{"html": "<div class=\"lf-doc\"><p class=\"lf-p\">Examinând argumentele reținute de Curte în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea reține că dobândirea calității de suspect prezintă importanță din perspectiva posibilității exercitării drepturilor procesuale inerente acestei calități, garanții specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condițiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistență obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale ori de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. De aceea, prin Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, paragraful 29, Curtea a stabilit că, atunci când, în funcție de particularitățile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecților/inculpaților de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, probele și actele întocmite cu nerespectarea exigențelor legale pot fi înlăturate în cadrul procedurii de cameră preliminară. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">148.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pornind de la aceste premise și având în vedere considerentele Deciziei nr. 222 din 4 aprilie 2017, care statuează cu privire la obligația procurorului ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârșit fapta pentru care sa început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană, tocmai pentru a-i asigura posibilitatea exercitării efective a garanțiilor procesuale, deci pentru a-i respecta dreptul la un proces echitabil, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a statuat că „intervenția legiuitorului prin modificarea conținutului normativ al dispozițiilor art. 77 alin. (1) dinCodul de procedură penală în sensul eliminării bănuielii rezonabile, pe care și-o formează procurorul, ca premisă a dobândirii calității de suspect, și înlocuirea sa cu convingerea procurorului că persoana în cauză a săvârșit fapta - din probele sau indiciile temeinice existente în cauză rezultă că a săvârșit o faptă - are efectul contrar celor statuate de Curte cu privire la garanțiile procesuale ale persoanei acuzate“ (paragraful 382). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">149.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, eliminând dispozițiile art. I pct. 39, care modifică art. 77 din Codul de procedură penală, Parlamentul nu numai că s-a încadrat în limitele reexaminării prevăzute de art. 147 alin. (2) din Constituție, dar a și dat efect obligației de a se conforma celor statuate de Curte prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 cu trimitere la Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, în virtutea caracterului general obligatoriu al actelor instanței constituționale. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">150.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru argumentele expuse, Curtea constată că eliminarea art. I pct. 5 referitor la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, a art. I pct. 6 referitor la art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală și a art. I pct. 39, care modifică art. 77 din Codul de procedură penală, din cadrul legii reexaminate s-a realizat în limitele stabilite prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, în acord cu prevederile art. 147 alin. (2) din Constituție. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">151.</p>\n<p class=\"lf-p\">A treia categorie de critici vizează eliminarea din conținutul legii supuse prezentului control a dispozițiilor art. I pct. 24 și 133 din legea în forma anterioară controlului de constituționalitate efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018. Aceste dispoziții au făcut obiectul sesizării Curții, au fost constatate ca fiind neconstituționale, adoptarea lor fiind justificată de legiuitor de necesitatea punerii de acord a dispozițiilor modificate constatate anterior ca fiind neconstituționale cu decizii ale Curții Constituționale, pronunțate în cadrul controlului a posteriori. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">152.</p>\n<p class=\"lf-p\">De la data intrării sale în vigoare, 14 februarie 2014, și până în prezent, Codul de procedură penală a făcut obiectul mai multor critici de neconstituționalitate, examinate și soluționate de Curtea Constituțională în cadrul controlului a posteriori. O serie dintre dispozițiile actului normativ au fost constatate ca fiind neconstituționale, împrejurare ce a născut obligația legiuitorului ca, în temeiul art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție, să declanșeze procedura de legiferare în scopul punerii de acord a acestor dispoziții cu deciziile Curții, respectiv cu Constituția. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">153.</p>\n<p class=\"lf-p\">Așa fiind, la data de 18 aprilie 2018, 182 de deputați și senatori au inițiat Propunerea legislativă privind punerea de acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, cu deciziile Curții Constituționale, cu Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, cu Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, precum și cu deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care au înaintat-o Parlamentului.</p>\n<p class=\"lf-p\">În Expunerea de motive care a însoțit propunerea legislativă se arată că aceasta a fost determinată „de armonizarea unor texte din Codul de procedură penală cu practica izvorâtă din deciziile Curții Constituționale“, astfel că, în procedura adoptării legii, Parlamentul a avut în vedere următoarele decizii ale instanței constituționale: Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, Decizia nr. 133 din 10 martie 2015, Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, Decizia nr. 21 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 90 din 28 februarie 2017, Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017 și Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">154.</p>\n<p class=\"lf-p\">Legea adoptată de Parlament la data de 18 iunie 2018 a primit titlul de „Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară“ și a transpus, așadar, în actul normativ modificator deciziile Curții Constituționale menționate. Printre acestea, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 a fost transpusă în art. I pct. 24 cu referire la art. 40 alin. (4^1) din Codul de procedură penală și Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017 a fost transpusă în art. I pct. 133 cu referire la art. 220 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. În urma controlului de constituționalitate a priori la care a fost supusă legea astfel adoptată, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a constatat neconstituționalitatea mai multor dispoziții modificatoare, printre care și a celor cuprinse în art. I pct. 24 și 133. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">155.</p>\n<p class=\"lf-p\">Art. I pct. 24 avea următorul conținut: „La articolul 40, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (4^1), cu următorul cuprins: «(4^1) Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești, pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, în materie penală de către completul de 5 judecători, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale. Soluționarea recursului se face potrivit dispozițiilor art. 425^1, care se aplică în mod corespunzător.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">156.</p>\n<p class=\"lf-p\">Examinând critica de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 351-356, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, cu privire la instituția recursului formulat împotriva unei hotărâri judecătorești prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, a statuat că „este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât și penală, acesta își menține natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de Codul de procedură civilă sau penală și nici apel, contestație sau plângere în sensul Codului de procedură penală. Mai mult, Curtea reține că aceeași cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcție de procedura civilă sau penală în care intervine“ (paragraful 21).</p>\n<p class=\"lf-p\">Referitor la situația particulară a gradului de jurisdicție reprezentat chiar de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, Curtea a reținut că „structura de organizare a instanțelor judecătorești nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin Legea nr. 47/1992, pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanțelor judecătorești în funcție de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept, și nu invers“ (paragraful 25). De asemenea, Curtea a reținut că, „în accepțiunea art. 21 din Constituție, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate reprezintă un aspect al accesului liber la justiție și, deși legiuitorul are o marjă de apreciere în configurarea acestora, nu se poate ajunge la eliminarea implicită a unei căi de atac în condițiile în care acesta este reglementat în fondul activ al legislației“ (paragraful 26). „Prin urmare, până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că instanțele judecătorești urmează să aplice în mod direct art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) și art. 129 din Constituție, devenind, astfel, competente să soluționeze recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești, pronunțate în ultimul grad de jurisdicție, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate“ (paragraful 28). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">157.</p>\n<p class=\"lf-p\">Legiuitorul a înțeles să transpună considerentele expuse mai sus, completând dispozițiile art. 40 din Codul de procedură penală cu un nou alineat, prevăzut de art. I pct. 24 din legea modificatoare. Curtea, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, a observat că, deși acesta prevede calea de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care completurile de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție resping cererile de sesizare a Curții Constituționale, „omite să stabilească structura sau formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează acest recurs. Trimiterea la procedura de soluționare a contestației, cale de atac cu o fizionomie specifică, nu face decât să sporească neclaritatea și imprevizibilitatea textului normativ, viciind în mod definitiv norma“.</p>\n<p class=\"lf-p\">În plus, dispozițiile criticate nu reglementează nici „recursul împotriva hotărârilor prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție respinge cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate și, implicit, formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează acest recurs și nici competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursul împotriva hotărârilor prin care curțile de apel, ca instanțe de ultim grad, resping cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate, și, implicit, formațiunea de judecată care să soluționeze acest recurs“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">158.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere aceste deficiențe, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a constatat că „dispozițiile art. I pct. 24 referitoare la completarea art. 40 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta care vizează calitatea normei, și prevederilor art. 147 din Constituție, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">159.</p>\n<p class=\"lf-p\">La articolul 220, alineatele (1)-(3) se modifică și vor avea următorul cuprins:Articolul 220(1) Instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate.(2) Instanța de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.(3) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">160.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.(3) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.“ ...</div>\n<p class=\"lf-p\">161.</p>\n<p class=\"lf-p\">Examinând critica de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 684-691, Curtea a reținut că prevederile art. 220 alin. (1) din cod au fost supuse controlului de constituționalitate a posteriori, iar prin Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 3 martie 2017, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat neconstituționalitatea soluției legislative care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. Curtea a observat că, potrivit art. 223 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>din Codul de procedură penală, temeiurile ce stau la baza luării măsurilor preventive privative de libertate sunt similare celor reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.</div>\n<p class=\"lf-p\">Curtea a apreciat că, deși suficiente pentru a determina luarea unei măsuri preventive privative de libertate, temeiurile care stau la baza luării acestei măsuri își pierd din intensitate odată cu trecerea timpului, pierzându-și totodată caracterul suficient. Tocmai de aceea, la un moment dat, prelungirea măsurii preventive privative de libertate nu se va mai putea baza pe existența acelorași temeiuri care au stat la baza dispunerii ei, ci, eventual, pe constatarea existenței unor noi temeiuri. Imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanție ce însoțește măsurile preventive privative de libertate. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">162.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, Curtea a reținut că dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleași temeiuri care au fundamentat dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. În mod contrar, s-ar ajunge la situația în care temeiurile care stau la baza dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate să nu fie suficiente pentru a motiva luarea acestei măsuri, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 23 din Constituție și celor ale art. 5 din Convenție. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că este neconstituțională soluția legislativă reglementată de dispozițiile art. 220 alin. (1) dinCodul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate (Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, paragrafele 27-31). Cu alte cuvinte, Curtea a constatat neconstituționalitatea unei omisiuni legislative și a sancționat norma cu caracter general cuprinsă în art. 220 alin. (1) din cod. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">163.</p>\n<p class=\"lf-p\">În încercarea de transpunere a deciziei Curții, legiuitorul, în loc să completeze normele procesuale penale cu ipoteza învederată prin actul instanței constituționale, a modificat norma care prevede luarea măsurii arestului la domiciliu al inculpatului, în lipsa unei măsuri preventive anterioare, adăugând condiția „dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate“, care anulează însăși măsura arestului la domiciliu. Or, condiția reglementată trebuie să vizeze ipoteza dispunerii măsurii arestului la domiciliu, după ce anterior a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate față de persoana respectivă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">164.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru acest motiv, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a constatat că „dispozițiile art. I pct. 133, referitoare la modificarea art. 220 alin. (1) dinCodul de procedură penală, nu respectă exigențele de calitate ale normei, încălcând art. 1 alin. (5) din Constituție, și nici caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 din Constituție“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">165.</p>\n<p class=\"lf-p\">În cadrul examinării la care au fost supuse cele două dispoziții modificatoare, Curtea a reținut cu privire la ambele, ca temei al viciului de neconstituționalitate, încălcarea dispozițiilor art. 147, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. Cu alte cuvinte, demersul legiuitorului în procedura de transpunere în norma procesual penală a considerentelor și dispozitivelor celor două decizii ale Curții (Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, respectiv Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017) nu a respectat caracterul obligatoriu al celor statuate de Curte, normele adoptate anulând efectele acestor acte jurisdicționale, cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">166.</p>\n<p class=\"lf-p\">În procedura de reexaminare a legii, Parlamentul, fiind ținut să respecte limitele trasate de Decizia Curții Constituționale nr. 633 din 12 octombrie 2018, trebuia să opereze modificarea, completarea ori eliminarea/abrogarea acelor norme declarate în mod expres ca fiind neconstituționale în tot sau în parte. Având în vedere că normele legale declarate neconstituționale au avut ca temei al adoptării necesitatea punerii de acord a dispozițiilor procesuale penale constatate anterior ca fiind neconstituționale cu decizii ale Curții Constituționale, pronunțate în cadrul controlului a posteriori, punerea de acord a legii urma să se realizeze ținând cont de aceste decizii, a căror transpunere greșită a fost sancționată de Curte prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">167.</p>\n<p class=\"lf-p\">În principiu, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituționale cu o decizie a Curții Constituționale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenția asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competență de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curții Constituționale pronunțată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenției legislative, a fost declarată neconstituțională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanșată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale în acord cu Constituția, să adopte normele care transpun actul jurisdicțional al Curții, eliminând viciile de neconstituționalitate constatate.</p>\n<p class=\"lf-p\">Această obligație izvorăște direct din textul constituțional al art. 147 și impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituționalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanței constituționale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) și (4) din Constituție, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curții Constituționale, are un drept de selecție cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să mențină în legislație norme afectate de vicii de neconstituționalitate. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">168.</p>\n<p class=\"lf-p\">Din această perspectivă, reexaminarea unei legi în condițiile art. 147 alin. (2) din Constituție se distinge fundamental de reexaminarea în condițiile art. 77 alin. (2) din Constituție, această diferență fiind expresia rolului constituțional al Curții Constituționale. Astfel, dacă în cazul unei reexaminări cerute de Președintele României marja de apreciere a Parlamentului cu privire la conținutul normativ al normei a cărei reanalizare s-a solicitat este deplină, singura limitare fiind cea legată de imposibilitatea de a interveni pe alte texte decât cele care au făcut obiectul cererii de reexaminare, în cazul reexaminării întemeiate pe art. 147 alin. (2) din Constituție, marja de apreciere a Parlamentului este limitată, acesta fiind obligat să reanalizeze conținutul normativ exclusiv prin raportare la decizia Curții Constituționale, iar soluțiile de modificare, completare sau eliminare/abrogare trebuie să fie în acord cu considerentele deciziei. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">169.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu alte cuvinte, conformarea cu obligația prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituție implică o intervenție permanent limitată la considerentele și dispozitivul deciziei Curții Constituționale. Mai mult, în situația în care, în cadrul controlului de constituționalitate a priori se interpune o decizie a Curții Constituționale prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenției legislative, a fost declarată neconstituțională, punerea în acord a legii, în cadrul procedurii de reexaminare, se va realiza atât cu privire la decizia pronunțată în controlul de constituționalitate a priori, cât și cu privire la decizia pronunțată în controlul de constituționalitate a posteriori. Prin urmare, intervenția ulterioară a legiuitorului nu se poate limita la eliminarea din conținutul legii modificatoare a textelor constatate neconstituționale, întrucât aceasta ar echivala cu păstrarea soluției legislative declarate neconstituționale pe calea controlului de constituționalitate a posteriori și, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curții care a stat la baza inițiativei legislative modificatoare. O astfel de conduită a Parlamentului ar anula obligația sa de punere de acord a legislației cu deciziile Curții Constituționale. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">170.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere aceste argumente, suprimarea voinței legiuitorului exprimată în varianta inițială a legii, ce urmărea introducerea recursului la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale privind hotărârile pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești în materie penală, în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, respectiv reglementarea unei condiții care să vizeze ipoteza dispunerii măsurii arestului la domiciliu, după ce anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 22 din 17 ianuarie 2017, echivalează nu numai cu o depășire a limitelor reexaminării impuse prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, dar și cu nerespectarea obligației constituționale a Parlamentului de a pune de acord cu Constituția dispoziții legale în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, ceea ce este de natură să încalce prevederile art. 147 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(2)</span>coroborat cu alin. (1) și alin. (4) ale aceleiași norme constituționale. Astfel, Curtea constată că, ignorând scopul inițiativei legislative și decizia Curții Constituționale, pe care prima Cameră sesizată le-a respectat (a se vedea art. I pct. 23 și 116 din legea în forma adoptată de Senat), Camera decizională (Camera Deputaților) nu s-a limitat la modificarea sau completarea soluțiilor legislative adoptate de prima Cameră, ci le-a eliminat în integralitate. Adoptând o astfel de conduită, Parlamentul a anulat scopul inițiativei legislative, astfel cum acesta a fost formulat în expunerea de motive care a însoțit actul normativ, precum și efectele actelor Curții Constituționale. Întrucât viciul de neconstituționalitate constă în omisiunea legiuitorului de a legifera în acord cu obligațiile constituționale prevăzute de art. 147 din Legea fundamentală, Curtea constată că acesta afectează actul normativ în ansamblul său. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">171.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cea de-a treia critică de neconstituționalitate extrinsecă vizează nerespectarea principiului bicameralismului. Curtea reține cele statuate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009: „Potrivit art. 61 din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituțional în cadrul Parlamentului, ci și în cel funcțional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabilește competențe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ținând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român și de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a țării, Constituția nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut și de cealaltă Cameră.</p>\n<p class=\"lf-p\">Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea și republicarea acesteia în octombrie 2003, soluția obligativității sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecție, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaților și, pe cale de consecință, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului și, pentru alte materii, a Camerei Deputaților, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">172.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracție de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Așa fiind, modificările și completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de inițiator și la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situația ca o singură Cameră, și anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">173.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe cale jurisprudențială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esențiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existența unor deosebiri majore de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului și, pe de altă parte, existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituțional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziție privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, din procesul legislativ a primei Camere sesizate. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">174.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea apreciază că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituționale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">175.</p>\n<p class=\"lf-p\">Din analiza comparativă a conținutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaților), Curtea observă că aceasta din urmă modifică legea adoptată în urma reexaminării de Senat, eliminând o parte dintre articolele adoptate și modificând norma care dispune dispozițiile finale și tranzitorii ale legii. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">176.</p>\n<p class=\"lf-p\">Stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecție a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conținutul proiectului sau propunerii legislative (și, practic, conținutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecință faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecție, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât și obligația acestora de a-și exprima prin vot poziția cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competența sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecție, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituțional și cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecție în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situație, Camera de reflecție ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-și doar exprima prin vot poziția cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecție, ceea ce este de neconceput“.</p>\n<p class=\"lf-p\">În consecință, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituție, atunci când folosește sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări și completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanțial configurația inițiativei legislative și obiectul de reglementare, cu consecința deturnării de la finalitatea urmărită de inițiator. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">177.</p>\n<p class=\"lf-p\">În ceea ce privește existența unei configurații semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere, Curtea reține că analiza pe care o impune respectarea principiului bicameralismului vizează lipsa unor diferențe majore, substanțiale, de natură a înfrânge rolul deliberativ al celor două Camere. Formele adoptate de Senat și Camera Deputaților au 4 articole (art. I-IV): art. I conține modificările aduse Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală având un număr de 245 de puncte în forma adoptată de Senat, respectiv 219 puncte în forma adoptată de Camera Deputaților, art. II conține dispoziții finale și tranzitorii în forma adoptată de Senat, respectiv modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în forma adoptată de Camera Deputaților - 3 puncte, art.</p>\n<p class=\"lf-p\">III conține modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în forma adoptată de Senat - 4 puncte, respectiv o normă de înlocuire a unei instituții juridice în forma adoptată de Camera Deputaților, și, în fine, art. IV dispune republicarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în ambele variante redacționale. Curtea observă că diferența cantitativă (245 de puncte în forma adoptată de Senat, respectiv 219 puncte în forma adoptată de Camera Deputaților) determină o schimbare a configurației actului normativ, însă, pentru a stabili dacă s-a respectat sau nu principiul bicameralismului, această modificare trebuie să determine schimbarea semnificativă a conținutului legislativ, respectiv îndepărtarea de la scopul urmărit de inițiatori. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">178.</p>\n<p class=\"lf-p\">Or, Curtea constată că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaților, nu se îndepărtează în mod esențial de textul adoptat în Senat, acționând în limitele rolului său decizional în activitatea de legiferare. Având în vedere conținutul normativ al legii supuse controlului și finalitatea urmărită prin adoptarea ei, Curtea apreciază că legea respectă prevederile art. 61 alin. (2) din Constituție referitoare la principiul bicameralismului. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">179.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea reține că acestea vizează dispozițiile art. I pct. 19, pct. 45, pct. 51, pct. 55, pct. 56, pct. 57, pct. 63, pct. 66, pct. 94, pct. 148, pct. 155, precum și art. III din lege. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">180.</p>\n<p class=\"lf-p\">Articolul 47 se modifică și va avea următorul cuprins:(1) Excepția de necompetență materială și cea de necompetență după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive.(2) Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.(3) Excepțiile de necompetență pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părți.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">181.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive.(2) Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătorești.(3) Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată în condițiile alin. (2).(4) Excepțiile de necompetență pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părți.“ ...</div>\n<p class=\"lf-p\">182.</p>\n<p class=\"lf-p\">Autorii sesizării susțin că legiuitorul, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părțile implicate, în componenta referitoare la termenul rezonabil, extinde inexplicabil sfera și sancțiunea, prezumând în mod absolut că o instanță superioară sau un organ de urmărire penală superior celui competent să soluționeze cauza ar fi „necompetent“ profesional să participe la dezlegarea ei. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">183.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 360 și 361, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 47 din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">184.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 45 au următorul conținut: „La articolul 110, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: «(6) Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">185.</p>\n<p class=\"lf-p\">Autorii susțin că dispoziția introdusă reia teza a doua a art. 110 alin. (5) din cod, astfel că se creează un paralelism legislativ care încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">186.</p>\n<p class=\"lf-p\">Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (5) din Codul de procedură penală în vigoare, în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau a inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, iar atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau a inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Cât privește înregistrarea ședințelor de judecată, prin Decizia nr. 128 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015, analizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut că „dispoziții cu privire la înregistrarea ședinței de judecată se regăsesc în art. 13 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează că ședințele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere.</p>\n<p class=\"lf-p\">Înregistrările sau stenogramele se transcriu de îndată. Grefierul sau specialistul în stenografie consemnează toate afirmațiile, întrebările și susținerile celor prezenți, inclusiv ale președintelui completului de judecată. La cerere, părțile pot primi o copie a transcrierii înregistrărilor, stenogramelor sau notelor grefierului“ (paragraful 17). De asemenea, Curtea a reținut că „instanța de judecată înregistrează ședințele de judecată în vederea îndeplinirii unei obligații legale care are ca scop o mai bună administrare a justiției“ (paragraful 21); prin urmare, Curtea a constatat că „înregistrarea ședințelor de judecată este obligatorie, vizează toate cauzele, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincție, și reprezintă o operațiune tehnică ce nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituționale invocate și are drept scop înfăptuirea unui act de justiție transparent și realizarea unei bune administrări a justiției ca serviciu public“ (paragraful 23). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">187.</p>\n<p class=\"lf-p\">Curtea observă că, în vreme ce dispozițiile art. 110 alin. (5) din Codul de procedură penală vizează imposibilitatea înregistrării audierii suspectului sau a inculpatului cu mijloace tehnice audio sau audiovideo în faza urmăririi penale, dispozițiile alin. (6), nou-introduse, au aplicabilitate generală, vizând întreaga durată a procesului penal. Acestea sunt coroborate cu normele procesual penale în vigoare, potrivit cărora procurorul și părțile pot cere citirea notelor de ședință și vizarea lor de către președinte, iar după terminarea ședinței de judecată participanții la proces pot primi, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului [art. 369 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală]. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">188.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, deși sferele de incidență a celor două norme se suprapun parțial (faza urmăririi penale este o fază a procesului penal, deci este inclusă în acesta), ele sunt totuși diferite, legiuitorul accentuând garanția procesuală penală a înregistrării audierii suspectului sau a inculpatului cu mijloace tehnice audio sau audiovideo în faza urmăririi penale. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">189.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispozițiile art. I pct. 45, referitoare la art. 110 alin. (6) din Codul de procedură penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate, obiecția fiind neîntemeiată. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">190.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 51 au următorul conținut: „Articolul 125 se modifică și va avea următorul cuprins: «În cazul în care există probe sau indicii temeinice că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">191.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">192.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica vizează condiționarea acordării statutului de martor amenințat de existența „unor probe sau indicii temeinice“, apreciindu-se că se încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice și a siguranței publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituționale. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">193.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica identică a acestor dispoziții a fost soluționată prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 484, când Curtea a reținut că adoptarea acestei soluții legislative constituie opțiunea legiuitorului în reglementarea instituției martorului amenințat, opțiune care respectă marja de apreciere în interiorul căreia legiuitorul are libertatea de a dispune. Observând că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare, Curtea constată că obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">194.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 55 au următorul conținut: „La articolul 138, alineatul (12) se modifică și va avea următorul cuprins: «(12) Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există indicii temeinice cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">195.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „(12) Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">196.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica vizează modul mecanic în care legiuitorul a înțeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă“ cu termenul „probe“ sau cu sintagma „indicii temeinice“, ceea ce conduce, în opinia autorilor sesizării, la situații profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">197.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 488-491, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 138 alin. (12) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecția cu un atare obiect este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">198.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 56 au următorul conținut: „La articolul 139 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorul cuprins: «a) există indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">199.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">200.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica de neconstituționalitate vizează condiționarea aplicării măsurii supravegherii tehnice de existența unor „indicii temeinice“, în locul „suspiciunii rezonabile“, cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, fapt ce este de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general, de cele mai multe ori supravegherea tehnică fiind dispusă tocmai în vederea strângerii de probe și indicii temeinice care să fundamenteze punerea în mișcare a acțiunii penale. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">201.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 495-499, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) lit. a) dinCodul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reține că obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">202.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 57 au următorul conținut: „La articolul 139, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins: «(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți și de subiecții procesuali principali, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">203.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">204.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica de neconstituționalitate vizează eliminarea unui mijloc de probă important, respectiv înregistrările efectuate de persoane, altele decât cele expres și limitativ prevăzute de lege. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">205.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 503-506, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 139 alin. (3) dinCodul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">206.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 63 au următorul conținut: „La articolul 146^1 alineatul (5) se abrogă.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">207.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „(5) În cazurile în care există urgență, iar obținerea mandatului în condițiile alin. (1) sau (2) ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) sau, după caz, alin. (2), procurorul poate dispune obținerea datelor privind tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. Dispozițiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">208.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica susține încălcarea dreptului la integritatea fizică a persoanei, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Constituție, procurorul nemaiputând obține în condiții de urgență date privitoare la tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">209.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 554, statuând că este neîntemeiată, întrucât norma abrogatoare reprezintă opțiunea legiuitorului de a renunța la excepția prevăzută de actuala reglementare, intervenția legislativă respectând marja de apreciere de care beneficiază legiuitorul în materie, Curtea constată că obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">210.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 66 au următorul conținut: „La articolul 153, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: «(1) Procurorul poate solicita, cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane, comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">211.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „(1) Procurorul poate solicita unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">212.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica vizează modul mecanic în care legiuitorul a înțeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă“ cu sintagma „indicii temeinice“, ceea ce conduce, în opinia autorilor sesizării, la situații profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">213.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 572 și 573, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 153 alin. (1) dinCodul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reține că obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">214.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 94 au următorul conținut: „La articolul 209, alineatul (11) se modifică și va avea următorul cuprins: «(11) Suspectului sau inculpatului reținut, la cerere, i se înmânează un exemplar al ordonanței prevăzute la alin. (10) împreună cu întregul material probator administrat.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">215.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „(11) Suspectului sau inculpatului reținut i se înmânează un exemplar al ordonanței prevăzute la alin. (10).“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">216.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica vizează lipsa de claritate a textului, deoarece nu prevede dacă, în eventualitatea lipsei oricăror documente din interiorul materialului probator înmânat odată cu ordonanța prevăzută la art. 209 alin. (10) din cod, este atrasă nulitatea ordonanței sau se consideră neefectuată procedura înmânării acesteia. De asemenea, se mai critică și faptul că măsura este excesivă, presupunând un mare efort logistic. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">217.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 655-657, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 209 alin. (11) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecția cu un atare obiect este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">218.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. I pct. 148 au următorul conținut: „La articolul 281 alineatul (4), litera b) se modifică și va avea următorul cuprins: «b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății, după rămânerea definitivă a încheierii prevăzute la art. 370^2.»“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">219.</p>\n<p class=\"lf-p\">În prezent, norma are următorul conținut: „b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">220.</p>\n<p class=\"lf-p\">Autorii sesizării susțin că sancționarea cu nulitatea absolută a actelor efectuate de un organ de urmărire superior într-o cauză de competența unui organ de urmărire penală inferior este nejustificată prin raportare la principiul controlului ierarhic în baza căruia își desfășoară activitatea procurorii. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">221.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 749-758, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reține că obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">222.</span>(1^1) Pentru ca o persoană să beneficieze de dispozițiile referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă denunțul trebuie să fie depus într-un termen de maximum 1 an de la data la care persoana a luat cunoștință de săvârșirea infracțiunii.(1^2) Condamnarea, renunțarea la judecată sau amânarea executării pedepsei față de o persoană nu poate fi dispusă exclusiv pe baza mărturiei denunțătorului dacă acestea nu sunt însoțite de alte probe. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">223.</p>\n<p class=\"lf-p\">Critica vizează dispozițiile art. 290 alin. (1^1), care prevăd limitarea temporală a beneficiului reducerii limitelor de pedeapsă ca urmare a depunerii unui denunț, împrejurare ce conduce la descurajarea persoanelor care au cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni de a sesiza organele judiciare, fapt care încalcă principiul aflării adevărului. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">224.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecției reiterează critica având același obiect și cu aceeași motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 778-782, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 290 alin. (1^1) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reține că obiecția este inadmisibilă. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">225.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dispozițiile art. III au următorul conținut: „În toate situațiile în care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se va înțelege că referirea se face la instanța de judecată competentă potrivit legii.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">226.</p>\n<p class=\"lf-p\">Autorii sesizării apreciază că art. III din lege este neconstituțional sub două aspecte: (i) întrucât contravine principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituție, și (ii) întrucât ignoră dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție, în temeiul cărora Parlamentul avea obligația de a pune de acord legea cu Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">227.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la primul aspect, pentru a determina efectul aplicării art. III din legea supusă controlului asupra Codului de procedură penală, Curtea apreciază ca fiind necesară o succintă prezentare a sferei de incidență a instituției camerei preliminare. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală; funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcția de judecată. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">228.</p>\n<p class=\"lf-p\">Instituția camerei preliminare a fost concepută „ca o instituție nouă și inovatoare“, care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“. Instituția este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul și durata, măsurile premergătoare, procedura, soluțiile ce pot fi pronunțate și contestația împotriva acestor soluții. Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenței judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluționează alte situații expres prevăzute de lege. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">229.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare, acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, astfel că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, și Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a reținut că procedura camerei preliminare a fost încredințată unui judecător, a cărui activitate se circumscrie competenței materiale, personale și teritoriale a instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional.</p>\n<p class=\"lf-p\">Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, prevăzute expres la art. 54 lit. a), b) și c) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că „activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție“. De altfel, Curtea a apreciat că „rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/ nevinovăției inculpatului“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">230.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe de altă parte, în temeiul art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară este competent a se pronunța asupra: recuzării, abținerii [art. 67 alin. (6) și art. 68 alin. (4) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la controlul judiciar/pe cauțiune, arestul preventiv, calea de atac asupra măsurilor preventive, verificarea măsurilor preventive după trimiterea în judecată/în cursul urmăririi penale [art. 203 alin. (2) și (3), art. 205 alin. (1), art. 207, art. 208, art. 211 alin. (2), art. 214, art. 216 alin. (2) din Codul de procedură penală], măsurilor de protecție cu privire la martorii amenințați [art. 126 alin. (7) din Codul de procedură penală], luării și ridicării măsurilor provizorii de siguranță cu caracter medical - obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246 din Codul de procedură penală), internării medicale provizorii (art. 247-248 din Codul de procedură penală), luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din Codul de procedură penală), contestației împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară [art. 250 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(6)</span>din Codul de procedură penală], restituirii lucrurilor (art. 255 din Codul de procedură penală), amenzii judiciare (art. 284 din Codul de procedură penală), confiscării (art. 315 din Codul de procedură penală), soluționării contestațiilor împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic inferioară [art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la persoana juridică [art. 491 alin. (3) și art. 493 din Codul de procedură penală], precum și asupra sesizării privind luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris în caz de clasare sau renunțare la urmărirea penală, conform art. 549^1 din Codul de procedură penală. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">231.</p>\n<p class=\"lf-p\">Potrivit art. I pct. 185 din legea supusă controlului de constituționalitate, „Titlul II - Camera preliminară din partea specială, cuprinzând art. 342-348, se abrogă“. Abrogarea acestor dispoziții implică în mod evident modificarea tuturor normelor procesuale penale care se referă sau fac trimitere la „judecătorul de cameră preliminară“ și la „procedura de cameră preliminară“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">232.</p>\n<p class=\"lf-p\">În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că „este de datoria Parlamentului să opereze, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenții impuse cu evidență nu numai de necesitatea recorelării dispozițiilor sub aspectul normelor de tehnică legislativă, deci prin raportare la Legea nr. 24/2000, ci, în primul rând, de necesitatea conformității acelor dispoziții cu normele Constituției. Demersul legiuitorului este unul firesc, diligent, neprevăzut în mod expres de un text legal sau regulamentar, dar care urmărește respectarea art. 1 alin. (5) din Constituție, referitor la principiul general al obligativității respectării Constituției și a supremației sale și impus de principiul colaborării loiale și cu bună-credință între autoritățile publice, în exercitarea atribuțiilor acestora, derivat din normele fundamentale“ (paragraful 101 al Deciziei nr. 251 din 19 aprilie 2018). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">233.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redarea lor într-o nouă formulare.(2) Pentru exprimarea normativă a intenției de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziția propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma «se modifică și va avea următorul cuprins:», urmată de redarea noului text.(3) Procedeul de a se menționa generic, în finalul unui act normativ, că un alt act normativ conex sau texte din acel act «se modifică corespunzător» trebuie evitat. De asemenea, nu se utilizează, pentru a exprima o modificare, redarea doar a unor fragmente ori sintagme dintr-un text. Modificarea trebuie să cuprindă în întregime textul vizat, cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări“. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">234.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, art. 61 alin. (2) din aceeași lege dispune că: „(2) Prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil și de terminologie, precum și succesiunea normală a articolelor.“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">235.</p>\n<p class=\"lf-p\">Analizând modificările operate asupra Codului de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul, abrogând instituția „Camerei preliminare“, a modificat actul normativ prin două procedee diferite, care, privite coroborat, generează imprevizibilitatea actului. Primul procedeu pentru care legiuitorul a optat, aparent cu respectarea normelor de tehnică legislativă, a fost modificarea expresă a unor norme care conțineau instituția judecătorului de cameră preliminară. Astfel, în cadrul legii criticate, la art. I pct. 3, 12, 22-25, 28, 31, 33-34, 37, 52, 65, 89-93, 97-101, 106-109, 113, 115-123, 126, 128-129, 131-135, 146, 149, 152-153, 163-166, 174-176, 178-182, 184, 198, 209-211, 213-216 și la art. II pct. 1 și 2, modificările vizează exclusiv intervenții legislative determinate de renunțarea la judecătorul de cameră preliminară. În toate aceste norme, legiuitorul a optat pentru eliminarea din text a sintagmei „judecătorul/judecătorului de cameră preliminară“, fără înlocuirea acesteia cu sintagma „instanța de judecată competentă potrivit legii“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">236.</p>\n<p class=\"lf-p\">Intervenția legislativă de acest gen însă nu a vizat toate normele care se referă sau fac trimitere la „judecătorul de cameră preliminară“ și la „procedura de cameră preliminară“. Observând că în cuprinsul Codului de procedură penală mai multe norme rămân necorelate în privința acestei instituții, legiuitorul a folosit al doilea procedeu de modificare a Codului de procedură penală, respectiv a introdus art. III în legea reexaminată. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">237.</p>\n<p class=\"lf-p\">Or, aplicând prevederile art. III din legea criticată dispozițiilor Codului de procedură penală, Curtea constată că efectul lor asupra actului normativ, în ansamblul său, nu corespunde regulilor expres instituite prin Legea nr. 24/2000, întrucât operațiunea de renunțare la o sintagmă/noțiune/instituție și înlocuirea înțelesului ei cu un altul se realizează printr-un procedeu impropriu, generator prin el însuși de neclaritate și imprecizie. Dispozițiile modificate ar fi trebuit identificate în mod expres, tehnica legislativă statuând că „se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare“, „fără a se utiliza, pentru a exprima o modificare, redarea doar a unor fragmente ori sintagme dintr-un text“, fiind necesar ca modificarea „să cuprindă în întregime textul vizat, cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări“. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">238.</p>\n<p class=\"lf-p\">Analizând comparativ legea modificată (Codul de procedură penală) și legea modificatoare (legea supusă controlului de constituționalitate), rezultă că referiri la „judecătorul de cameră preliminară“ sau la „procedura camerei preliminare“ se regăsesc în continuare în mai multe articole rămase nemodificate, printre care art. 211 alin. (2), art. 214 alin. (1), art. 215^1 alin. (7), art. 220 alin. (1), art. 249 alin. (1) și alin. (6), art. 250^1 alin. (1) și alin. (2) sau art. 396 alin. (9) din Codul de procedură penală. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">239.</p>\n<p class=\"lf-p\">Legiuitorul ar fi trebuit, în reexaminarea legii, să modifice în mod corespunzător fiecare dintre aceste dispoziții, introducerea unei dispoziții cu caracter general în sensul că referirile la „judecătorul de cameră preliminară“ se înțeleg (N.B. nu „se înlocuiesc“) ca referiri la „instanța de judecată competentă potrivit legii“ afectând în mod evident claritatea și previzibilitatea legii. Dincolo de inconsecvența în aplicarea regulilor de tehnică legislativă (folosirea atât a modificării exprese, cât și a modificării implicite) în cadrul aceluiași act normativ cu privire la aceeași instituție juridică (camera preliminară), care în mod cert generează interpretări și aplicări diferite ale legii, dispozițiile art. III din lege sunt susceptibile ele însele de a genera neclaritatea normelor procesuale pe care le vizează, întrucât înlocuirea trimiterilor făcute la „judecătorul de cameră preliminară“ cu sintagma „instanța de judecată competentă potrivit legii“ dă naștere unor dispoziții ambigue, repetitive, de tipul „instanța de judecată competentă potrivit legii sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere (...)“ [a se vedea art. 220 alin. (1) din cod] sau „împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către instanța de judecată competentă potrivit legii, de instanța de judecată sau de instanța de apel (...)“ [art. 250^1 alin. (1) din cod]. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">240.</p>\n<p class=\"lf-p\">Mai mult, operând cu cele două modalități de corelare a normelor Codului de procedură penală (modificare expresă și modificare implicită) în procesul de adaptare la noua configurație a procesului penal, din care a fost înlăturată camera preliminară, legiuitorul omite faptul că o serie de dispoziții ale Codului de procedură penală fac referire la „procedura camerei preliminare“. Ca urmare a acestei omisiuni, aceste dispoziții rămân neschimbate, întrucât ele nu cad nici sub incidența modificărilor exprese, punctuale, nici a modificării întemeiate pe art. III din legea criticată. În această situație sunt, cu titlu exemplificativ, dispozițiile art. 211 alin. (2), art. 215^1 alin. (7) sau art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, care vor rămâne în fondul activ al legislației. Cu alte cuvinte, deși abrogă procedura camerei preliminare, legiuitorul nu a realizat corelările necesare impuse și prin jurisprudența Curții Constituționale, astfel încât în Codul de procedură penală rămân norme ce fac trimitere în continuare la această procedură. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">241.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere argumentele prezentate, Curtea apreciază că inconsecvența legiuitorului cu privire la modul de reglementare a abrogării instituției camerei preliminare demonstrează abordarea neunitară în efectuarea modificărilor Codului de procedură penală, cu efecte asupra calității întregului act normativ. Sunt afectate claritatea, precizia și previzibilitatea legii, având în vedere că, potrivit jurisprudenței instanței de control constituțional, cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează. Așadar, în condițiile în care corelarea tehnico-legislativă este necesară pentru asigurarea acestor cerințe, modalitatea concretă în care Parlamentul a ales să o realizeze în privința instituției judecătorului de cameră preliminară, respectiv a procedurii de cameră preliminară contravine art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta referitoare la calitatea legii. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">242.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe lângă aspectele referitoare la lipsa de claritate și previzibilitate a normei, care generează confuzie în aplicarea normelor procesuale penale la care face trimitere sau pe care omite să le modifice pentru a conferi unitate și coerență întregului act normativ, aspecte analizate în prealabil, Curtea constată că norma criticată este deficitară și sub aspectul punerii sale de acord cu Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, prin care s-au analizat dispozițiile cu caracter tranzitoriu și final ale legii modificatoare. Astfel, prin decizia menționată, paragraful 1032, Curtea a constatat că, „în condițiile în care, prin art. I pct. 224, potrivit căruia „Titlul II - Camera preliminară din partea specială, cuprinzând art. 342-348, se abrogă“ [art.</p>\n<p class=\"lf-p\">I pct. 185 din prezenta lege], legiuitorul elimină procedura camerei preliminare, fază obligatorie a procesului penal, omisiunea de a reglementa în cadrul art. II prevederile cu caracter tranzitoriu referitoare la cauzele aflate în această procedură, la momentul intrării în vigoare a legii abrogatoare, este de natură a crea incertitudine cu privire la modul de desfășurare a procesului penal, fapt inadmisibil din perspectiva caracterului previzibil și echitabil al procedurii penale. În ceea ce privește principiul previzibilității legii, Curtea observă că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate.</p>\n<p class=\"lf-p\">Referitor la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunțată în Cauza Petra împotriva României), iar cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).“ ...</p>\n<p class=\"lf-p\">243.</p>\n<p class=\"lf-p\">Or, reglementând doar „înlocuirea“ sintagmei „judecătorul de cameră preliminară“ cu sintagma „instanța de judecată competentă potrivit legii“, Parlamentul ignoră obligația stabilită prin decizia Curții Constituționale și refuză să reglementeze prevederile cu caracter tranzitoriu referitoare la cauzele aflate în această procedură, la momentul intrării în vigoare a legii abrogatoare. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">244.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(5)</span>Sentințele prin care s-a dispus, potrivit legii vechi, restituirea cauzei procurorului cu privire la care termenul de declarare a recursului nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse contestației, potrivit art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală.(6) Contestația prevăzută la alin. (5) se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară al instanței ierarhic superioare celei căreia îi revine, potrivit legii noi, competența să judece cauza în primă instanță ori, după caz, de către completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.(7) Cererile de recurs împotriva sentințelor prevăzute la alin. (5), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera contestații.(8) Termenul de declarare a contestației prevăzute la alin. (5) se calculează potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968.“ ...</div>\n<p class=\"lf-p\">245.</p>\n<p class=\"lf-p\">Dacă, prin aceste reglementări, legiuitorul dispunea norme tranzitorii exprese, menite să asigure previzibilitate și certitudine cu privire la modul de desfășurare a procesului penal, în prezent, prin omisiunea de a institui norme care să regleze situațiile pendinte, în curs de desfășurare la data succesiunii celor două legi, apare neclar ce se întâmplă cu cauzele aflate în procedura camerei preliminare, dacă rămân spre soluționare judecătorului de cameră preliminară. Aparent, cauzele aflate în procedura camerei preliminare se vor desfășura după procedura reglementată în lege la art. I pct. 188 - Verificări prealabile la judecată în primă instanță, cuprinzând art. 370^1-370^5. Însă, așa cum s-a arătat în prealabil, judecătorul de cameră preliminară este competent, în temeiul art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, să se pronunțe cu privire la o serie de alte chestiuni, care nu vizează verificările prealabile după sesizarea instanței prin rechizitoriu.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, nu rezultă expres din textul legii dacă hotărârile pronunțate în procedura camerei preliminare după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă, și nici cine soluționează plângerea formulată în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. În lipsa elementelor de circumstanțiere, precizie și detaliere menționate mai sus, legea astfel modificată este o încălcare a limitelor reexaminării în interiorul cărora Parlamentul avea competența de a pune de acord dispozițiile neconstituționale cu decizia Curții Constituționale. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">246.</p>\n<p class=\"lf-p\">În concluzie prevederile art. III din legea supusă controlului încalcă prevederile art. 147 din Constituție și sunt de natură a crea incertitudine cu privire la modul de desfășurare a procesului penal, fapt inadmisibil din perspectiva caracterului previzibil și echitabil al procedurii penale. Întrucât norma tranzitorie vizează aplicarea noilor dispoziții în procesele penale pendinte, viciul de care este afectată se răsfrânge asupra întregului act normativ, astfel încât Curtea urmează să constate neconstituționalitatea legii supuse controlului, în ansamblul său. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">247.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reține că, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituționale cu o decizie a Curții Constituționale, Parlamentul, în principiu, are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenția asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Însă, așa cum s-a statuat mai sus, în paragraful 167 al prezentei decizii, această libertate a Parlamentului este restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curții Constituționale pronunțată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenției legislative, a fost declarată neconstituțională.</p>\n<p class=\"lf-p\">Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanșată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale de acord cu Constituția, să adopte normele care transpun actul jurisdicțional al Curții, eliminând viciile de neconstituționalitate constatate. Această obligație izvorăște direct din textul constituțional al art. 147 și impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituționalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanței constituționale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) și (4) din Constituție, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curții Constituționale, are un drept de selecție cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să mențină în legislație norme afectate de vicii de neconstituționalitate, fapt ce nu poate fi acceptat. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">248.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, conformarea cu obligația prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituție implică, pe de o parte, o intervenție legislativă permanent limitată la considerentele și dispozitivul deciziei Curții Constituționale și, pe de altă parte, odată declanșată procedura de modificare a legii în scopul punerii sale de acord cu o decizie a Curții Constituționale pronunțată în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori, intervenția ulterioară a legiuitorului nu poate fi abandonată, acesta fiind obligat să adopte normele care transpun actul jurisdicțional al Curții. Admiterea unei soluții contrare care ar permite legiuitorului să opteze pentru abandonarea procedurii legislative cu un atare scop ar echivala cu păstrarea soluției legislative declarate neconstituționale pe calea controlului de constituționalitate a posteriori și, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curții care a stat la baza inițiativei legislative modificatoare.</p>\n<p class=\"lf-p\">O astfel de conduită a Parlamentului ar anula însuși scopul legiferării, acela de a armoniza legislația cu deciziile Curții Constituționale, încălcând obligația constituțională consacrată de art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. Or, în conformitate cu rolul Curții Constituționale și cu valențele controlului de constituționalitate, procesul de reexaminare a legii implică în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului și o analiză aplicată și responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituționale, prin raportare la considerentele deciziei. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">249.</p>\n<p class=\"lf-p\">În jurisprudența sa referitoare la interpretarea art. 147 alin. (2) din Constituție, Curtea a statuat, de principiu, că, în situația în care constată neconstituționalitatea unei legi în ansamblul său, și nu doar a unor dispoziții din aceasta, „pronunțarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecința fiind încetarea procesului legislativ în privința respectivei reglementări“. Totodată, în considerarea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, care stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“, Curtea a mai reținut următoarele: „Competența de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigențele Legii fundamentale.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, opțiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituțională a admis o sesizare de neconstituționalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituție și de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 50, sau Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, paragraful 35).</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 50, Curtea a stabilit că reexaminarea, mai exact punerea de acord a deciziei, se aplică numai atunci când Curtea a constatat neconstituționalitatea unor dispoziții ale acesteia, și nu atunci când neconstituționalitatea vizează actul normativ în ansamblul său, în caz contrar încălcându-se art. 147 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragrafele 45-48). Totodată, prin Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, paragraful 36, Curtea a stabilit faptul ca art. 147 alin. (2) din Constituție nu este incident, întrucât prin decizia Curții Constituționale a fost constatată neconstituționalitatea legii în ansamblul său, iar nu doar a unor dispoziții din cuprinsul acesteia“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Așadar, așa cum este statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudența Curții Constituționale, în situația constatării neconstituționalității legii în ansamblul său, pronunțarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecința fiind încetarea procesului legislativ în privința respectivei reglementări. Parlamentului îi revine obligația să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituționalității legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza inițierii unui nou demers legislativ cu privire la același domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia Curții Constituționale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019, paragraful 42, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 88, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 86, sau Decizia nr. 141 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 17 mai 2019, paragraful 96). ...</p>\n<p class=\"lf-p\">250.</p>\n<p class=\"lf-p\">Curtea reține că jurisprudența sa vizează, cu caracter general, inițiativele legislative reglementate de art. 74 din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 383 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 4 iulie 2019, paragraful 26). Cu privire însă la ipoteza particulară a unei legi care are ca scop punerea în acord a unor prevederi neconstituționale cu dispozițiile Constituției, Curtea reține incidența dispozițiilor constituționale ale art. 147 alin. (2), potrivit căruia „În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale“, și ale art. 147 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(4)</span>, conform căruia „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor“. Așa fiind, aplicând jurisprudența de principiu a Curții Constituționale referitoare la efectele deciziei de constatare a neconstituționalității unei legi în ansamblul său la situația specifică a legilor de transpunere a deciziilor instanței constituționale, obligatorii pentru Parlament în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituție, este evident că, în cazul constatării neconstituționalității unei astfel de legi, în ansamblul ei, decizia Curții nu poate avea ca efect încetarea procesului legislativ în privința respectivei reglementări, întrucât o atare consecință atașată actului jurisdicțional ar fi de natură să împiedice Parlamentul în îndeplinirea obligației constituționale expres prevăzute de art. 147 alin.</div>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(2)</span>. Mai mult, nici legiuitorul nu poate opta pentru abandonarea procedurii legislative inițiate, întrucât, așa cum s-a menționat, o atare opțiune ar avea ca efect păstrarea soluției legislative declarate neconstituționale pe calea controlului de constituționalitate a posteriori și, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curții care a stat la baza inițiativei legislative modificatoare. ...</div>\n<p class=\"lf-p\">251.</p>\n<p class=\"lf-p\">Așadar, sub aspectul efectelor pe care le produce decizia de constatare a neconstituționalității unei legi, în ansamblul ei, diferența specifică dintre legea de transpunere a deciziilor instanței constituționale, declarată neconstituțională în ansamblul ei, și celelalte tipuri de legi, declarate neconstituționale, în ansamblul lor, este dată de reglementarea expresă din art. 147 din Constituție, care instituie în sarcina Parlamentului obligația de a asigura constituționalizarea normelor legale, în acord cu deciziile instanței constituționale. Având în vedere aceste argumente, ca efect al prezentei decizii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (2) și (4) din Legea fundamentală, Parlamentului îi revine în continuare obligația să reexamineze legea supusă controlului, iar, în cadrul acestei proceduri, să se conformeze celor statuate atât prin prezenta decizie, cât și prin deciziile anterioare la care Curtea Constituțională a făcut trimitere. ...</p>\n<p class=\"lf-p\">252.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, ...</p>\n<p class=\"lf-p\">CURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:</p>\n<p class=\"lf-p\">Admite obiecția de neconstituționalitate formulată de un număr de 78 de deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România și de Președintele României și constată că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul ei, este neconstituțională.</p>\n<p class=\"lf-p\">Definitivă și general obligatorie.</p>\n<p class=\"lf-p\">Decizia se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și prim-ministrului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.</p>\n<p class=\"lf-p\">Pronunțată în ședința din data de 29 iulie 2019.</p>\n<p class=\"lf-p\">PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-șef, Mihaela Senia Costinescu OPINIE CONCURENTĂ În acord cu soluția pronunțată de Curte în ceea ce privește admiterea obiecției de neconstituționalitate și constatarea neconstituționalității Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, considerăm că sesizarea formulată de un număr de 78 de deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România și de Președintele României trebuia admisă și prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5), coroborate cu art. 69 din Constituție, în ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților, legea fiind avizată de comisia specială, prin raportul din data de 24 aprilie 2019, și, în aceeași zi, dezbătută și aprobată în ședința Camerei Deputaților.</p>\n<p class=\"lf-p\">Argumentele care susțin neconstituționalitatea legii și sub acest aspect au fost pe larg prezentate în Opinia separată semnată de judecătorul Daniel Marius Morar formulată la Decizia Curții Constituționale nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, opinie la care facem trimitere în mod corespunzător.</p>\n<p class=\"lf-p\">Judecător,Daniel Marius Morar OPINIE CONCURENTĂ Sesizările de neconstituționalitate formulate de Președintele României și de un număr de 78 de deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România se impuneau a fi admise și în ceea ce privește critica de neconstituționalitate extrinsecă care a vizat faptul că legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție, deoarece raportul Comisiei parlamentare speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din fața Camerei Deputaților, a fost difuzat deputaților în chiar ziua votului, așadar, cu nerespectarea termenului de cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților, ceea ce determină neconstituționalitatea legii, în ansamblul său.</p>\n<p class=\"lf-p\">Cu privire la această critică de neconstituționalitate extrinsecă arătăm următoarele:</p>\n<p class=\"lf-p\">Conform art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016: „(2) Raportul [întocmit de comisia sesizată în fond - sn] va fi imprimat și difuzat deputaților cu cel puțin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților, în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaților este prima Cameră sesizată, și cu cel puțin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaților este Cameră decizională“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Or, analizând procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituționalitate, constatăm că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost reexaminată și adoptată în data de 10 decembrie 2018, în plenul Senatului și înaintată Camerei Deputaților, în calitate de Cameră decizională. La data de 12 decembrie 2018, legea a fost trimisă pentru raport Comisiei parlamentare speciale comune, care a întocmit un nou raport, pe care l-a depus în data de 24 aprilie 2019. În aceeași zi, plenul Camerei Deputaților, în temeiul art. 75 și art. 76 alin. (1) din Constituție, a luat în dezbatere și a adoptat legea (181 de voturi pentru, 83 contra și o abținere), pe care a trimis-o spre promulgare Președintelui României, în data de 2 mai 2019.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ca atare, în cauză, se constată că raportul întocmit de Comisia parlamentară specială comună a fost depus în data de 24 aprilie 2019, iar legea a fost adoptată în aceeași zi, în condițiile în care forma legii adoptate în Senat a fost transmisă Camerei Deputaților în data de 10 decembrie 2018.</p>\n<p class=\"lf-p\">În jurisprudența sa [Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012], Curtea a statuat că:Autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice și poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreționar, abuziv, cu încălcarea atribuțiilor constituționale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituțional referitor la autonomia Parlamentului de a-și stabili reguli interne de organizare și funcționare [art. 64 alin. (1)] și principiul constituțional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităților publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituției, atribuții specifice democrației constituționale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naționale de apărare a țării etc.), Curtea apreciază că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze și să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituții sau autorități publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curții Constituționale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curții de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informații), precum și regulile de organizare și funcționare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfășurarea activităților parlamentare în scopul îndeplinirii atribuțiilor constituționale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român își exercită suveranitatea națională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin.</p>\n<div class=\"lf-abs\"><span class=\"lf-abs-num\">(1)</span>din Constituție.Ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerințele privind claritatea și previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o libertate de acțiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispozițiile art. 69 din Constituție referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altă parte, să garanteze autorității legiuitoare posibilitatea de a-și îndeplini rolul constituțional. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea atribuțiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său.Regulamentul parlamentar trebuie interpretat și aplicat cu bună-credință și în spiritul loialității față de Legea fundamentală În prezenta cauză, Curtea nu este chemată să verifice numai dacă a fost respectat Regulamentul Camerei Deputaților, ci dacă, prin conduita sa, Camera Deputaților a încălcat garanțiile procedurale pe care le are la îndemână deputatul pentru a-și exercita mandatul în serviciul poporului, respectiv de a cunoaște amendamentele depuse, de a formula propriile amendamente și de a vota în cunoștință de cauză propunerea/proiectul de lege. De aceea, se rețin ca norme de referință art. 69 alin. (1) și art. 74 din Constituție, raportate la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție referitor la statul de drept, democrație și obligația respectării supremației Constituției.</div>\n<p class=\"lf-p\">Desfășurarea procesului legislativ în cauza analizată denotă faptul că încălcarea termenului de 5 zile din regulament (s.n. termenul este de 5 zile întrucât Camera Deputaților a fost Cameră decizională), aspect care în sine nu atrage neconstituționalitatea extrinsecă a unui act normativ, a avut însă aptitudinea să ducă la imposibilitatea exercitării plenare a mandatului de deputat, în sensul că nu au putut fi luate la cunoștință amendamentele adoptate în comisia sesizată în fond și dezbătute în mod real, nu s-au putut depune sau sa limitat extrem de sever dreptul deputaților de a depune amendamente și nu a fost exprimat un vot în deplină cunoștință de cauză.</p>\n<p class=\"lf-p\">Practic, legiuitorul nu a respectat garanțiile pe care Regulamentul Camerei Deputaților le instituie în consacrarea mandatului reprezentativ prevăzut de Constituție, termenul de 5 zile, pus la dispoziția parlamentarilor membri ai Camerei decizionale, fiind anulat.</p>\n<p class=\"lf-p\">O asemenea concluzie derivă din complexitatea actului modificator și amploarea modificărilor operate, din faptul că problemele ce s-ar fi impus a fi dezbătute vizează chiar Codul de procedură penală al României, iar aspectele modificate în privința diverselor instituții de drept sunt extrem de sensibile pentru societate și evoluția ei.</p>\n<p class=\"lf-p\">Astfel, nu este vorba doar de încălcarea unui simplu termen procedural, ci de consecințele pe care le produce sau le poate produce o asemenea încălcare având în vedere importanța problemelor dezbătute.</p>\n<p class=\"lf-p\">Politica penală și procedural penală a statului nu poate fi dezbătută și votată într-o Cameră a Parlamentului într-o singură zi; ea reflectă starea și evoluția societății în contextul fenomenului infracțional, ea implică luarea unei decizii de natură legislativă care are repercusiuni deosebite asupra dezvoltării societății și nu reflectă o necesitate de moment. Ea nu trebuie să fie contradictorie sau să răspundă dorinței unei anumite opțiuni politice, ci trebuie să răspundă cerințelor societății, protejând interesele generale ale acesteia. Or, pentru aceasta, deputatul trebuie să aibă asigurată posibilitatea de a lua cunoștință de proiectul/propunerea legislativă, amendamentele aduse, raportul și avizele comisiilor permanente, dar și de a se informa sau consulta cu alți actori politici sau instituționali; numai în aceste condiții își poate forma o opinie asupra problemei dezbătute și numai în aceste condiții votul său, eminamente politic, poate fi dat în deplină cunoștință de cauză.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin urmare, se constată că deputații au fost puși în situația de a nu putea participa în mod real la dezbaterea parlamentară, aceasta fiind dusă în derizoriu, căpătând valențele unui simulacru.</p>\n<p class=\"lf-p\">Or, înseși exigențele statului de drept și principiile care stau la baza democrației se opun unei paradigme care să ridice la rang de principiu constituțional aparența sau mimarea dezbaterii parlamentare. De aceea, ori de câte ori, prin nerespectarea unui termen procedural asociat dezbaterii parlamentare, are loc o încălcare a exercitării plenare a mandatului parlamentar, Curtea este îndrituită să intervină și să constate neconstituționalitatea extrinsecă a actului normativ respectiv, prin raportare la art. 69 alin. (1) și art. 74 din Constituție, cu reținerea încălcării art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, așa cum s-ar fi impus și în cauza de față.</p>\n<p class=\"lf-p\">Totodată, cu privire la nerespectarea termenului de 5 zile, în punctul de vedere transmis de președintele Camerei Deputaților, s-a susținut că în procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituționalitate nu sunt incidente dispozițiile art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, ci dispozițiile art. 69 alin. (3), care prevăd expres că: „La propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, în unanimitate, poate aproba înscrierea pe ordinea de zi a proiectelor de legi sau a propunerilor legislative, care se vor supune dezbaterii și adoptării, în ziua ședinței de plen a Camerei Deputaților“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Ca urmare a acestei apărări, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, au fost solicitate președintelui Camerei Deputaților informații cu privire la desfășurarea procedurii legislative referitoare la legea supusă controlului de constituționalitate. Având în vedere că norma regulamentară prevede întrunirea cumulativă a două condiții: existența unei propuneri motivate a unor subiecte de drept expres determinate, respectiv aprobarea propunerii, în unanimitate, de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, Curtea a solicitat documentele care conțin propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar, formulată în temeiul dispozițiilor art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, adresată Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, în vederea înscrierii pe ordinea de zi a propunerii legislative în ziua ședinței de plen a Camerei Deputaților din 24 aprilie 2019, precum și documentul care atestă aprobarea, în unanimitate, a acestei propuneri de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare.</p>\n<p class=\"lf-p\">Prin Adresa nr. 1/1.723 din 20 mai 2019, înregistrată la Curte cu nr. 4.045 din 20 mai 2019, președintele Camerei Deputaților a comunicat că, „în conformitate cu prevederile art. 38 și art. 39 din Regulamentul Camerei Deputaților, înscrierea legii la care faceți referire pe ordinea de zi a ședinței Camerei Deputaților se aprobă de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. Dispozițiile art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților referitoare la unanimitatea voturilor liderilor grupurilor parlamentare pentru înscrierea pe ordinea de zi a Camerei Deputaților de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare a unui anumit proiect de lege se aplică numai în situația în care în ziua ședinței de plen a Camerei Deputaților se solicită completarea ordinii de zi cu o anumită inițiativă legislativă. În situația legii la care faceți referire în solicitare, nu a fost necesară unanimitatea voturilor liderilor grupurilor parlamentare, întrucât ședința Comitetului liderilor grupurilor parlamentare a avut loc în ziua precedentă plenului Camerei Deputaților, ședința Comitetului liderilor grupurilor parlamentare ținându-se în data de 23.04.2019, iar ședința plenului Camerei Deputaților având loc în data de 24.04.2019“.</p>\n<p class=\"lf-p\">La răspunsul formulat a fost atașat un extras al stenogramei ședinței Biroului permanent al Camerei Deputaților din data de 23 aprilie 2019, prin care se atestă că ședința a fost condusă de vicepreședintele Camerei, dl Florin Iordache, participanții la ședință, intervenția dlui Iordache cu privire la cvorumul de ședință și răspunsul „Nu“ la întrebarea „Dacă la ordinea de zi a ședinței de Birou permanent sunt intervenții?“. La punctul 3 al stenogramei menționate anterior, intitulat „Notă privind inițiativele legislative pentru care rapoartele comisiilor au fost depuse și distribuite în perioada 16-18 aprilie 2019, care, la propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, în unanimitate, poate aproba înscrierea pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, pentru a fi dezbătute în ziua de miercuri, 24 aprilie 2019“, se găsește intervenția dlui Iordache prin care solicită Comitetului liderilor să aleagă din lista privind inițiativele pentru care rapoartele au fost depuse și distribuite în perioada 16-18 aprilie 2019: „Comitetul liderilor, vă rog, dacă considerați, puteți alege din această listă să stabiliți ordinea de zi pentru ședința de mâine“.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, este atașat un extras al ședinței Comitetului liderilor grupurilor parlamentare din 23 aprilie 2019, prin care se atestă că ședința a fost condusă de liderul Grupului parlamentar al P.S.D., dl Alfred Robert Simonis, și participanții la ședință. Extrasul conține dezbaterea referitoare la propunerea dlui Alfred Robert Simonis de a introduce Pl-x 373/2018 (Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), sub rezerva primirii raportului, în ședința plenului din 24 aprilie 2019. În urma dezbaterilor, cu trei voturi împotrivă, trei pentru și o abținere, propunerea a fost adoptată.</p>\n<p class=\"lf-p\">Din analiza documentelor prezentate rezultă că nu a existat o propunere motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar și nici documentul care să ateste aprobarea, în unanimitate, a acestei propuneri de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, potrivit art. 69 alin. (3) din regulament. În cauza de față, potrivit stenogramei de ședință a Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, propunerea formulată de liderul Grupului parlamentar al P.S.D. nu a fost motivată și a fost adoptată cu trei voturi împotrivă, trei pentru și o abținere, astfel că această decizie nu a întrunit nici măcar majoritatea voturilor.</p>\n<p class=\"lf-p\">Mai mult, constatăm că includerea pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților din 24 aprilie 2019 s-a realizat cu privire la un act normativ pentru care raportul comisiei de fond nu fusese depus și distribuit. Or, așa cum reiese din chiar stenograma ședinței din 23 aprilie 2019, Comitetul liderilor urma să stabilească ordinea de zi, alegând din lista privind inițiativele pentru care rapoartele au fost depuse și distribuite în perioada 16-18 aprilie 2019.</p>\n<p class=\"lf-p\">De asemenea, observăm lipsa de consecvență a președintelui Camerei Deputaților, care, prin punctul de vedere transmis Curții în data de 9 mai 2019, invocă dispozițiile art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților (normă cu caracter special) pentru a motiva inaplicabilitatea dispozițiilor art. 69 alin. (2) din același regulament (normă cu caracter general), pentru ca ulterior, prin răspunsul formulat la solicitarea prezentării documentelor aferente, transmis în data de 20 mai 2019, să invoce prevederile art. 38 și art. 39 din regulament referitoare la aprobarea înscrierii legii pe ordinea de zi a ședinței plenului Camerei Deputaților de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, dispoziții cu caracter general care atrag tocmai incidența prevederilor art. 69 alin. (2), pe care inițial a contestat-o.</p>\n<p class=\"lf-p\">Chiar dacă am admite incidența dispozițiilor art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților (evident, doar dacă ar fi fost respectate cele două condiții cumulative) pentru a refuza aplicarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 69 alin. (2) din regulament, se impune să facem trimitere la cele statuate de Curte în Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, și reiterate constant, ulterior, în jurisprudența sa (spre exemplu, Decizia nr. 209/2012). Astfel, Curtea a reținut că, potrivit „poziției preeminente a Parlamentului în sistemul autorităților publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranității naționale rezultată din alegerile parlamentare. [...] Camerele nu ar putea păși direct la dezbaterea și adoptarea unei legi, fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfășura în plen“.</p>\n<p class=\"lf-p\">Însă Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne și pe care chiar el și le înființează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - și cu atât mai puțin unui grup de parlamentari - suveranitatea națională cu care electoratul la împuternicit în urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul țării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conținut acestei plenitudini. [...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituțional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 110 și art. 58 din Constituție [art. 111 și art. 61 din Constituția revizuită].“ Aceste argumente sunt a fortiori aplicabile cu privire la activitatea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, care nu poate decide înlăturarea dreptului membrilor Parlamentului de a lua cunoștință și de a dezbate o lege cu un conținut normativ atât de complex și cu efecte importante în societate.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere argumentele prezentate, constatăm conduita vădit arbitrară a legiuitorului, care ignoră, în mod constant, normele regulamentare, recomandarea Curții Constituționale cuprinsă în Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragrafele 48-49, potrivit căreia „parlamentarii, fie că provin din rândul majorității, fie că provin din cel al opoziției, trebuie să se abțină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale și să respecte o regulă de proporționalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile“, și, implicit, principiul exercitării cu bună-credință și în spirit de loialitate față de valorile constituționale a drepturilor procedurale parlamentare.</p>\n<p class=\"lf-p\">Nerespectarea termenelor prevăzute în propriile regulamente de organizare și funcționare împiedică Parlamentul să își exercite funcția de legiferare în mod efectiv, transformând actul decizional al votului într-o formalitate care lipsește de efecte juridice norma cuprinsă în art. 69 din Constituție. Procesul legislativ desfășurat cu privire la legea supusă controlului de constituționalitate în prezenta cauză nu a presupus o dezbatere reală asupra inițiativei legislative, în sensul că nu a avut loc un schimb de idei cu privire la conținutul normativ al acesteia. Mai mult, în absența dezbaterilor, participarea membrilor Parlamentului la procesul legislativ a fost golită de conținut, reducându-se la votarea propunerii legislative în lipsa oricărei cunoașteri a conținutului acesteia, ceea ce este de neconceput într-un stat de drept.</p>\n<p class=\"lf-p\">Având în vedere toate aspectele relevate mai sus, considerăm că Sesizările de neconstituționalitate formulate de Președintele României și de un număr de 78 de deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Uniunii Salvați România se impuneau a fi admise și în ceea ce privește critica de neconstituționalitate extrinsecă care a vizat faptul că legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție, deoarece raportul Comisiei parlamentare speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din fața Camerei Deputaților, a fost difuzat deputaților în chiar ziua votului, așadar, cu nerespectarea termenului de cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților, ceea ce determină neconstituționalitatea legii, în ansamblul său.</p>\n<p class=\"lf-p\">Judecători,dr. Livia Stanciuprof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu ----</p></div>", "next": 0}