Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție.
\n148.
\nÎn temeiul art. 70 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, „Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de un prim-adjunct și un adjunct“. Mai mult, dispozițiile art. 72 din lege prevăd că „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție exercită, direct sau prin procurori anume desemnați, controlul asupra tuturor parchetelor“. Reglementând organizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederile art. 75 teza întâi din lege stabilesc că acesta „are în structură secții conduse de procurori-șefi, care pot fi ajutați de adjuncți“. ...
\n149.
\nDin analiza coroborată a tuturor acestor norme rezultă că procurorul șef de secție din structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este subordonat conducătorului acestui parchet. Așa cum s-a precizat mai sus, Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este o structură specializată din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că procurorul șef al acestei secții este subordonat ierarhic procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. ...
\n150.
\nPrin urmare, Curtea constată că autorii sesizării își formulează critica pornind de la premisa greșită că modalitatea de numire a procurorului șef determină „independența totală față de Parchetul din care face parte“. Or, împrejurarea că procurorul șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție este numit de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 88^1 alin. (4) din legea supusă controlului de constituționalitate, în vreme ce procurorii șefi - al Direcției Naționale Anticorupție și, respectiv, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - sunt numiți de Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu prezintă relevanță din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 132 alin. (1) din Constituție. Cu alte cuvinte, indiferent de modul de numire în funcțiile de conducere în cadrul parchetelor, potrivit principiului constituțional al controlului ierarhic pe care se fundamentează activitatea procurorilor, toți aceștia sunt subordonați procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. ...
\n151.
\nAstfel, în raporturile dintre procurorul șef al Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt aplicabile dispozițiile art. 64 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora „(1) Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine“, iar „(3) Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale“. De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art. 304, art. 335 alin. (1), art. 328 alin. (1) sau în art. 339 alin. (2) din Codul de procedură penală. ...
\n152.
\nPentru aceste argumente, Curtea constată că normele introduse prin dispozițiile art. I pct. 45, în ceea ce privește art. 88^1 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, respectă principiul constituțional consacrat de art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală. ...
\n154.
\nDispozițiile art. 88^1 alin. (5) din legea supusă controlului de constituționalitate au următorul conținut: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public.“ ...
\n155.
\nAnalizând dispozițiile criticate, Curtea reține că, prin instituirea unor structuri de parchet cărora legea le atribuie competență exclusivă în domeniile proprii de activitate investigativă, pot apărea situații în care două sau mai multe astfel de entități se consideră deopotrivă competente să instrumenteze o cauză sau, dimpotrivă, se consideră toate necompetente și își declină reciproc competența. Conflictele de competență pot fi pozitive sau negative. ...
\n156.
\nÎn temeiul art. 58 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, „Organul de urmărire penală este dator să își verifice competența imediat după sesizare“, iar „Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență și trimite cauza procurorului competent“. Mai mult, dispozițiile art. 63 alin. (4) teza întâi prevăd că „Conflictul de competență dintre 2 sau mai mulți procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora“. ...
\n157.
\nPrin urmare, dispozițiile art. 88^1 alin. (5) din legea supusă controlului de constituționalitate au ca scop rezolvarea unor astfel de situații, stabilind competența procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care este procurorul ierarhic imediat superior în subordinea căruia își desfășoară activitatea structurile de parchet aflate în conflict, de a decide cărei structuri îi revine competența de a efectua urmărirea penală în respectiva cauză. Norma criticată nu face altceva decât să transpună norma cu caracter general, cuprinsă în art. 63 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, la situația concretă a unor conflicte apărute între Secția pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public, procedura de soluționare a conflictului fiind cea după care se soluționează orice conflict de competență ivit între procurori. ...
\n158.
\nDe altfel, Curtea observă că, în mod similar, dispozițiile art. 1 alin. (3^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție, „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează conflictele de competență apărute între Direcția Națională Anticorupție și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public“. ...
\n159.
\nPentru aceste argumente, Curtea apreciază că normele introduse prin dispozițiile art. I pct. 45, în ceea ce privește art. 88^1 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, respectă principiul constituțional consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, sub aspectul condițiilor de calitate pe care norma trebuie să le îndeplinească. ...
\n160.
\nCritica referitoare la dispozițiile art. I pct. 61 prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție. Art. I pct. 61 din legea supusă controlului de constituționalitate prevede că:
\nDupă articolul 134^1 se introduce un nou articol, art. 134^2, cu următorul cuprins:
\n161.
\nCritica de neconstituționalitate vizează lipsa de precizie și claritate a redactării, textul fiind lacunar cu privire la condițiile în care vor fi încadrați foștii judecători și cu privire la statutul lor profesional, împrejurare ce, în opinia autorilor sesizării, încalcă dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, referitoare la reglementarea acestor prevederi prin lege organică. ...
\n162.
\nHotărârea judecătorească, stricto sensu, reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți (quod iudex sentit) sau prin care instanța se dezînvestește; lato sensu, însă, hotărârea judecătorească vizează, pe lângă actul final al judecății (sentință, decizie și, în unele cazuri, chiar încheiere), și măsurile dispuse pe parcursul soluționării cauzei prin încheierile de ședință. În cele ce urmează, Curtea își va raporta analiza la hotărârea judecătorească, stricto sensu. ...
\n163.
\nSensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești care înfăptuiesc justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecății. Dispoziția constituțională consacră principiul legalității actului de justiție și trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituție care prevede că „Nimeni nu este mai presus de lege“ și cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituție, care prevede alte două principii constituționale: independența judecătorului și supunerea lui numai legii. Aceste dispoziții fundamentează activitatea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și fixează poziția lor față de lege, pe de altă parte. Este unanim acceptat că atribuțiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conținutului său și o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiției, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul și litera ei, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, și o aplică raportului conflictual dedus judecății, soluționându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raționament juridic, care stabilește soluția judicioasă aplicabilă situației de fapt care a generat conflictul. ...
\n164.
\nTocmai în considerarea acestei finalități, Constituția consacră principiul potrivit căruia „Justiția se înfăptuiește în numele legii“, eliminând orice altă sursă care ar putea constitui un temei al arbitrariului sau al nedreptății. Realizarea justiției nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparțial, derivat din raportarea la lege a situației de fapt și din supunerea judecătorului față de lege. Abaterea de la aceste rigori, bazată pe motive de subiectivitate, poate fi sancționată prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii judecătorești. ...
\n165.
\nÎnfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept și de consolidare a încrederii cetățeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Așa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012). ...
\n166.
\nSoluționarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată și pronunțării hotărârii judecătorești, după ce s-au închis dezbaterile în cauză. ...
\n167.
\nLa deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret și este actul procesual prin care completul de judecată verifică și evaluează materialul probator și procedural al cauzei, în vederea adoptării soluției ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt și chestiunile de drept deduse judecății. În materie penală, potrivit art. 393 alin. (2) și (3) din Codul de procedură penală, deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei. În materie civilă, potrivit art. 397 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. ...
\n168.
\nLuarea hotărârii (art. 394 din Codul de procedură penală și art. 398 din Codul de procedură civilă) trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată, iar când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului de judecată. În situația în care nu se poate întruni majoritatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergență, iar, dacă în cursul deliberării, instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor [art. 395 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi (art. 400 din Codul de procedură civilă), repune cauza pe rol. ...
\n169.
\nPotrivit art. 406 - Redactarea și semnarea hotărârii din Codul de procedură penală, hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier. Potrivit art. 426 - Redactarea și semnarea hotărârii din Codul de procedură civilă, hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul. În ipoteza litigiilor de muncă în care completul este constituit prin includerea asistenților judiciari, în temeiul art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, președintele îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea. În cazul în care unul dintre judecători sau asistenți judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el își va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluția pe care a propus-o și semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluția, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă. În toate cazurile, hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată și de către grefier. Așadar, cele două norme procedurale prevăd responsabilitatea judecătorului care a soluționat procesul de a redacta hotărârea, în cazul completelor colegiale, având compunerea prevăzută de lege, obligația de redactare revenind oricăruia dintre membrii completului. ...
\n170.
\nHotărârea prin care instanța soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere/considerentele și dispozitivul. Expunerea sau considerentele hotărârii reprezintă motivarea hotărârii. Potrivit art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală, expunerea trebuie să cuprindă, printre altele, motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză și arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză. În caz de condamnare, în temeiul art. 403 alin. (2) din cod, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta, respectiv fiecare faptă reținută de instanță în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată și actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, considerentele hotărârii vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. ...
\n171.
\nMotivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. ...
\n172.
\nÎn conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29). Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. ...
\n173.
\nObligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate“, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
\nAltfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina „instanței“ obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p.19, paragraful 59]“. De asemenea, se reține în practica instanței de contencios european al drepturilor omului că obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât „numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizată o corectă administrare a justiției“ (Hotărârea din 27 septembrie 2001, pronunțată în Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, paragraful 30). ...
\n174.
\nTotodată, în Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29, instanța europeană a arătat că „problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței“. ...
\n175.
\nÎn fine, prin Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva și semna hotărârea judecătorească, pentru că nu pot oferi garanția că s-a realizat o bună administrare a actului de justiție. „În cazul de față, Curtea este chemată să determine dacă reclamanții au beneficiat de un proces echitabil, în pofida faptului că motivarea deciziei de condamnare pronunțată de instanța națională nu a fost realizată de judecătorul care a pronunțat-o, ci de alți judecători, care nu au participat la proces“ (paragraful 38). „Curtea este conștientă de lipsa de implicare a celor doi judecători în procesul de administrare a probelor.
\nObservă că judecătorii D.K.M. și M.B. nu au participat la proces în niciun fel și și-au întocmit motivările exclusiv pe baza probelor deja existente din documentele scrise depuse la dosar“ (paragraful 42). „În ceea ce privește problema pensionării judecătorului A.K., motivul invocat pentru lipsa motivării scrise a sentinței de condamnare, care, în opinia instanțelor naționale a condus la circumstanțe excepționale care au justificat o abatere de la procedura internă standard, Curtea observă că data pensionării ar fi trebuit să fie cunoscută judecătorului A.K. în avans. Prin urmare, ar fi trebuit, în principiu, să fie luate măsuri fie pentru ca judecătoarea să finalizeze în timp util dosarele reclamanților, fie să implice un alt judecător într-un stadiu incipient al procedurii. [...] Prin urmare, Curtea nu poate fi de acord cu guvernul că au existat motive întemeiate de a se abate de la procedura standard, la care acuzatul ar fi avut dreptul în temeiul dreptului intern.
\nÎn plus, este surprinzător faptul că, în ciuda unui termen legal de treizeci de zile, motivele scrise nu au fost furnizate timp de trei ani de la pronunțarea verdictelor, timp în care dosarele au fost pierdute și a fost necesară reconstituirea lor“ (paragraful 44). „În concluzie, Curtea consideră că dreptul reclamanților la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesul nu a prezentat motivarea scrisă a sentinței de condamnare și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficiență“ (paragraful 47). ...
\n176.
\nAvând în vedere aceste argumente, Curtea Constituțională reține că redactarea hotărârii judecătorești, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, este rezultatul activității de deliberare, desfășurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceștia se pot pronunța asupra chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății, soluționându-le. Prin urmare, legea prevede expres că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei. Mai mult, redactarea unei hotărâri judecătorești este inerent legată de motivarea ei, acest din urmă aspect constituind, astfel cum s-a arătat mai sus, o obligație a judecătorului cauzei ce decurge din prevederile art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Toate aceste aspecte constituie garanții ale dreptului părților la un proces echitabil, judecat de o instanță independentă și imparțială, care se supune numai legii. ...
\n177.
\nOr, în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care Constituția și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat, este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care „se spune dreptul“ este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine. ...
\n178.
\nMotivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții. ...
\n179.
\nÎn consecință, Curtea constată că dispozițiile legale criticate care prevăd încadrarea unor persoane, foști judecători care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătorești sunt neconstituționale, contravenind dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție. ...
\n180.
\nDincolo de aceste argumente peremptorii, Curtea apreciază că aceste norme contravin și dispozițiilor invocate de autorii sesizării, respectiv art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, care prevăd reglementarea prin lege organică a organizării instanțelor judecătorești, întrucât textele de lege criticate nu cuprind condițiile în care vor fi încadrați foștii judecători care șiau încetat activitatea din motive neimputabile și nici nu stabilesc statutul lor profesional. Împrejurarea că norma face trimitere la un act adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii prin care se va stabili procedura pe baza căreia vor fi încadrate aceste persoane, precum și criteriile pentru identificarea situațiilor în care este necesară „colaborarea“ cu foștii judecători nu face altceva decât să sporească imprevizibilitatea textului și să îl vicieze suplimentar prin raportare la dispozițiile art. 1 alin.
\n181.
\nPrin urmare, Curtea reține că dispozițiile art. I pct. 61 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 contravin și prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) și alin. (5) și în art. 73 alin. (3) lit. l). ...
\n182.
\nCritica referitoare la dispozițiile art. I pct. 62 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5) și în art. 133 alin. (1) din Constituție. Art. I pct. 62 din legea supusă controlului de constituționalitate prevede că:
\nArticolul 135 se modifică și va avea următorul cuprins:
\n183.
\nCritica de neconstituționalitate vizează eliminarea avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea statelor de funcții și de personal pentru curțile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii și parchete, împrejurare care, în opinia autorilor sesizării, încalcă prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) și (5) și în art. 133 alin. (1) din Constituție, care instituie rolul Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenței justiției. ...
\n184.
\nAnalizând normele supuse controlului, Curtea observă că, prin dispozițiile art. I pct. 62 din legea criticată, pe lângă modificarea alin. (1) al art. 135 din Legea nr. 304/2004, în sensul eliminării avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii pentru aprobarea statelor de funcții și de personal pentru instituțiile enumerate, legiuitorul introduce o nouă normă la alin. (2) al art. 135, respectiv aprobarea prin ordin al ministrului justiției, cu avizul conform al secțiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, a majorării sau reducerii schemelor de personal pentru curțile de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii și parchete. Cu alte cuvinte, operând aceste modificări, legiuitorul nu a înlăturat controlul Consiliului Superior al Magistraturii asupra structurii de personal al instanțelor și parchetelor, ca garanție a independenței funcționale a judiciarului față de executiv, ci, dimpotrivă, a stabilit avizul conform al acestei autorități cu privire la actul relevant din punctul de vedere al dimensionării instanțelor și parchetelor, respectiv schema de personal. Astfel, orice modificare care vizează numărul de judecători sau de procurori de la instanțe și parchete trebuie să primească, prealabil aprobării de către ministrul justiției, avizul conform al secțiilor corespunzătoare ale Consiliului. ...
\n185.
\nAvând în vedere aceste aspecte, Curtea constată că modificările prevăzute de dispozițiile art. I pct. 62 din legea criticată sunt constituționale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5) și în art. 133 alin. (1) din Constituție. ...
\n186.
\nÎn concluzie, analizând criticile de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea constată că dispozițiile art. I pct. 2, 4, 29 și 61 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituționale, obiecția cu un atare obiect urmând a fi admisă, în vreme ce dispozițiile art. I pct. 5, 14, 26, 30, 45 și 62 din lege sunt constituționale în raport de criticile formulate, astfel că obiecția cu un atare obiect va fi respinsă, ca neîntemeiată. ...
\n187.
\nÎn acord cu jurisprudența sa constantă (a se vedea Decizia nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007, deciziile nr. 872 și nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010), Curtea observă că decizia prin care obiecția de neconstituționalitate a fost parțial admisă are ca efect deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituționale cu decizia Curții Constituționale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituție. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica și alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, și, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziții ale legii ca operațiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanță legii în cauză. ...
\n188.
\nPentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește dispozițiile art. I pct. 2, 4, 29 și 61 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, și cu majoritate de voturi, cu privire la celelalte dispoziții criticate, ...
\nCURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:
\n1.
\nAdmite obiecția de neconstituționalitate formulată de un număr de 29 de senatori aparținând grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, și constată că dispozițiile art. I pct. 2, 4, 29 și 61 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituționale. ...
\n2.
\nRespinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de aceiași autori și constată că celelalte dispoziții ale Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituționale în raport cu criticile formulate. ...
\nDefinitivă și general obligatorie.
\nDecizia se comunică președinților celor două Camere, prim-ministrului, Înaltei Curți de Casație și Justiție și Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
\nPronunțată în ședința din data de 23 ianuarie 2018.
\nPREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-șef, Mihaela Senia Costinescu OPINIE SEPARATĂ 1.
\nApreciem că soluția de la pct. 2 din dispozitivul deciziei, de respingere, ca neîntemeiată, a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - prin care s-a constatat că celelalte dispoziții ale legii supuse controlului de constituționalitate, altele decât cele de la pct. 1 din dispozitiv, sunt constituționale în raport cu criticile formulate - a fost pronunțată cu nesocotirea prevederilor constituționale ale art. 64 și art. 65 referitoare la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului, ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității în fața legii, ale art. 74 alin. (4) privind prezentarea propunerilor legislative de către senatori și deputați numai în forma cerută pentru proiectele de legi și ale art. 148 alin. (2) și (4) referitoare la angajamentele pe care România și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană și, de aceea, formulăm prezenta opinie separată. ...
\n2.
\nÎn motivarea sesizării de neconstituționalitate, autorii acesteia au invocat atât critici de neconstituționalitate extrinsecă, cât și critici de neconstituționalitate intrinsecă. ...
\n3.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă formulate de un număr de 29 de senatori aparținând grupului parlamentar al P.N.L., autorii sesizării arată, printre altele, că, prin modalitatea de adoptare a legii deduse controlului de constituționalitate, a fost încălcat principiul autonomiei Camerelor Parlamentului. În virtutea acestui principiu, deputații și senatorii își pot exercita drepturile numai în Camera din care fac parte, fiind interzis expres ca un senator să își poată valorifica drepturile regulamentare în cadrul lucrărilor Camerei Deputaților, iar un deputat - în cele ale Senatului, aspect confirmat și de jurisprudența Curții Constituționale. ...
\n4.
\nTotodată, autorii sesizării susțin că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 64 din Constituție care consacră autonomia celor două Camere ale Parlamentului, atât în ceea ce privește exercitarea dreptului de a formula amendamente, cât și în ceea ce privește elaborarea și adoptarea raportului comisiei sesizate în fond. Astfel, potrivit datelor publice înscrise în fișa inițiativei legislative, propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost transmisă de către Biroul permanent al Camerei Deputaților - în vederea avizării în fond - Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției și, ulterior, de către Biroul permanent al Senatului la aceeași Comisie specială comună. ...
\n5.
\nÎn calitate de primă Cameră sesizată, la Camera Deputaților, Comisia specială comună a dezbătut Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și a adoptat un raport, care a fost votat cu majoritatea senatorilor și deputaților, membri ai Comisiei speciale. Mai mult decât atât, la dezbaterea legii în cadrul primei Camere sesizate, respectiv Camera Deputaților, senatorii au formulat amendamente pe care, după cum rezultă din raportul Comisiei speciale, aceasta le-a și adoptat. ...
\n6.
\nÎn mod similar, Biroul permanent al Senatului a transmis spre avizare în fond, aceleiași Comisii speciale comune, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Comisia specială a adoptat un nou raport de admitere, pe care l-a supus ulterior spre aprobare plenului Senatului, Cameră decizională. Și în cadrul acestei etape a procedurii legislative au fost depuse amendamente atât de către senatori, cât și de către deputați, raportul fiind adoptat cu votul majorității membrilor Comisiei speciale sesizate în fond, adică senatori și deputați, fiind astfel încălcat principiul autonomiei parlamentare. ...
\n7.
\nAnalizând critica privind încălcarea principiului autonomiei parlamentare, constatăm că, referitor la regimul juridic al comisiilor speciale comune, potrivit prevederilor art. 64 alin. (4) din Constituție, „Fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune“. ...
\n8.
\nÎn virtutea acestor prevederi constituționale și în temeiul art. 8 alin. (2) din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului a fost adoptată Hotărârea Parlamentului României nr. 69 din 27 septembrie 2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 noiembrie 2017. ...
\n9.
\nPotrivit obiectului său de reglementare, legea supusă controlului de constituționalitate aparține, conform prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție, categoriei de legi organice, iar, în acord cu dispozițiile art. 75 alin. (1) din Constituție, aceasta se supune spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată. ...
\n10.
\nUrmărind fișa legislativă a legii examinate, propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 304/2004 a fost prezentată, cu respectarea prevederilor constituționale mai sus menționate, Biroului permanent al Camerei Deputaților, la data de 31 octombrie 2017, fiind aprobată aplicarea procedurii de urgență pentru adoptarea sa. În aceeași zi a fost înregistrată pentru dezbatere, au fost solicitate avizele Consiliului Legislativ și Consiliului Superior al Magistraturii și punctul de vedere al Guvernului, propunerea legislativă fiind trimisă, la data de 13 noiembrie 2017, pentru raport la Comisia specială comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției. ...
\n11.
\nOr, potrivit Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, în forma în vigoare la data de 31 octombrie 2017, anterioară modificării intervenite prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, respectiva Comisie specială comună avea ca obiective ale activității sale doar pe cele enumerate la art. 1 alin. (1) lit. a)-j), fără ca printre acestea să se numere și domeniul de legiferare referitor la organizarea judiciară:
\n... i) modificarea textelor în raport cu deciziile Curții Constituționale a României, emise începând cu 2015 și prin care s-au admis excepții de neconstituționalitate pentru articolele din Codul de procedură civilă, în considerarea prevederilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, republicată; ... j) transmiterea către Comisia specială a tuturor actelor normative cu incidență asupra justiției, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, în vederea interpretării și adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei.“ ... ...
\n12.
\nAșa fiind, din analiza textului precitat se poate lesne constata că, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, în forma în vigoare la 31 octombrie 2017, obiectivul Comisiei era, la acea dată, „transmiterea către Comisia specială a tuturor actelor normative cu incidență asupra justiției, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, în vederea interpretării și adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei“. Potrivit acestui text, astfel redactat și aplicabil în mod obligatoriu la data de 31 octombrie 2017, rolul Comisiei speciale comune era de a centraliza acele acte normative ce reglementau aspecte legate de justiție, aflate în procedură parlamentară la comisiile permanente, „în vederea interpretării și adoptării, în corelare cu obiectivele comisiei“. Aceste norme conduc la ideea că procedura avută în vedere, la acel moment, viza existența unei Comisii speciale comune cu rol esențial centralizator, precum și comunicarea dintre aceasta și acele comisii permanente care erau implicate în procesul legislativ specific fiecărui act normativ în parte, în scopul elaborării, în mod unitar, a actelor normative în domeniile vizate de art. 1 alin. (1) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017. ...
\n13.
\nModificarea lit. j) de la alin. (1) al art. 1 din această hotărâre, în sensul că printre obiectivele Comisiei speciale comune se numără și „examinarea, modificarea și completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidență asupra justiției, în vederea reformării sistemului judiciar, aflate în procedură parlamentară, precum și a celor ce urmează a intra în procedură parlamentară, pe toată perioada desfășurării activității Comisiei speciale și care vor fi transmise acesteia“, a avut loc la data de 22 noiembrie 2017, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, așadar, la o dată ulterioară momentului trimiterii propunerii legislative către această Comisie specială comună. ...
\n14.
\nDiferența de reglementare constă în faptul că, potrivit formei inițiale a Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, Comisia specială comună centraliza respectivele acte normative, „în vederea interpretării și adoptării“, în corelare cu obiectivele sale, în timp ce, în varianta în vigoare începând cu data de 22 noiembrie 2017, norma juridică modificată extinde atribuțiile Comisiei speciale comune cu privire la operațiuni de „examinare, modificare și completare, după caz, a tuturor actelor normative cu incidență asupra justiției“. Dincolo de faptul că este discutabilă stabilirea, în sarcina unei Comisii speciale comune, a unor atribuții de „interpretare și adoptare“ a actelor normative - având în vedere că interpretarea este o operațiune juridică ce aparține instanțelor judecătorești și altor entități competente să aplice legea, iar adoptarea actelor normative este prerogativa exclusivă a legiuitorului -, se observă că această atribuție nu permite „examinarea, modificarea și completarea“ actelor normative, acesta din urmă fiind, însă, scopul pentru care propunerea legislativă a fost trimisă pentru raport respectivei Comisii. Or, dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017, nu pot retroactiva. ...
\n15.
\nAșadar, fără a avea un temei legal în vigoare, Biroul permanent al Camerei Deputaților a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune, în calitate de comisie sesizată în fond, iar nu Comisiei juridice, de disciplină și imunități, care, potrivit dispozițiilor art. 60 pct. 13 din Regulamentul Camerei Deputaților, are ca domeniu de activitate: „constituționalitatea proiectelor de legi și a propunerilor legislative; reglementări în domeniul dreptului civil, penal, contravențional, procedură civilă, penală, administrativă, organizarea judecătorească; alte reglementări cu caracter precumpănitor juridic; probleme de disciplină parlamentară, incompatibilități și imunități“. ...
\n16.
\nÎn consecință, nu se poate aprecia că procesul legislativ - privind adoptarea de către prima Cameră sesizată, Camera Deputaților, a legii supuse controlului de constituționalitate - este conform cu normele Regulamentului Camerei Deputaților, ale Regulamentului activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului și ale Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017, aceste încălcări echivalând cu nerespectarea prevederilor art. 64 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia „Organizarea și funcționarea fiecărei camere se stabilesc prin regulament propriu.“ ...
\n17.
\nPe de altă parte, se observă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului, „Cele două Camere își pot constitui, în afara comisiilor comune permanente, comisii speciale și comisii de anchetă parlamentară“. Activitatea comisiilor speciale comune este reglementată la art. 8 din același regulament, astfel:
\n18.
\nOr, în cazul legii examinate, asistăm la o procedură mixtă, care nu cunoaște reglementare sau temei juridic. Astfel, propunerea legislativă este inițiativa a 10 deputați și senatori, 9 dintre aceștia fiind membri ai Comisiei speciale comune, Comisie ce este compusă din 23 de membri. Propunerea nu figurează însă ca aparținând Comisiei speciale comune și nici nu întrunește, de altfel, semnăturile majorității membrilor Comisiei, ci figurează ca aparținând unui număr de 10 deputați și senatori. ...
\n19.
\nPropunerea legislativă a fost depusă la Camera Deputaților, în calitate de primă Cameră sesizată, cu respectarea prevederilor art. 75 coroborate cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituție. ...
\n20.
\nUlterior primirii avizului Consiliului Legislativ și punctului de vedere al Guvernului, dar anterior primirii avizului (negativ) al Consiliului Superior al Magistraturii, conform fișei legislative a actului normativ examinat, publicată pe pagina de internet a Camerei Deputaților, propunerea legislativă a fost trimisă, la data de 13 noiembrie 2017, la Comisia specială comună, pentru întocmirea raportului. Raportul astfel întocmit, cuprinzând amendamente depuse și admise de către deputați și senatori - membri ai Comisiei - a fost primit la data de 12 decembrie 2017 și supus dezbaterii în plenul Camerei Deputaților pe 13 decembrie 2017. Or, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului, acest raport ar fi trebuit a fi înscris cu prioritate pe ordinea de zi a ședințelor comune ale celor două Camere, iar nu pe ordinea de zi a Camerei Deputaților, deoarece un raport al unei comisii comune speciale nu poate fi supus decât dezbaterii Parlamentului României, reunit în ședință comună. ...
\n21.
\nÎn acest sens, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea Constituțională, analizând sesizarea de neconstituționalitate privind Hotărârea Parlamentului României nr. 95/2017 pentru modificarea Hotărârii Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, a reținut următoarele: „Faptul că art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului prevede că propunerile legislative elaborate de comisiile speciale și rapoartele acestor comisii se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi a ședințelor comune ale celor două Camere de către birourile permanente nu înseamnă că toate propunerile legislative astfel elaborate vor fi adoptate în ședință comună. Dimpotrivă, acest text regulamentar prevede numai caracterul prioritar al înscrierii pe ordinea de zi a propunerilor legislative elaborate de comisiile speciale comune, nereglementând, așadar, obligativitatea adoptării propunerilor legislative ce fac obiectul Comisiei speciale comune în ședința comună a celor două Camere ale Parlamentului“ (paragraful 56). ...
\n22.
\nFață de aceste considerente subliniem că, în cazul elaborării legii ce face obiectul controlului de constituționalitate, nu a fost respectată nici măcar obligația înscrierii cu prioritate a raportului Comisiei speciale comune pe ordinea de zi a ședințelor comune ale celor două Camere. ...
\n23.
\nTotodată, arătăm că înscrierea cu prioritate pe ordinea de zi a propunerilor elaborate de comisiile speciale comune, astfel cum prevede art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului, nu poate avea o semnificație pur formală, de act fizic, mecanic, fără nicio altă consecință, deoarece înscrierea cu prioritate reprezintă primul pas al etapei procedurale ce vizează supunerea spre dezbaterea celor două Camere a propunerilor legislative elaborate de comisiile speciale comune. Desigur, Regulamentul activităților comune nici nu putea să prevadă obligația adoptării, de către cele două Camere reunite, a unor astfel de propuneri, întrucât adoptarea este un act deliberativ ce depinde exclusiv de voința suverană a forului legiuitor. ...
\n24.
\nAceastă procedură ar fi fost, de altfel, imposibil de aplicat, deoarece activitățile comune ale Camerei Deputaților și Senatului sunt strict enumerate în cuprinsul art. 13 din Regulamentul activităților comune, care este o concretizare a prevederilor art. 65 alin. (2) din Constituție, iar „examinarea, modificarea și completarea, după caz, a tuturor actelor normative cu incidență asupra justiției“ - sintagmă cuprinsă în art. 1 alin. (1) lit. j) din Hotărârea Parlamentului României nr. 69 din 27 septembrie 2017, modificată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 95 din 20 noiembrie 2017 - nu se numără printre acestea. Aceasta, întrucât obiectul de activitate al unei comisii speciale comune - structură internă de lucru comună a Parlamentului reunit -, se subsumează în mod obligatoriu domeniilor strict prevăzute de art. 65 alin.
\n25.
\nAceeași procedură neconstituțională și neregulamentară a fost aplicată și în procesul legislativ desfășurat la Senat, Camera decizională. Astfel, legea adoptată de Camera Deputaților a fost înaintată, de către Biroul permanent al Senatului, aceleiași Comisii speciale comune pentru întocmirea raportului. Chiar dacă, la acel moment, respectiv, la 14 decembrie 2017, era în vigoare Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, astfel cum lit. j) de la alin. (1) al art. 1 din aceasta a fost modificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 95/2017 - deci nu ne mai aflăm, ca în etapa legislativă din fața Camerei Deputaților, în situație de retroactivitate a actului normativ -, procedura contravine prevederilor art. 64 alin.
\n26.
\nCu privire la modalitatea de evaluare, în cadrul controlului de constituționalitate, a nerespectării prevederilor din regulamentele parlamentare, este important să învederăm jurisprudența recentă a Curții Constituționale în materia controlului exercitat, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituție și al art. 27 din Legea nr. 47/1992, asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaților, ale plenului Senatului și ale plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului. Astfel, prin Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, paragraful 34, și prin Decizia nr. 732 din 22 noiembrie 2017, paragraful 32, Curtea a statuat că: „Autonomia regulamentară dă dreptul Camerelor Parlamentului de a dispune cu privire la propria organizare și procedurile de desfășurare a lucrărilor parlamentare.
\nEa constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice și poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreționar, abuziv, cu încălcarea atribuțiilor constituționale ale Parlamentului sau a normelor imperative privind procedura parlamentară. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfășurarea activităților parlamentare în scopul îndeplinirii atribuțiilor constituționale ale forului legislativ și trebuie interpretate și aplicate cu bună-credință și în spiritul loialității față de Legea fundamentală“ (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, și Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015). ...
\n27.
\nÎn lumina acestor considerente de principiu, în cauzele soluționate prin cele două decizii mai sus indicate (Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017 și Decizia nr. 732 din 22 noiembrie 2017), Curtea a analizat dacă în procedura de vot desfășurată în Plenul celor două Camere a fost respectată obligația președintelui de ședință de reverificare a cvorumului prin apel nominal, conform dispozițiilor art. 52 alin. (2) și (3) din Regulamentul activităților comune ale Camerei Deputaților și Senatului. Constatând că procedura de vot a avut loc fără respectarea, de către președintele de ședință, a normelor regulamentare indicate, Curtea a reținut că „neîndeplinirea obligației președintelui de ședință de a verifica întrunirea cvorumului legal, la solicitarea unui lider de grup parlamentar, nu constituie numai un act de neaplicare a Regulamentului, ci, întrucât se pune în discuție însuși cvorumul consacrat prin Constituție, reprezintă o veritabilă problemă de neconstituționalitate a actului adoptat de Parlament fără verificarea întrunirii cvorumului legal prevăzut de art. 67 din Constituție“ (Decizia nr. 732 din 22 noiembrie 2017, paragraful 37).
\nPentru aceste motive, Curtea a constatat că Hotărârea Parlamentului României nr. 70/2017 pentru modificarea anexei la Hotărârea Parlamentului României nr. 10/2017 privind aprobarea componenței nominale și a conducerii Delegației permanente a Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre este neconstituțională. ...
\n28.
\nOr, revenind la cauza de față, constatăm că același raționament de principiu se impune, mutatis mutandis. Dispozițiile art. 8 alin. (6) din Regulamentul activităților comune ale celor două Camere, ale art. 66 din Regulamentul Senatului și ale art. 60 pct. 13 din Regulamentul Camerei Deputaților, referitoare la modul de lucru al comisiilor speciale comune și, respectiv, la domeniile de activitate proprii Comisiei juridice a fiecărei Camere, în calitate de comisie permanentă, reprezintă o reflectare, o punere în aplicare a prevederilor art. 64 și art. 65 din Constituție cu privire la organizarea internă și la ședințele Camerelor, texte ce conțin reguli definitorii ale autonomiei parlamentare. Nerespectarea acestor prevederi regulamentare nu poate avea decât consecința directă a eludării normelor imperative ale Constituției mai sus indicate. O altfel de concluzie ar contrazice jurisprudența recentă a Curții Constituționale și raționamentele cu valoare de principiu cuprinse în aceasta. ...
\n29.
\nÎn concluzie, apreciem că a fost afectat principiul autonomiei parlamentare și au fost încălcate prevederile art. 64 și art. 65 din Constituție, în privința unei componente esențiale a procesului legislativ, și anume sesizarea, în sensul că Biroul Permanent al fiecărei Camere a sesizat în fond, pentru elaborarea raportului, Comisia specială comună, în timp ce sesizarea unei comisii speciale comune este posibilă doar de către Birourile Permanente ale celor două Camere reunite în ședință comună, iar nu de către fiecare birou permanent în mod succesiv, în funcție de Camera sesizată. ...
\n30.
\nCu privire la critica intrinsecă de neconstituționalitate referitoare la înființarea, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, având o competență materială după calitatea persoanei (judecător sau procuror, inclusiv judecător sau procuror militar și membri ai Consiliului Superior al Magistraturii) - critică formulată atât de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, cât și de grupul parlamentar al P.N.L. - apreciem că dispozițiile art. I pct. 45 din legea supusă controlului de constituționalitate - prin care este introdusă în cuprinsul Legii nr. 304/2004 o nouă secțiune, secțiunea 2^1, vizând înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție (art. 88^1-88^9) - încalcă prevederile art. 16 alin. (1) și ale art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție. ...
\n31.
\nÎn ansamblu, criticile sunt formulate din perspectiva efectelor pe care instituirea acestei noi structuri de parchet le are asupra competențelor altor structuri de parchet deja existente, din perspectiva faptului că reglementează norme care țin de statutul procurorului, din perspectiva creării unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective și raționale, vizând, totodată, și modul de reglementare a instituției procurorului-șef al acestei secții, precum și a competenței procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a soluționa conflictele de competență ivite între structurile Ministerului Public. Astfel, se susține că, prin înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, este limitat rolul Direcției Naționale Anticorupție în combaterea corupției și, drept consecință, sunt încălcate recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele Mecanismului de Cooperare și de Verificare (MCV) și, implicit, prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție. ...
\n32.
\nAstfel, constatăm că dispozițiile legale criticate consacră posibilitatea înființării unei structuri de investigare a infracțiunilor exclusiv pentru categoria profesională a magistraților, în condițiile în care în România nu mai există nicio altă categorie profesională cu privire la care să funcționeze un organ de anchetă specializat. Prin urmare, spre deosebire de ceilalți cetățeni ai României, judecătorilor și procurorilor, inclusiv judecătorilor și procurorilor militari și membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, le este aplicat un tratament juridic diferit, prin reglementarea cercetării infracțiunilor ce s-ar comite de către aceștia de către o structură specială de parchet. Această situație nu-și găsește justificare în exigențele constituționale consacrate de art. 16 alin.
\n33.
\nDe asemenea, Curtea Constituțională - făcând referire la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reținut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rațional, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25). ...
\n34.
\nDin analiza procesului legislativ constatăm că expunerea de motive care a însoțit propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară justifică reglementarea criticată numai printr-o simplă enunțare: „se impune înființarea unei direcții (s.n. secție) speciale, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care să investigheze infracțiunile săvârșite de magistrați“, fără a se face nicio referire la necesitatea înființării unei astfel de structuri și la scopul urmărit de legiuitor. O structură specială poate fi justificată doar în măsura în care se constată/este evidentă existența unei probleme speciale. Practic, se induce ideea că există o problemă de infracționalitate în rândul magistraților care necesită o atenție specială.
\nDe asemenea, observăm că nici analiza noii reglementări în ansamblu nu relevă elemente care să conducă la evidențierea scopului avut în vedere pentru înființarea secției speciale. O astfel de necesitate s-ar fi putut desprinde numai în situația existenței unui instrument de prezentare și motivare, care, în acord cu art. 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, ar fi evidențiat cerințele care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficiențele și neconcordanțele reglementărilor în vigoare; principiile de bază și finalitatea reglementărilor propuse, cu evidențierea elementelor noi; impactul asupra sistemului juridic prin implicațiile pe care noua reglementare le are asupra legislației în vigoare; consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ; activitățile de informare publică privind elaborarea și implementarea proiectului de act normativ, precum și măsurile de implementare.
\nTotodată, potrivit art. 7 alin. (3^1) din Legea nr. 24/2000, introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 29/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 15 martie 2011, „Propunerile legislative, proiectele de legi și celelalte proiecte de acte normative vor fi însoțite, în mod obligatoriu, de o evaluare preliminară a impactului noilor reglementări asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale omului“. Aceasta reprezintă un set de activități și proceduri realizate cu scopul de a asigura o fundamentare adecvată a inițiativelor legislative, în vederea, atât a evaluării impactului legislației specifice în vigoare la momentul elaborării proiectului de act normativ, cât și a evaluării impactului politicilor publice pe care proiectul de act normativ le implementează. ...
\n35.
\nÎn analiza sa, Curtea ar fi trebuit să constate dacă pentru atingerea obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv acela de combatere a infracțiunilor comise de magistrați, se impun măsuri disuasive de reglementare determinate de amploarea fenomenului premisă. Or, câtă vreme nu există o expunere de motive corespunzătoare care să releve faptul că fenomenul infracționalității în rândul magistraților are o amploare care să justifice înființarea unei secții speciale pentru combaterea lui, nu ne aflăm în prezența niciunui criteriu obiectiv și rațional. Crearea unei secții specializate pentru cercetarea magistraților nu a fost justificată de apariția unei situații obiective ce ar necesita o schimbare de politică penală, întrucât faptele de corupție comise de magistrați nu reprezintă, nici prin tipologie și nici prin număr, un fenomen aparte în comparație cu cele săvârșite de alte categorii profesionale. Tot astfel, în lipsa unor garanții legislative și instituționale cu privire la independența acestei noi structuri de parchet, există riscul afectării luptei împotriva corupției. Înființarea acestei secții face posibilă crearea în viitor a unor alte parchete specializate pe diverse categorii profesionale, iar nu pe natura infracțiunilor. În logica aceasta, s-ar impune și înființarea de unități de parchet care să-i ancheteze doar pe parlamentari sau doar pe miniștri. ...
\n36.
\nTotodată, constatăm că nu există o astfel de măsură pentru parlamentari, pentru membrii Guvernului, pentru funcționari sau pentru vreo altă categorie profesională. Nu există nicio justificare pentru ca magistrații să fie supuși unui tratament special, nici măcar din perspectiva asigurării protecției acestora. Pentru efectuarea unei cercetări penale eficiente este necesar ca magistratul să fie investigat ca orice cetățean, în funcție de natura infracțiunii pretins a fi săvârșită de către acesta. Astfel, magistratul are dreptul de a fi cercetat penal de un organ de urmărire penală specializat în categoria de infracțiuni din care face parte cea care i se impută, drept pe care îl are orice cetățean, cu atât mai mult cu cât magistratul este vulnerabil, soluțiile sale lăsând întotdeauna cel puțin o parte nemulțumită, ceea ce determină de foarte multe ori formularea împotriva sa a unor plângeri neîntemeiate, cu scop șicanator.
\nAceasta, cu atât mai mult cu cât, specializarea presupune o experiență profesională, pe lângă o cunoaștere amănunțită a unei materii la nivel teoretic, iar specializarea se dobândește după o lungă perioadă de practică efectivă în domeniu. Or, prin înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, este pusă sub semnul întrebării specializarea procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul ei, aceștia fiind, cel puțin ipotetic, puși în situația de a instrumenta cauze referitoare la toate infracțiunile reglementate de Codul penal și de legile speciale. Nu are nicio justificare rațională opțiunea legislativă de a restrânge aria de competență a unor structuri de parchet deja existente și specializate (Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism).
\nAceasta cu atât mai mult cu cât statul român a investit fonduri semnificative și a dezvoltat ani la rând un mecanism eficient de abordare a faptelor de corupție și de criminalitate organizată. Practic, prin înființarea acestei secții, o parte din cauzele aflate în competența unor procurori cu experiență în ce privește procedura de cercetare și investigare a acestui gen de fapte trece în competența altor procurori care, deși bine pregătiți profesional, nu au însă aceeași experiență în instrumentarea cauzelor care presupun o anumită specializare. ...
\n37.
\nPrin urmare, constatăm că prin înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție se creează o diferență de tratament juridic în cadrul aceleiași categorii de făptuitori - cetățeni ai României -, fără a exista vreo justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. ...
\n38.
\nTotodată, înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție nu are nicio legătură cu modernizarea justiției din România, justiție care se află într-o evoluție pozitivă vizibilă, apreciată de rapoartele succesive ale Mecanismului de Cooperare și de Verificare (MCV), ci reprezintă doar un „experiment judiciar“ pregătit superficial, în lipsa oricăror studii și programe și fără o analiză amănunțită și riguroasă. Acest lucru este în totală contradicție cu angajamentele pe care și le-a asumat România prin aderarea la Uniunea Europeană și nu face decât să mențină pe termen nelimitat Mecanismul de Cooperare și de Verificare (MCV). ...
\n39.
\nUltimul Raport din cadrul Mecanismului de Cooperare și de Verificare (2017) a recomandat României: „în vederea îmbunătățirii în continuare a transparenței și a predictibilității procesului legislativ, precum și pentru a consolida garanțiile interne în materie de ireversibilitate, Guvernul și Parlamentul ar trebui să asigure transparența totală și să țină seama în mod corespunzător de consultările cu autoritățile relevante și cu părțile interesate în cadrul procesului decizional și în activitatea legislativă legate de [...] de legile justiției (referitoare la organizarea sistemului justiției) [...]“. Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituțională a apreciat că, prin faptul că are calitatea de membru al Uniunii Europene, statului român îi revine obligația de aplica acest mecanism și de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)“. ...
\n40.
\nDezbaterea parlamentară desfășurată cu privire la această propunere legislativă, și implicit asupra înființării Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, propunere legislativă prezentată de 10 deputați și senatori, a ignorat punctul de vedere covârșitor majoritar al magistraturii și avizele consecutive negative emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Or, Comisia Europeană a reținut că ignorarea avizelor Consiliului Superior al Magistraturii și a poziției ferme a corpului magistraților ridică întrebări cu privire la necesitatea reexaminării de către Comisie a tuturor progreselor înregistrate în legătură cu independența sistemului judiciar. ...
\n41.
\nAșa fiind, în condițiile în care se elimină din competența Direcției Naționale Anticorupție - unitate de parchet specializată în combaterea infracțiunilor de corupție - atât infracțiunile de corupție comise de magistrați, cât și infracțiunile de corupție comise de alte persoane doar pentru că acestea sunt cercetate alături de magistrați, rolul D.N.A. în combaterea corupției este limitat, fiind încălcate astfel recomandările Comisiei Europene cuprinse în rapoartele MCV și, pe cale de consecință, se aduce atingere prevederilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție. ...
\n42.
\nDistinct de cele deja menționate semnalăm faptul că, sub aspectul procedurii de elaborare și adoptare, legea examinată se abate inclusiv de la normele imperative ale Constituției - art. 74 alin. (4) potrivit căruia „Deputații, senatorii (...) pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi“ - și ale Legii nr. 24/2000 referitoare la instrumentele de prezentare și motivare a propunerilor legislative, având în vedere că expunerea de motive, ce a însoțit legea în forma sa inițială, nu mai corespunde conținutului legii adoptate de Parlament, datorită numărului extrem de mare de amendamente adus pe parcursul procesului legislativ. ...
\n43.
\nÎn acest sens, relevantă este Decizia nr. 710/2009^1 prin care Curtea, pronunțând o soluție de admitere în cadrul controlului anterior promulgării, a statuat următoarele:
\nIII.
\nÎn continuare, Curtea nu poate să nu observe, în calitatea sa de garant al supremației Constituției, așa cum statuează art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, că în procesul de legiferare în cauză au existat unele deficiențe care au tangență cu unele prevederi ale Constituției și care ar fi putut fi evitate printr-o atenție sporită în examinarea proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor permanente, cât și în cadrul plenului Camerei Deputaților. (...) Este de observat, așadar, că avizul dat de Consiliul Legislativ se referea la propunerea legislativă privind unele măsuri pentru organizarea administrației publice și că proiectul de lege adoptat de Senat a căpătat o formă deosebită de cea avizată inițial de Consiliu. În această situație era de apreciat dacă nu ar fi fost cazul ca pentru amendamentele formulate în cadrul comisiei să se fi solicitat punctul de vedere al Consiliului Legislativ, având suportul constituțional în art. 79 alin. (1) din Legea fundamentală și cel regulamentar în art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaților.
\n4.
\nÎn ceea ce privește cuprinsul expunerii de motive - instrumentul de prezentare și motivare avem în vedere prevederile art. 74 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora «Deputații, senatorii și cetățenii care exercită dreptul la inițiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi», ale art. 29-31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (referitoare la motivarea proiectelor de acte normative, sub aspectul instrumentelor de prezentare și motivare, precum și al cuprinsului și redactării motivării) și, desigur, ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, conform cărora «În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie».
\nAnalizând expunerea de motive ce însoțește propunerea legislativă, Curtea constată că aceasta este extrem de sumară, cuprinzând numai câteva mențiuni generice. În expunerea de motive nu se regăsește motivarea asupra niciuneia dintre soluțiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituționale și legale mai sus indicate. ... ...
\nIV.
\nÎn final, Curtea observă că legea examinată, prin modul deficitar de redactare, nu corespunde exigențelor de tehnică legislativă specifice normelor juridice, așa cum prevede Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Din acest punct de vedere dispozițiile art. III sunt elocvente. Or, referitor la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, că «o normă este „previzibilă“ numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita» (cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar «cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile întrun caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă» (cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979). ...
\nNotă ... ^1 Referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009. ...
\n44.
\nApreciem că o astfel de abordare activă și responsabilă a Curții Constituționale este impusă de rolul său constituțional de garant al supremației Legii fundamentale.
\nPentru toate aceste motive considerăm că, în cauză, s-ar fi impus admiterea de către instanța de contencios constituțional a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și sub aspectele relevate anterior, deoarece: – prin modalitatea de adoptare a Legii deduse controlului de constituționalitate au fost încălcate dispozițiile constituționale ale art. 64 și art. 65 referitoare la principiul autonomiei Camerelor Parlamentului, precum și cele ale art. 74 alin. (4) privind prezentarea propunerilor legislative de către senatori și deputați numai în forma cerută pentru proiectele de legi; ... – prin înființarea - în baza art. I pct. 45 din legea supusă controlului de constituționalitate - în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție având o competență materială după calitatea persoanei (judecător sau procuror, inclusiv judecător sau procuror militar și membri ai Consiliului Superior al Magistraturii), au fost încălcate prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la principiul egalității în fața legii și ale art. 148 alin. (2) și (4) referitoare la angajamentele pe care România și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană. ... ...
\nJudecător, dr. Livia Doina Stanciu -----