{"html": "<div class=\"lf-doc\"><p class=\"lf-p\">În continuare, Curtea constată că legea instituie un anumit mecanism procedural pentru revocarea procurorilor din funcțiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv: propunerea ministrului justiției, avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii și actul Președintelui României. În acest mecanism procedural, se pune problema dacă actul Președintelui României reflectă o competență legată față de propunerea ministrului justiției sau, din contră, justifică o competență discreționară, bazată pe criterii de oportunitate, față de propunerea formulată. Pentru a răspunde la problema ridicată, Curtea urmează să analizeze raportul existent între art. 132 alin. (1) și art. 94 lit. c) din Constituție. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">98.</p>\n<p class=\"lf-p\">Art. 94 lit. c) din Constituție este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Președintele României numește în funcții publice, în condițiile legii. Cu privire la acest text, Curtea a statuat că „Președintele României nu își asumă vreo răspundere politică, ci doar juridică în sensul legalității desfășurării procedurii care se finalizează cu decretul de numire“ și că „nu se pune problema vreunei răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfășurării procedurii de numire în funcție“. Curtea a mai subliniat că atribuția Președintelui României de a numi în funcții publice este prevăzută de art. 94 lit. c) din Constituție, text care prevede expres, spre deosebire de celelalte litere ale sale, că numirea în funcții publice se realizează „în condițiile prevăzute de lege“ [a se vedea Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, paragrafele 68 și 69].</p>\n<p class=\"lf-p\">Curtea reiterează cele menționate la paragraful 65 al prezentei decizii că acest text constituțional, chiar dacă nu prevede și ipoteza revocării/eliberării din funcție, se aplică și în aceste ipoteze, în virtutea principiului simetriei, cu excepția cazului în care Constituția prevede, în mod expres, o altă procedură. Este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a stabili expresia normativă concretă a acestui text constituțional, întrucât acesta din urmă nu impune ca, în mod obligatoriu, actul de numire/revocare/ eliberare în/din orice funcție publică să fie emis de Președintele României. Astfel, cu excepția condiționărilor constituționale exprese, legiuitorul ordinar/organic are competența exclusivă de a stabili categoriile de funcții publice și/sau nivelul funcțiilor publice [de execuție/conducere] cu privire la care actul de numire/revocare/eliberare din funcție aparține Președintelui României, caz în care acesta atestă, în temeiul art. 94 lit. c) din Constituție, legalitatea desfășurării procedurii de numire/ revocare/eliberare din funcție. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">99.</p>\n<p class=\"lf-p\">În schimb, art. 132 alin. (1) din Constituție este un text cu caracter special, care stabilește o putere de decizie a ministrului justiției asupra activității desfășurate de procurori. El nu indică, în mod expres, că numirea în funcții de conducere se realizează de ministrul justiției, ci faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018]. Astfel, în ceea ce privește numirea, Curtea constată că ministrul justiției are o marjă largă de apreciere, marjă a cărei exercitare poate fi limitată prin stabilirea unor condiții legale pe care procurorul trebuie să le întrunească pentru a fi eligibil să fie numit în funcția de conducere. În schimb, marja de apreciere a ministrului justiției nu poate fi anihilată/denaturată prin atribuirea unor competențe în sarcina altor autorități publice care să afecteze echilibrul și să se reconfigureze, în mod implicit, competențele constituționale ale acestora. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">100.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, textul constituțional al art. 132 alin. (1), astfel cum s-a arătat, este unul cu caracter special, care stabilește competența ministrului justiției în privința activității procurorilor, astfel încât, în măsura în care legiuitorul organic a optat ca actul de numire în funcție să fie emis de Președinte, în temeiul prevederilor art. 94 lit. c) din Constituție, acestuia din urmă nu i se poate recunoaște o putere discreționară, ci o putere de verificare a regularității procedurii. Prin urmare, chiar dacă în ședința publică a Curții Constituționale din 10 mai 2018 s-a susținut că autoritățile publice care au o legitimitate politică mai largă dispun și de o competență discreționară mai mare, în schimb, autoritățile publice care au o legitimitate politică mai mică, cele tehnice sau cele rezultate dintr-un act de numire dispun de o competență discreționară mai limitată, Curtea constată că o atare susținere nu poate fi acceptată, pentru că, în mod primar, Constituția și, în dezvoltarea acesteia, legea sunt cele care stabilesc atribuțiile/competențele autorităților publice, legitimitatea politică diferită a unei autorități publice în raport cu alta neputând justifica o încălcare a atribuțiilor/competențelor celeilalte autorități publice, prin deplasarea și preluarea acestora de către o altă autoritate publică aleasă prin vot.</p>\n<p class=\"lf-p\">Exemplificativ, Curtea reține că o putere discreționară a Președintelui României există în privința atribuțiilor de acordare/conferire prevăzute de art. 94 lit. a), b) și d) din Constituție, putere care, de asemenea, trebuie exercitată în condițiile legii, în timp ce în privința literei c), care stabilește că numirile în funcții publice se realizează „în condițiile legii“, Președintele României verifică doar regularitatea procedurii, neavând, așadar, în temeiul acestui text constituțional, nicio putere discreționară. De aceea, atribuția Președintelui României, în cazul revocării/eliberării din funcție dispuse în temeiul art. 94 lit. c) din Constituție, se subsumează numai unor condiții de regularitate strict stabilite de lege, și nu unei puteri discreționare proprii de apreciere. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">101.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, în privința propunerii de numire în funcțiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Curtea constată că ministrul justiției deține o largă marjă de apreciere, din moment ce limitările impuse de lege, sub forma condițiilor necesare a fi întrunite, în mod obiectiv, de către procuror pentru a fi numit în funcția de conducere, sunt minime [respectiv ca procurorul să aibă o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, să nu fi făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau a colaborat cu acestea, să nu aibă un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege, a se vedea art. 54 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>și (2), prin raportare la art. 48 alin. (10)-(12) din Legea nr. 303/2004] și, în aceste condiții, ca o contrapondere, Președintele României îi poate opune un drept de veto limitat în ideea unei conlucrări și consultări permanente în cadrul executivului bicefal, întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 80 alin. (2) teza a doua din Constituție, potrivit căruia „Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate“, neputând, însă, bloca acea procedură de numire. Aceasta reflectă existența unei competențe discreționare minime a Președintelui României în cadrul acestei proceduri, tocmai pentru a se respecta rolul preeminent al ministrului justiției asupra activității procurorilor.</div>\n<p class=\"lf-p\">În schimb, dacă refuzul de numire al Președintelui României se întemeiază pe aspecte de legalitate, în condițiile art. 94 lit. c) din Constituție, procedura de numire încetează, ea trebuind a fi reluată. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">102.</p>\n<p class=\"lf-p\">Aceeași paradigmă constituțională se aplică și în privința procedurii de revocare, în sensul că tot ministrul justiției are un rol central și în cadrul acestei proceduri. Dacă în cazul numirii în funcția de conducere ministrul justiției deține o marjă largă de apreciere, iar Președintele României una limitată, în cazul revocării, ministrul justiției are o marjă de apreciere minimă, din moment ce limitările impuse de lege sunt extrem de stricte, și, în aceste condiții, Președintele României îi poate opune numai dreptul său de a verifica legalitatea propunerii, putând-o refuza doar în cazul în care propunerea nu respectă condițiile legii, caz în care procedura încetează. Desigur, niciun text constituțional nu se opune ca între cele două autorități publice să existe consultări în temeiul art. 1 alin. (5) și art. 80 alin. (2) teza a doua din Constituție, însă, având în vedere că întreaga procedură se desfășoară în condițiile în care competența discreționară/ marja de apreciere a ministrului justiției - ministru care joacă un rol central în cadrul procedurii - este minimă, competența discreționară/marja de apreciere a Președintelui nu poate fi recunoscută în niciun fel. Prin urmare, Președintele României are doar o competență legată în cadrul acestei proceduri, limitată la verificarea condițiilor de legalitate a procedurii. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">103.</p>\n<p class=\"lf-p\">În caz contrar, și anume în situația în care unei competențe discreționare minime, aparținând chiar autorității publice care joacă un rol central în cadrul procedurii de revocare din funcția de conducere a procurorilor, i s-ar opune o competență discreționară largă/minimă a unei alte autorități publice, bazată pe ideea de conlucrare și consultare permanentă, ar însemna o alterare a autorității ministrului justiției și o modificare, pe cale legală, a unei prevederi constituționale exprese, în sensul că, în realitate, procurorii și-ar desfășura activitatea sub autoritatea Președintelui României. De altfel, Curtea reține că nu se poate susține teza potrivit căreia două autorități publice în cadrul aceleiași proceduri în care sunt implicate dispun de competențe identice. În realitate, fiecare dintre aceste autorități dispune de competențe proprii și diferite, ceea ce înseamnă că în niciun caz două autorități constituționale nu pot exercita în cadrul aceleiași proceduri aceeași atribuție/competență decizională. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">104.</p>\n<p class=\"lf-p\">Aplicând raționamentul din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 165, și la ipoteza revocării, Curtea constată că art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia „Revocarea procurorilor din funcțiile de conducere prevăzute la alin. (1) [și anume procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție, adjuncții acestuia, procurorii-șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și adjuncții acestora - s.n.] se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori a procurorului general al Direcției Naționale Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(2)</span>care se aplică în mod corespunzător“, nu poate altera art. 132 alin. (1) din Constituție, în sensul de a schimba, chiar și în mod implicit, autoritatea publică sub autoritatea căreia procurorii își desfășoară activitatea, ipoteză în care textul în cauză ar fi neconstituțional. Or, norma juridică se bucură de prezumția de constituționalitate, ceea ce înseamnă că nicio autoritate publică nu poate aduce o interpretare care să plaseze norma juridică sau o parte a conținutului său normativ în afara Constituției. Drept pentru care, ori de câte ori există o posibilitate de a o interpreta într-un mod constituțional, instanța constituțională este datoare să dea precădere unei interpretări conforme cu Constituția [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 163 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 4 aprilie 2013, pct. 6, sau Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014].</div>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, neexistând un conflict ce se naște între dispoziții de reglementare primară și Constituție, ci de o interpretare conformă a textului legal incident cu Constituția, nu se poate susține că, în realitate, prezenta cerere s-ar subsuma constatării neconstituționalității art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, caz în care soluționarea acesteia ar fi trebuit să formeze obiectul unei alte atribuțiuni a Curții Constituționale, și anume, având în vedere distincția de la paragraful 76 al prezentei decizii, celei prevăzute de art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție, respectiv obiectul controlului de constituționalitate în care este verificată compatibilitatea normelor de reglementare primară cu Constituția [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 259 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015, paragraful 50, Decizia nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013, sau Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 97].</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, Curtea constată că sintagma „revocarea […] se face“, din cuprinsul art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, are un înțeles clar, univoc și imperativ și nu acordă Președintelui României opțiunea de a revoca, ceea ce indică faptul că Președintele României nu are o putere discreționară cu privire la propunerea de revocare înaintată de ministrul justiției. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">105.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, și în această ipoteză, solemnitatea actului, dezbaterea publică și transparența actului de revocare au impus o atare soluție legislativă perfect constituțională. Propunerea ministrului justiției de revocare trebuie transmisă Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori, unde atât procurorul față de care se solicită revocarea din funcția de conducere, cât și ministrul justiției își pot expune argumentele de fond cu privire la aspectele imputate, fiecare putându-și apăra/reconsidera/nuanța punctul său de vedere. Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori emite un aviz consultativ, care este un reper pentru ministrul justiției în decizia sa de a-și susține în continuare propunerea de revocare. Dacă își susține propunerea de revocare, ministrul justiției o transmite Președintelui României; de asemenea, Președintelui României i se va comunica și avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">106.</p>\n<p class=\"lf-p\">Toate aceste aspecte, de ordin legal, nu pot denatura autoritatea constituțională a ministrului justiției. Rezultă că Președintele României nu își poate exercita competențele legale într-un sens care să afecteze textul constituțional. De aceea, competența sa este de control al legalității măsurii, și anume a propunerii de revocare, neputând invoca aspecte de oportunitate sau să realizeze el însuși o evaluare a activității procurorului-șef/general, astfel cum s-a întâmplat în cazul de speță. Prin urmare, competența decizională a Președintelui României se limitează la condițiile de legalitate a propunerii de revocare înaintate. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">107.</p>\n<p class=\"lf-p\">Nu se poate aplica teza din art. 77 din Constituție în sensul că Președintele ar putea refuza o singură dată propunerea de revocare, acest principiu general recunoscut și aplicat extensiv de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, putând viza numai situația numirilor în funcție. De altfel, prin decizia menționată, Curtea a stabilit că, „în ceea ce privește numărul de cazuri în care Președintele României poate cere prim-ministrului să facă altă nominalizare pentru funcția de ministru vacantă, […], pentru preîntâmpinarea apariției unui blocaj instituțional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la art. 77 alin. (2) din Legea fundamentală dreptul Președintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea apreciază că această soluție are valoare constituțională de principiu în soluționarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorități publice care au atribuții conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală și că acest principiu este de aplicațiune generală în cazuri similare“. Or, ipoteza analizată nu se încadrează în coordonatele deciziei antereferite. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">108.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, Curtea subliniază faptul că Decizia Curții Constituționale nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, nu a abordat, astfel cum se acreditează în punctul de vedere al Președintelui României, problema dreptului de apreciere al acestuia în materia revocării procurorilor din funcțiile de conducere, ci a analizat raportul existent între art. 125 alin. (1) și (2), art. 134 alin. (1) și art. 94 lit. c) din Constituție, respectiv numirea în funcție sau în funcțiile de conducere, astfel încât decizia antereferită nu este aplicabilă în cauza de față. Se reține că, prin redarea punctului de vedere al Guvernului în corpul Deciziei nr. 375 din 6 iulie 2005, solicitat și comunicat conform art. 16 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 47/1992, Curtea și-a respectat și a dat expresie unei obligații legale și, pe cale de consecință, nu se poate susține că instanța constituțională și-ar fi însușit punctul de vedere al Guvernului, acesta neputând avea caracter general obligatoriu asemenea considerentelor și soluției rezultate din decizia Curții Constituționale. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">109.</p>\n<p class=\"lf-p\">Colaborarea loială între autorități înseamnă un dialog permanent între acestea, Președintelui fiindu-i permis să inițieze discuții, să încerce să îl convingă pe ministrul justiției să își retragă propunerea de revocare, să renunțe la anumite motive de revocare, menținându-le pe celelalte, dar nu îi este permis să o infirme decât strict pe motive de legalitate. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">110.</p>\n<p class=\"lf-p\">Raportat la cauza de față, Curtea observă că, în răspunsul său, Președintele a considerat că argumentele ministrului justiției „nu sunt de natură să creeze convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse“, ceea ce înseamnă că acesta a realizat o analiză a argumentelor ministrului justiției și, printr-un act decizional propriu, a determinat soluția pe care a considerat-o mai adecvată. Or, o competență de verificare a legalității propunerii de revocare nu echivalează cu și nu are drept scop analizarea evaluării realizate de ministrul justiției în considerarea art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a procedat Președintele României. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">111.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ministrul justiției realizează această evaluare în conformitate cu art. 51 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia „(3) La verificarea organizării eficiente a activității vor fi avute în vedere, în principal, următoarele criterii: folosirea adecvată a resurselor umane și materiale, evaluarea necesităților, gestionarea situațiilor de criză, raportul resurse investite - rezultate obținute, gestionarea informațiilor, organizarea pregătirii și perfecționării profesionale și repartizarea sarcinilor în cadrul instanțelor sau parchetelor. ...</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(4)</span>La verificarea comportamentului și comunicării vor fi avute în vedere, în principal, comportamentul și comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul auxiliar, justițiabilii, persoanele implicate în actul de justiție, alte instituții, mass-media, asigurarea accesului la informațiile de interes public din cadrul instanței sau parchetului și transparența actului de conducere.</div>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(5)</span>La verificarea asumării responsabilității vor fi avute în vedere, în principal, îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege și regulamente, implementarea strategiilor naționale și secvențiale în domeniul justiției și respectarea principiului distribuirii aleatorii sau, după caz, al repartizării pe criterii obiective a cauzelor.</div>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(6)</span>La verificarea aptitudinilor manageriale vor fi avute în vedere, în principal, capacitatea de organizare, capacitatea rapidă de decizie, rezistența la stres, autoperfecționarea, capacitatea de analiză, sinteză, previziune, strategie și planificare pe termen scurt, mediu și lung, inițiativă și capacitatea de adaptare rapidă“.</div>\n<p class=\"lf-p\">112.</p>\n<p class=\"lf-p\">Textul legal antereferit normează o anumită metodologie a evaluării. Conformarea la și respectarea acestei metodologii îi incumbă, în exclusivitate, inițiatorului măsurii. Președintele nu este îndrituit să realizeze o analiză decizională asupra modului în care este motivată propunerea. În schimb, acesta poate deschide un dialog cu ministrul justiției cu privire la aceste aspecte. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">113.</p>\n<p class=\"lf-p\">Nu este nici rolul Președintelui României și nici cel al Curții Constituționale de a efectua un control al acestei evaluări pentru că, într-un atare caz, ar denatura rolul ministrului justiției și s-ar transforma în autorități de control al modului în care ministrul justiției înțelege să își exercite competența constituțională discreționară minimală ce se reflectă în evaluarea realizată. Or, Curtea constată că Președintele României a realizat în cazul dat o „evaluare a evaluării“ ministrului justiției, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorității ministrului justiției, ceea ce încalcă art. 132 alin. (2) din Constituție. În acest sens, Curtea reține următoarele pasaje folosite în răspunsul Președintelui României: „în analiza prezentată în Raport au fost dezvoltate ca motive distincte de revocare aspecte care, în fapt, se subsumează aceluiași motiv principal, au fost avute în vedere concluzii din rapoarte ale Inspecției Judiciare sau din hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii prin care se rețin împrejurări diferite de cele prezentate, au fost valorificate considerente din decizii ale Curții Constituționale care nu susțin concluziile documentului ori au fost indicate date statistice ce excedează perioadei de referință a evaluării“; sau „argumentele [Raportului - s.n.] prezentate sunt fie improprii, fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut în vedere de art. 51 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(2)</span>lit. b) coroborat cu art. 51 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004“. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">114.</p>\n<p class=\"lf-p\">Curtea reține că, potrivit art. 109 alin. (1) din Constituție, „Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia“, iar potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 90/2001, „Miniștrii răspund de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, precum și, în calitate de membri ai Guvernului, în fața Parlamentului“. Or, prin locul și rolul său, derivate din alegerea directă de către popor - ceea ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate cu Parlamentul, de asemenea ales direct -, Președintele României nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar însemna să își angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziției sale constituționale, situându-l într-o poziție similară cu aceea a Guvernului, care, potrivit art. 109 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>din Constituție, răspunde politic în fața Parlamentului. Așadar, rezultă că Președintele României nu răspunde politic în fața Parlamentului [Decizia nr. 87 din 30 septembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 14 octombrie 1994, sau Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, paragraful 54]. Prin urmare, argumentele cuprinse în propunerea de revocare a procurorului din funcția de conducere, prevăzută de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum și temeinicia acestora se subsumează competenței discreționare a ministrului justiției, și nu a Președintelui României, generând, astfel, o răspundere politică, în primul rând, a ministrului justiției și, în al doilea rând, a Guvernului în fața Parlamentului, putând deveni incidente chiar dispozițiile art. 113 și art. 114 din Constituție, referitoare la votarea unei moțiuni simple sau de cenzură, după caz. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">115.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, Curtea constată că Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori, care are valoare consultativă, poate cuprinde considerații privind atât temeinicia, cât și legalitatea propunerii. Or, atât timp cât competența Președintelui României valorifică numai controlul legalității procedurii de revocare, acesta nu poate invoca drept motiv de refuz a propunerii ministrului justiției faptul că Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori a constatat că „aspectele sesizate de ministrul justiției nu denotă deficiențe în exercitarea atribuțiilor manageriale de către procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție“ sau că „în Raportul ministrului justiției sunt enumerate generic componentele manageriale, fără o individualizare concretă a resurselor nelegal folosite, a deficiențelor comportamentale, a atribuțiunilor legale neîndeplinite sau a aptitudinilor manageriale inexistente sau manifestate defectuos“. Astfel cum s-a arătat, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori este un reper consultativ pentru ministrul justiției atât în privința legalității, cât și a temeiniciei propunerii, însă Președintele României, dată fiind competența sa, o poate valorifica, tot cu valoare consultativă, numai pe aspecte de legalitate a procedurii. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">116.</p>\n<p class=\"lf-p\">Celelalte critici ale Președintelui României vizează modul de redactare a documentului, în sensul că acesta este intitulat „Raport privind activitatea managerială de la Direcția Națională Anticorupție“, că în corpul său sunt abordate numai aspecte ce țin de activitatea procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, și nu cu privire la activitatea altor procurori cu funcții de conducere din Direcția Națională Anticorupție, că autorul raportului califică actul în cauză ca fiind o „luare de poziție“ sau că autorul documentului își prezintă anumite aspecte din cariera sa profesională chiar în cuprinsul Raportului. Or, toate aceste critici nu țin de legalitatea desfășurării procesului de revocare.</p>\n<p class=\"lf-p\">Textul legal impune realizarea unei evaluări a exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale, fără a stabili titlul pe care documentul trebuie să îl poarte. Atât timp cât documentul este întocmit, astfel cum reține până la urmă și Președintele României, pentru a susține propunerea de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, în sensul art. 54 alin. (4) coroborat cu art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004, înseamnă că sunt îndeplinite cerințele de legalitate a propunerii de revocare. De asemenea, având în vedere că a fost solicitat și obținut avizul - negativ - al Consiliului Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori, sub forma Hotărârii nr. 52/2018, Președintele României ar fi trebuit să se pronunțe strict asupra regularității procedurii de revocare.</p>\n<p class=\"lf-p\">Practic, actul trebuie să consfințească regularitatea sau lipsa de regularitate a procedurii, și nu oportunitatea sau lipsa de oportunitate a acesteia. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">117.</p>\n<p class=\"lf-p\">Se mai reține că, având în vedere competența discreționară redusă a ministrului justiției în procedura de revocare a procurorilor din funcțiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, propunerea de revocare trebuie și, în consecință, a fost fundamentată pe argumente juridice, și nu de oportunitate. Antitetic, Președintele României a dat mai multă consistență argumentelor de oportunitate, rezultate din percepția proprie, și valorizate ca fiind mai adecvate situației date, sens în care a realizat o comparație între cele constatate, pe de o parte, de instituțiile interne abilitate legal și de cele de la nivel european sau internațional, iar, pe de altă parte, de ministrul justiției [a se vedea, exemplificativ, pag. 1 paragraful 4 al adresei Președintelui României înregistrate sub nr. CP1/616/17.04.2018]. Astfel, Președintele României, în mod deschis, și-a arogat o putere discreționară proprie, inexistentă potrivit Constituției, care a anihilat, pe cale de consecință, competența discreționară minimală a ministrului justiției, ceea ce reprezintă eo ipso o încălcare a prevederilor art. 132 alin. (1) din Constituție. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">118.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, analizând textele constituționale și legale subsumate acestora, Curtea constată că procedura de revocare inițiată de ministrul justiției, în condițiile în care Președintele României nu a avut nicio obiecție cu privire la regularitatea acesteia, îndeplinește criteriile de legalitate, astfel încât Președintele României ar fi trebuit să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Refuzând emiterea acestuia, Curtea urmează a aprecia dacă Președintele României a creat un blocaj în privința exercitării autorității ministrului justiției asupra activității procurorilor. Se poate susține, în acest sens, că, arogându-și un rol contra legem, Președintele României a împiedicat realizarea unei competențe constituționale proprii a ministrului justiției, blocând-o, fără ca textul Constituției să îi acorde o asemenea competență.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, conduita Președintelui României de a nu-și exercita competențele potrivit Constituției a determinat imposibilitatea ministrului justiției să își exercite competențele constituționale conferite de art. 132 alin. (1) din Constituție. A rezultat, astfel, un blocaj instituțional între cele două autorități, care a împiedicat valorizarea și finalizarea propunerii ministrului justiției de revocare potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție, în sensul ca aceasta să producă efecte depline în conformitate cu textul constituțional antereferit. În consecință, propunerea ministrului justiției de revocare a produs numai efecte procedurale, respectiv a fost inițiată, avizată de către Consiliul Superior al Magistraturii și transmisă Președintelui României, fiindu-i refuzate, însă, efectele substanțiale care rezidă tocmai în textul art. 132 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>din Constituție. Or, autoritatea ministrului justiției asupra activității procurorilor impune efecte constituționale similare în privința actului emis în legătură cu cariera procurorului, aspect refuzat, însă, de Președintele României, care a ales să nu dea cursul constituțional firesc propunerii ministrului justiției, blocând-o și creând, astfel, o situație evidentă de blocaj instituțional între cele două autorități. Astfel, se constată împiedicarea ministrului justiției de a-și îndeplini rolul constituțional în legătură cu revocarea procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">119.</p>\n<p class=\"lf-p\">În consecință, din analiza adresei Președintelui României prin care a refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi, Curtea reține că Președintele României a constatat regularitatea și legalitatea procedurii de revocare, singurele obiecții ale acestuia vizând oportunitatea măsurii. În acest context, Curtea constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">120.</p>\n<p class=\"lf-p\">Odată constatat un conflict juridic de natură constituțională, Curtea Constituțională, în virtutea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „este garantul supremației Constituției“, are obligația să soluționeze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5) din Constituție, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească, stat în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale și al respectului reciproc [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123, sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 139].</p>\n<p class=\"lf-p\">Una dintre condițiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiilor separației și echilibrului puterilor, fără blocaje instituționale [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123]. De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituție nu conferă Curții Constituționale atribuția de a constata doar existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci pe aceea de a soluționa aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuției sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, și anume analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională și, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">121.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natură constituțională, aceasta are obligația, în coordonatele statului de drept, să respecte și să se conformeze celor constatate prin decizia Curții Constituționale. Raportat la cauza de față, Curtea constată că, din adresa Președintelui României prin care a refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi, rezultă, în mod indubitabil, îndeplinirea condițiilor referitoare la regularitatea și legalitatea procedurii, sens în care este și aprecierea Curții Constituționale. Prin urmare, Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">122.</p>\n<p class=\"lf-p\">Curtea reiterează faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta [a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52]. De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">123.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere considerentele expuse, dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție, precum și prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 și 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, ...</p>\n<p class=\"lf-p\">CURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:</p>\n<p class=\"lf-p\">1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">2.</p>\n<p class=\"lf-p\">Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Definitivă și general obligatorie.</p>\n<p class=\"lf-p\">Decizia se comunică Președintelui României, prim-ministrului și ministrului justiției și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pronunțată în ședința din 30 mai 2018.</p>\n<p class=\"lf-p\">PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-șef, Benke Károly OPINIE CONCURENTĂ 1.</p>\n<p class=\"lf-p\">În procedura de numire a procurorilor în funcții de conducere și de revocare a acestora din funcțiile respective, este necesară o colaborarea loială între Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) - secția de procurori și ministrul justiției.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, pe de o parte, trebuie avute în vedere atribuțiile constituționale ale CSM, de garant al independenței justiției (art. 133 alin. (1) și art. 134 alin. (4) din Constituție), și competențele sale privind cariera procurorilor (prevederile constituționale cuprinse în art. 133 alin. (2) pct. a) și cele legale - cum sunt, spre exemplu, cele cuprinse în art. 51 al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată).</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe de altă parte, trebuie reținute rolul și atribuțiunile unice, distincte, ale ministrului justiției, ca membru al Guvernului, în arhitectura constituțională, și anume consacrarea autorității sale în ceea ce privește desfășurarea activității procurorilor (art. 132 alin. (1) din Constituție), cât și consacrarea distinctă a calității sale de membru al CSM (art. 133 pct. 2 lit. c), prin care trebuie să își poată valorifica și atribuțiile prevăzute de la art. 132 alin. (1). Prin urmare, ministrul justiției are un statut distinct, ca membru al CSM, de care secția de procurori a CSM trebuie să țină seama, astfel încât ministrul să își poată exercita prerogativele constituționale privind autoritatea sa asupra activității procurorilor (care, în acest caz, s-a concretizat în cererea de revocare din funcție, formulată în temeiul art. 132 din Constituție și al art. 54 alin. (4) raportat la art. 51 alin. (2) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 303/2004). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">2.</p>\n<p class=\"lf-p\">Principiul colaborării loiale între CSM - secția de procurori și ministrul justiției trebuie să se reflecte în adoptarea împreună a unor criterii clare de evaluare a activității procurorului, pe care se fundamentează cererea de revocare, evitând arbitrarul. Ca urmare, esența conflictului juridic de natură constituțională și-a avut originea în aceste aspecte și a premers conduitei funcționale a Președintelui României, determinând ulterior opțiunea acestuia. Practic, conflictul a fost generat de disfuncțiile preexistente în cadrul raporturilor dintre CSM - secția de procurori și ministrul justiției. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">3.</p>\n<p class=\"lf-p\">Necesitatea concordanței, în aspectele esențiale, a opiniilor exprimate de cele două entități implicate - ministrul justiției și secția de procurori a CSM - privind criteriile de revocare din funcție a procurorilor poate preveni un eventual caracter discreționar ori nelegal al propunerii de revocare înaintate de ministru. Pe de altă parte, ignorarea ca atare, de către CSM - secția de procurori, a propunerilor și obiecțiunilor pe care ministrul justiției este îndrituit să le formuleze poate genera o evaluare ad hoc, fundamentată mai ales pe „jocul majorității“ voturilor exprimate. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">4.</p>\n<p class=\"lf-p\">Principiul simetriei în ce privește procedura numirii în funcție de conducere, în raport cu cea a revocării, are un caracter relativ, prin consecințele pe care le comportă, și, de aceea, el nu se aplică automat. Astfel, în timp ce promovarea în funcția de conducere reprezintă o vocație profesională, care potențează cariera magistratului și îi conferă noi valențe, revocarea din funcția de conducere are un veritabil caracter sancționator. Datorită consecințelor severe, de o importanță aparte, pe care revocarea din funcție le are față de cariera magistratului respectiv, și chiar în raport cu parametrii optimi de funcționare a instituției pe care o conduce, cel puțin temporar (generate de vacantarea postului, necesitatea desemnării unei conduceri interimare până la o nouă numire în funcția respectivă, care, oricum, trebuie să parcurgă toate etapele prevăzute de lege etc.), revocarea din funcție a magistratului trebuie să aibă la bază o abordare justificată - rezultat al colaborării loiale, instituționale, între ministrul justiției și secția de procurori a CSM.</p>\n<p class=\"lf-p\">În mod special trebuie să se țină seama de aspectele mai sus precizate, în cazul în care propunerea de revocare din funcție se face la sesizarea din oficiu a ministrului justiției [potrivit art. 54 alin. (4) al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată], pentru a nu afecta atribuțiile ministrului în materie, precum și rolul său constituțional și legal de a iniția o astfel de procedură, dar având în vedere și rolul secției de procurori a CSM în gestiunea carierei magistraților, precum și principiul legalității și cel al imparțialității, care trebuie să guverneze activitatea procurorilor, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Divergența între CSM - secția de procurori și ministrul justiției a condus, în acest caz, la transmiterea către Președinte a premiselor unui conflict care urma să fie soluționat de către acesta, prin verificarea respectării regularității condițiilor legale ale propunerii de revocare și, în consecință, prin emiterea unui act juridic. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">5.</p>\n<p class=\"lf-p\">Autoritatea ministrului justiției cu privire la desfășurarea activității procurorilor trebuie înțeleasă în sensul că implică anumite responsabilități constituționale ale acestuia, în temeiul prevederilor art. 132 alin. (1) din Constituție. În acest sens este și Decizia CCR nr. 375/2005^1, care a consfințit modificările operate în anul 2005 la Legea nr. 303/2004, în sensul reintroducerii atribuțiilor ministrului justiției de a formula propunerile de numire, respectiv revocare din funcție a procurorilor, arătând că ele sunt constituționale, și subliniind că „nu există niciun text constituțional care să reglementeze numirea în funcțiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condițiile reglementate de lege“ (implicit și revocarea, n.n.). ^1 Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 referitoare la sesizările de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în M.Of. nr. 591 din 08.07.2005, pct. 2 lit. e). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Curtea a subliniat, cu acel prilej, că „potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. De aceea, ministrul justiției răspunde pentru eficiența parchetelor. În aceste condiții, ministrul justiției trebuie să vegheze la conducerea parchetelor pe baza principiului responsabilității și al eficienței“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, Curtea a consacrat o responsabilitate a ministrului justiției în ce privește eficiența parchetelor, ceea ce presupune, în mod evident, o atitudine activă a acestuia în evaluarea managerială a șefilor parchetelor. Pe de altă parte, în sensul celor anterior precizate, Decizia CCR nr. 375/2005 reține fără echivoc în ce constă esența independenței procurorilor: „Ministrul justiției nu controlează în niciun caz soluțiile procurorilor, aceștia fiind independenți“.</p>\n<p class=\"lf-p\">În consecință, exercitarea atribuțiilor legale în materie ale ministrului justiției și, respectiv, ale secției de procurori a CSM trebuie să se desfășoare în condițiile unui echilibru stabil, pe care îl pretinde principiul colaborării loiale între autoritățile publice - factor esențial în asigurarea unității sistemice etatice, în condițiile respectării principiului separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) al Constituției României. În acest mod, ar urma să fie evitată deplasarea conflictului juridic de natură constituțională, de la nivelul unde a apărut și unde trebuia soluționat, la nivelul superior, al decidentului final.</p>\n<p class=\"lf-p\">Judecători, dr. Marian Enache dr. Simona-Maya Teodoroiu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională, considerăm că instanța de contencios constituțional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, generat - așa cum au susținut autorii sesizării - de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, deoarece: – ministrul justiției nu reprezintă o autoritate publică constituțională în sensul articolului 146 lit. e) din Constituția României și, deci, nu poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională; ... – Guvernul României, deși poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituțională, reprezentând o autoritate publică constituțională, în sensul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, nu are însă nicio competență, nicio atribuție - nici de rang constituțional și nici de rang legal - în ceea ce privește cariera magistraților, astfel că nu se poate constata că Președintele României și-ar fi arogat competențe care potrivit Constituției să aparțină Guvernului sub acest aspect, deci nu se poate pune în discuție existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste două autorități publice; ... – în cadrul procedurii de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), Președintele României a pronunțat o hotărâre, în sensul nerevocării din funcție a acestuia, încheind, finalizând practic procedura declanșată de ministrul justiției, astfel că nu poate fi pusă în discuție problema creării de către Președintele statului a unui blocaj instituțional; ... – nu s-a putut stabili o depășire din partea Președintelui României a limitelor de competență pe care legea i le conferă în procedura de revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi; ... – nu s-a putut stabili o imixtiune a Președintelui României în competențele celorlalte instituții implicate în procedura de revocare a procurorului-șef DNA, respectiv în competențele ministrului justiției și ale Consiliului Superior al Magistraturii; ... – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Președintelui României. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Motivarea autorului sesizării La data de 23 aprilie 2018 prim-ministrul României, doamna Vasilica Viorica Dăncilă, a sesizat Curtea Constituțională cu o cerere de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, conflict determinat de refuzul Președintelui României, domnul Klaus Werner Johannis, de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al DNA, doamna Laura Codruța Kövesi, propunere formulată de ministrul justiției, domnul Tudorel Toader.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin această cerere s-a solicitat Curții Constituționale pronunțarea unei decizii prin care instanța de contencios constituțional:</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">1.</span>să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, respectiv, Guvernul României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte; ...</div>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">2.</span>să constate faptul că respectivul conflict a fost generat de refuzul Președintelui de a da curs solicitării ministrului justiției de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție; ...</div>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">3.</span>să soluționeze conflictul juridic de natură constituțională, statuând conduita de urmat, în sensul că Președintele României are obligația să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef DNA, doamna Laura Codruța Kövesi. ... ...</div>\n<p class=\"lf-p\">2.</p>\n<p class=\"lf-p\">Noțiunea de conflict juridic de natură constituțională. Cadrul legal Potrivit dispozițiilor articolului 146 lit. e) din Constituția României, Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a prim-ministrului sau a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.</p>\n<p class=\"lf-p\">Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituționale o regăsim în dispozițiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform cărora:</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a prim-ministrului sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.</div>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(2)</span>Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">3.</p>\n<p class=\"lf-p\">Interpretarea sintagmei „conflict juridic de natură constituțională“ Reamintim, mai întâi, jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a definit sintagma „conflict juridic de natură constituțională“ dintre autorități publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situației deduse judecății, în raport cu cadrul fixat chiar de instanța constituțională pentru acest tip de cauze.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituțională presupune „acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor“.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: „Conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale.“ În sfârșit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea“. Prin urmare, noțiunea de conflict juridic de natură constituțională „vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției“ (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, cu referire la competența materială de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, a reținut următoarele:</p>\n<p class=\"lf-p\">Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituțională soluționează sau aplanează litigii constituționale între autorități. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorități constituționale cu privire la conținutul ori întinderea atribuțiilor lor, decurgând din Constituție. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale. Pentru a se evita antrenarea Curții în soluționarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituționale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competență.</p>\n<p class=\"lf-p\">Totodată, în Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/9.04.2014, Curtea Constituțională a stabilit că:</p>\n<p class=\"lf-p\">V.</p>\n<p class=\"lf-p\">În ceea ce privește noțiunea de conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Fără a-i defini conținutul, atât Constituția, cât și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale utilizează sintagma de „conflict juridic de natură constituțională“. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conținutului conflictului juridic de natură constituțională, principalul reper l-a constituit jurisprudența Curții Constituționale și doctrina în materie.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături: – sunt conflicte juridice; ... – sunt conflicte juridice de natură constituțională; ... – creează blocaje instituționale; ... – vizează nu numai conflictele de competență (pozitive sau negative) născute între autoritățile publice, ci și orice situații conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct din textul Constituției; ... – se referă numai la anumite autorități care pot apărea ca subiecte ale acestuia.</p>\n<p class=\"lf-p\">Toate aceste trăsături au caracter cumulativ și nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.</p>\n<p class=\"lf-p\">1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Doctrina în materie a relevat că un conflict juridic de natură constituțională „privește «competențele» sau «atribuțiile» autorităților publice; aceste «competențe» sau «atribuții» pentru a fi de «natură constituțională» trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituției (a se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. CH. Beck, București, 2006, p. 867). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Totodată, art. 146 lit. e) din Constituție nu privește orice conflict, probabil și posibil, între autoritățile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu și pe cel politic, și bineînțeles numai conflictul care să privească competențe constituționale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 1.405). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Din jurisprudența Curții Constituționale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte:</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">•</span>să verifice dacă există o situație conflictuală între două autorități publice;</div>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">•</span>în ipoteza constatării existenței unei situații conflictuale între două autorități publice să verifice dacă aceasta rezultă, în mod direct, din textul Constituției (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II). ...</div>\n<p class=\"lf-p\">4.</p>\n<p class=\"lf-p\">Obiectul verificărilor Curții în cadrul prezentei cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională Față de jurisprudența Curții Constituționale relevată anterior și prin care au fost definite, determinate, trăsăturile conflictului juridic de natură constituțională, precum și cerința ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în continuare, în raport cu actele și lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în prezenta cerere de către autorul sesizării și calificate de acesta ca fiind generatoare ale unui conflict juridic de natură constituțională se circumscriu sau nu dispozițiilor art. 146 lit. e) din Constituția României.</p>\n<p class=\"lf-p\">4.1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Autoritățile publice constituționale ce pot fi părți în cadrul unui conflict juridic de natură constituțională Potrivit art. 146 lit. e) din Constituția României „Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu o cerere de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar.</p>\n<p class=\"lf-p\">4.1.1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la cererea principală de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, nu orice autoritate publică poate fi parte a unui conflict juridic de natură constituțională. Pentru a fi subiect (parte) al/a unui conflict juridic de natură constituțională, autoritățile publice trebuie să îndeplinească următoarele exigențe: – să fie autorități de natură constituțională, respectiv să participe nemijlocit la realizarea puterii de stat; ... – să fie nominalizate expres în titlul III al Constituției, cu precizarea atribuțiilor ce le revin în realizarea puterii de stat. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">În acest sens, prin Decizia nr. 838/27.05.2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461/03.07.2009 Curtea Constituțională a stabilit, punctual, care sunt autoritățile publice ce ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, în calitate de autoritate publică unipersonală, Guvernul României, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești.</p>\n<p class=\"lf-p\">Or, simpla nominalizare în Constituție a ministrului justiției în cadrul unei prevederi ce vizează organizarea internă a autorității judecătorești, respectiv a Ministerului Public [dispozițiile art. 132 alin. (1) din Constituție, conform cărora „Procurorii își desfășoară activitatea... sub autoritatea ministrului justiției“] nu poate conduce, în niciun mod, la concluzia - susținută în opinia majoritară - că acesta ar fi o autoritate publică de natură constituțională care să participe nemijlocit la realizarea puterii de stat, cerință precizată clar de instanța de contencios constituțional, prin jurisprudența sa anterioară, cu privire la autoritățile publice ce se pot afla într-un conflict juridic de natură constituțională.</p>\n<p class=\"lf-p\">Este adevărat că ministrul justiției, ca de altfel oricare dintre membrii Guvernului, ocupă o funcție de demnitate publică în cadrul unei autorități publice de natură constituțională, dar aceasta nu înseamnă că el ar putea fi asimilat cu autoritatea publică la care se referă textul art. 146 lit. e) raportat la titlul III din Constituție, precum și textul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 46 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, dispoziții potrivit cărora miniștrii au calitatea de conducători ai ministerelor și reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și străinătate, precum și în justiție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ministrul justiției, în calitate de conducător al Ministerului Justiției, este unul dintre membrii Guvernului - organ învestit de Parlament, care își exercită atribuțiile colegial și răspunde solidar.</p>\n<p class=\"lf-p\">Drept urmare, Guvernul, și nu ministrul justiției este de fapt autoritatea publică ce exercită nemijlocit puterea de stat și care poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în raport cu lipsa calității de autoritate publică de natură constituțională, în sensul art. 146 lit. e) din Constituția României, a ministrului justiției. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">4.1.2.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la cererea subsidiară de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Guvernul României și Președintele României Spre deosebire de ministrul justiției, care nu poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituțională, Guvernul României reprezintă o autoritate publică de natură constituțională, în sensul art. 146 lit. e) raportat la titlul III din Constituție.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezenta cauză însă, deși Guvernul României are această calitate, nu se poate pune în discuție existența unui conflict juridic de natură constituțională între Președintele României și Guvernul României, ca urmare a inexistenței între cele două autorități publice a unui raport juridic în privința gestionării carierei procurorilor.</p>\n<p class=\"lf-p\">Guvernul României, în materia revocării procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt, nu are atribuții, nici de rang constituțional și nici de rang legal.</p>\n<p class=\"lf-p\">În lipsa unor atribuții ale Guvernului României în ceea ce privește cariera magistraților, instanța de contencios constituțional, în prezenta cauză, nu a avut, practic, ce să analizeze, nici sub aspectul conținutului și nici sub cel al întinderii unor atribuții care nu există, astfel că nu a putut constata că Președintele României și-ar fi arogat competențe care potrivit Constituției sau legii să fi aparținut Guvernului.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanța de contencios constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională între Guvernul României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, având în vedere că Guvernul României nu are nicio competență, nicio atribuție - nici de rang constituțional și nici de rang legal - în ceea ce privește cariera magistraților. ... ... ...</p>\n<p class=\"lf-p\">5.</p>\n<p class=\"lf-p\">Aspectele invocate de autorul sesizării în cererea formulată nu vizează un conflict de competență (pozitiv sau negativ) născut între autorități publice constituționale și nici o situație conflictuală a cărei naștere să rezide, în mod direct, din textul Constituției.</p>\n<p class=\"lf-p\">5.1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Modalitatea de numire și revocare a procurorilor de grad înalt În prezent, procedura de numire și revocare a procurorilor de grad înalt este reglementată de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, astfel:</p>\n<p class=\"lf-p\">Articolul 40 lit. h) din Legea nr. 317/2004: „Secțiile CSM au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: h) avizează propunerea ministrului justiției de numire și revocare a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ), a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), a adjuncților acestora, a procurorilor șefi de secție din aceste parchete, precum și a procurorului șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) și a adjunctului acestuia.“ Articolul 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prim-adjunctul și adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Național Anticorupție, adjuncții acestuia, procurorii șefi de secție ai acestor parchete, precum și procurorul-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și adjuncții acestora sunt numiți de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.“ Articolul 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004: „Revocarea procurorilor din funcțiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori a procurorului general al Parchetului Național Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător.“ Prin urmare, în procedura de revocare a procurorilor din funcțiile de conducere prevăzute în art. 54 alin. (1) - în cauza noastră, în procedura de revocare a procurorului-șef DNA -, conform art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, există trei părți implicate, respectiv: – ministrul justiției, care face propunerea; ... – Consiliul Superior al Magistraturii, care avizează propunerea, avizul fiind însă consultativ; ... – Președintele României, care ia decizia. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Articolul 51 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 stabilește că revocarea din funcțiile de conducere a procurorilor de la nivelul parchetelor de rang înalt se dispune pentru următoarele motive: a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condițiile necesare pentru numirea în funcția de conducere; ... b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale; ... c) în cazul aplicării uneia dintre sancțiunile disciplinare. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Tot Legea nr. 303/2004 stabilește și criteriile pentru verificarea organizării eficiente a activității [art. 51 alin. (3)], pentru verificarea comportamentului și comunicării [art. 51 alin. (4)], pentru verificarea asumării responsabilității [art. 51 alin. (5)], respectiv pentru verificarea aptitudinilor manageriale [art. 51 alin. (6)] de către procurorii șefi ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA și DIICOT.</p>\n<p class=\"lf-p\">Aceste criterii legale se impun a fi avute în vedere de către ministrul justiției atunci când apreciază necesară formularea unei propuneri de revocare din funcțiile de conducere menționate în art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.</p>\n<p class=\"lf-p\">Însă nu se poate susține că toate celelalte autorități cu atribuții în procedura de revocare (Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României) ar fi ținute în exercitarea propriilor atribuții doar de interpretarea ministrului justiției cu privire la activitatea procurorului cu funcție de conducere, consemnată în propunerea de revocare, și nu de aceleași criterii legale care au stat la baza formulării propunerii de revocare din funcție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Așa cum ministrul justiției are puterea de a aprecia, prin raportare la criteriile prevăzute de lege, menționate mai sus, dacă procurorul cu funcție de conducere și-a exercitat necorespunzător atribuțiile manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile manageriale, tot astfel, și Consiliul Superior al Magistraturii, atunci când evaluează propunerea de revocare formulată de ministrul justiției trebuie să țină cont de aceleași criterii prevăzute de lege și să își formuleze opinia de specialitate, sub forma unui aviz consultativ, astfel încât acest aviz să fie în conformitate cu legea.</p>\n<p class=\"lf-p\">În mod identic, Președintele României trebuie să țină cont în luarea deciziei proprii tot de criteriile prevăzute de lege, precum și de conținutul celorlalte două operațiuni administrative realizate de ministrul justiției (propunerea), respectiv de CSM (avizul).</p>\n<p class=\"lf-p\">Orice altă interpretare, inclusiv cea care ar conferi ministrului justiției o competență unică și absolută de apreciere a criteriilor prevăzute în Legea nr. 303/2004, cu privire la modul de revocare stabilit în art. 51 alin. (2) lit. b), s-ar constitui într-o excludere a competențelor Consiliului Superior al Magistraturii și ale Președintelui României, transformând prerogativele acestora în manifestări de voință formale care ar avea doar rolul de a consolida juridic o propunere a ministrului justiției de revocare din funcția de conducere a procurorului.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, textul art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 are un înțeles de sine stătător și nu creează confuzii, deoarece face referire clară la înaintarea unei propuneri de revocare a procurorului cu funcție de conducere (în cauza noastră a procurorului-șef DNA) de către ministrul justiției, după care stabilește competența, atribuția subsecventă a Consiliului Superior al Magistraturii de avizare a propunerii, pentru ca, în final, să stabilească decidentul, respectiv autoritatea care are competența să dispună sau nu revocarea procurorului-șef, iar această autoritate publică este reprezentată de Președintele României.</p>\n<p class=\"lf-p\">Totodată, nu poate fi pus în discuție un eventual mod eliptic ori confuz de redactare a textului art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, textul fiind apt să ofere destinatarilor săi o garanție împotriva arbitrarului acelor persoane/instituții ce ar fi competente să dispună revocarea din funcțiile de procuror de rang înalt. Suficienta definire în cuprinsul actului normativ a instituțiilor implicate în procedura de revocare a procurorului-șef DNA, a competențelor fiecăreia demonstrează respectarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă și a raționamentelor logico-juridice, condiții primordiale pentru asigurarea aplicabilității fluente și eficiente a dreptului.</p>\n<p class=\"lf-p\">În opinia majoritară s-a mai susținut că atribuțiile, competențele Președintelui României, pe de o parte, și ale ministrului justiției, pe de altă parte, în procedura revocării procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt sunt atribuții, competențe de rang constituțional, fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. c) și art. 132 alin. (1) din Constituția României.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, potrivit: – art. 94 alin. (1) lit. c) din Legea fundamentală, „Președintele României numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege.“ ... – art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală, „Procurorii își desfășoară activitatea (...) sub autoritatea ministrului justiției“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Din dispozițiile constituționale menționate mai sus, cât și din prevederile art. 54 raportat la art. 51 din Legea nr. 303/2004, relevate anterior, rezultă, cu claritate, că în ceea ce privește propunerea ministrului justiției de revocare a unui procuror dintr-o funcție de conducere, cât și în ceea ce privește decizia (hotărârea) Președintelui României de a da sau nu curs propunerii de revocare din funcție a acelui procuror, acestea nu pot fi calificate din punct de vedere juridic drept o exercitare a unor competențe care să rezide în mod direct din textul Constituției, nefiind prevăzute expres în Constituția României, ci doar în Legea infraconstituțională nr. 303/2004.</p>\n<p class=\"lf-p\">Așadar, în această materie a revocării procurorilor din funcțiile de conducere din cadrul parchetelor prevăzute în art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nici pentru Președintele României și nici pentru ministrul justiției nu există vreo atribuție constituțională expresă, care să permită calificarea situației expuse, în prezenta cauză, ca reprezentând un conflict juridic de natură constituțională.</p>\n<p class=\"lf-p\">Atât atribuția ministrului justiției de a propune revocarea procurorilor din funcțiile de conducere din cadrul parchetelor de rang înalt, cât și atribuția Președintelui României de a revoca sau nu din funcție pe acești procurori sunt doar atribuții de rang legal, prevăzute în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.</p>\n<p class=\"lf-p\">Nici Președintele României și nici ministrul justiției nu s-au abătut de la competențe constituționale, ci au exercitat competențe ce izvorăsc dintr-o lege infraconstituțională, mai exact dintr-o lege subsecventă Legii fundamentale, astfel că în cauza de față nu ne aflăm în prezența unui conflict juridic de natură constituțională. ... ...</p>\n<p class=\"lf-p\">6.</p>\n<p class=\"lf-p\">Conduita imputată Președintelui României de către autorul sesizării - de refuz al revocării din funcție a procurorului-șef DNA - nu reprezintă o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, ce intră în sfera de competență a instanțelor de judecată.</p>\n<p class=\"lf-p\">6.1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Din modul în care este indicat, de către autorul sesizării, obiectul conflictului juridic de natură constituțională rezultă că nu s-a solicitat Curții Constituționale să pronunțe o decizie cu privire la conținutul și întinderea unor atribuții de rang constituțional ale unor autorități publice, ci, în realitate, s-a solicitat Curții să pronunțe o decizie interpretativă asupra unor dispoziții legale în vigoare, respectiv a celor cuprinse în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în care este prevăzută procedura de revocare din funcțiile de conducere a procurorilor de la nivelul parchetelor de rang înalt, astfel că, din această perspectivă, solicitarea autorului sesizării excedează - din punctul nostru de vedere - procedurii prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituție, ce vizează conflictul juridic de natură constituțională. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">6.2.</p>\n<p class=\"lf-p\">În cadrul procedurii revocării prevăzute în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, actul în care se materializează decizia (hotărârea) Președintelui României reprezintă un act administrativ, supus controlului instanțelor de judecată de contencios administrativ.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, atât art. 52 din Constituție, cât și Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 recunosc persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, dreptul de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.</p>\n<p class=\"lf-p\">Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.</p>\n<p class=\"lf-p\">Legea contenciosului administrativ prevede în art. 2 alin. (1) lit. c) faptul că actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, la art. 2 alin. (2) se prevede că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.</p>\n<p class=\"lf-p\">Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit la art. 2 alin. (1) lit. i) drept exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. Este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.</p>\n<p class=\"lf-p\">La art. 2 alin. (1) lit. n), excesul de putere este definit drept exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">6.3.</p>\n<p class=\"lf-p\">Natura juridică a propunerii ministrului justiției, a avizului Consiliului Superior al Magistraturii și a refuzului Președintelui României de a revoca din funcție pe procurorul-șef DNA, prin raportare la dispozițiile art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.</p>\n<p class=\"lf-p\">Propunerea formulată de ministrul justiției, fundamentată prin raportare la art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004, nu produce efecte juridice prin ea înseși, în sensul că nu determină revocarea din funcție a procurorului-șef DNA. În schimb ea generează efecte juridice, în temeiul legii, respectiv deschide procedura de revocare din funcție a procurorului-șef DNA, procedură care mai cuprinde, în mod necesar, un aviz din partea CSM și care se încheie cu o decizie (act de autoritate) a Președintelui României.</p>\n<p class=\"lf-p\">Propunerea ministrului justiției de revocare din funcție are natura juridică a unei operațiuni administrative și nu poate avea natura juridică a unui act administrativ, manifestare unilaterală de voință care prin ea însăși dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.</p>\n<p class=\"lf-p\">Avizul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la propunerea înaintată de ministrul justiției reprezintă o opinie de specialitate a autorității publice de rang constituțional care îndeplinește rolul de garant al independenței justiției. Avizul este unul consultativ, nu conform, astfel încât conținutul acestuia nu este obligatoriu, nici pentru Președintele României și nici pentru ministrul justiției, deși trebuie solicitat și nu poate fi ignorat.</p>\n<p class=\"lf-p\">Președintele României încheie procedura de revocare din funcție a procurorului-șef DNA prin adoptarea unui act administrativ: – fie decret de revocare, în condițiile în care dă curs propunerii ministrului justiției; ... – fie prin refuzul de a emite un decret de revocare din funcție, în condițiile în care decide să nu dea curs propunerii ministrului justiției. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Ca atare, Președintele României emite un decret, ca act administrativ, numai în situația în care dă curs propunerii ministrului justiției, în sensul revocării din funcția de conducere a persoanei pentru care ministrul a solicitat revocarea.</p>\n<p class=\"lf-p\">Potrivit art. 100 din Constituția României, „Președintele, în exercitarea atribuțiilor sale, emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României“.</p>\n<p class=\"lf-p\">La o primă interpretare a textului constituțional s-ar putea desprinde concluzia că toate atribuțiile Președintelui se concretizează prin emiterea unor decrete, care se publică în Monitorul Oficial.</p>\n<p class=\"lf-p\">Deși legiuitorul constituant s-a exprimat generic, nu toate atribuțiile Președintelui, ci doar anumite atribuții ale acestuia sunt exercitate prin emiterea de decrete.</p>\n<p class=\"lf-p\">În îndeplinirea atribuțiilor sale definite de Constituție, Președintele României recurge la toate cele patru categorii de activitate prin care, în statele democratice moderne, este îndeplinită funcția executivă, respectiv: actele juridice, faptele materiale juridice, operațiunile administrative și actele exclusiv politice.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ca atare, atribuțiile Președintelui pot fi exercitate prin următoarele forme: – prin acte juridice - decrete; ... – prin acte politice - mesaje, declarații, apeluri, cereri de încuviințare, sesizări ș.a.; ... – prin operațiuni administrative - acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate de multe ori cu fapte materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de acreditare ș.a. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">Din cele expuse mai sus rezultă că atribuțiile Președintelui urmează a se realiza în conformitate cu două principii: – unele vor îmbrăca forma unor decrete, forma pe care Constituantul o prescrie, o stabilește, fie expres, fie implicit; ... – altele urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care are deplina libertate în a hotărî sub ce formă să-și concretizeze o anumită atribuție. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">De altfel, în doctrină, teoreticienii au susținut, în mod constant, că emiterea decretelor de către Președintele României nu este limitată de Constituție, care însă nu statuează nici când poate Președintele să recurgă la decrete și nici când va emite alte tipuri de acte. Aceasta deoarece Constituția se limitează a stabili regula generală, fără a preciza însă când în îndeplinirea atribuțiilor sale Președintele României urmează să recurgă la calea decretelor și când va utiliza alte forme de activitate. De aceea, în doctrină s-a susținut că Președintele este cel care își definește singur limitele și disponibilitatea de a emite decrete. Președintele nu este puternic doar datorită imaginii funcției și a faptului că beneficiază de legitimitatea votului național. Puterea sa derivă și din lipsa limitelor în ceea ce privește actele, instrumentele de acțiune, pe care le are la dispoziție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, Președintele României încheie procedura de revocare din funcție a procurorului-șef DNA, prin adoptarea unui act administrativ (fie decret de revocare - în situația în care dă curs propunerii de revocare, fie prin refuzul de a emite un decret de revocare din funcție - în condițiile în care nu dă curs propunerii formulate de ministrul justiției), în ambele situații descrise mai sus, Președintele României se manifestă în calitate de autoritate decidentă, decizia sa constituind un act administrativ, de autoritate, în sensul Legii contenciosului administrativ, prin care se dă naștere sau se sting anumite raporturi juridice.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dacă procurorul-șef DNA ar fi fost revocat din funcție, atunci se stingeau raporturile juridice născute în baza decretului de numire în funcție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Întrucât procurorul-șef DNA nu a fost revocat din funcție, atunci se continuă raporturile juridice născute în baza decretului de numire în funcție și se naște, totodată, dreptul persoanei vătămate într-un drept subiectiv sau interes legitim - public sau privat - de a solicita anularea actului administrativ în instanța de contencios administrativ.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe cale de consecință, întrucât dispozițiile art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 prevăd ca două instituții - ministrul justiției și Consiliul Superior al Magistraturii - să realizeze două operațiuni administrative prealabile, pentru ca o a treia instituție - Președintele României - să emită un act administrativ, în sensul de manifestare unilaterală de voință, care produce prin ea însăși efecte juridice, considerăm că, în prezenta cauză, nu se poate susține că situația litigioasă dedusă judecății Curții Constituționale ar avea natură constituțională și nici că soluționarea acesteia ar fi de competența exclusivă a instanței de contencios constituțional - așa cum s-a apreciat în opinia majoritară.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, dacă autorul sesizării a considerat că refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef DNA este nejustificat sau intră în sfera excesului de putere, se putea adresa tot instanței de contencios administrativ.</p>\n<p class=\"lf-p\">Și actul administrativ, și refuzul emiterii actului administrativ intră în sfera contenciosului administrativ, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituție și al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că punctul de vedere exprimat în opinia majoritară, în sensul că situația litigioasă dedusă judecății Curții în prezenta cauză este de competența exclusivă a instanței de contencios constituțional, și nu a instanțelor de judecată, este neîntemeiat și reprezintă o soluție izolată în jurisprudența Curții.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că „neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală (s.n. obligații prevăzute într-o lege infraconstituțională și nu în Legea fundamentală - în prezenta cauză obligațiile ce revin celor trei actori implicați în procedura de revocare a procurorului-șef DNA, respectiv ministrul justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele României, nu sunt prevăzute în Constituție, ci în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004) nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituției României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, Curtea Constituțională nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competența altor autorități și instituții publice, motiv pentru care modul de interpretare și aplicare al dispozițiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiție, cu condiția ca instanțele judecătorești să fie sesizate prin acțiuni specifice.</p>\n<p class=\"lf-p\">Așa fiind, intervenția Curții devine legitimă doar atunci când autoritățile și instituțiile publice menționate în titlul III din Constituție ignoră sau își asumă competențe constituționale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esența unui conflict juridic de natură constituțională.“ În același sens, instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat și prin Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/9.04.2014.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru toate aceste considerente, apreciem că solicitarea autorului sesizării de la pct. 3 al pct. III intitulat „Concluzii“ din sesizare, prin care a cerut Curții Constituționale să soluționeze conflictul juridic de natură constituțională, „statuând conduita de urmat, în sensul că Președintele României are obligația să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef DNA, doamna Laura Codruța Kövesi“ este inadmisibilă, fiind fără echivoc faptul că instanța constituțională - în raport cu respectarea propriului statut jurisdicțional - nu poate impune obligarea Președintelui României la emiterea, într-un anume mod și cu un anumit conținut stabilit de ea, a acestui act administrativ.</p>\n<p class=\"lf-p\">Aceasta deoarece Curtea Constituțională s-ar substitui atribuțiilor unei instanțe de contencios administrativ, mai exact ar acționa în fapt ca o instanță de contencios administrativ care, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 are competența de a constata refuzul nejustificat și de a obliga la emiterea actului administrativ.</p>\n<p class=\"lf-p\">A admite faptul că, în cadrul contenciosului constituțional, se poate constata refuzul nejustificat și se poate dispune obligarea autorității publice la emiterea actului administrativ, ar avea semnificația unei schimbări a statutului Curții Constituționale, din arbitru între puterile statului, în parte componentă a uneia dintre acestea.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin obligarea Președintelui României de a emite decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi, instanța de contencios constituțional, din punctul nostru de vedere, a depășit cadrul specific de soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională, întrucât procedura de revocare era deja epuizată, finalizată, la momentul sesizării Curții, încălcând astfel dispozițiile art. 142 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „este garantul supremației Constituției.“ Curtea Constituțională nu se poate substitui Președintelui României, în a cărui competență intră verificarea legalității și oportunității solicitării de revocare a procurorului-șef DNA.</p>\n<p class=\"lf-p\">Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională nu poate avea semnificația încălcării chiar de către instanța de contencios constituțional a competenței altei autorități publice, de aceea examenul său este circumscris normelor și principiilor constituționale, și nu trebuie să transgreseze cadrul constituțional, pentru a analiza fapte și acțiuni concrete în raport de norme cu caracter infraconstituțional. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">6.4.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la efectele prezentei decizii a Curții Constituționale facem trimitere la considerentele exprimate în paragraful 124 al Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017. Astfel, în această decizie Curtea a statuat că:</p>\n<p class=\"lf-p\">Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională.</p>\n<p class=\"lf-p\">Aplicând prezentei cauze aceste raționamente corecte ale Curții, exprimate în Decizia nr. 68/2017, se poate lesne observa că instanța de contencios constituțional nu îl putea obliga pe Președintele României să emită un decret de revocare din funcție a procurorului-șef al DNA, într-o procedură deja finalizată, în care Președintele și-a exercitat competențele, în conformitate cu dispozițiile legale. ... ...</p>\n<p class=\"lf-p\">7.</p>\n<p class=\"lf-p\">Conduita Președintelui României, materializată în refuzul revocării procurorului-șef DNA, nu a fost de natură a determina un blocaj instituțional, întrucât în cadrul procedurii de revocare, fiecare instituție implicată în această procedură și-a exercitat atribuțiile, conform competențelor prevăzute de lege, respectiv prevăzute în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.</p>\n<p class=\"lf-p\">În cererea formulată, autorul sesizării a susținut că:</p>\n<p class=\"lf-p\">Prezenta cauză privește partajarea de competență între ministrul justiției și Președintele României în cadrul procedurii de revocare a procurorilor cu funcții de conducere, în condițiile lipsei unor norme care să stabilească expres întinderea acestei competențe. În esență, întrebarea principală este dacă Președintele României are un drept de veto în procedura de revocare a procurorilor șefi, răspunsul la această întrebare oferind și soluțiile pentru eliminarea blocajului instituțional și stabilirea conduitei de urmat pentru părțile în conflict.</p>\n<p class=\"lf-p\">S-au invocat, în susținerea cererii, considerentele Deciziei nr. 98/07.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140/22.02.2008, prin care Curtea Constituțională a statuat că „Pentru soluționarea conflictului juridic de natură constituțională cu care a fost sesizată, Curtea trebuie, în consecință, să caute înțelesul normei (....) din Constituție în litera acestui text, cât și în principiile de bază și în spiritul Legii fundamentale.“ Cu privire la procedura de revocare a procurorilor din funcții de conducere, procedură nereglementată la nivel constituțional, Curtea Constituțională a stabilit deja, înțelesul normelor legale în materie, tocmai prin raportare la principiile de bază și la spiritul Legii fundamentale, prin trei decizii pe care însă, atât autorul sesizării, cât și opinia majoritară din prezenta cauză, le-au înlăturat, le-au exclus de la orice evaluare (respectiv, Decizia nr. 375/6.07.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591/8.07.2005, Decizia nr. 551/09.04.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357/27.05.2008, precum și Decizia nr. 683/27.06.2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479/12.07.2012).</p>\n<p class=\"lf-p\">7.1.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, prin Decizia nr. 375/6.07.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591/8.07.2005, Curtea Constituțională a statuat că: (…) sunt criticate și prevederile art. 30, art. 31 și art. 52 din Legea nr. 303/2004 prin care se stabilește dreptul Președintelui României de a refuza numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor propuși de Consiliul Superior al Magistraturii și de a face numirile în cele mai înalte funcții din Ministerul Public la propunerea ministrului justiției, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii. Autorii sesizării susțin că aceste prevederi ale legii contravin dispozițiilor art. 134 din Constituție. Referitor la aceste critici, Curtea constată că numirea judecătorilor și procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcții de conducere, se face dintre persoanele numite anterior în funcția de procuror. Dacă Președintele României nu ar avea niciun drept de examinare și de apreciere asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor și procurorilor sau în anumite funcții de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea nici motivat și nici măcar o singură dată, atribuțiile Președintelui României, prevăzute de art. 94 lit. c) coroborat cu art. 125 alin. (1) și art. 134 alin. (1) din Constituție, ar fi golite de conținut și importanță. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">7.2.</p>\n<p class=\"lf-p\">Totodată, prin Decizia nr. 551/09.04.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357/27.05.2008, Curtea Constituțională a statuat că:</p>\n<p class=\"lf-p\">Articolul 134 alin. (1) din Constituția României prevede atribuția Președintelui României de a-i numi în funcție pe judecători și pe procurori, cu excepția celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. În aplicarea acestor prevederi, legiuitorul are libertatea de a reglementa competența Președintelui României de a-i numi în funcție, inclusiv în funcții de conducere, și de a-i revoca pe toți magistrații la care textul constituțional se referă. Participarea Președintelui României la constituirea în acest mod a autorității judecătorești concordă în egală măsură cu principiul echilibrului puterilor în stat, consacrat prin art. 1 alin. (4) din Constituția României, și nu este de natură să afecteze în vreun fel independența judecătorilor, instituită prin dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituție, și exercitarea de către procurori a atribuțiilor lor, cu respectarea principiilor legalității și imparțialității prevăzute în art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">7.3.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, prin Decizia nr. 375/2005, Curtea Constituțională, însușindu-și punctul de vedere comunicat de Guvernul României, a reținut că:</p>\n<p class=\"lf-p\">Nu contravin Constituției nici noile prevederi care dau posibilitatea Președintelui României să refuze numirea judecătorilor și procurorilor propuși de Consiliul Superior al Magistraturii. Prevederea legală citată dă eficiență prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituție care caracterizează România ca stat „democratic“. Trebuie amintit că spre deosebire de alte state, în România judecătorii și procurorii nu sunt aleși prin vot popular. Președintele României însă este ales democratic, prin vot popular și prin urmare este singurul exponent al voinței populare în raporturile cu autoritatea judecătorească. Această ultimă calitate justifică instituirea, în favoarea Președintelui, a unei „căi de atac“ în cazul în care apreciază că propunerea CSM privind numirea unui judecător sau procuror nu ar fi justificată și se impune a fi reanalizată tot de către CSM. Esențial este faptul că, într-o astfel de dispută, Consiliul Superior al Magistraturii are ultimul cuvânt, deci își păstrează integral și neștirbit dreptul de a decide asupra chestiunii menționate (Președintele nu are posibilitatea unui al doilea refuz în cazul renominalizării aceleiași persoane de către CSM). În termeni constituționali acest tip de raport juridic dintre Președinte și CSM constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituțional al „separației și echilibrului puterilor“ pe care îl menționează art. 1 alin. 4 din Legea fundamentală.</p>\n<p class=\"lf-p\">Analogia pe care semnatarii sesizării o fac cu situația în care Președintele nu poate să refuze numirea unor miniștrii care au primit votul de încredere de la Parlament este inexactă și mai cu seamă irelevantă. Spre deosebire de CSM, Parlamentul se constituie ca urmare a exprimării, prin vot, a voinței populare. Mult mai adecvată ar fi analogia cu procedura conform căreia Președintele poate refuza o singură dată promulgarea unei legi adoptate de Parlament, situație în care respectiva lege este reexaminată de forumul legiuitor care o poate adopta însă tot în forma inițială. În plus, Guvernul apreciază că trebuie respectat principiul simetriei, consacrat și aplicat în doctrina și practica juridică.</p>\n<p class=\"lf-p\">Art. 125 alineatul 1 din Constituția României statuează că judecătorii sunt numiți de Președintele României. Or, principiul simetriei actelor funcționează și în cazul actelor Președintelui, în sensul că semnătura Președintelui de numire a unui judecător nu este una formală, ci una de substanță, neputându-se susține că semnătura Președintelui este de fapt o simplă formalitate. Numirea unui judecător implică o responsabilitate juridică pentru Președintele României, fapt pentru care este pe deplin explicabilă posibilitatea refuzului numirii unei persoane. Or, textul nou nuanțează acest refuz, eliminând posibilitatea unui abuz al Președintelui, în sensul că Președintele României poate refuza o singură dată numirea unui judecător sau procuror, pe când vechiul text nu prevedea o asemenea limitare, Președintele putând refuza nelimitat și fără a motiva numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor. Au de asemenea un deplin suport constituțional prevederile legale nou introduse care stabilesc că numirea principalelor funcții de conducere din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul Național Anticorupție se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției și cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.</p>\n<p class=\"lf-p\">Potrivit art. 94 litera c) din Constituție, Președintele are ca atribuție numirea în funcții publice, iar această numire se face în condițiile legii. Nu există niciun text constituțional care să reglementeze numirea în funcțiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condițiile reglementate de lege.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe de altă parte, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Ministrul justiției nu controlează în niciun caz soluțiile procurorilor, aceștia fiind independenți potrivit art. 4 alin. (1) din proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004, iar nu numai stabili, așa cum se prevede în actuala formă a Legii nr. 303/2004. Independența procurorilor este consacrată și prin art. 61 alin. 2 din modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În plus, dezbaterile din CSM - provocate de solicitarea avizului - aduc transparența acestor numiri și revocări, având în vedere caracterul public al ședințelor CSM.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cererea de revocare a procurorilor generali și a celorlalte persoane cărora li se aplică această dispoziție se circumscrie unor cerințe de eficiență menționate explicit în art. 50 din Legea nr. 303 modificată, astfel încât nu vor putea avea loc abuzuri. Mai mult, modificările propuse sunt în total acord cu documentele internaționale în materie și chiar se ridică deasupra standardelor europene. (Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiției penale, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei). Procedura de numire și revocare a conducătorilor parchetului este conformă cu procedura de numire și revocare din alte state membre ale Uniunii Europene, precum Danemarca, Finlanda, Suedia, Germania, Irlanda, Olanda, Spania, Portugalia, Cehia, Estonia, Slovenia și altele.“ (a se vedea în același sens și Decizia nr. 683/27.06.2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479/12.07.2012, în care Curtea Constituțională - recunoscând existența „unor competențe considerabile ale Președintelui României în diverse domenii“ - reia considerentele Deciziei nr. 375/2005).</p>\n<p class=\"lf-p\">În concluzie, constatăm că există o bogată jurisprudență a Curții cu privire la atribuția Președintelui României în materia numirii și revocării în/din funcție a judecătorilor și procurorilor, inclusiv a procurorilor cu funcții de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt, jurisprudență care stabilește nu numai faptul că, Președintele României are un drept de apreciere și de examinare în această materie, dar și că analogia cu procedura în care Președintele refuză numirea unui ministru este inexactă și mai cu seamă irelevantă.</p>\n<p class=\"lf-p\">În opinia noastră, nu există niciun temei pentru care a fost eliminat dreptul de apreciere și de examinare al Președintelui statului în procedura de revocare a procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt și de a fi astfel obligat să accepte orice propunere de revocare formulată de ministrul justiției. Este de fapt o golire de conținut a atribuțiilor Președintelui statului, sub acest aspect. Dreptul Președintelui statului de a refuza motivat propunerea venită din partea ministrului justiției reprezintă o garanție suplimentară că se păstrează independența procurorilor.</p>\n<p class=\"lf-p\">De altfel, toate procedurile de numire și revocare în/din funcțiile de judecător sau procuror, precum și în/din funcțiile de conducere de la instanța supremă și de la PICCJ, DNA și DIICOT - respectiv cele prevăzute în Legea nr. 303/2004 în vigoare - au reprezentat fundamentul pentru realizarea unei justiții reale în România, mulțumită unui mecanism tripartit care a dovedit că oferă contraponderi: Președintele României (demnitarul ales direct de către cetățeni cu cea mai mare legitimitate democratică, populară), ministrul justiției (reprezentant al Guvernului) și CSM (garantul independenței justiției alcătuit din reprezentanții magistraților), și care au reprezentat, totodată, fundamentul accederii României la Uniunea Europeană.</p>\n<p class=\"lf-p\">Atribuirea prin prezenta decizie a Curții a unei competențe exclusive ministrului justiției în procedura de revocare din funcție a procurorilor de rang înalt afectează statutul acestora din urmă, prin posibilitatea influențării carierei acestora în mod arbitrar. În lipsa oricărui factor extern, de natură să mențină un echilibru al diverselor interese ce pot apărea în privința funcțiilor de conducere de la nivelul parchetelor, sunt create premisele instabilității funcției și a intervenționismului, ce nu pot avea decât consecințe negative asupra bunei funcționări a parchetelor și a sistemului judiciar, în general.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe de altă parte, în prezenta cauză, Președintele României nu și-a arogat o competență constituțională care să aparțină ministrului justiției (conflict pozitiv) și nici nu l-a împiedicat pe ministrul justiției să își exercite competența de a demara procedura de revocare, prin formularea unei propuneri de revocare din funcție a procurorului-șef DNA (conflict negativ), astfel că nu se poate pune în discuție apariția unui blocaj instituțional, ca urmare a refuzului Președintelui statului de a revoca din funcție pe procurorul-șef DNA. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">7.4.</p>\n<p class=\"lf-p\">Totodată, în opinia majoritară s-a susținut că, în procedura de revocare a procurorilor-șefi, este fără dubiu că dintre cei trei actori instituționali implicați (ministrul justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Președintele României), rolul principal și decizional aparține ministrului justiției și că această concluzie a fost exprimată deja de Curtea Constituțională în Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199/5.03.2018, fiind fundamentată pe dispozițiile art. 132 alin. (1) din Constituție, care statuează că procurorii funcționează sub autoritatea ministrului justiției.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ca atare, în opinia majoritară, în procedura revocării din funcție a procurorului-șef DNA, s-a apreciat că rolul central îl are ministrul justiției, sub autoritatea acestuia funcționând procurorii constituiți în parchete, și că dispozițiile constituționale, care stabilesc o putere de decizie a ministrului justiției asupra activității desfășurate de procurori, aspect care se reflectă și asupra carierei acestora, sunt prevederile art. 132 alin. (1) din Constituție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Apreciem că în prezenta cauză nu au aplicabilitate și nu pot fi invocate în susținerea punctului de vedere îmbrățișat de opinia majoritară considerentele Deciziei nr. 45/2018, întrucât, pe de o parte, acestea nu vizează soluții legislative în vigoare, iar pe de altă parte, în Decizia nr. 45/2018, Curtea Constituțională a statuat numai cu privire la numirea procurorilor în funcțiile de conducere, nu și cu privire la revocarea acestora, vetoul prezidențial, limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcțiile de conducere (avut în vedere prin noua Lege de modificare și completare a Legii nr. 303/2004), neputând fi extins cu privire la instituția revocării. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">7.5.</p>\n<p class=\"lf-p\">Înțelesul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției“ din conținutul art. 132 alin. (1) din Constituție Textul constituțional al art. 132 alin. (1) statuează că „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției“, deci că ministrul justiției exercită o autoritate asupra procurorilor, fără însă să detalieze în ce constă această autoritate.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin Decizia Curții Constituționale nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015, paragraful 14, s-a statuat că:</p>\n<p class=\"lf-p\">Procurorul, prin funcțiile sale stabilite în art. 131 din Constituție reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor și prin statutul său legal de magistrat, consacrat prin dispozițiile Legii nr. 303/2004, beneficiază de o serie de trăsături ce-l apropie mult de sfera activității de judecată. Dispozițiile constituționale mai sus menționate instituie atribuții cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general și public constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, conducerea și supravegherea activității de cercetare penală a poliției judiciare, precum și conducerea și controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acțiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii, acționarea pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deținere preventivă, precum și în exercitarea oricăror altor atribuții prevăzute de lege.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului, iar, potrivit dispozițiilor art. 351 și art. 363 din Codul de procedură penală, judecata se desfășoară oral, nemijlocit și contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepții și pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cât privește autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor, prevăzută în art. 132 alin. (1) din Constituție, aceasta are doar semnificația unei autorități organizatoric - administrative, iar nu de autoritate funcțională, așa cum a statuat, de altfel, instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005.</p>\n<p class=\"lf-p\">De-a lungul timpului, legiuitorii constituanți au încercat să creioneze natura juridică a Ministerului Public și să explice situarea procurorilor sub autoritatea ministrului justiției.</p>\n<p class=\"lf-p\">Primele reglementări legale, după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, privind raporturile între ministrul justiției și procurori îl situau pe ministru pe o poziție de superioritate ierarhică.</p>\n<p class=\"lf-p\">Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească prevedea în art. 38 că ministrul justiției efectuează controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public prin procurorii inspectori din cadrul Parchetului General de pe lângă instanța supremă și din parchetele de pe lângă curțile de apel, precum și prin procurori delegați. Controlul se efectua prin verificarea lucrărilor, a modului cum se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența Ministerului Public, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale ale procurorilor. Ministrul putea cere procurorului general informări cu privire la activitatea Ministerului Public și putea da îndrumări cu privire la măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea criminalității. Ministrul avea dreptul de a da dispoziții scrise, prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire a infracțiunilor despre care avea cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiunile necesare apărării interesului public.</p>\n<p class=\"lf-p\">După cum se poate observa, autoritatea exercitată de ministrul justiției asupra procurorilor, în dezvoltarea dispozițiilor constituționale înscrise în art. 131 alin. (1) din textul inițial al Legii fundamentale, avea caracter administrativ și un conținut substanțial, dispozițiile date de acesta prin procurorul general, în vederea respectării și aplicării legii, fiind obligatorii (art. 37 din Legea nr. 92/1992).</p>\n<p class=\"lf-p\">Acceptarea interpretării pe care instanța de contencios constituțional a dat-o în prezenta cauză sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției“ din conținutul art. 132 alin. (1) din Constituția României ar echivala cu o „întoarcere în timp“ a reglementărilor privind cariera magistraților, la nivelul anului 1997, perioadă în care România se afla într-un proces complex și continuu de implementare a unor principii și reguli specifice statului de drept, în vederea aderării la Uniunea Europeană.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, în perioada postdecembristă, România - candidată la aderare în structurile Uniunii Europene - s-a confruntat în permanență cu dificultăți și critici (justificate) referitoare la imixtiunea factorului politic, în principal executiv, prin ministrul justiției, în actul de justiție.</p>\n<p class=\"lf-p\">În acest sens, nu trebuie uitat rolul nefast al Legii nr. 142/1997, care a modificat Legea nr. 92/1992, privind organizarea judecătorească, în evoluția statutului magistratului român.</p>\n<p class=\"lf-p\">Legea nr. 142/1997 a fost actul normativ care a anulat practic principiul separației puterilor în stat, acordând ministrului justiției, om politic, prerogative discreționare privind cariera magistraților.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, delegarea și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor stagiari se dispunea de către ministrul justiției [art. 55 alin. (3)]; ministrul justiției era cel care desemna judecătorii care să judece cauze privind pe minori [art. 16 alin. (3)]; ministrul justiției, era cel care, prin inspectori generali, judecători-inspectori de la curțile de apel sau prin judecători-delegați, avea drept de control asupra activității judecătorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel (art. 19).</p>\n<p class=\"lf-p\">Controlul se exercita prin verificarea lucrărilor procurorului, a modului în care se desfășurau raporturile de serviciu cu justițiabilii și avocații, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale [art. 19 alin. (2)]; structura și organizarea aparatului fiecărui parchet, precum și parchetele la care urmau să se înființeze secții maritime și fluviale, birouri sau servicii de criminalistică și criminologie, se stabileau de către ministrul justiției, la propunerea procurorului general (art. 34).</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, ministrul justiției era cel care, prin procurori-inspectori din cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public. Controlul se exercita prin verificarea lucrărilor, a modului în care se desfășurau raporturile de serviciu cu justițiabilii și avocații, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale. Ministrul justiției putea da dispoziție scrisă, prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire a infracțiunilor despre care are cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiunile necesare apărării interesului public (...) - art. 38.</p>\n<p class=\"lf-p\">Judecătorii și procurorii stagiari erau numiți în funcție prin ordin al ministrului justiției (art. 55).</p>\n<p class=\"lf-p\">Articolul 62 alin. 2 lit. c) prevedea că, din comisia de examinare a judecătorilor și procurorilor stagiari care susțineau examenul de capacitate făcea parte și un delegat al Ministerului Justiției, desemnat de ministrul justiției.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru a fi numit sau avansat în funcții superioare, magistratul trebuia să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de șefii ierarhici și inspectori și să îndeplinească anumite condiții de vechime prevăzute de lege.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu alte cuvinte, inspectorii desemnați de către ministrul justiției în cadrul instanțelor ori al parchetelor erau chemați să aprecieze asupra numirii sau avansării în funcții superioare a magistraților.</p>\n<p class=\"lf-p\">În același timp, printre atribuțiile reglementate de art. 73 din lege în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii nu se regăseau și cele privind promovarea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor.</p>\n<p class=\"lf-p\">În art. 91 din Legea nr. 92/1992, modificat prin Legea nr. 142/1997 (art. 75) se prevedea că magistrații nu pot fi reținuți, arestați preventiv, percheziționați sau trimiși în judecată, fără avizul ministrului justiției.</p>\n<p class=\"lf-p\">Potrivit art. 80 din Legea nr. 142/1997, ministrul justiției era cel care avea competența de a dispune suspendarea din funcție a magistratului.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ministrul justiției era cel care aproba stagiile de pregătire profesională a magistraților (art. 91).</p>\n<p class=\"lf-p\">Potrivit art. 96 din lege, competența de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor aparținea în mod exclusiv ministrului justiției, iar în cadrul procurorilor aceasta se exercita de către ministrul justiției și procurorul general.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu alte cuvinte și, ca o concluzie a celor prezentate anterior, toate atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera magistraților erau condiționate în exercitarea lor, fie de recomandarea, fie de propunerea ministrului justiției.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ulterior, prin legile reformei în justiție adoptate în anul 2004, autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor s-a diminuat în mod considerabil, ministrul nemaiavând posibilitatea de a interveni în mod direct în activitatea procurorilor.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la cariera procurorilor, prin legile reformei în justiție adoptate în anul 2004, pentru ministrul justiției s-a statuat doar atribuția de a propune Președintelui României numirea/revocarea procurorilor cu funcții de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii [art. 54 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare].</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor a înlăturat puterile discreționare ale ministrului justiției, introduse anterior prin Legea nr. 142/1997 și care sunt reafirmate, în prezent, de către ministrul justiției în cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, pentru a încerca o nouă putere de decizie asupra carierei magistraților.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin Legea nr. 303/2004, procurorii nu mai sunt subordonați ierarhic ministrului justiției, iar acesta nu mai are dreptul de intervenție directă în activitatea procurorilor, și în acest sens trebuie interpretată semnificația sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției“ din conținutul art. 132 alin. (1) din Constituție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Procurorii se află sub protecția principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic exercitat în interiorul sistemului. Procurorul a devenit astfel independent în relațiile cu celelalte autorități publice, inclusiv cu instanțele judecătorești, și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii, în considerarea independenței ce le-a fost conferită prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.</p>\n<p class=\"lf-p\">Articolul 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, prevede că autoritatea ministrului justiției se exercită, în condițiile legii.</p>\n<p class=\"lf-p\">De altfel, și în doctrina de specialitate s-a precizat că autoritatea ministrului justiției asupra procurorilor nu trebuie să aibă sensul unei subordonări ierarhice, ci acela al unei relații de administrare, similară cu relația existentă între ministrul justiției și instanțele de judecată.</p>\n<p class=\"lf-p\">Practic, prin soluția adoptată în prezenta cauză și prin interpretarea pe care a dat-o textului art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în procedura de revocare a procurorilor cu funcții de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt, instanța de contencios constituțional a acordat putere discreționară, decizională doar ministrului justiției. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">7.6.</p>\n<p class=\"lf-p\">În genere, atât în cadrul procedurii numirii, cât și în cadrul procedurii revocării, Președintele României trebuie să facă o analiză de legalitate, pe de o parte, și de oportunitate, pe de altă parte Aprecierea asupra legalității unei măsuri constă în evaluarea cu privire la valoarea sa juridică, în funcție de norme legale preexistente.</p>\n<p class=\"lf-p\">Aprecierea cu privire la oportunitatea aceleiași măsuri constă în evaluarea cu privire la valoarea sa practică, în funcție de criterii circumstanțiale și factuale.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dacă în privința numirii procurorilor în funcțiile de conducere norma în vigoare prevăzută la art. 54 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 stabilește că „Președintele României poate refuza motivat numirea în funcțiile de conducere prevăzute la alin. (1), aducând la cunoștința publicului motivele refuzului“, în privința revocării procurorilor din funcțiile de conducere, norma în vigoare prevăzută la art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 trimite expres la motivele prevăzute la „art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, singura limitare, atât a legalității, cât și a oportunității măsurilor pe care Președintele le poate lua în materia revocării, provine din înseși normele legale care îi stabilesc competența de a face evaluarea de legalitate și de oportunitate. Președintele României trebuie să aplice aceste norme de fiecare dată când i se înaintează o propunere de numire sau de revocare, neputând fi altfel limitat.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dreptul de apreciere cu privire la oportunitate vizează „puterea discreționară“ de care dispune Președintele României, în realizarea competențelor sale.</p>\n<p class=\"lf-p\">Noțiunea de „putere discreționară“ a fost consacrată în literatura juridică de drept administrativ și, deși denumirea acestui concept ar putea conduce la ideea că administrația, acționând cu putere discreționară, ar acționa contra legalității, în realitate, exercițiul „puterii discreționare“ nu trebuie confundat cu „excesul de putere“, așa cum acesta este definit în art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.</p>\n<p class=\"lf-p\">În plus, „dreptul de veto“ nu este o noțiune consacrată pe planul dreptului administrativ, fiind recunoscut doar în cadrul anumitor proceduri constituționale, ce implică o puternică componentă politică (numire/revocare miniștri), proceduri ce nu se finalizează cu emiterea unor acte administrative supuse controlului judecătoresc, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituție.</p>\n<p class=\"lf-p\">Din aceeași perspectivă, a aprecierii asupra legalității/ oportunității măsurii dispuse de Președintele României, în procedura de revocare a procurorului-șef DNA, respectiv refuzul de a da curs propunerii ministrului justiției, nu se poate susține că acesta a acționat politic, întrucât (așa cum rezultă și din documentul transmis de Președintele României ministrului justiției, document atașat cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională), analiza Președintelui României a vizat atât legalitatea, cât și oportunitatea măsurii propuse de ministrul justiției. O examinare atentă a conținutului adresei de refuz a revocării demonstrează că Președintele statului, pe două pagini, a prezentat motive de nelegalitate a cererii ministrului justiției și abia în ultima frază a menționat că revocarea nu este oportună. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">7.7.</p></div>", "next": 239908}