Prin urmare, noțiunea de conflict juridic de natură constituțională „vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției“ (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).De asemenea, cu referire la competența materială de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, a reținut următoarele:Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituțională soluționează sau aplanează litigii constituționale între autorități.
\nAceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorități constituționale cu privire la conținutul ori întinderea atribuțiilor lor, decurgând din Constituție. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale. Pentru a se evita antrenarea Curții în soluționarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituționale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competență“ (pct. B.1 lit. a din decizie) Totodată, în Decizia nr. 108 din 5.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9.04.2014, Curtea Constituțională a stabilit că:V. În ceea ce privește noțiunea de conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice ... Fără a-i defini conținutul, atât Constituția, cât și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale utilizează sintagma de «conflict juridic de natură constituțională».
\nPrin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conținutului conflictului juridic de natură constituțională, principalul reper l-a constituit jurisprudența Curții Constituționale și doctrina în materie.Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:– sunt conflicte juridice; ... – sunt conflicte juridice de natură constituțională; ... – creează blocaje instituționale; ... – vizează nu numai conflictele de competență (pozitive sau negative) născute între autoritățile publice, ci și orice situații conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct din textul Constituției; ... – se referă numai la anumite autorități care pot apărea ca subiecte ale acestuia.Toate aceste trăsături au caracter cumulativ și nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.1.
\nDoctrina în materie a relevat că un conflict juridic de natură constituțională «privește „competențele“ sau „atribuțiile“ autorităților publice; aceste „competențe“ sau „atribuții“ pentru a fi de „natură constituțională“ trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituției» (a se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. CH. Beck, București, 2006, p. 867). ... Totodată, art. 146 lit. e) din Constituție nu privește orice conflict, probabil și posibil, între autoritățile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu și pe cel politic, și bineînțeles numai conflictul care să privească competențe constituționale (a se vedea, în acest sens, I.
\nMuraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 1.405). ... ** *Din jurisprudența Curții Constituționale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte:• să verifice dacă există o situație conflictuală între două autorități publice, de natură a crea blocaje instituționale, care nu pot fi înlăturate în alt mod;• în ipoteza constatării existenței unei situații conflictuale între două autorități publice, să verifice dacă aceasta rezidă, în mod direct, din textul Constituției, și nu dintr-un act normativ subsecvent Constituției (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II).
\nCircumscris acestei din urmă condiții, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, a statuat că: „Eventuala depășire a limitelor de competență ale misiunilor de audit nu reprezintă probleme de constituționalitate, ci strict de legalitate, astfel încât raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată.“• să constate că toate aceste trăsături au caracter cumulativ și nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. ...
\n4.1 Cadrul normativ de rang constituțional și infra-constituțional care normează competențele părților aflate în conflictReținem că în rezolvarea cauzei sunt incidente următoarele dispoziții cuprinse în:a) Constituția României:– Art. 85:(1) Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele României va putea exercita atribuția prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului.“; ... – Art. 102 alin.
\n4.2. Cu privire la refuzul revocării și, respectiv, numirii unor miniștri la propunerea prim-ministrului, propunere fundamentată de acesta pe dispozițiile art. 85 alin. (2) din Constituția RomânieiExaminând dispozițiile art. 85 din Constituție, având ca denumire marginală „Numirea Guvernului“, constatăm că acestea reglementează procedura de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru și numirea Guvernului, fiind prevăzute trei situații distincte în care Președintele României numește Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) și (3)].Dacă în primul alineat al articolului 85 se face referire la modalitatea de desemnare a prim-ministrului și la numirea Guvernului, alineatul (2) al art. 85 se referă la situația în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală sau vacanța funcției de membru al Guvernului, iar alineatul (3) al art. 85 se referă la situația în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală ce are drept consecință schimbarea structurii sau a compoziției politice a Guvernului.Remanierea guvernamentală reprezintă o modificare în componența Guvernului deja aprobată de Parlament, respectiv înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se regăsesc pe lista inițială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere.Schimbarea structurii sau a compoziției politice a Guvernului, reglementată în dispozițiile art. 85 alin.
\nÎn baza hotărârii Parlamentului, Președintele României emite decretul sau decretele de numire a noilor membri ai Guvernului.De altfel, alineatul (3) al art. 85 din Constituție a fost introdus prin procedura de revizuire a Constituției din anul 2003, iar în expunerea de motive a Legii de revizuire a Constituției se menționează faptul că, prin adăugarea acestui alineat, „s-a întărit controlul Parlamentului asupra Guvernului, prin consacrarea constituțională a practicii parlamentare referitoare la condiționarea remanierii guvernamentale ce are ca efect schimbarea structurii sau compoziției politice a Guvernului, de aprobarea prealabilă a Parlamentului“. Așadar, după revizuirea Constituției, atunci când unul dintre partidele coaliției părăsește Guvernul și nu există o delimitare formală și concretă a portofoliilor deținute în cadrul cabinetului de fiecare dintre cele două partide ale coaliției, a intervenit o partajare de competență între Președinte și Parlament în ceea ce privește remanierea Guvernului.Cu privire la interpretarea sintagmei „compoziția politică“ din cuprinsul art. 85 alin.
\nÎn cazul schimbării compoziției politice a Guvernului - așa cum a fost acesta învestit - în plan juridic, efectele vizează atât competența autorităților implicate, cât și procedura de urmat.Așa cum am relevat anterior, din punctul de vedere al compoziției sale politice, Guvernul învestit prin Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2018 era un Guvern PSD-ALDE, expresie a protocolului de constituire a Coaliției de guvernare pentru dezvoltare și democrație PSD-ALDE, încheiat la data de 19 decembrie 2016, ce stabilea că echipa guvernamentală este formată din miniștri desemnați proporțional de cele două partide, fără a menționa expres portofoliile deținute de către fiecare dintre acestea în cadrul Guvernului.Nici în Protocolul de constituire a Coaliției de guvernare pentru dezvoltare și democrație PSD-ALDE, încheiat între cele două formațiuni politice parlamentare la data de 19 decembrie 2016, nici în conținutul Hotărârii Parlamentului României nr. 1/2018 pentru acordarea încrederii Guvernului nu s-a realizat o delimitare clară a portofoliilor între cele două partide.
\nAșadar, votul de încredere acordat de Parlament Guvernului Dăncilă a vizat Guvernul în ansamblul său, în compoziția politică asumată de cele două partide. Ceea ce este indubitabil este faptul că Guvernul învestit în luna ianuarie 2018 a fost format din reprezentanți desemnați de cele două partide politice parlamentare. Dovadă a acestei unități este atât decizia ALDE din 26 august 2019 de a ieși de la guvernare, cât și declarația publică a prim-ministrului din aceeași zi, prin care a luat act de decizia acestui partid de a părăsi guvernarea.În ceea ce privește repartizarea portofoliilor între PSD și ALDE, câtă vreme coaliția de guvernare a funcționat, atribuirea în concret a funcțiilor de ministru reprezenta o decizie politică a celor două partide, fără consecințe juridice sub aspectul exercitării competenței Președintelui României prevăzute de art. 85 alin.
\nUn alt lucru cert este faptul că cel puțin un anumit portofoliu - cel al justiției, cuprins în propunerea de remaniere formulată în data de 26 august 2019 - a fost asumat în cadrul coaliției, când de ALDE, când de PSD. Și nu în ultimul rând, prim-ministrul a decis, prin propunerile sale înaintate în data de 27 august 2019, să formalizeze scoaterea ALDE de la guvernare.Din toate cele expuse mai sus rezultă că, în actuala redactare a Constituției, legiuitorul constituant a interzis Președintelui României să exercite competența prevăzută de art. 85 cu depășirea limitelor învestirii, schimbând compoziția politică a Guvernului, fără acordul Parlamentului. Această interdicție este cu atât mai mult valabilă atunci când nu se poate stabili cu certitudine ce portofoliu aparține fiecărui partid.
\nÎn consecință, schimbarea compoziției politice are efecte sub aspectul exercitării competenței Președintelui prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituție, ori de câte ori premierul intenționează să remanieze echipa guvernamentală, indiferent dacă prim-ministrul menționează sau nu expres acest lucru în propunerile sale de remaniere.Din acest punct de vedere este irelevant faptul că în adresele din data de 26 august 2019, respectiv din data de 11 septembrie 2019 (transmisă și Curții Constituționale) prim-ministrul României nu a menționat faptul că ALDE a decis să părăsească guvernarea. În același sens, este lipsit de relevanță juridică faptul că solicitările adresate Președintelui în data de 27 august 2019 referitoare la constatarea vacanței a trei posturi din Guvern și desemnarea unor miniștri interimari nu cuprind astfel de mențiuni.Așadar, în viziunea legiuitorului constituant și a Curții Constituționale, analiza menținerii sau schimbării compoziției politice a Guvernului se face prin raportare la partidele care, prin intermediul reprezentanților lor legali, și-au exprimat voința de a alcătui Guvernul, în baza deciziei forurilor statutare, și nicidecum prin raportare la persoane și eventual la calitatea lor de membri sau nu ai unor formațiuni politice.
\nDin această perspectivă este lipsită de relevanță juridică cooptarea unor membri ai partidului ALDE - partid care a decis să iasă de la guvernare -, încercând să se creeze aparența că nu au survenit modificări în compoziția politică inițială. O asemenea interpretare este în dezacord cu litera și spiritul Constituției, dar și cu jurisprudența Curții Constituționale.Acțiunea prim-ministrului prin care s-a încercat a se crea o aparență de legalitate, insistându-se ca șeful statului să exercite o competență cu ignorarea Parlamentului, demonstrează lipsa de loialitate față de principiile constituționale care stau la baza unui stat de drept. Din această perspectivă, încă de la debutul crizei guvernamentale, prim-ministrul s-a plasat, prin acțiunile sale, în afara cadrului constituțional, generând el însuși această situație dedusă judecății Curții și pretinzând existența unui blocaj de natură constituțională, deși a avut și are la dispoziție instrumentul constituțional prin care se poate realiza remanierea guvernamentală.
\nÎntr-o conduită constituțională loială, prim-ministrul avea obligația de a se adresa Parlamentului, ca autoritate competentă să decidă cu privire la remaniere, ca efect al schimbării compoziției politice și al împrejurării că cele două partide nu aveau delimitate portofoliile în mod formal. În acest mod este prezervată voința legiuitorului constituant, ca o remaniere cu schimbarea compoziției politice să nu se realizeze cu încălcarea competenței Parlamentului, singurul abilitat să se pronunțe într-o procedură simetrică celei de acordare a votului de încredere. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 85 alin. (1) și (3) din Constituție.Astfel, Curtea a statuat că rațiunea procedurii constituționale prevăzute de art. 85 alin.
\nÎn acest din urmă caz, Președintele își poate exercita atribuția de revocare și numire a unor miniștri, numai în baza aprobării Parlamentului. Rațiunea acestei proceduri este tocmai aceea de a prezerva dreptul Parlamentului de a menține sau retrage încrederea acordată Guvernului.Această verificare de competență, pe care este obligat să o realizeze Președintele României înaintea emiterii oricărui decret, ține în mod direct de respectarea principiului legalității și, de asemenea, de îndeplinirea rolului său constituțional de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, în temeiul dispozițiilor art. 80 alin. (2) din Legea fundamentală.În condițiile destrămării coaliției de guvernare, Președintele României nu mai putea exercita atribuțiile prevăzute de art. 85 alin.
\nAșadar, decretele de numire sunt guvernate de principiul tempus regit actum, ceea ce înseamnă că Președintele nu putea proceda la emiterea decretelor de remaniere, decât cu nesocotirea principiului legalității.Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 85 din Constituție rezultă că în situația ieșirii unui partid de la guvernare, când nu se poate stabili dacă portofoliile vizate sunt sau nu afectate de schimbarea compoziției politice, prezumția încrederii acordate de Parlament Guvernului este răsturnată. De aceea, într-o asemenea situație, prim-ministrul trebuie să se întoarcă la Parlament pentru a obține acordul pentru remanierea solicitată. În esență, remanierea solicitată în conformitate cu art. 85 alin.
\nAceastă conduită rezultă din întreaga filozofie a art. 85 din Constituție, potrivit căreia titularul competenței de a învesti Guvernul este Parlamentul, iar procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) este una simplificată și aplicabilă câtă vreme remanierea nu are ca efect schimbarea compoziției politice.Față de toate argumentele mai sus prezentate, considerăm că în cauză nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între prim-ministrul României și Președintele României, generat de refuzul revocării și, respectiv, numirii unor miniștri la propunerea prim-ministrului, câtă vreme situația de fapt impunea obținerea de către Guvern, conform art. 85 alin. (3) din Constituție, mai întâi a unui vot al Parlamentului, modificarea componenței nominale a acestuia, în condițiile art. 85 alin.
\n4.3. Cu privire la refuzul tacit al Președintelui României de a numi miniștri interimari dintre membrii în funcție ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit prevederilor art. 107 alin. (3) din Constituția României, republicată, învederăm faptul că acesta nu a generat un blocaj instituțional pentru următoarele considerente:Potrivit art. 107 alin. (3) și (4) din Constituție(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern.
\nInterimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă prim-ministrul își reia activitatea în Guvern.(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.“În același sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 90/2001, potrivit cărora:(1) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor încetează dacă prim-ministrul își reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.(2) Prevederile alin.
\nCa atare, și având în vedere și jurisprudența Curții Constituționale, interimatul reprezintă situația în care o persoană îndeplinește, în condițiile stabilite de lege, pe o perioadă determinată, atribuțiile unei alte persoane ce ocupă o demnitate sau o funcție publică. Interimatul funcției de ministru se referă la situația în care conducerea unui minister este exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al Guvernului decât ministrul titular, a cărui funcție a încetat în condițiile art. 106 din Constituție sau care este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 30.11.2009).
\nInstituția interimatului, în cazul unei remanieri guvernamentale prin care se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, trebuie privită în spiritul Legii fundamentale, respectiv aceea de a asigura funcționarea Guvernului, în ansamblul său. În cazul de față, interimatele solicitate de prim-ministru nu au fost de natură să asigure funcționarea Guvernului, câtă vreme au existat portofolii pentru care durata interimatului a expirat, iar Parlamentul este autoritatea competentă să aprobe numirea unor miniștri titulari.
\nOr, în prezenta cauză, situația de fapt a fost următoarea: interimatul pentru o funcție de vicepremier expirase încă din data de 16 august, iar pentru alte două portofolii ocupate provizoriu, împlinirea termenului de 45 de zile pentru interimate era iminentă; pentru toate aceste portofolii, în condițiile modificării compoziției politice a Guvernului, competența numirii de noi miniștri este una partajată între Președinte și Parlament, în condițiile art. 85 alin. (3) din Constituție. Cu privire la aceste trei funcții, prim-ministrul nu a înțeles să se adreseze Parlamentului nici până la acest moment. În aceste condiții, chiar dacă Președintele ar fi dat curs propunerilor de desemnare a altor trei miniștri interimari, acest fapt nu ar fi condus la asigurarea funcționării Guvernului și la respectarea votului Parlamentului, câtă vreme prim-ministrul nu a înțeles să solicite aprobarea Parlamentului pentru niciuna dintre funcțiile vacante.
\nCompatibilitatea procedurii prevăzute de art. 85 alin. (3) cu cea de la art. 107 alin. (4) din Constituție nu presupune faptul că solicitarea și obținerea unui acord al Parlamentului cu privire la remanierea guvernamentală este întotdeauna precedată de instituirea unor interimate. În cauza dedusă judecății, a admite că Președintele României era obligat să desemneze miniștri interimari pentru cele trei funcții devenite vacante ar echivala cu admiterea interpretării că, în situația în care compoziția politică a Guvernului se schimbă, procedura interimatului este obligatoriu prealabilă celei de solicitare a aprobării Parlamentului pentru remaniere. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a admis că desemnarea miniștrilor interimari nu are nevoie de acordul Parlamentului, însă în această ipoteză Curtea nu a instituit și obligativitatea desemnării unui interimar.
\nDin interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 107 alin. (3) și (4), art. 80 alin. (2) și art. 85 alin. (3) din Constituție rezultă faptul că Președintele este singura autoritate competentă să desemneze un prim-ministru interimar, în situațiile prevăzute de art. 106. În cazul miniștrilor, această atribuție nu poate fi exercitată în mod corespunzător, la propunerea prim-ministrului, făcând abstracție de rolul constituțional al Președintelui prevăzut de art. 80 alin. (2), respectiv acela de a veghea la buna funcționare a autorităților publice.
\nAceasta înseamnă că ori de câte ori prin desemnarea unor miniștri interimari nu se asigură funcționarea Guvernului în ansamblul său și în acord cu votul de încredere acordat de Parlament, premierul este obligat să acționeze cu celeritate pentru validarea echipei guvernamentale în Parlament, iar Președintele acționează în acord cu rolul său constituțional prevăzut de dispozițiile art. 80 alin. (2). Aceasta este una dintre rațiunile pentru care în cuprinsul art. 107 alin. (4) se folosește sintagma „în mod corespunzător“, sintagmă care nu vizează doar procedura prevăzută la art. 107 alin. (3), ci are în vedere ansamblul dispozițiilor constituționale referitoare la raporturile dintre cele două autorități din cadrul executivului.
\nÎn prezenta cauză, sesizat cu propuneri succesive de remaniere, Președintele României a subliniat constant obligația prim-ministrului de a se prezenta în fața Parlamentului în scopul obținerii aprobării pentru remanierea guvernamentală, ca singura soluție constituțională posibilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile de la vacantarea postului. Obținerea acordului Parlamentului era cu atât mai necesară, nu numai în contextul schimbării stării de fapt în plan politic în cadrul coaliției de guvernare, dar și al expirării altor două interimate (de la Ministerul Educației Naționale și Ministerul Afacerilor Interne), coroborat cu împrejurarea că prim-ministrul nu a formulat o propunere de numire a unui ministru titular pe postul de vicepremier în termenul constituțional (post vacantat ca urmare a demisiei domnului Viorel Ștefan).
\nAstfel, deși acest ultim interimat a expirat în data de 16 august 2019, propunerea premierului a fost transmisă 10 zile mai târziu, în data de 26 august 2019. Din această perspectivă, apreciem că funcționarea Guvernului, în alte condiții decât cele aprobate de Parlament, este imputabilă prim-ministrului, căruia îi incumbă obligația de a depune toate diligențele pentru a asigura funcționarea Guvernului în integralitate, în structura aprobată de Parlament. Loialitatea constituțională impune nu doar respectarea literei Constituției, ci și a spiritului acesteia, numai astfel mecanismele constituționale de reglaj și control reciproc (checks and balances) devenind eficiente.
\nÎn plus, considerăm că este cu atât mai necesar ca Parlamentul să își exercite atribuția prevăzută de art. 85 alin. (3), acesta fiind singura autoritate în măsură să clarifice și situația Ministerului Afacerilor Externe, tocmai pentru a evita un veritabil conflict viitor cu privire la delimitarea competențelor în privința unei eventuale remanieri a ministrului afacerilor externe. Aprobarea Parlamentului cu privire la remanierea guvernamentală reprezenta singurul cadru constituțional în care era posibilă surmontarea evenimentelor survenite în funcționarea Guvernului: situații de interimat pentru care termenul fie a expirat, fie s-a apropiat de împlinire, clarificarea situației Ministerului Afacerilor Externe, stabilirea compoziției politice a Guvernului și, eventual, o altă structură a cabinetului.
\nDintr-o altă perspectivă, învederăm faptul că, inițial, prim-ministrul a admis că situația complexă în care se afla Guvernul impunea recurgerea la procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție. Ulterior, la data de 11 septembrie 2019, prim-ministrul a transmis Președintelui României propuneri de numire a miniștrilor titulari pentru posturile pentru care propusese anterior desemnarea unor interimari. O atare conduită poate conduce numai la concluzia că prim-ministrul a renunțat la solicitarea de desemnare a unor miniștri interimari formulată în data de 27 august 2019.
\nPe de altă parte, refuzul desemnării unor miniștri interimari nu a fost de natură să genereze un blocaj la nivelul ministerelor, iar dacă, în fapt, acesta ar fi existat, nu îi este imputabil Președintelui României.
\nAstfel, dispozițiile art. 45 din Codul administrativ prevăd un termen de 15 zile în care prim-ministrul poate lua act de demisia unui membru al Guvernului, termen suficient pentru luarea tuturor măsurilor pentru asigurarea funcționării ministerelor. Instituirea unui termen de 15 zile conferit prim-ministrului are o rațiune similară preavizului din dreptul comun. În acest context, prim-ministrul nu-și poate invoca propria culpă. În plus, potrivit art. 43 alin. (2) din Codul administrativ, prim-ministrul dispunea și de un termen de 5 zile în care să transmită Președintelui României propunerea de vacantare a funcției de membru al Guvernului.
\nSituația generată de propunerea unor interimari este efectul unei crize politice determinate de ieșirea ALDE de la guvernare, și nu un veritabil blocaj instituțional.
\nAstfel, având la dispoziție o altă opțiune, respectiv aceea de a solicita acordul Parlamentului, Guvernul și ministerele nu s-au aflat într-o situație de blocaj, nefiind îndeplinită una dintre condițiile pentru existența conflictului juridic de natură constituțională.
\nPe de altă parte, potrivit art. 61 alin. (1) din Codul administrativ, secretarul general al ministerului și secretarii generali adjuncți „asigură stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului, precum și cu celelalte autorități și organe ale administrației publice“. De asemenea, potrivit art. 38 alin. (1) din Codul administrativ, „Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe în prezența majorității membrilor săi. Hotărârile și ordonanțele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăște prim-ministrul“. În aceste condiții, Executivul format din 27 de membri poate funcționa cu un număr de 14 membri ai acestuia, în acest fel fiind asigurat cvorumul.
\nÎn consecință, în cauză nu a existat un blocaj instituțional, câtă vreme prim-ministrul dispunea de cadrul legal pentru rezolvarea situației, respectiv prezentarea în fața Parlamentului, conform art. 85 alin. (3) din Constituție. ** * Având în vedere toate aspectele relevate anterior, în dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională, la punctele 1, 2 și 3 din dispozitivul deciziei, considerăm că instanța de contencios constituțional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat și nu există un conflict juridic de natură constituțională între prim-ministru, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, deoarece:• nu suntem în prezența refuzului îndeplinirii unei obligații ce revenea Președintelui României, câtă vreme nu sunt îndeplinite condițiile procedurii simplificate de remaniere prevăzută în art. 85 alin. (2) din Constituție, remanierea fiind solicitată de prim-ministru simultan cu ieșirea ALDE de la guvernare, situație în care, schimbându-se compoziția politică a Guvernului, Președintele are obligația de a exercita competența prevăzută în art. 85 alin.
\nJudecător,Dr. Livia Stanciu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională formulăm prezenta opinie separată, considerând că cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre prim-ministrul Guvernului României, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului României trebuia respinsă și trebuia să se constate că nu a existat și nu există conflict juridic de natură constituțională generat de refuzul Președintelui României de a revoca ori numi unii miniștri titulari sau de refuzul tacit al Președintelui României de a numi miniștri interimari de vreme ce a avut loc o schimbare a compoziției politice a Guvernului.
\n1.1. În prezenta cauză, la data de 11 septembrie 2019, Curtea Constituțională a fost învestită cu soluționarea unui pretins conflict juridic de natură constituțională ce ar rezulta din refuzul Președintelui României de a revoca din funcție doi miniștri, de a numi trei miniștri interimari și de a numi cinci miniștri titulari în condițiile în care, în ziua în care prim-ministrul României a înaintat propunerile de revocare din funcție a doi miniștri și, respectiv, de numire în funcție a cinci miniștri titulari, unul dintre cele două partide politice care alcătuiau coaliția politică aflată la guvernare și-a anunțat public ieșirea de la guvernare și trecerea în opoziție. ...
\n1.2. În fapt, începând cu data de 26 august 2019, Guvernul, în alcătuirea ce a primit votul de învestitură consemnat în Hotărârea Parlamentului nr. 1/2018, și-a schimbat compoziția politică. Astfel, pe 26 august 2019, prim-ministrul României a înaintat Președintelui României cinci adrese prin care a propus două revocări din funcția de ministru și cinci numiri în funcția de membru titular al Guvernului. În aceeași zi, în urma unor negocieri politice care au eșuat, ALDE a denunțat public protocolul de constituire a Coaliției de guvernare pentru dezvoltare și democrație PSD - ALDE și a declarat, de asemenea public, ieșirea sa de la guvernare. De altfel, aceste declarații publice au fost urmate a doua zi (27 august 2019) de demisiile a trei miniștri pe care ALDE îi avea în cadrul Guvernului.
\nDemisia fiind un act unilateral de voință al titularului funcției, nesusceptibil de control ori aprobare, Președintele României a luat act de îndată de cele trei demisii prin decretele nr. 676/2019, nr. 677/2019 și nr. 678/2019 și a constatat vacanța funcțiilor. În schimb, Președintele României a refuzat să dea curs solicitărilor de remaniere guvernamentală (revocare a unor alți miniștri decât cei demisionari sau numire a unor miniștri titulari ori, ulterior, interimari) în absența unei hotărâri a Parlamentului prin care să fi fost validată noua compoziție politică a Guvernului. Prim-ministrul Guvernului României șia întemeiat propunerile pe art. 85 alin. (2) din Constituție, Președintele României și-a întemeiat refuzul pe art. 85 alin.
\n2.1. Art. 85 din Constituția României cuprinde două ipoteze distincte referitoare la remanierea guvernamentală: în cazul în care remanierea presupune înlocuirea unor membri ai Guvernului fără afectarea structurii ori compoziției politice a acestuia ea se realizează de către Președinte la propunerea prim-ministrului (alineatul 2), iar în cazul în care remanierea vizează modificări ale structurii sau compoziției politice a Guvernului ea presupune cu necesitate un vot al Parlamentului (alineatul 3). ...
\n2.2. Noțiunea de schimbare a compoziției politice a Guvernului a fost interpretată în mod constant de Curtea Constituțională după cum urmează: „Compoziția politică se referă la partidele care intră în alcătuirea Guvernului, schimbarea compoziției politice intervenind în situația în care prin remanierea guvernamentală sunt cooptate sau, după caz, scoase de la guvernare un partid politic sau mai multe.“ (Decizia nr. 1.560 din 18.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 30.11.2009 și Decizia nr. 128 din 8.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22.04.2014). ...
\n4.1. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, un conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice „presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor“ (Decizia nr. 53 din 28.01.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17.02.2005). Ulterior, prin Decizia nr. 270 din 10.03.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15.04.2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea“.
\nÎn această etapă intermediară a noțiunii evolutive de conflict juridic de natură constituțională Curtea Constituțională a precizat că de esența lui este blocajul instituțional, însă ulterior ea a precizat că „regula este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autoritățile publice să se autoregleze prin acțiunea lor directă și nemijlocită, rolul Curții Constituționale devine unul subsidiar“ (Decizia nr. 108 din 5.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9.04.2014 sau Decizia nr. 875 din 19.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.903 din 21.12.2018). Mai recent, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează „orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției“ (a se vedea și Decizia nr. 901 din 17.06.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21.07.2009).
\nInclusiv interpretarea diferită a unui articol constituțional poate ocaziona un conflict juridic de natură constituțională (Decizia nr. 270/2008, precitată, sau Decizia nr. 538 din 12.09.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 19.12.2018). În aparență, în prezenta cauză ne-am afla în această din urmă situație, de vreme ce ambele autorități implicate în pretinsul conflict deferit jurisdicției constituționale fac referire la art. 85 din Constituție, dar îl interpretează diferit. ...
\n4.2. Cu toate acestea, aceeași jurisprudență a Curții Constituționale a stabilit și că nu orice conflict, probabil și posibil, între autoritățile publice intră sub incidența textului constituțional, ci numai conflictele juridice de natură constituțională. (Decizia nr. 108/2014, precitată). Prin urmare, în această categorie nu pot fi incluse conflictele de natură politică. Altfel spus, așa cum se arată în una dintre opiniile concurente la Decizia nr. 875/2018, precitată, chiar dacă sunt deduse Curții Constituționale „unele conflicte rămân în esența și în conținutul lor o simplă dispută politică“. Diferențele ideologice ori de viziune politică sau chiar confruntările dintre diversele forțe politice țin de esența unei democrații pluraliste și sunt chiar o garanție a sa, dar nu orice astfel de confruntări devin conflicte juridice de natură constituțională în înțelesul dat acestei noțiuni de Constituția României. ...
\n4.3. În încercarea de a delimita cât mai clar conflictele de natură politică de cele juridice de natură constituțională, jurisdicția constituțională a arătat că opiniile, judecățile de valoare sau afirmațiile unor persoane sau autorități publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice de natură constituțională (Decizia nr. 53/2005, precitată, sau Decizia nr. 435 din 26.05.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4.07.2006). ...
\n4.4. Mai mult, atunci când o autoritate publică nu face altceva decât să își îndeplinească atribuțiile care i-au fost repartizate prin Constituție, eventualul diferend ce ar apare în relația cu o altă autoritate publică „nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu un conflict în sensul autonom pe care îl presupune art. 146 lit. e) din Constituție“ (Decizia nr. 285 din 21.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28.06.2014). Apreciem că aceasta este situația și în cauza de față. ...
\n5.1. Astfel, art. 85 alin. (2) din Constituție are în vedere cazul în care „Președintele revocă și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului“. Curtea Constituțională a susținut în mod constant că „interpretarea literală a textului impune concluzia că, în acest caz, Președintele [...] se află în situația de a decide el însuși numirea unor miniștri, la propunerea prim-ministrului. Actul de decizie în această fază fiind prin definiție un act de voință, este evident că Președintele are libertatea de a primi propunerea prim-ministrului sau de ai cere să facă o altă propunere“ (Decizia nr. 356 din 5.04.2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14.05.2007, Decizia nr. 98 din 7.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22.02.2008, Decizia nr. 799 din 17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23.06.2011). De altfel, în Decizia nr. 98/2008 Curtea a arătat și că motivele pentru care Președintele poate cere prim-ministrului să facă o nouă propunere „nu pot fi cenzurate de prim-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituție nu are decât dreptul de a propune Președintelui numirea unui ministru, iar nu competență decizională“. ...
\n5.2. De vreme ce textul articolului 85 din Constituție nu face nicio diferență între revocare și numire, menționându-le împreună, legate printr-o conjuncție și într-o succesiune logică din punct de vedere temporal, în virtutea adagiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, înseamnă că nici interpretul nu ar putea impune un regim juridic diferit acestor două atribuții constituționale pe care le exercită Președintele României în procedura remanierii guvernamentale. Orice încercare de a crea în mod artificial o distincție de regim juridic între revocarea și numirea prevăzute de art. 85 din Constituție rămâne arbitrară în absența unei justificări raționale. A susține, precum opinia majoritară, că revocarea nu are drept consecință directă înlocuirea unui membru al Guvernului, ci urmărește strict vacantarea postului de membru al Guvernului echivalează cu susținerea ideii că un prim-ministru ar putea urmări să blocheze activitatea unui sau unor ministere din propriul Guvern. La prima vedere un astfel de raționament pare absurd, dar nu imposibil. A duce mai departe acest sofism și a susține că prin refuzul acceptării unei astfel de revocări, adică una realizată exclusiv cu scopul de a vacanta unul sau mai multe posturi de ministru, o altă autoritate publică determină un blocaj în funcționarea Guvernului, așa cum se argumentează în cererea introductivă și în opinia majoritară, nu relevă nici de domeniul juridic și nici de cel al politicului. ...
\n5.3. În acest context decizia Curții Constituționale nr. 875/2018, precitată, rămâne singulară prin aceea că este unica din întreaga jurisprudență a Curții Constituționale în care aceasta a identificat o diferență între cele două atribuții ale Președintelui României reglementate de art. 85 alin. (2) din Constituție. Este interesant și faptul că ea pare să fie singurul reper al opiniei majoritare din prezenta decizie în această privință, ceea ce ignoră fără o justificare rațională o jurisprudență anterioară constantă și contrară. Astfel, opinia majoritară afirmă că „motivele pentru care prim-ministrul poate solicita Președintelui României declararea vacanței funcției de membru al Guvernului ca urmare a revocării“ nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, căci aceasta „nu include vreo condiție care să-l constrângă pe prim-ministru atunci când apreciază că este necesară revocarea unui membru al Guvernului“, pentru a dezvolta ideea prezentă deja în Decizia nr. 875/2018, conform căreia „Președintele nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului și nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componența Guvernului, aceasta fiind competența exclusivă și nepartajată a șefului Guvernului“.
\nNumai că, pe de o parte, legislația în vigoare nu prevede nici că Președintele României trebuie „să răspundă de îndată, în scris și motivat“ cu privire la refuzul de a revoca sau numi miniștri titulari ori interimari, așa cum se solicită prin opinia majoritară. Astfel de „constrângeri“ sunt o creație a jurisdicției constituționale, de dată extrem de recentă și care vine în flagrantă contradicție cu o bogată jurisprudență anterioară în care nu era vorba de vreun document formal, scris, prin care să se prezinte motivele refuzului, ci doar de constatarea posibilității Președintelui de a refuza, motivat, propunerea făcută de prim-ministru. Pe de altă parte, câtă vreme art. 85 alin. (2) din Constituție face vorbire de revocarea ce este făcută de Președinte la propunerea prim-ministrului, este dificil de susținut că oricare din cele două autorități publice ar avea competențe exclusive și nepartajate în materie.
\nDimpotrivă, ambele autorități trebuie să conlucreze pentru a finaliza procedura remanierii guvernamentale indiferent că este vorba de revocarea sau de numirea unor membri ai Guvernului. ...
\n5.4. De altfel, rolul fiecăreia dintre cele două autorități publice din sfera Executivului este conturat precis de Legea fundamentală și marcat, de data aceasta, printr-o diferență de terminologie juridică notabilă, ceea ce conduce la o diferență de regim juridic. Cu referire la interpretarea literală a art. 85 alin. (2) din Constituție (menționată în deciziile nr. 356/2007, nr. 98/2008, nr. 799/2011 precitate), din punct de vedere semantic, prim-ministrul „propune“, ceea ce în dicționarele explicative ale limbii române este definit ca o acțiune prin care se formulează o recomandare, o sugestie, în vreme ce Președintele „revocă și numește“, ceea ce în dicționarele explicative ale limbii române este definit ca o acțiune prin care se decide, se stabilește. Sensul denotativ al cuvintelor „propune“, respectiv „numește și revocă“ este clar și constant în limba română, fapt care conduce la o interpretare gramaticală și teleologică a textului în sensul obligației de colaborare între prim-ministru și Președinte, nicidecum la ideea de competențe exclusive. Conform art. 85 alin. (2) din Constituție, aceste roluri diferite revin Președintelui României și, respectiv, prim-ministrului Guvernului României indiferent că este vorba de revocarea sau de numirea unor membri ai Guvernului în cadrul remanierii ce nu implică schimbarea compoziției politice a Guvernului. ...
\n5.5. Prin urmare, ideea că Legea fundamentală nu ar stabili în sarcina prim-ministrului o obligație constituțională de a se consulta în prealabil cu Președintele în vederea realizării unei remanieri guvernamentale contravine textului Constituției în vigoare și jurisprudenței constante în materie a jurisdicției constituționale. În plus, această aserțiune contravine și principiului colaborării loiale dintre autoritățile statului atât de des invocat de jurisdicția constituțională. Constituția României nu a consacrat o separație rigidă a puterilor în stat (de exemplu, ea nu interzice cumulul demnității de parlamentar cu cea de ministru), ci una suplă, în cadrul căreia colaborarea celor trei puteri este necesară pentru buna funcționare a mecanismului statal. Prin urmare, pentru a fi realizată o simplă remaniere guvernamentală sunt necesare informări și consultări reciproce între prim-ministru și Președinte chiar și în absența unei prevederi exprese a Constituției. ...
\n5.6. De altfel, adesea invocată în jurisprudența Curții Constituționale a României, Comisia de la Veneția a arătat în Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituționale și statul de drept a acțiunilor Guvernului României cu privire la alte instituții ale statului și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și Ordonanța de urgență a Guvernului de modificare și completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului în România, aviz adoptat de la cea de-a 93-a Sesiune Plenară/Veneția, 14-15 decembrie 2012 citat in extenso în Decizia nr. 611 din 3.10.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7.11.2017, următoarele:72.
\nRespectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite și formale ale legii și ale Constituției. Aceasta implică, de asemenea, comportament și practici constituționale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituționale și respectul reciproc între acestea. ... 73. În România culturile politice și constituționale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. [...] O astfel de lipsă de respect față de instituții este strâns legată de o altă problemă în cultura politică și constituțională, și anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituții. Acest principiu este de o importanță deosebită în cazurile în care funcții precum, de exemplu, cea de Președinte și cea de prim-ministru sunt deținute de persoane cu convingeri politice diferite.
\nNumai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituțional european și care permit unei țări să evite și să depășească crizele cu seninătate. ... ...
\n5.7. Având în vedere că funcția de ministru este una politică, informările și consultările reciproce dintre prim-ministru și Președinte au preponderent natură politică. În cadrul lor între cele două autorități publice pot apărea divergențe. Toate aceste interacțiuni însă nu sunt de natură juridică, ci eminamente politică. Nu e mai puțin adevărat că interacțiuni politice între diverși actori (Președinte, prim-ministru, parlamentari, partide politice, grupuri parlamentare etc.) determină consecințe de natură juridică prin aceea că, în final, se poate ajunge la remanierea guvernamentală sau nu. Constituția nu a stabilit detaliat modalitatea în care trebuie purtate negocierile politice în vederea unei remanieri guvernamentale, ci a precizat exclusiv modul în care se ia act în plan juridic de rezultatul negocierii politice. Dacă negocierea politică se finalizează cu o remaniere simplă este suficientă numirea unor miniștri de către Președintele României la propunerea prim-ministrului. Dacă negocierea politică se finalizează cu o schimbare în compoziția politică a Guvernului devine necesar un vot al Parlamentului. ...
\n5.8. Pe de altă parte, nu se poate susține nici că alineatul 2 al art. 85 din Constituție este regula în materie în vreme ce alineatul 3 ar constitui o excepție și nici că alineatului 2 ar trebui să i se acorde prioritate de aplicare în fața alineatului 3 din același articol, eventual chiar lăsându-l pe acesta din urmă inoperant. Modalitatea de redactare a normei juridice din art. 85 din Constituție nu lasă loc de interpretări. Textele alineatelor 2, respectiv 3 ale art. 85 vizează ipoteze normative alternative: „în caz de...“ și „dacă...“. Altfel spus (și într-o terminologie colocvială), în ipoteza în care se constată că situația politică este de un anumit fel (continuitate politică la guvernare) consecința juridică este remanierea simplă, în ipoteza în care se constată că situația politică este de altă natură (discontinuitate politică la guvernare) consecința juridică este restructurarea Guvernului. Tertium non datur. ...
\n5.9. De altfel, distincția de substanță dintre cele două ipoteze normative face imposibilă și mixarea aleatorie a consecințelor lor juridice. Nu este posibilă revocarea unui ministru în baza art. 85 alin. (2) și numirea unui titular doar pentru respectivul portofoliu în baza art. 85 alin. (3) din Constituție, adică după un vot al Parlamentului. În egală măsură, nu este posibilă nici schimbarea compoziției politice a Guvernului în baza art. 85 alin. (3) din Constituție urmată de numirea unor miniștri prin simpla colaborare dintre Președinte și prim-ministru, cu eludarea rolului decizional pe care Parlamentul îl are în cadrul acestei proceduri. ...
\n5.10. Situația particulară a numirii unor miniștri interimari, în baza art. 107 alin. (3) din Constituție, a făcut și ea obiectul unei bogate și constante jurisprudențe a Curții Constituționale, care a stabilit că „prin desemnarea unui sau unor miniștri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală (s.n.)“ (Decizia nr. 1.560/2009 precitată). Jurisdicția constituțională a precizat și că nu se poate susține că art. 85 alin. (3) din Constituție nu face nicio distincție între miniștri titulari și miniștri interimari tocmai pentru că „ipoteza aplicării [art. 85 alin. (3)] este foarte clar definită de legiuitorul constituant, ceea ce exclude necesitatea realizării vreunei distincții“ (Decizia nr. 1.559/18.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 30.11.2009).
\nDe asemenea, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia, în cazul desemnării miniștrilor interimari, nerespectarea procedurii impuse de art. 85 alin. (3) din Constituție ar crea un regim discriminatoriu între candidații la funcția de ministru, întrucât miniștrii interimari nu sunt „candidați la funcția de ministru“, ci miniștri în funcție care exercită pe o perioadă de cel mult 45 de zile și atribuțiile altui membru al Guvernului a cărui funcție a fost declarată vacantă (Decizia nr. 1.559/2009, precitată). Prin urmare, instituția ministrului interimar are ca finalitate asigurarea temporară a funcționării Guvernului învestit de Parlament în situația în care survin oricare dintre cauzele de încetare a funcției de membru al Guvernului prevăzute de art. 106 din Constituție.
\nEa nu poate fi incidentă în cadrul procedurii prevăzute de art. 85 alin. (3) din Constituție ce presupune o nouă aprobare a Parlamentului pentru un Guvern cu o compoziție politică diferită de cea pentru care a fost dat votul inițial de învestitură și nici în cadrul procedurii prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituție, căci acesta se referă la numirea unor miniștri titulari, și nu la cei interimari. ...
\n5.11. A susține, precum opinia majoritară, că „prin refuzul Președintelui României de a numi miniștri interimari s-a creat un blocaj instituțional la nivelul activității Guvernului“ revine cu negarea ipotezei de la care s-a pornit, anume aceea că revocarea unui ministru „reprezintă un mijloc legal pus la dispoziția prim-ministrului pentru vacantarea unei funcții din structura Guvernului [...] exclusiv în sensul respectării formalismului și a principiului simetriei“. Dacă revocarea este pur formală și servește doar la vacantarea unei funcții, de ce ar mai fi nevoie de înlocuirea ministrului revocat? Iar dacă totuși s-a ajuns la vacantarea funcției, adică obiectivul urmărit a fost atins, de ce pentru eventualele probleme survenite (care pot ajunge până la blocaje instituționale) ca urmare a deciziei prim-ministrului ar fi responsabilă o altă autoritate publică? Dacă revocarea nu are alt scop decât vacantarea unei funcții din Guvern, numirea unor miniștri interimari (sau titulari) nu mai este necesară. ...
\n5.12. Însă desemnarea unor miniștri interimari nu este nici obligatorie în cazul de față, deoarece schimbarea compoziției politice a Guvernului face inoperante prevederile art. 107 alin. (3) și (4) din Constituție atâta vreme cât acestea sunt corelate cu art. 85 alin. (2) din Constituție, precum în cererea introductivă. În Decizia nr. 1.559/2009, precitată și invocată și de opinia majoritară, dar pentru susținerea unui punct de vedere contrar, Curtea Constituțională a precizat că numirea unor miniștri interimari de către Președintele României este posibilă, și nu că ea ar fi obligatorie, în orice caz nu în absența unor imperios necesare consultări și negocieri politice. Faptul că atât opinia majoritară, cât și cea separată invocă aceeași decizie anterioară a Curții Constituționale, dar în sensuri diferite, poate fi o dovadă a faptului că ea nu este pe deplin relevantă în speță. ...
\n6.1. În cauza de față ne aflăm în situația în care o coaliție politică aflată la guvernare s-a destrămat din motive de natură politică. Unul dintre cele două partide politice aflate în coaliția de guvernământ a declarat public pe 26 august 2019 că a ieșit de la guvernare. Acest fapt obiectiv, de natură eminamente politică, numit de art. 85 din Constituție „schimbarea compoziției politice a Guvernului“, atrage consecința juridică a aplicării art. 85 alin. (3) din Constituția României. Într-o astfel de situație ignorarea art. 85 alin. (3) din legea fundamentală ar echivala cu frauda la Constituție și ar putea fi cauza unui veritabil conflict juridic de natură constituțională. ...
\n6.2. Aceste dificultăți politice din cadrul acum defunctei coaliții de guvernare au generat disfuncționalități în plan juridic, la nivelul Guvernului, ceea ce ar fi trebuit să conducă la negocieri politice pentru ieșirea din impas. Impasul astfel conturat nu este un blocaj instituțional apt să genereze un conflict juridic de natură constituțională în sensul dat acestei sintagme de jurisprudența constantă a Curții Constituționale atâta vreme cât „există mecanisme prin care autoritățile publice să se autoregleze prin acțiunea lor directă și nemijlocită“ (Decizia nr. 108/2014 sau Decizia nr. 875/2018, precitate). Chiar dacă situația politică este una în care divergențele predomină, soluțiile juridice rămân aceleași: remanierea simplă presupune colaborarea dintre Președintele României și prim-ministrul Guvernului României, adică aplicarea art. 85 alin. (2), în vreme ce schimbarea compoziției politice a Guvernului face necesară aprobarea Parlamentului, adică aplicarea art. 85 alin. (3). ...
\n6.3. Jurisprudența constantă de până acum a Curții Constituționale a confirmat această interpretare a textului art. 85 din Constituție, bazată pe buna-credință și colaborarea loială dintre autoritățile statului. Ducând mai departe unele raționamente dezvoltate anterior în cadrul acestei jurisprudențe constante, pentru ca Președintele să se poată afla în situația de a cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat o propunere de revocare a unui membru al Guvernului (așa cum se afirmă în Decizia nr. 875/2018), trebuie ca prim-ministrul să fi formulat astfel de motive, ceea ce ar fi posibil în cadrul unor negocieri politice, dar nu se regăsește nicăieri în adresele trimise Președintelui României și anexate cererii adresate Curții Constituționale de către prim-ministru.
\nDe principiu, în dreptul public revocarea este o măsură care trebuie motivată, fie și de ineficiența acțiunii ministrului în plan exclusiv politic ori prin raportare la programul de guvernare, dar în speța de față nu se poate identifica nici măcar o intenție de motivare pentru revocările propuse. Pentru ca prim-ministrul să se afle în situația de a cenzura motivele pentru care Președintele poate cere prim-ministrului să facă o nouă propunere (așa cum se afirmă în Decizia nr. 98/2008), Președintele trebuie să aibă ocazia de a prezenta respectivele motive, ceea ce Președintele a făcut în repetate rânduri în mod public, dar nu în cadrul unor negocieri politice pentru că acestea nu au avut loc.
\nFaptul că prim-ministrul a trimis adrese prin care a solicitat Președintelui să ia act de propunerile sale nu ține loc de negociere politică, dar nici nu obligă Președintele să se conformeze unor sugestii. Politica faptului împlinit este considerată agresivă în planul relațiilor internaționale și cu greu ar putea fi apreciată în mod diferit în cadrul altor tipuri de interacțiuni politice ori sociale. ...
\n6.4. Absența dialogului politic nu poate fi suplinită juridic. Indiferent cât de detaliat ar fi putut fi redactată Constituția României sau oricât de generică este percepută reglementarea sa, ea nu are cum să înlocuiască informarea și consultarea politică dintre actori politici. Din aceste motive considerăm că nu ne aflăm în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, ci a unuia exclusiv politic. La data redactării prezentei opinii separate rezolvarea sa corectă, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. (3) din Constituția României, încă se lasă așteptată. ...
\nA impune o limitare de acest tip Președintelui României, prin stabilirea unei unice conduite indiferent de varietatea situațiilor avute în vedere de art. 85 din legea fundamentală, a fost calificată atunci drept „lipsită de logică juridică“ de vreme ce ea ignora și rolul Parlamentului în cadrul acestor proceduri. „Prim-ministrul nu poate impune o anumită opțiune cu privire la persoanele care vor ocupa funcția de membru al Guvernului nici Parlamentului și nici Președintelui, autoritățile statului având obligația constituțională de a-și exercita cu bună-credință și în spiritul colaborării loiale competențele pe care Legea fundamentală le stabilește în sarcina fiecăreia“ (Decizia nr. 80/2014, precitată). ...
\n8.1. Pe cale de consecință în prezenta cauză nu a existat și nu există conflict juridic de natură constituțională între prim-ministrul Guvernului României și Președintele României în legătură cu refuzul revocării unor miniștri în baza art. 85 alin. (2) din Constituție și nu a existat și nu există conflict juridic de natură constituțională în privința refuzului tacit de a numi miniștri interimari în baza art. 107 alin. (3) din Constituție. ...
\n8.2. Cât despre obligarea Președintelui României la a răspunde de îndată, în scris și motivat, cu privire la refuzul asupra propunerilor de numire în funcția de ministru titular în condițiile în care, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională a constatat că nu există conflict juridic de natură constituțională în această privință, ea apare drept o contradictio in terminis. ...
\nJudecător,Elena-Simina Tănăsescu ----