De altfel, cu titlu exemplificativ, Curtea reține că în avizul Comisiei de la Veneția nr. 896/2017 cu referire la proiectele de lege privind instanțele anticorupție și privind modificarea legii privind organizarea judecătorească și statutul judecătorilor (Ucraina), adoptată la cea de-a 112-a sesiune plenară, 6-7 octombrie 2017, paragrafele 42 și 43, s-a apreciat în mod pozitiv faptul că selecția unei curți penale specializate anticorupție era realizată după următorul algoritm: (i) judecătorii să aibă 10 ani de experiență ca judecător, procuror, avocat în drept penal, specialiști în drept, condițiile fiind, în esență, identice cu cele de numire la Curtea Supremă; (ii) evaluare a competențelor realizată de Comisia Superioară de Calificări a Judecătorilor adaptată condițiilor privitoare la judecătoriii anticorupție (se urmăresc nivelul de cunoaștere, abilitățile practice și abilitățile de aplicare a legislației anticorupție, inclusiv elemente de drept penal și procesual penal, acte internaționale cu privire la prevenirea corupției, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și conducerea dezbaterilor în fața instanței); (iii) o procedură specială de verificare raportată la integritate realizată de Consiliul de Integritate Publică; (iv) interviuri în fața Comisiei Superioare de Calificări a Judecătorilor și Consiliului Superior al Judecătorilor, nominalizare de către acestea și numire de Președintele Republicii. ...
\n
146.Analizând cadrul legislativ reprezentat de Legea nr. 78/2000, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, Curtea constată că nicio prevedere a acestora nu consacră specializarea de drept a judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia judecării infracțiunilor de corupție, din contră, prevăzând că se constituie completuri specializate rezulta o obligație corelativă de determinare a specializării și de specializare a acestora/a unora dintre aceștia.
\n
Curtea nu exclude ca toți judecătorii, prin prisma experienței lor profesionale/formării profesionale, să fie specializați în această materie, însă acest aspect trebuie determinat și constatat ca atare, neexistând o prezumție simplă în sensul că aceștia sunt specializați. Din contră, din declarația legii, rezultă că judecătorul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de plano specializat, pentru că altfel textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu ar fi avut sens. Or, orice normă juridică se interpretează în sensul de a produce efecte juridice (a se vedea Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, pct. 6, sau Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, paragraful 21). Revenea Consiliului Superior al Magistraturii obligația de a institui criterii pentru determinarea specializării și de a derula procedura de stabilire a specializării în vederea constituirii completurilor specializate, potrivit legii.
\n
Prin urmare, Curtea identifică două etape pentru punerea în aplicare a art. 29 din Legea nr. 78/2000, respectiv (i) stabilirea criteriilor și procedurii de determinare a specializării și (ii) constituirea completurilor specializate din judecători specializați. Având în vedere aceste cerințe și pentru a da valoare completă transpunerii în legislația națională a Convenției penale privind corupția, se impune nu doar constituirea la nivel formal a completurilor specializate, ci și realizarea scopului prevăzut de art. 20 din Convenție, respectiv asigurarea exercitării atribuțiilor în combaterea corupției „în mod eficace“. Acest fapt presupune obligativitatea stabilirii unui număr limitat de completuri așa încât să se asigure soluționarea cauzelor în condiții optime de timp și calitate, nicidecum desemnarea formală a tuturor completurilor sau a tuturor judecătorilor din materie penală în aceste completuri. ...
\n
147.În aceste condiții, Curtea reține că chiar dacă toți judecătorii Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar putea fi considerați, prin parcurgerea primei etape antereferite, ca fiind specializați în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 și ar putea intra, astfel, în compunerea completurilor specializate, în primă instanță, având, așadar, aptitudinea profesională de a judeca infracțiuni reglementate de Legea nr. 78/2000, nu înseamnă, totuși, că toate completurile în care aceștia sunt desemnați au și competența de a judeca infracțiunile antereferite. Din contră, legea este foarte clară în sensul că trebuie constituite completurile specializate care să judece în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000. Faptul că toți judecătorii sunt specializați nu înseamnă decât că alegerea componenței completurilor se va face dintre toți aceștia. Însă, posibilitatea abstractă a judecătorului de a face parte din completurile specializate și constituirea acestora, prin actul Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt două chestiuni distincte, dar complementare, iar lipsa constituirii completurilor specializate nu poate fi acoperită de un argument paliativ în sensul că infracțiunea reglementată de Legea nr. 78/2000 a fost judecată de un complet cu competență generală compus din judecători care ar fi putut face parte dintr-un complet specializat, care nu a fost constituit până în anul 2019. ...
\n
148.Prin urmare, Curtea constată că, indiferent cum era stabilită specializarea judecătorilor, oricum era obligatorie organizarea completurilor specializate, cu consecința ca numai aceste completuri să aibă competența exclusivă să judece, în primă instanță, în materia infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000. Așadar, raportat la cauza de față, se constată că până la adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere nr. 14 din 23 ianuarie 2019 condițiile prevăzute la paragraful 146 din prezenta decizie nu au fost îndeplinite nici măcar formal, iar după adoptarea acesteia condițiile au fost îndeplinite exclusiv formal, fără a răspunde cerințelor prevăzute de art. 20 din Convenția penală privind corupția în sensul unei reale specializări a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupției. ...
\n
149.Înființarea prin lege a completurilor specializate a avut în vedere caracterul ineficient al soluționării cauzelor ce vizează corupția la nivel înalt. Dacă din perspectiva ponderii dosarelor având ca obiect infracțiuni de corupție în activitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție și din perspectiva principiului repartizării aleatorii a dosarelor, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 ar fi devenit anacronic/obsolet ori nu existau mecanisme de aplicare a lui, se putea face aplicarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia „La sfârșitul fiecărui an, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții Unite, stabilește cazurile în care este necesară îmbunătățirea legislației și le comunică ministrului justiției“.
\n
De asemenea, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avea posibilitatea de a sesiza ministrul justiției cu privire la necesitatea inițierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiției [art. 38 alin. (5) din Legea nr. 317/2004]. Mai mult, completurile de judecată aveau posibilitatea de a ridica, din oficiu, o excepție de neconstituționalitate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, dacă apreciau că textul criticat încalcă art. 21 alin. (3) din Constituție cu privire la dreptul la un proces echitabil din perspectiva pretinsei tensiuni normative dintre art. 29 din Legea nr. 78/2000 și principiul repartizării aleatorii a cauzelor, văzută ca o garanție a dreptului la un proces echitabil.
\n
Rezultă că, în lipsa unor asemenea acțiuni și în lipsa unor intervenții legislative, textul continuă să facă parte din dreptul pozitiv, astfel că nu se justifică un refuz de aplicare a acestuia. ...
\n
150.Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate prevala de o anumită pondere a cauzelor având ca obiect infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 din toată activitatea Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a nu aplica art. 29 din Legea nr. 78/2000, care prevede în mod expres că aceste infracțiuni se judecă de completuri specializate. Astfel, din punctul de vedere al existenței normative a textului antereferit, nu trebuie realizată o progresie aritmetică corelată între numărul cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000 și numărul completurilor de judecată, ci contează numai specializarea acestora, indiferent de numărul lor/numărul cauzelor pe care îl judecă. O atare apreciere nici măcar nu aduce în discuție o metodă interpretativă a textului, ci aspectele de fapt în considerarea cărora textul ar fi eliminat din dreptul pozitiv chiar de autoritatea care ar trebui să îl aplice. ...
\n
151.Problema aplicării art. 29 din Legea nr. 78/2000 a fost adusă în fața completurilor Înaltei Curți de Casație și Justiție care judecau infracțiuni ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, însă instanța supremă, prin respingerea cererilor formulate care urmăreau aplicarea textului legal antereferit, a dezvoltat o paradigmă juridică de eliminare a acestuia în fondul activ al legislației justificată de (i) un pretins caracter limitativ al sferei sale de incidență, care excludea Înalta Curte de Casație și Justiție, invocându-se, pe de o parte, dihotomia normativă dintre Legea nr. 92/1992 și Legea nr. 56/1993, iar, pe de altă parte, aspecte privind domeniul salarizării magistraților, și (ii) necesitatea aplicării principiului repartizării aleatorii a dosarelor, principiu introdus la nivelul tuturor instanțelor judecătorești prin art. 11 din Legea nr. 303/2004. ...
\n
152.Curtea reține că cele două argumente invocate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot fi acceptate, întrucât ele reprezintă o distorsionare a textului art. 29 din Legea nr. 78/2000. Pe de o parte, astfel cum s-a arătat anterior, din punct de vedere normativ, art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu cuprinde nicio limitare a constituirii completurilor specializate numai la nivelul anumitor instanțe judecătorești. Pe de altă parte, existența unor completuri specializate nu este și nu poate fi în contradicție cu principiul repartizării aleatorii a dosarelor, ele coexistând în mod armonios în sistemul normativ; astfel, reglementarea principiului repartizării aleatorii a dosarelor nu afectează autoritatea normei și nici nu se constituie, eventual, într-o abrogare implicită a acesteia. ...
\n
153.Totodată, Curtea mai reține că art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, astfel cum a fost modificat prin art. 215 pct. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, a prevăzut că „La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora“.
\n
Textul antereferit nu modifică art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel că judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 se realizează de completurile specializate. Rezultă că la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție se pot constitui alte completuri specializate în domeniile pentru care legea nu prevede în mod expres o asemenea obligativitate. Or, pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 exista o asemenea obligativitate încă din 2003, astfel că, în privința acestora, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu are competența, începând cu anul 2011, de a le desființa pe cele existente, ci doar de a înființa alte completuri în materiile în care legea nu obligă.
\n
Prin urmare, art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu a fost implicit abrogat prin art. 19 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011. ...
\n
154.Refuzul constant al unei autorități a statului, fie ea și Înalta Curte de Casație și Justiție, de a aplica o lege nu echivalează cu o cădere în desuetudine a acesteia în sensul că legea nu ar mai beneficia de autoritatea conferită inițial de către legislativ, din cauza eșecului său de a reflecta realitatea socială. Prin urmare, poziționarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la interpretarea art. 29 din Legea nr. 78/2000 a conturat o paradigmă juridică ce acordă un rol central interpretării normei în detrimentul conținutului normativ al acesteia, ceea ce a dus la subordonarea, în mod vădit, a normei și, în mod evident, la încălcarea autorității acesteia. ...
\n
155.O asemenea poziționare instituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție afectează rolul și competența Parlamentului, fiind contrară art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (1), (2) și (4) din Constituție. ...
\n
156.Curtea mai reține că invocarea pct. 45 din Avizul Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni nr. 15/2012 privind specializarea judecătorilor, adoptat în cadrul celei de-a 13-a reuniuni plenare a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (Paris, 5-6 noiembrie 2012), raportată la coordonatele cauzei de față, este realizată în mod inexact. Acest text prevede că „La vârful ierarhiei sistemului judiciar, specializarea nu trebuie să împiedice existența unei anumite polivalențe, pentru a se permite administrarea cu flexibilitate a diverselor cauze la cel mai înalt nivel. Această flexibilitate este indispensabilă instanțelor superioare pentru a-și îndeplini misiunea lor legală și constituțională, mai ales garantarea unității și coerenței în interpretarea și aplicarea legii și a jurisprudenței.
\n
De asemenea, flexibilitatea va garanta că, în cadrul căilor de atac, domeniile specializate nu vor constitui apanajul unui grup (prea) restrâns de judecători care pot impune astfel punctul lor de vedere într-o materie anume și, prin acest fapt, pot împiedica dezvoltarea interpretării legii în respectivul domeniu“. Fără a realiza un control de conformitate a legii cu avizul antereferit, control, de altfel, inadmisibil, se poate lesne observa că acest text al avizului se referă la a nu afecta polivalența judecătorului de la instanța supremă de a soluționa diverse cauze, cu alte cuvinte, specializarea sa să nu excludă posibilitatea sa de a judeca și alte categorii de cauze, și la a nu permite ca, în căile de atac, specializarea să devină un apanaj al unui număr restrâns de judecători.
\n
Or, art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel cum s-a arătat, nu vizează căile de atac, unde acționează completurile de 5 judecători, constituite anual și cu o componență rezultată din tragerea la sorți a tuturor membrilor acestora (a se vedea, pe larg, cu privire la componența completurilor de 5 judecători, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018). ...
\n
157.În aceste condiții, Curtea reține că susținerile președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cărora este absurd ca un judecător nespecializat să nu poată judeca în primă instanță, în schimb, în apel, să poată pronunța o hotărâre definitivă nu sunt întemeiate. Astfel, judecarea în primă instanță a unei cauze presupune ca în mod primar judecătorul să fixeze cadrul procesual, să determine principalele probleme de drept și de fapt ridicate și să realizeze o evaluare a acestora, aspecte ce, la nivelul instanței supreme, pot fi realizate prin mijlocirea completurilor specializate, în schimb, în căile de atac se realizează deja controlul judiciar, care evaluează caracterul legal și temeinic al hotărârii primei instanțe, situație în care la compunerea acestor completuri nu este exclusă, ci este de dorit ca desemnarea, prin tragere la sorți, a judecătorilor completurilor de 5 judecători să se realizeze dintre toți judecătorii Secției penale a instanței supreme. Prin urmare, de principiu, o asemenea concepție legislativă care permite o evaluare primară a cauzei de un complet specializat este chiar în sensul avizului antereferit, din moment ce nu lasă unui număr restrâns de judecători să decidă definitiv în cauzele având ca obiect infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000. Mai mult, aceasta răspunde dezideratului de transpunere în legislația internă a Convenției penale privind corupția. ...
\n
158.Prin urmare, pentru perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019, nu pot fi considerate toate completurile de 3 judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ca fiind specializate în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum se acreditează prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019. Această hotărâre, prevăzând faptul că „aprobă funcționarea în continuare a completurilor specializate“, nu face altceva decât să înființeze pentru viitor completuri specializate; în schimb, această hotărâre este de natură a induce în eroare justițiabilii prin faptul că acreditează ideea potrivit căreia ar fi existat o constituire anterioară a acestor completuri pentru a susține ideea de continuitate a lor, mai exact că ele ar fi existat și în trecut, ceea ce, în mod evident, este fals. ...
\n
159.Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție și-a corectat în timp, în mod formal, conduita de opunere față de aplicarea unui text de lege parte a dreptului pozitiv, însă rezultă cu certitudine faptul că în perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019 a instituționalizat, prin persistența în timp și autoritatea jurisdicțională a acestei conduite, o paradigmă juridică care a poziționat Înalta Curte de Casație și Justiție în afara cadrului constituțional, nesocotind autoritatea legislativă a Parlamentului. Chiar dacă practica neconstituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție a încetat odată cu adoptarea Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, așadar, înainte de sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea prezentului conflict juridic de natură constituțională, Curtea constată că refuzul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a aplica art. 29 din Legea nr. 78/2000 a declanșat și a întreținut un conflict juridic de natură constituțională pentru perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019.
\n
Prin urmare, Curtea nu poate decât să constate că a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. ...
\n
160.Totodată, Curtea reține că intensitatea controlului (level of scrutiny) pe care îl realizează în cadrul acestei atribuții a sa pentru a asigura supremația Constituției este mai scăzută în ceea ce privește modul de atingere a scopului legii, însă ea este una ridicată în ceea ce privește rezultatul/scopul stabilit de lege pentru a fi atins, respectiv constituirea completurilor specializate. Astfel, Curtea reține că modul lipsit de transparență, empiric și deficitar de stabilire a specializării judecătorilor, realizat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, nu produce din punct de vedere procedural o încălcare a Constituției, neavând încă amplitudinea necesară, în schimb, întrucât prin hotărârea menționată au fost constituite completurile specializate, Curtea consideră că, formal, scopul legii a fost atins pentru perioada ulterioară adoptării acestei hotărâri. În aceste condiții, Curtea subliniază faptul că actul administrativ antereferit reprezintă un răspuns formal la cerințele impuse în paragraful 146 din prezenta decizie, astfel încât, în mod evident, nu a realizat o reală specializare a unui număr limitat de completuri pentru combaterea eficientă a corupției. ...
\n
161.Curtea reține, astfel, că, în perioada 21 aprilie 2003-22 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a nesocotit prevederile constituționale ale art. 61 alin. (1) și ale art. 126 alin. (1), (2) și (4) și, implicit, ale art. 1 alin. (4), iar modul atipic de poziționare a instanței supreme față de Parlament denotă o nesocotire atât a obligației de respectare a legilor, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituție, cât și a exigențelor statului de drept, reglementate de art. 1 alin. (3) din Constituție, mai exact a loialității constituționale - element intrinsec al acestuia - de care instanța supremă trebuie să dea dovadă. ...
\n
162.În concluzie, Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, adoptată de Parlament, ceea ce denotă o opoziție/contracarare a politicii legislative. Rezultă că, în aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a arogat o competență ce transcende interpretării și aplicării legii, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituție, din moment ce a interferat și, pe cale de consecință, a adus atingere rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituție coroborat, raportat la specificul cauzei, cu art. 126 alin. (2) și (4) din Constituție. ...
\n
(3)163. Curtea, în jurisprudența sa, a statuat că puterea publică, în mod axiomatic, are caracter unic și organizat, iar în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului, respectiv Constituția sau Legea fundamentală, după caz. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului și a autorităților publice fundamentale, și, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea și definirea atribuțiilor/competențelor autorităților publice antereferite. Așadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcțiilor între diferitele autorități publice, iar în privința celor de rang constituțional aceasta își are, în mod evident, temeiul direct și originar în Constituție (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 66, sau Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 176). ...
\n
164.Transpunând acest considerent la nivelul organizării completurilor de judecată, Curtea a reținut că instanțele judecătorești, astfel cum sunt reglementate prin Constituție și Legea nr. 304/2004, își realizează funcția de înfăptuire a justiției prin intermediul judecătorilor organizați în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrar, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică.
\n
Astfel, atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme - noțiune autonomă folosită de Constituție - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul constituțional a dat o mare importanță ordonării acțiunii puterii judecătorești atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul celorlalte instanțe inferioare. Această construcție constituțională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanței judecătorești, ca fiind norme de procedură de ordine publică.
\n
De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta. O astfel de viziune asigură coerență acțiunii puterii judecătorești, garantând, în același timp, independența și imparțialitatea judecătorului. Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esențiale, iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanței chiar de către aceasta atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanțele să nu fie independente sau imparțiale [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 177 și 178]. ...
\n
165.Raportat la cauza de față, Curtea reține că organizarea completurilor de judecată la care face referire Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 177, cuprinde în mod intrinsec ideea de constituire a acestora potrivit legii, ceea ce exprimă obligația Înaltei Curți de Casație și Justiție de a respecta legea și de a se supune acesteia. Astfel, dacă legea prevede un anumit număr, specializare sau existență temporală a completurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent că acționează în virtutea laturii sale administrative sau jurisdicționale [cu privire la această distincție, a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 141], are obligația constituțională să respecte exigențele art. 126 alin. (4) din Constituție și, pe cale de consecință, să constituie completurile de judecată potrivit legii, iar, în măsura în care latura sa administrativă, în speță Colegiul de conducere, eșuează în îndeplinirea acestei misiuni constituționale, completurile de judecată nelegal constituite trebuie să identifice și să apeleze la remediile judiciare prevăzute de lege pentru a readuce starea de legalitate în activitatea jurisdicțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție. ...
\n
166.Folosirea noțiunii de tribunal stabilit prin lege este o condiție ce se subsumează dreptului la un proces echitabil, pe lângă caracterul independent și imparțial al acesteia, și este de natură a asigura că organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de bunul plac al executivului și că ea este reglementată printr-o lege adoptată de Parlament. Nici în statele unde dreptul este codificat, organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreția autorităților judiciare, fără ca acest lucru să însemne că instanțele nu ar avea o anumită marjă în interpretarea legislației naționale relevante. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, o încălcare de către o instanță a prevederilor legale naționale referitoare la stabilirea și competența organelor judiciare este contrară art. 6 paragraful 1 din Convenție [a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2010, pronunțată în Cauza DMD GROUP, AS. împotriva Slovaciei, paragrafele 60 și 61, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 191].
\n
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai statuat că sintagma „stabilită prin lege“ din cuprinsul art. 6 paragraful 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale acoperă nu numai baza legală a existenței în sine a unui „tribunal“, ci și respectarea de către tribunal a normelor particulare care îl guvernează [a se vedea Hotărârea din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza Sokurenko și Strygun împotriva Ucrainei, paragraful 24], precum și componența completurilor în fiecare caz [a se vedea Hotărârea din 4 martie 2003, pronunțată în Cauza Posokhov împotriva Rusiei, paragraful 39]. Totodată, o instanță care nu este stabilită în conformitate cu voința legiuitorului este în mod necesar lipsită de legitimitatea cerută într-o societate democratică pentru a soluționa litigii de natură juridică [a se vedea Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 114]. ...
\n
167.În aceste condiții, Curtea nu poate decât să constate că prin neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanță, a infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-și misiunea constituțională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituție, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanței judecătorești.
\n
În consecință, judecarea în primă instanță a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casație și Justiție a acestei competențe de judecată către completurile cu competență generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanță a infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voința contra legem a puterii judecătorești, reprezentată, în cazul de față, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, este evident că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate ea însăși refuza aplicarea unei norme juridice, ci doar competența de a o interpreta și aplica; prin refuzul aplicării/neagrearea art. 29 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezavuat voința legiuitorului, a ignorat obligația sa de a constitui completuri specializate și a redimensionat competența de judecată a completurilor cu competență generală de la nivelul său.
\n
Prin urmare, noua competență rezultată a acestor completuri generaliste nu este prevăzută de lege, astfel că judecarea cauzelor la care face referire art. 29 din Legea nr. 78/2000 apare ca fiind realizată, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului antereferite, de către un organ judiciar neprevăzut de lege. În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție, asumându-și o competență contrară art. 61 alin. (1) și art. 126 alin. (1), (2) și (4) din Constituție, a încălcat art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanței judecătorești. ...
\n
(4)168. Odată constatat un conflict juridic de natură constituțională, Curtea Constituțională, în virtutea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „este garantul supremației Constituției“, are obligația să soluționeze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5) din Constituție, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească, stat în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale și al respectului reciproc [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123, sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 139].
\n
Una dintre condițiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiilor separației și echilibrului puterilor, fără blocaje instituționale [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123]. De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituție nu conferă Curții Constituționale atribuția de a constata doar existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci pe aceea de a soluționa aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuției sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, și anume analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională și, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 120]. ...
\n
169.Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale generate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție [a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragraful 198], efectele deciziilor pronunțate vizează, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, situații juridice nedefinitiv consolidate. În cadrul acestei noțiuni autonome se includ cauzele aflate în curs de judecată, cele care, deși au fost soluționate printr-o hotărâre definitivă, pot fi contestate în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, precum și cauzele viitoare. Având în vedere obligația constituțională a Curții Constituționale de indicare a conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict, revine acesteia competența de a particulariza, în funcție de specificul fiecărei cauze în parte, situațiile juridice nedefinitiv consolidate cărora li se aplică decizia astfel pronunțată. ...
\n
170.Raportat la decizia de față și ținând seama de faptul că judecata în primă instanță a cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000 a fost afectată de conduita neconstituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce a produs un blocaj instituțional implicit, Curtea identifică două categorii de cauze ce vizează situații juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cărora urmează a li se aplica direct prezenta decizie. Prima categorie de cauze este reprezentată de cele a căror judecată în primă instanță a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019 și, la data publicării prezentei decizii, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul completurilor de 5 judecători.
\n
Aceste cauze, având în vedere încălcarea în faza judecății în primă instanță a prevederilor art. 21 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 126 alin. (1), (2) și (4) din Constituție, urmează a fi rejudecate, în condițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Desigur, a doua categorie de cauze este cea subsumată cauzelor care vor fi înregistrate la Înalta Curte de Casație și Justiție începând cu data publicării prezentei decizii, și anume cauzele viitoare cu privire la care aplicarea prezentei decizii nu comportă nicio dificultate procesuală. ...
\n
171.De asemenea, Curtea reține că, din moment ce conduita neconstituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție a afectat judecata în primă instanță [spre deosebire de situația constatată în Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, care a privit modul de compunere al completurilor de 5 judecători] a cauzelor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, nu devin incidente dispozițiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri […] d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii […]“. Curtea subliniază că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost soluționate definitiv cauzele care intră sub incidența Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă. ...
\n
172.
\n
Având în vedere considerentele expuse, dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție, precum și prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 și 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, ...
\n
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:
\n
1.
\n
Admite sesizarea formulată de președintele Camerei Deputaților și constată că a existat un conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. ...
\n
2.
\n
Cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și soluționate de aceasta în primă instanță anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condițiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. ...
\n
Definitivă și general obligatorie.
\n
Decizia se comunică președintelui Camerei Deputaților, președintelui Senatului și președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
\n
Pronunțată în ședința din data de 3 iulie 2019.
\n
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-șef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ 1. În dezacord cu soluția adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, considerăm că cererea de soluționare a pretinsului conflict juridic de natură constituțională dintre Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte, constând în refuzul explicit al celei dintâi autorități publice de a aplica o lege adoptată de Parlament și substituirea în acest mod, implicit, autorității legiuitoare prin neconstituirea, în cadrul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de completuri de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor de corupție și a infracțiunilor asimilate, prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, de la data modificării art. 29 alin. (1) din lege, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției și până în prezent nu putea face obiectul de analiză a Curții Constituționale în cadrul competenței sale prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție. ...
\n
2.Competența Curții Constituționale de a soluționa conflicte juridice de natură constituțională a fost introdusă la revizuirea Constituției în anul 2003, iar, în cadrul procedurii de revizuire, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, pronunțată în exercitarea controlului de constituționalitate a inițiativei de revizuire, s-a arătat că, prin conferirea noii atribuții, Curtea „soluționează sau aplanează litigii constituționale între autorități. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorități constituționale cu privire la conținutul ori întinderea atribuțiilor lor, decurgând din Constituție. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale“. ...
\n
3.Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale generată ulterior revizuirii Constituției, conflictele juridice de natură constituțională „nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției“ [a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, precum și paragraful 103 al Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019]. ...
\n
4.Prin Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Curtea a statuat că „deși prin neîndeplinirea unei obligații ce izvorăște dintr-un act normativ inferior Constituției, [respectiv, o lege - sn.] s-a născut un conflict juridic, acesta nu poate fi asimilat unuia de natură constituțională“, astfel că „neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituției României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată“. ...
\n
5.Cu alte cuvinte, din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că admisibilitatea unei cereri formulate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție, depinde de relevanța constituțională a conflictului de natură juridică dintre autoritățile publice aflate în divergență și că nu orice încălcare a legii reprezintă, în mod implicit, o problemă de constituționalitate. Este adevărat că art. 1 alin. (5) din Constituție stabilește că respectarea legilor este obligatorie și că prin nerespectarea unei legi, în mod implicit, se aduce atingere chiar acestui principiu constituțional, însă, trebuie reținut că nu orice încălcare a Constituției, directă sau indirectă, angajează competența Curții Constituționale.
\n
Remediile stabilite prin Constituție sau lege pentru restabilirea stării de legalitate pot fi de natură administrativă sau judiciară, competența soluționării acțiunii sau inacțiunii care a nesocotit legea revenind autorității administrative sau judiciare competente. Competența Curții Constituționale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, este angajată, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție, numai atunci când se dezvoltă o paradigmă juridică neconstituțională ce semnifică poziționarea și plasarea unei autorități a statului în afara ordinii constituționale. Totodată, competența Curții este angajată numai în subsidiar, și anume în situația în care nu există un alt remediu, de orice natură pentru a readuce starea de legalitate. ...
\n
6.În cauza de față, se constată că ceea ce se impută Înaltei Curți de Casație și Justiție este aceea că nu a constituit completuri specializate de 3 judecători în judecarea, în primă instanță, a infracțiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 și că, astfel, ar fi dezvoltat o paradigmă juridică neconstituțională. ...
\n
7.Pentru a analiza justețea celor imputate Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie lămurită problema specializării judecătorilor în sensul de a determina viziunea legiuitorului asupra acesteia. În acest sens se constată că, în concepția legiuitorului organic, noțiunea de specializare vizează domeniul de drept în care judecătorul urmează să activeze. O atare susținere rezultă din faptul că în intervalul de timp cuprins între data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (29 septembrie 2004) și intrarea în vigoare a Legii nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (18 octombrie 2018), la nivelul instanțelor inferioare Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la cel al Înaltei Curți de Casație și Justiție - mai cu seamă în perioada 2012-2018 - noțiunea de specializare a fost reglementată la nivel legal și a avut în vedere ramura de drept în care urma să activeze judecătorul.
\n
Exemplificativ, menționăm, art. 46 din Legea nr. 303/2004 privind promovarea la nivelul tribunalelor și curților de apel, respectiv art. 52^6 din aceeași lege, care, atunci când se referă la specializare, au în vedere o grupă de materii specifică practic secției din care judecătorul va face parte, astfel: secția civilă (drept civil, dreptul familiei și drept internațional privat), secția penală (drept penal) sau secția de contencios administrativ (drept administrativ, drept financiar și fiscal și dreptul muncii). Prin urmare, specializarea viza un fascicul de materii în care judecătorul urma să judece. Dacă în privința judecătorilor de la instanțele inferioare ierarhic Înaltei Curți de Casație și Justiție se poate pretinde o subspecializare, având în vedere că nu dispun de cunoștințele și experiența profesională a judecătorului de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în privința acestora din urmă nu se poate impune o asemenea cerință pentru că, de principiu, prin cariera lor/experiența și cunoștințele lor au dobândit gradul profesional maxim de unde rezultă existența unei reguli de drept ce nu poate fi răsturnată, respectiv existența specializării acestora în materiile pe care le judecă.
\n
Se mai reține că pentru a accede la Înalta Curte de Casație și Justiție judecătorul respectiv a parcurs toate gradele profesionale, astfel că putem afirma, chiar dacă valorificăm un element de fapt, că un astfel de judecător a judecat o paletă largă de cauze de diferite tipologii, inclusiv cauze având ca obiect infracțiuni de corupție săvârșite de persoane care nu angajau competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. ...
\n
8.Este adevărat că stabilirea specializării judecătorilor în cadrul unei materii [subspecializarea] implică, în mod necesar, criterii obiective, care să țină seama de experiența lor profesională în judecarea anumitor categorii de cauze, de activitatea de perfecționare în cadrul programelor de formare continuă asigurate prin intermediul Institutului Național al Magistraturii, de participarea la conferințe sau seminare de specialitate, de absolvirea unor studii postuniversitare de perfecționare, susținerea unor prezentări, elaborarea unor lucrări în domeniul respectiv etc. Prin urmare, specializarea reflectă un cumul de cunoștințe dobândite în cadrul unui segment al materiei respective. Totuși, legea nu prevede astfel de criterii, ceea ce îndreptățește concluzia potrivit căreia indiferent de nivelul instanțelor judecătorești, compunerea completurilor specializate nu era realizată pe baza acestora, astfel că, în realitate, completurile specializate erau și sunt alcătuite din judecători ai aceleiași secții specializați în materie penală, anume desemnați pe criterii stabilite pe cale pretoriană să facă parte din acestea. ...
\n
9.Din cele de mai sus, rezultă că art. 29 din Legea nr. 78/2000 vizează constituirea unor completuri specializate, fără a exista, însă, criterii stabilite de lege pentru determinarea sub-specializării. Legiuitorul are competența de a determina astfel de criterii numai la instanțele ierarhic inferioare Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu și pentru judecătorii acesteia din urmă. Întrucât, compunerea acestor completuri trebuia determinată de Consiliul Superior al Magistraturii sau Colegiul de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că, în măsura în care nu au făcut-o, ceea ce în sine reprezintă o încălcare a legii, totuși, consecința nu este nelegala compunere a completului, ci considerarea tuturor completurilor ca având competența să judece, în primă instanță, infracțiuni reglementate de Legea nr. 78/2000. ...
\n
10.Prin urmare, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât judecătorii acesteia nu pot fi grupați în generaliști și specializați, art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu putea să reglementeze decât o obligație cu caracter organizatoric în sensul că Colegiul de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să stabilească dacă toate completurile sau numai unele judecă în primă instanță infracțiuni reglementate de Legea nr. 78/2000. ...
\n
11.În consecință, la nivelul instanței supreme toți judecătorii din materie penală sunt specializați în judecarea oricăror infracțiuni, indiferent că acestea sunt reglementate de dreptul comun sau legile speciale. Prin urmare, funcționează o prezumție simplă în virtutea căreia odată ce persoana este numită în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul secției penale, aceasta deține specializarea necesară să judece orice fel de infracțiuni. Nu se poate afirma că la nivelul instanței supreme a unui stat există judecători generaliști și specializați în cadrul materiei penale din moment ce pentru a dobândi acest grad profesional fiecare a avut de îndeplinit aceleași cerințe profesionale, iar gradul dobândit impune atât dreptul, cât și obligația de a-și continua pregătirea profesională în domeniul în care sunt specializați, respectiv domeniul dreptului penal. Aceștia au fost numiți judecători la secția penală, drept care sunt specializați în materie penală, nefiind, așadar, numiți ca judecători la completuri specializate pentru a judeca numai anumite infracțiuni din cadrul materiei penale ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. ...
\n
12.Mai mult, este de observat că specializarea sau necesitatea specializării pe care o invocă autorul cererii nu este o regulă absolută din moment ce există și alte situații în care completuri nespecializate judecă aspecte de țin de competența completurilor specializate. În acest sens, se reține că în privința excepției de nelegalitate un complet nespecializat judecă aspecte ce țin de o altă materie. Astfel, instanța învestită cu judecarea fondului cauzei va putea să soluționeze o excepție de nelegalitate, fără a fi una specializată în cauze de contencios administrativ. De aceea, raportat la cauza de față, chiar neconstituite ca și completuri specializate, completurile existente, specializate din punct de vedere material, pot reține competența de judecată a completurilor care, din punct de vedere formal, sunt calificate drept specializate. Prin urmare, cu sau fără hotărârea respectivă a Colegiului de conducere, este incontestabil că un complet al Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție poate soluționa cauze ce fac obiectul Legii nr. 78/2000. ...
\n
13.Totuși, în măsura în care legea impune crearea unor completuri specializate la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și nimic nu interzice legiuitorului să procedeze în acest fel, Consiliul Superior a Magistraturii/Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție au obligația, astfel cum se solicită în cauză, de a le constitui pentru a judeca ele însele infracțiunile reglementate de Legea nr. 78/2000. În aceste condiții, revenea Consiliului Superior a Magistraturii/Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție obligația de a constitui aceste completuri pentru că, în caz contrar, acestea se plasau în afara legii. Or, este de principiu, că judecătorul se supune legii, și nu aspectelor de oportunitate. Judecătorul, indiferent că deține sau nu o funcție de conducere, trebuie să aplice legea, nu să refuze aplicarea acesteia pe motiv că nu mai este în acord cu dezvoltarea dreptului. Fără a justifica în vreun fel neaplicarea legii de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu putem să nu observăm că în perioada 2005-2018 procentul cauzelor de corupție din totalul cauzelor soluționate este de 70,83%, fiind ani în care procentul a fost chiar de 100% (2005 și 2006), aspect care, însă, demonstrează că, în lipsa hotărârii antereferite, toate completurile trebuie a fi considerate „specializate“. ...
\n
14.Chiar neconstituite aceste completuri, se ridică problema dacă o chestiune de formă, cu caracter organizatoric, poate fi opusă unui aspect de fond circumscris existenței specializării în orice domeniu al dreptului penal al judecătorilor Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În opinia noastră, a da precădere aspectului organizatoric față de cel de fond pune în discuție însuși fundamentul ideii de completuri specializate; s-ar putea ajunge la situația în care, în condițiile deciziei la care formulăm această opinie separată, aceiași judecători din cadrul secției penale care au judecat în complet „nespecializat“ să ajungă să judece aceleași categorii de cauze în complet „specializat“. Mai mult, judecătorii care au judecat în complet „nespecializat“, iar hotărârea dată ar fi desființată pe acest motiv, ar putea face parte din orice complet de apel, respectiv Completul de 5 judecători. Acest lucru indică un caracter absolut formal al pretinsului conflict juridic de natură constituțională adus în fața Curții Constituționale. ...
\n
15.Potrivit criteriului material, toți judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție constituie baza de selecție atât pentru completurile specializate de 3 judecători, cât și pentru cele de apel, Completurile de 5 judecători. Atât timp cât baza de selecție pentru completurile specializate o constituie toți judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, care trebuie a fi considerați specializați tocmai prin gradul profesional pe care îl dețin, o disfuncție organizatorică - neadoptarea unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii/Colegiului de conducere - nu califică completul de 3 judecători ca nespecializat. Nici măcar nu se pune problema acoperirii în cazul dat în apel a disfuncției organizatorice de către completul „nespecializat“ de 5 judecători pentru că, în realitate, aceasta nu afectează alcătuirea completului de judecată. Situația reținută în decizie este cu atât mai paradoxală, sub aspectul efectelor acesteia, cu cât chiar hotărârea unui complet specializat de 3 judecători poate fi infirmată de un complet „nespecializat“ de 5 judecători. În aceste condiții, sub aspect substanțial, indiferent că era sau nu adoptată acea hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii/ Colegiului de conducere de constituire a completurilor specializate, hotărârile pronunțate de completurile de 3 judecători proveneau de la completuri specializate. ...
\n
16.Opunerea unui criteriu formal la cel material antereferit nu face altceva decât să afecteze buna desfășurare a activității jurisdicționale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie penală și reluarea proceselor aflate pe rolul completurilor de 5 judecători de la început, respectiv de la primul ciclu procesual. ...
\n
17.Întrucât art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu are nicio incidență asupra legalei compuneri a instanței judecătorești, aceasta fiind compusă, potrivit legii, din 3 judecători, specializați prin însăși gradul profesional maxim pe care îl dețin, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție putea fi obligat să emită hotărârea de constituire a completurilor specializate [toate/unele dintre acestea]. Însă, în măsura în care n-a făcut-o înseamnă că toate completurile sunt specializate, astfel încât în mod corect Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția/motivul de casare referitor la nelegala constituire a instanței, pe motiv că nu ar fi constituite completuri specializate. ...
\n
18.Apreciem, prin urmare, că mijlocul procedural urmat pentru soluționarea acestui diferend în privința întinderii și aplicării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, respectiv sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție, a fost greșit. Problema de drept relevată nu are o dimensiune constituțională care să angajeze competența Curții Constituționale, fiind un aspect care nu aduce în discuție o afectare de o anumită intensitate a valorilor și exigențelor constituționale. De altfel, per absurdum a accepta că orice încălcare, directă/indirectă, a Constituției angajează competența Curții Constituționale ar însemna o încălcare a diviziunii de competențe între autoritățile publice stabilite prin însuși textul Constituției. ...
\n
19.În consecință, se reține că finalitatea textului legal analizat este îndeplinită chiar dacă în mod formal nu au fost constituite aceste completuri specializate, tocmai pentru că toți judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost și sunt specializați în judecarea oricăror infracțiuni, astfel că desființarea unei hotărâri judecătorești în apel pentru lipsa unei hotărâri de constituire a unui complet specializat, în condițiile în care acestea funcționau ca atare, este dificil de acceptat. ...
\n
20.A ridica problema neconstituirii exprese a completurilor specializate reglementate de art. 29 din Legea nr. 78/2000 la nivel constituțional înseamnă a-i acorda o atenție mult sporită, iar efectele deciziei pronunțate sunt disproporționate asupra derulării cauzelor aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai ales cu privire la cele aflate în apel. Mai mult, Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019, pe care Curtea Constituțională o acceptă ca fiind un act prin care s-au constituit completurile specializate, stabilește că toate completurile de 3 judecători ale Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt specializate, astfel că într-o cauză care, întâmplător, a tranzitat acest moment completul nespecializat brusc se transformă într-unul specializat, în condițiile în care are aceeași componență și, astfel, cauza continuă să fie legal judecată. În schimb, dacă anterior acestui moment cauza a fost soluționată printr-o sentință și se află în apel, ea se va reîntoarce la un complet de 3 judecători existent și anterior Hotărârii Colegiului de conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 23 ianuarie 2019 devenit, între timp, specializat. ...
\n
21.Se mai reține că într-o asemenea logică nu se poate susține încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituție, în sensul că instanța nu ar fi fost prevăzută de lege și, astfel, s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil. Așa cum am arătat, este vorba despre aceeași componență a completului de judecată atât înainte, cât și după Hotărârea Colegiului de conducere nr. 14/2019. Completurile sunt tot atât de legitime, indiferent de momentul la care, în mod formal, Colegiul de conducere a emis hotărârea antereferită. Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește constituirea completelor Secției penale, s-a supus Legii nr. 304/2004, astfel că compunerea completului era prevăzută de lege, neputându-se susține că acesta ar fi fost constituit prin acte ale puterii judecătorești, și nu în temeiul și executarea legii. De aceea, a fost respectată componenta procesului echitabil referitoare la constituirea prin lege a instanțelor judecătorești. ...
\n
22.Totodată, se reține că dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale presupune evaluarea caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu [Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunțată în Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 250]. Respectarea cerințelor unui proces echitabil trebuie examinată în fiecare caz, având în vedere dezvoltarea procedurii în ansamblu și nu pe baza unei analize izolate a unui anumit aspect sau a unui incident particular, deși nu poate fi exclus faptul că un factor specific poate fi atât de decisiv încât să permită evaluarea corectitudinii procesului într-o etapă anterioară a procedurii [Hotărârea Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 12 iulie 1984, pronunțată în Cauza Can împotriva Austriei, paragraful 48].
\n
Or, în cauza de față, nu se putea reține că un incident izolat, precum lipsa hotărârii Colegiului de conducere de constituire a completurilor specializate, pune în discuție însuși dreptul la un proces echitabil. Încălcarea acestui drept rezultă dintr-un complex de factori cu importanță mai mică sau mai mare, astfel că nu se poate susține că un criteriu formal, precum cel antereferit, este în măsură să răstoarne criteriul material, respectiv cel potrivit căruia toți judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt specializați prin natura funcției deținute și să ducă la concluzia afectării dreptului la un proces echitabil. Ne întrebăm, în aceste condiții, ce vătămare produce lipsa hotărârii Colegiului de conducere de constituire a completurilor specializate pentru perioada 2003-2019 în condițiile în care la 23 ianuarie 2019 prin hotărârea dată de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție se consfințește, și Curtea acceptă, că toate completurile existente la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt specializate… Mai mult, apelul împotriva hotărârii pronunțate de completurile „nespecializate“ de 3 judecători este judecat tot de un complet nespecializat, respectiv de unul dintre completurile de 5 judecători.
\n
Se ajunge în situația în care într-o cale de atac devolutivă un complet nespecializat examinează cauza sub toate aspectele de fapt și de drept [art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală], ceea ce denotă că, sub aspectul evaluării cauzei, completul de 3 judecători de primă instanță și cel de 5 judecători în apel realizează același examen al cauzei, cu consecința lipsei de relevanță a distincției dintre completurile specializate și nespecializate. Din contră, având în vedere că completul de 5 judecători judecă în apel, hotărârile completurilor de 3 judecători, chiar constituite drept specializate, pot fi menținute sau desființate în tot sau în parte prin hotărârea unui complet nespecializat, situație care nu generează, nici în viziunea legiuitorului și nici în cea a opiniei majoritare, o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
\n
În consecință, sub aspectul finalității, nu există nicio diferență între situația hotărârii date de un complet nespecializat, care poate fi supusă unei căi de atac la un complet de asemenea nespecializat și situația hotărârii date de un complet specializat, care poate fi supusă unei căi de atac la un complet de asemenea nespecializat, astfel că, evaluând procedura per ansamblu, nu se poate susține că în primul caz nu s-a respectat dreptul la un proces echitabil, iar în cel de-al doilea caz că s-a respectat acest drept, ci, din contră, ambele situații evidențiază respectarea dreptului la un proces echitabil. ...
\n
23.Din cele de mai sus rezultă că prin neadoptarea hotărârii de constituire a completurilor specializate de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a existat o încălcare a legii la nivelul Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă încălcarea legii nu a afectat legala compunere a completurilor de 3 judecători și, în consecință, nu a afectat activitatea de înfăptuire a justiției realizată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În aceste condiții, rezultă în mod evident că, deși suntem în fața unui conflict juridic între două autorități publice, acesta nu are relevanță constituțională. De asemenea, chiar dacă a existat o încălcare a legii de către Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin neconstituirea formală a completurilor specializate, nu înseamnă că însăși Înalta Curte de Casație și Justiție s-a poziționat într-o paradigmă juridică neconstituțională, întrucât o încălcare punctuală a legii nu denotă o conduită instituțională care ar poziționa modul de acțiune a Înaltei Curți de Casație și Justiție în afara ordinii constituționale. ...
\n
24.Prin urmare, contrar soluției pronunțate prin decizia antereferită, apreciem că, în cauză, nu a existat în perioada 2003-2019 niciun conflict juridic de natură constituțională între Parlament, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. ...
\n
Judecător,prof. univ. dr. Mona-Maria PivniceruJudecător, Daniel Marius Morar OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională, considerăm că instanța de contencios constituțional ar fi trebuit:– în principal, să constate inadmisibilitatea sesizării, întrucât: ... – aceasta nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, conform art. 146 lit. e) din Constituție, respectiv de președintele Camerei Deputaților, ci de un vicepreședinte al Camerei, domnul Florin Iordache, iar, conform Constituției, atribuția președintelui Camerei Deputaților de a sesiza instanța de contencios constituțional nu poate forma obiectul delegării; ... – nu sunt întrunite elementele constitutive, respectiv criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituțională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudența Curții, în cadrul fixat chiar de instanța de contencios constituțional pentru acest tip de cauze, nici chiar în interpretarea cea mai relaxată pe care jurisdicția constituțională o dă mai recent acestei noțiuni; ... – În subsidiar, să constate că în cauză nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte, deoarece: ... – nu s-a putut stabili o încălcare din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție a competențelor pe care Constituția și legea i le conferă; ... – nu s-a putut stabili o imixtiune sau o substituire din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție în competențele conferite de Legea fundamentală Parlamentului României, de vreme ce Parlamentul a adoptat legi (Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) necorelate între ele, iar Înalta Curte nu a făcut altceva decât să le aplice în sensul producerii de efecte juridice de către ambele; ... – Prin decizia adoptată în baza opiniei majoritare și soluția oferită pentru dezlegarea pretinsului conflict juridic de natură constituțională Curtea Constituțională a intervenit în mod arbitrar și fără a avea vreo competență în sfera activității judiciare, pe de o parte, soluționând în locul instanțelor de drept comun și în afara oricărui cadru procesual legal o inedită excepție procesuală ce ar viza o pretinsă nelegală compunere a unor completuri de judecată, iar pe de altă parte încălcând principiul separației puterilor în stat și afectând independența justiției. ...
\n
1.Inadmisibilitatea sesizării, întrucât aceasta nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, conform art. 146 lit. e) din Constituție, respectiv de Președintele Camerei Deputaților, ci de un vicepreședinte al Camerei, domnul Florin Iordache, iar, conform Constituției, atribuția președintelui Camerei Deputaților de a sesiza instanța de contencios constituțional nu poate forma obiectul delegării.Astfel, potrivit art. 146 lit. e) din Constituția României, „Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două camere, a prim- ministrului sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii“.
\n
Textul constituțional al art. 146 lit. e) operează o distincție între două categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, enumerați expres de norma constituțională, respectiv autoritățile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, și are ca scop delimitarea calităților procesuale ale acestora în cauza dedusă judecății Curții. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală, în art. 146 lit. e), le îndrituiește a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, respectiv acestea sunt Președintele României, președinții celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrul și președintele Consiliului Superior al Magistraturii. Practic, dispoziția constituțională nu distinge, după cum autoritățile pe care aceste subiecte de drept le reprezintă, sunt sau nu părți în conflictul cu care sesizează Curtea.Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curții, acționează în virtutea dreptului conferit de Constituție, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândește calitatea procesuală de parte a conflictului.Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, instanța de contencios constituțional a dezvoltat o bogată jurisprudență (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460 din 3 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 55, sau Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragraful 59, sau Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragrafele 53 și 54).
\n
În ceea ce privește admisibilitatea cererii formulate în prezenta cauză, sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, constatăm că președintele Camerei Deputaților este titular al acestui drept, conform art. 146 lit. e) din Constituție, iar această atribuție a sa nu poate forma obiectul delegării către vicepreședintele Camerei.În sensul că atribuția președintelui Camerei Deputaților de a sesiza Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională constituie o prerogativă care îl vizează exclusiv pe titularul dreptului de sezină, neputând forma obiectul delegării, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 19 decembrie 2018, paragrafele 57 și 59, și care a vizat cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Prim-ministrul României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, Curtea având obligația de a-și menține această jurisprudență.În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 538 din 12 septembrie 2018, pentru un alt titular al dreptului de sezină, respectiv prim-ministrul Guvernului României, Curtea Constituțională a statuat că atribuțiile constituționale ale prim-ministrului - inclusiv atribuția de a sesiza Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională - întemeiate pe ideea de reprezentare a Guvernului nu pot fi delegate.Concret, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:57.
\n
Prim-ministrul deține un loc aparte - primus inter pares - în structura Guvernului, Constituția asigurându-i, pe lângă prerogativa esențială de conducere a Guvernului și coordonare a activității membrilor acestuia, cu respectarea atribuțiilor ce le revin [art. 107 alin. (1)], un statut special și o poziție de autoritate executivă de sine stătătoare, cu prerogative proprii, exclusive. Acestea vizează, în esență, raporturile sale cu Parlamentul și cu Președintele României, raporturi ce sunt însă indisolubil legate de rolul constituțional al Guvernului. Astfel, Președintele României desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru [art. 85 alin. (1)], urmând ca acesta să ceară votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului [art. 103 alin.
\n
(2)]; prim-ministrul poate cere participarea Președintelui României la ședințele Guvernului și în alte situații decât cele prevăzute de art. 87 alin. (1); prim-ministrul contrasemnează decretele emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute în art. 91 alin. (1) și (2), art. 92 alin. (2) și (3), art. 93 alin. (1) și art. 94 lit. a), b) și d) [art. 100 alin. (2)]; prim-ministrul prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate [art. 107 alin. (1) fraza a doua]; prim-ministrul propune Președintelui numirea și revocarea unor membri ai Guvernului [art. 85 alin. (1)], precum și desemnarea unor interimari [art. 107 alin.
\n
(4)]; propune Parlamentului aprobarea noii structuri sau compoziții politice a Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală [art. 85 alin. (2) și (3)]; semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern [art. 108 alin. (4)]; prim-ministrul are dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu o cerere pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională [art. 146 lit. e)]; Guvernul este demis dacă prim-ministrul se află într-unul din cazurile de încetare a funcției de membru al Guvernului, prevăzute la art. 106 sau se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile [art. 110 alin. (2)]; spre deosebire de ceilalți membri ai Guvernului, prim-ministrul nu poate fi revocat de Președintele statului [art. 107 alin.
\n
(2)]. Toate aceste competențe/prerogative de ordin constituțional îl vizează direct, exclusiv și personal pe prim-ministru. (...) ... 59. Așa fiind, Curtea constată că atribuțiile/prerogativele exercitate exclusiv de prim-ministru în realizarea rolului politic al Guvernului sunt, în primul rând, cele de conducere și de reprezentare a Guvernului în raporturile cu celelalte autorități publice constituționale, cum ar fi Președintele României, Parlamentul, Curtea Constituțională, precum și de coordonare a activității membrilor Guvernului, cu respectarea atribuțiilor ce le revin. Aceste atribuții concretizează rolul eminamente politic și exclusiv al prim-ministrului în realizarea programului de guvernare, prin asigurarea îndeplinirii măsurilor adoptate în planul politicii interne și externe a țării.
\n
Este evident că aceste atribuții exclusive, fiind direct legate de rolul politic al prim-ministrului în structura statului de drept, nu pot fi delegate, fiind indisolubil legate de persoana prim-ministrului titular, numit în funcție potrivit normelor constituționale. ... Practic, instanța de contencios constituțional, prin această decizie, a statuat că în sfera prerogativelor exclusive ale Prim-ministrului și care nu pot forma obiectul delegării este inclus dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu o cerere pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, prevăzut în art. 146 lit. e) din Constituție. Includerea în sfera prerogativelor exclusive, nesusceptibile de delegare, a dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu o cerere pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională nu poate opera numai pentru unul dintre titularii enumerați în dispozițiile constituționale ale art. 146 lit. e), respectiv doar pentru prim-ministru, ci pentru toți titularii enumerați în cuprinsul acestor dispoziții constituționale, considerentele general obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 538/2018 fiind pe deplin aplicabile în cazul Președintelui României, al președintelui Senatului, al președintelui Camerei Deputaților și al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.Fiecare dintre aceste subiecte de drept are o serie de prerogative proprii și exclusive, atribuite prin Constituție și care, sub nicio formă, nu pot fi delegate către cel desemnat să-i țină locul.
\n
Una dintre aceste prerogative este aceea de a sesiza Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională. Ca atare, sesizarea Curții Constituționale cu un astfel de conflict reprezintă un atribut exclusiv, personal și netransferabil al fiecăruia dintre cele cinci subiecte de drept enumerate în Constituție în textul art. 146 lit. e). Mai mult, dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să facă o distincție între cei cinci titulari ai dreptului de sezină, cu privire la atribuția prevăzută în art. 146 lit. e) din Constituție, ar fi menționat-o expres. Or, textul constituțional nu operează nicio astfel de distincție, astfel încât considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 538 din 12 septembrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis fiecăruia dintre cei cinci titulari ai dreptului de sezină indicați în art. 146 lit. e) din Constituție, inclusiv Președintelui Camerei Deputaților.În consecință, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 538 din 12 septembrie 2018, delegarea generală a atribuțiilor președintelui Camerei Deputaților nu poate include delegarea prerogativei exclusive de a sesiza Curtea Constituțională cu o cerere pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituție, drept ce poate fi exercitat doar de către președintele Camerei Deputaților.În același timp, vicepreședintele Camerei Deputaților, căruia îi sunt delegate, cu caracter general, atribuțiile președintelui acestei Camere, nu poate exercita o atribuție ce constituie o prerogativă exclusivă și proprie a președintelui Camerei Deputaților, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 538/2018, și anume sesizarea instanței de contencios constituțional, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție.Examinând cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională care formează obiectul prezentului dosar constatăm că, în partea introductivă a cererii, vicepreședintele Camerei Deputaților a invocat:– dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituția României, care, așa cum am arătat anterior, se referă exclusiv la președintele Camerei Deputaților; ... – dispozițiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, care se referă la cererea unuia dintre președinții celor două Camere; ... – precum și dispozițiile art. 34 lit. e) din Regulamentul Camerei Deputaților, ce reglementează atribuția președintelui Camerei Deputaților de a sesiza Curtea Constituțională în condițiile prevăzute în art. 146 lit. a), b), c) și e) din Constituția României, republicată. ... Niciuna dintre dispozițiile invocate nu îi conferă însă vicepreședintelui Camerei Deputaților dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, în condițiile prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituție.În Decizia nr. 2 din 16 martie 2019 privind delegarea atribuțiilor președintelui Camerei Deputaților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 18 martie 2019, se prevede că, în perioada 16-24 martie 2019, atribuțiile președintelui Camerei Deputaților vor fi exercitate de domnul deputat Florin Iordache, vicepreședinte al Camerei Deputaților.În conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 538/2018, delegarea generală a atribuțiilor președintelui Camerei Deputaților nu poate include delegarea prerogativei exclusive de a sesiza Curtea Constituțională cu o cerere pentru soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituție.În același sens sunt dispozițiile art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaților, invocate ca temei legal al Deciziei nr. 2 din 16 martie 2019, alături de dispozițiile art. 34 ce reglementează atribuțiile președintelui Camerei Deputaților.
\n
Niciunul dintre aceste texte nu prevede posibilitatea încredințării atribuțiilor ce constituie prerogative exclusive, conferite de Constituție în considerarea persoanei președintelui Camerei Deputaților.Astfel, potrivit art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaților:(1) Vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredințate de președintele Camerei Deputaților.(2) Vicepreședinții conduc activitatea Biroului permanent și a plenului Camerei Deputaților, la solicitarea președintelui sau, în absența acestuia, prin decizie a președintelui Camerei Deputaților.(3) În perioada în care președintele Camerei Deputaților asigură interimatul funcției de Președinte al României, atribuțiile președintelui Camerei Deputaților se exercită de unul dintre vicepreședinți, desemnat de președintele Camerei Deputaților.(4) Fiecare vicepreședinte coordonează și activitatea unor comisii permanente stabilite de Biroul permanent, prin hotărâre a acestuia.(5) În îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la alin.
\n
(4), vicepreședintele coordonator poate participa la lucrările comisiilor, fără drept de vot, prezentând informări Biroului permanent.Față de cele ce precedă, în plus față de impedimentul stabilit prin Decizia Curții Constituționale nr. 538/2018 care exclude posibilitatea delegării atribuției de a sesiza Curtea Constituțională în baza art. 146 lit. e) din Constituție, examinarea dispozițiilor art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaților conduce la concluzia că aceste dispoziții fac numai o referire generală la încredințarea unor atribuții, iar nu la încredințarea atribuțiilor care constituie prerogative exclusive și proprii ale președintelui Camerei Deputaților.Pe de altă parte, funcția de președinte al Camerei Deputaților are o importanță constituțională deosebită, dată de complexitatea și de rolul său de autoritate prevăzută în Constituție la titlul III.Președintele Camerei Deputaților se alege pe durata mandatului Camerei, iar ceilalți membri ai birourilor permanente sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni.
\n
Această distincție subliniază necesitatea asigurării permanenței funcției de președinte al Camerei. Acesta este ales de majoritatea deputaților prezenți [a se vedea art. 22 alin. (2) din Regulament], în timp ce alegerea vicepreședinților, a secretarilor și a chestorilor care compun Biroul permanent se face la propunerea grupurilor parlamentare, în conformitate cu ponderea acestora, potrivit configurației politice a Camerei Deputaților și negocierii liderilor grupurilor parlamentare [a se vedea art. 24 alin. (1) din Regulament]. Prin urmare, președintele Camerei Deputaților, având în vedere majoritatea necesară alegerii sale, reprezintă Camera, în ansamblul ei, atât în relațiile cu alte autorități, asigurând legătura cu puterea executivă, cât și pe plan extern, cu parlamentele altor state.
\n
Acestea sunt aspectele care fac distincția între instituția președintelui Camerei Deputaților și ceilalți membri ai acesteia.Rolul vicepreședinților Camerei este de a acorda sprijin în exercitarea atribuțiilor de către președintele Camerei, de a asigura continuitatea conducerii funcționale a Camerei, prin îndeplinirea unor sarcini nominalizate de către Biroul permanent. De aceea, atribuțiile constituționale ale președintelui Camerei Deputaților nu pot fi exercitate decât intuitu personae, fără ca acesta să le poată încredința altei persoane, întrucât este ales prin votul majorității deputaților prezenți, iar nu prin negociere politică. De remarcat este și faptul că la Senat se respectă voința legiuitorului constituant, în sensul că deciziile de delegare vizează doar activitatea de conducere a Senatului, așadar, conducerea administrativă, și nu delegarea tuturor atribuțiilor, precum s-a realizat în cauza de față, prin Decizia președintelui Camerei Deputaților nr. 2/2019.Învederăm, totodată, faptul că, în cadrul dezbaterilor ce au avut loc cu ocazia revizuirii Constituției din 2003 (a se vedea stenogramele din anul 2003 depuse la dosar de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție), inițial atribuția de sesizare a Curții Constituționale cu un conflict juridic de natură constituțională fusese acordată doar Președintelui României, în calitatea sa de mediator între puterile statului, conform art. 80 din Constituție.
\n
Ulterior, s-a susținut ideea că aceste atribuții pot fi conferite și Președintelui Camerei Deputaților și Președintelui Senatului, întrucât sunt singurii care pot substitui Președintele, în ipoteza în care șeful statului se află în imposibilitatea constituțională de exercitare a atribuțiilor, a prerogativelor sale. Ulterior, s-a votat ca această competență să o aibă și un număr de 25 de senatori sau 50 de deputați, dar votul a fost reluat și decizia finală adoptată a fost aceea că doar Președintele României, președintele Senatului, președintele Camerei Deputaților (întrucât este singurul care are calitatea de a reprezenta Camera în relațiile cu alte autorități), prim-ministrul și președintele Consiliului Superior al Magistraturii pot exercita această prerogativă exclusivă, proprie, de o importanță majoră pentru stat. ...
\n
2.În cauză nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României, pe de altă parte, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituțională, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudența Curții, în cadrul fixat chiar de instanța de contencios constituțional pentru acest tip de cauze.2.1. Noțiunea de conflict juridic de natură constituțională. Cadrul legalÎn jurisprudența sa evolutivă, dezvoltată în privința competenței ce i-a fost atribuită prin art. 146 lit. e) din Constituție, instanța de contencios constituțional a stabilit conținutul noțiunii de „conflict juridic de natură constituțională“ dintre autoritățile publice, pentru ca, ulterior, să examineze situația litigioasă dedusă judecății prin raportare la cadrul astfel fixat.Concretizarea legislativă a prevederilor constituționale ale art. 146 lit. e) o regăsim în dispozițiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora:(1) Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a prim-ministrului sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.(2) Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii. ... 2.2.
\n
Interpretarea sintagmei „conflict juridic de natură constituțională“Reamintim, mai întâi, jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a definit sintagma „conflict juridic de natură constituțională“ dintre autorități publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situației deduse judecății, în raport cu cadrul fixat chiar de instanța constituțională pentru acest tip de cauze.Astfel, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituțională presupune „acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor“.De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: „Conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale.“Totodată, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea“.
\n
Prin urmare, noțiunea de conflict juridic de natură constituțională „vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției“ (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).De asemenea, cu referire la competența materială de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, a reținut următoarele:Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituțională soluționează sau aplanează litigii constituționale între autorități.
\n
Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorități constituționale cu privire la conținutul ori întinderea atribuțiilor lor, decurgând din Constituție. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale. Pentru a se evita antrenarea Curții în soluționarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituționale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competență.“ (pct. B.1 lit. a din decizie).În această etapă intermediară a noțiunii evolutive de conflict juridic de natură constituțională Curtea Constituțională a precizat că de esența lui este blocajul instituțional, însă ulterior ea a adăugat că „regula este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autoritățile publice să se autoregleze prin acțiunea lor directă și nemijlocită, rolul Curții Constituționale devine unul subsidiar“ (Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/09.04.2014 sau Decizia nr. 875/19.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1903/21.12.2018).Totodată, în Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/9.04.2014, Curtea Constituțională a stabilit că:V.
\n
În ceea ce privește noțiunea de conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publiceFără a-i defini conținutul, atât Constituția, cât și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale utilizează sintagma de „conflict juridic de natură constituțională“. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conținutului conflictului juridic de natură constituțională, principalul reper l-a constituit jurisprudența Curții Constituționale și doctrina în materie.Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:– sunt conflicte juridice; ... – sunt conflicte juridice de natură constituțională; ... – creează blocaje instituționale; ... – vizează nu numai conflictele de competență (pozitive sau negative) născute între autoritățile publice, ci și orice situații conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct din textul Constituției; ... – se referă numai la anumite autorități care pot apărea ca subiecte ale acestuia. ... Toate aceste trăsături au caracter cumulativ și nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.Totodată, art. 146 lit. e) din Constituție nu privește orice conflict, probabil și posibil, între autoritățile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu și pe cel politic, și bineînțeles numai conflictul care să privească competențe constituționale (a se vedea, în acest sens, I.
\n
Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 1.405). ... Mai recent, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale sau la „orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției“, ci jurisdicția constituțională a considerat că inclusiv interpretarea diferită a unui articol constituțional poate ocaziona un conflict juridic de natură constituțională (Decizia nr. 270/10.03.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290/15.04.2008, Decizia nr. 538/12.09.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1076/19.12.2018 sau Decizia nr. 504/18.09.2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801/03.10.2019).Totodată, în Decizia nr. 685/07.11.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021/29.11.2018, rămasă singulară în jurisprudența Curții Constituționale, aceasta s-a străduit să își justifice intervenția în activitatea judiciară precizând că „relevanța constituțională“ a unui conflict juridic de natură constituțională poate fi indicată și de „un complex de acte/acțiuni/inacțiuni“ considerate împreună și care pot contura „geneza și consolidarea unei paradigme juridice în care interpretarea normei juridice subordonează însăși conținutul normativ al acesteia“.
\n
Contrar jurisprudenței sale anterioare, prin care apreciase că rolul său este subsidiar dacă există alte mijloace de reglare a litigiului constituțional dedus judecății, în Decizia nr. 685/07.11.2018, precitată, Curtea Constituțională a arătat că, „deși fiecare act în parte al autorităților publice aflate în conflict cunoaște un anumit mecanism constituțional de contestare“, problema ridicată „transcede încălcărilor punctuale ale legii și aduce în discuție definirea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice“. În plus, fără să fi fost sesizată de vreun cetățean cu privire la vreo încălcare a drepturilor sale fundamentale, în decizia sus-menționată Curtea a considerat că, în măsura în care „misiunea reglării sistemului constituțional revine în exclusivitate în sarcina justițiabilului, care este pus în situația de a lupta pentru garantarea drepturilor sau a libertăților sale în contra unei paradigme juridice neconstituționale, dar instituționalizate, rolul Curții Constituționale devine unul primordial“.Altfel spus, în baza atribuției sale de a soluționa conflicte juridice de natură constituțională, Curtea Constituțională a decis că ar fi competentă inclusiv să analizeze „conduita unei autorități publice“ separat de orice conflict pozitiv sau negativ de competență ori blocaj instituțional între autorități publice și să își extindă competența la protecția juridică din oficiu și în principiu a cetățenilor, fără ca aceștia să îi fi reclamat vreo atingere a vreunui drept fundamental.Din jurisprudența Curții Constituționale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte:• să verifice dacă există o situație conflictuală între două autorități publice, de natură a crea blocaje instituționale, care nu pot fi înlăturate în alt mod;• în ipoteza constatării existenței unei situații conflictuale între două autorități publice, să verifice dacă aceasta rezidă, în mod direct, din textul Constituției, și nu dintr-un act normativ subsecvent Constituției (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II).