IV «Alte conflicte de interese și incompatibilități» din cadrul titlului IV «Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice» al Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.“ ...
\n58.
\nAvând în vedere acestea, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 este neîntemeiată. ...
\n59.
\nReferitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (3)] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009, prin raportare la art. 1 alin. (5) și art. 16 din Constituție, Curtea reține că aceste dispoziții prevăd că personalului din cadrul cabinetului demnitarului i se aplică, în mod corespunzător, prevederile art. 18 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, referitoare la salarizarea personalului ANCOM. Autorul obiecției susține, în esență, că regimul juridic aplicabil salarizării personalului contractual încadrat la cabinetul demnitarului este neclar, deoarece, prin trimiterea la prevederile art. 18 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, se instituie un regim particular pentru personalul din cabinetele demnitarilor menționați, președintele și vicepreședinții ANCOM. ...
\n60.
\nReferitor la critica raportată la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea reține că, potrivit art. 18 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, „Personalul ANCOM este angajat pe bază de concurs organizat în condițiile legii, în conformitate cu structura organizatorică, încheindu-se contract individual de muncă, conform legii“, iar, în conformitate cu art. 18 alin. (4) din același act normativ, „Salarizarea personalului ANCOM și celelalte drepturi de personal se stabilesc exclusiv în condițiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM și al contractului individual de muncă, în limitele bugetului de venituri și cheltuieli, prevederile actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar nefiind aplicabile.
\nContractul colectiv de muncă se încheie cel mai târziu la data expirării contractului colectiv de muncă în vigoare“. Această normă de lege care reglementează salarizarea personalului ANCOM nu distinge în funcție de categoria de personal din cadrul ANCOM, astfel că, potrivit principiului de drept ubi lex non dintinguit, nec nos distinguere debemus, aceste prevederi se aplică întregului personal al ANCOM. Așadar, prin trimiterea pe care o face la dispozițiile art. 18 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, dispoziția criticată prevede acordarea aceluiași regim juridic - al salarizării stabilite potrivit Codului muncii, prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM și al contractului individual de muncă, în limitele bugetului de venituri și cheltuieli, prevederile actelor normative cu caracter general care vizează stabilirea drepturilor salariale colective sau individuale din sectorul bugetar nefiind aplicabile - și pentru personalul ANCOM din cadrul cabinetului demnitarului, la fel ca pentru întregul personal al ANCOM.
\nFaptul că, în noul conținut al art. 11 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, este precizat „dreptul la organizarea cabinetului demnitarului în conformitate cu dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare“ nu poate conduce la concluzia că dispozițiile criticate instituie un regim neclar pentru personalul ANCOM din cadrul cabinetului demnitarului. De altfel, și în reglementarea actuală, art. 11 alin. (2^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009 prevede un „drept de cabinet al demnitarului“. ...
\n61.
\nReferitor la statutul personalului de la cabinetul demnitarilor, Curtea reține că, potrivit art. 382 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, personalului încadrat la cabinetul demnitarului nu i se aplică prevederile privind funcționarii publici, iar, potrivit art. 539 din același act normativ, funcțiile ocupate în cadrul cabinetelor demnitarilor și aleșilor locali și în cadrul cancelariei prefectului sunt funcții contractuale. În ceea ce privește salarizarea acestei categorii de personal, în conformitate cu dreptul comun [art. 547 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ], salarizarea personalului din cadrul cabinetului unui demnitar se face potrivit legii privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
\nÎnsă art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede următoarele: „Dispozițiile prezentei legi nu se aplică personalului din Banca Națională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații“. Faptul că prin dispozițiile Codului administrativ legiuitorul a stabilit norme generale referitoare la categoria persoanelor ce ocupă funcții în cadrul cabinetelor demnitarilor nu poate conduce la concluzia că reglementarea unei norme speciale, aplicabile pentru întregul personal al ANCOM, ar fi contradictorie și ar afecta calitatea și previzibilitatea normelor juridice, deoarece conflictul dintre norma generală și norma specială este guvernat de principiul de drept generalia specialibus derogant.
\nAvând în vedere acestea, Curtea constată că dispoziția criticată reprezintă o normă specială față de reglementarea comună privind salarizarea personalului de la cabinetul demnitarilor, normă specială incidentă, de altfel, întregului personal al ANCOM, căruia nu i se aplică Legea-cadru nr. 153/2017, ci dispozițiile Codului muncii referitoare la salarizarea prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă la nivelul ANCOM și al contractului individual de muncă. ...
\n62.
\nReferitor la critica raportată la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea reține că norma criticată de autorul obiecției a fost instituită pentru a asigura același tratament juridic din perspectiva salarizării, și anume aplicarea prevederilor Codului muncii întregului personal al aceleiași instituții, ANCOM. Stabilirea unui alt regim de salarizare pentru personalul încadrat la cabinetele demnitarilor din conducerea ANCOM - diferit de cel instituit de Codul administrativ pentru toate persoanele care ocupă o funcție în cadrul cabinetului unui demnitar - nu reprezintă un privilegiu și nici un tratament diferențiat, având în vedere că prevederile art. 18 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, referitoare la stabilirea salarizării potrivit Codului muncii, prin negociere, se adresează întregului personal al ANCOM. Prin urmare, în cadrul aceleiași categorii de persoane - personalul ANCOM - se acordă același tratament juridic, și anume salarizarea în condițiile Codului muncii, iar nu salarizarea prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017, care, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din aceasta, nu se aplică personalului ANCOM. ...
\n63.
\nAvând în vedere acestea, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 este neîntemeiată. ...
\n64.
\nReferitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^1 alin. (4) și alin. (7)] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009, prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 117 alin. (3) și art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea reține că art. 11^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, în conținutul dat prin legea criticată, instituie un organ colegial, Comitetul de reglementare, format din 7 membri, inclusiv președintele și cei 2 vicepreședinți, cu rol de aprobare a reglementărilor în sectorul comunicațiilor electronice, al comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale. ...
\n65.
\nCu privire la actele adoptate de Comitetul de reglementare, potrivit textului criticat, acesta aprobă reglementările în sectorul comunicațiilor electronice, al comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale prin hotărâri ale organului colegial, iar președintele este obligat să emită decizia prevăzută la art. 12 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009 (potrivit căruia, în exercitarea atribuțiilor sale, președintele emite decizii), chiar dacă a votat împotrivă sau nu a fost prezent la ședință. Așadar, în materia reglementărilor în sectorul comunicațiilor electronice, al comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale, organul colegial de decizie este Comitetul de reglementare, care adoptă hotărâri, iar președintele, ca organ de conducere și de reprezentant al ANCOM, emite decizii.
\nAceste decizii ale președintelui ANCOM emise pentru punerea în aplicare a reglementărilor adoptate de Comitetul de reglementare sunt acte administrative, iar, potrivit art. 12 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, deciziile adoptate în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege din domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale, echipamentelor radio și echipamentelor terminale de comunicații electronice, inclusiv din punctul de vedere al compatibilității electromagnetice, serviciilor poștale și tehnologiei informației, inclusiv cele adoptate în conformitate cu prevederile art. 36 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicațiilor, pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, fără parcurgerea procedurii prealabile prevăzute la art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
\nDeciziile președintelui ANCOM cu caracter individual pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Totodată, potrivit art. 12 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, deciziile cu caracter normativ se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. ...
\n66.
\nReferitor la critica privind lipsa de precizie a textului de lege criticat, Curtea, aplicând considerentele sale de principiu rezultate din jurisprudența menționată la paragraful 50 al prezentei decizii, constată că textul criticat conține neclarități de natură a conduce la neaplicarea lui, din moment ce legea nu prevede efectele actului emis de Comitetul de reglementare. În sensul art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice“.
\nDin interpretarea sistematică a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 rezultă cu claritate că deciziile președintelui sunt acte administrative care pot fi atacate în contencios administrativ. În schimb, în ceea ce privește hotărârile Comitetului de reglementare, legea nu prevede care sunt efectele acestora și dacă se pot ataca în contencios administrativ. Cu alte cuvinte, nu se poate deduce natura juridică a hotărârilor Comitetului de reglementare. Prin urmare, dispozițiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^1 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 sunt contrare prevederilor art. 1 alin.
\n67.
\nCu privire la atribuțiile Comitetului de reglementare, textul criticat - art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^1 alin. (7)] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 prevede că sfera reglementărilor care intră în competența Comitetului de reglementare și modalitatea de adoptare a acestora se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM. ...
\n68.
\nReferitor la atribuția ANCOM de reglementare, Curtea reține că, în conformitate cu art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările și completările ulterioare, „În vederea realizării rolurilor sale, ANCOM îndeplinește următoarele funcții: a) de punere în aplicare a politicii și strategiei sectoriale elaborate de Ministerul pentru Societatea Informațională (MSI) în domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale; b) de administrare și de gestionare a resurselor limitate, prin care planifică, alocă, urmărește și evaluează utilizarea acestora pentru punerea în aplicare a politicilor în domeniu prin […]; c) de reglementare a activităților în domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale, prin adoptarea și implementarea de decizii cu caracter normativ și individual, precum și de proceduri funcționale, operaționale și financiare, prin care se pun în aplicare politicile în domeniu, de urmărire și control al respectării acestora; d) de elaborare de norme secundare specifice domeniului comunicațiilor electronice și al serviciilor poștale; e) de reprezentare în organismele și organizațiile naționale, regionale și internaționale, ca autoritate de reglementare în domeniul comunicațiilor electronice și al serviciilor poștale și de administrare a resurselor limitate din domeniul comunicațiilor electronice; f) de colaborare și comunicare cu celelalte structuri ale administrației publice, cu societatea civilă și cu cetățenii, precum și cu furnizorii de rețele și de servicii în domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale; g) de organ de decizie, în condițiile legii, în soluționarea de litigii între furnizorii de rețele și/sau servicii de comunicații electronice, în scopul asigurării liberei concurențe și al protecției intereselor utilizatorilor pe piețele acestor servicii; h) de supraveghere și control al respectării de către utilizatorii resurselor limitate a obligațiilor ce le revin potrivit legii și actelor administrative prin care au dobândit dreptul de a le utiliza; i) de elaborare de proceduri și norme cu caracter tehnic specifice activității ANCOM; j) de supraveghere a pieței echipamentelor radio și echipamentelor terminale de telecomunicații; k) de control pentru îndeplinirea cerințelor esențiale de compatibilitate electromagnetică și de utilizare eficientă a spectrului radio.“ Art. 10 alin.
\nArt. 10 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede atribuțiile specifice ale ANCOM în domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale [„20^1. elaborează norme tehnice, inclusiv privind exercitarea controlului respectării unor obligații în domeniul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale, echipamentelor radio și echipamentelor terminale de comunicații electronice, compatibilității electromagnetice și serviciilor poștale, precum și pentru utilizarea resurselor limitate din domeniul comunicațiilor electronice.[…] 32. elaborează reglementările necesare pentru realizarea comunicațiilor către Sistemul național unic pentru apeluri de urgență, inclusiv în ceea ce privește transmiterea apelurilor de urgență de la bordul vehiculelor prin utilizarea serviciului de apeluri eCall;“].
\nArt. 10 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede atribuțiile specifice ale ANCOM în domeniul echipamentelor radio și al echipamentelor terminale de telecomunicații, inclusiv din punctul de vedere al compatibilității electromagnetice. ...
\n69.
\nÎn contextul acestui cadru legislativ clar și precis, ce vizează atribuția ANCOM de reglementare în domeniul său specific, legea criticată instituie Comitetul de reglementare al ANCOM „pentru aprobarea reglementărilor în sectorul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale“, fără însă să prevadă care sunt atribuțiile concrete ale acestuia, dispunând doar că sfera reglementărilor ce vor fi aprobate de acest comitet se va stabili prin regulament propriu al ANCOM. Or, atribuțiile generale și specifice ale ANCOM, inclusiv cele care se circumscriu funcției sale de reglementare, sunt stabilite în mod detaliat și precis în art. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009. ...
\n70.
\nDin analiza comparativă a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009, în forma actuală, cu dispozițiile legii criticate, Curtea observă că introducerea, prin legea criticată, a unui nou organism în structura ANCOM, ce afectează structural arhitectura internă a acestei autorități, determinând reconfigurarea fizionomiei juridice a acestuia, impune reglementarea prin lege, iar nu prin regulament, a atribuțiilor acestui organism colegial. În consecință, faptul că legiuitorul prevede că „sfera reglementărilor care intră în competența Comitetului de reglementare“ și „modalitatea de adoptare a acestora“ se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin.
\nDe asemenea, dispozițiile criticate creează confuzie între atribuțiile președintelui ANCOM prevăzute la art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, atribuțiile Comitetului de reglementare și atribuțiile Consiliului director, prevăzut de art. 22 din Regulamentul de organizare și funcționare a ANCOM. ...
\n71.
\nReferitor la încălcarea art. 117 alin. (3) și a art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, în ceea ce privește conceptul de înființare a unei autorități administrative autonome, „acesta cuprinde elementele de bază care definesc natura juridică a autorității publice în cauză, drept pentru care acestea trebuie să facă obiectul legii organice“ (Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 7 martie 2018, paragraful 35). Astfel, art. 117 alin. (3) din Constituție, atunci când dispune că înființarea unei autorități administrative autonome se realizează prin lege organică, nu se limitează numai la dispoziția de înființare, ci are în vedere și aspectele esențiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziția normativă de înființare (atribuțiile și actele acestora). Așa cum a reținut Curtea, „o asemenea autoritate nu ființează numai prin simplul fapt al existenței sale, ci prin atribuțiile și actele pe care le emite, acestea din urmă fiind cele care produc consecințe juridice. Așadar, atunci când legiuitorul constituant s-a referit la înființarea unei autorități administrative prin lege organică a avut în vedere atât dispoziția de înființare propriu-zisă, cât și cele ce sunt asociate în mod intrinsec acesteia, respectiv cele prin care se stabilesc atribuțiile, categoriile de acte administrative emise și efectele acestora“ (paragraful 36). ...
\n72.
\nAplicând aceste considerente de principiu referitoare la statutul autorităților administrative autonome la cauza de față, Curtea constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009 prevede rolul ANCOM (art. 2), funcțiile acesteia (art. 3), atribuțiile sale generale și specifice (art. 10), dispoziții privind conducerea ANCOM (art. 11), actele administrative emise (art. 12), atribuțiile președintelui (art. 13), dispoziții referitoare la bugetul ANCOM (art. 14), dezbaterea de către Parlament a raportului anual de activitate (art. 15), dispoziții referitoare la personalul ANCOM (art. 18). Însă prin legea criticată se prevede constituirea Comitetului de reglementare, rolul acestuia de adoptare a reglementărilor ce intră în atribuțiile ANCOM, legiuitorul prevăzând că „sfera reglementărilor care intră în competența Comitetului de reglementare și modalitatea de adoptare a acestora“ se stabilesc prin regulament propriu al ANCOM. Or, introducerea noii structuri afectează modul originar de înființare a ANCOM, astfel că devin incidente dispozițiile constituționale ale art. 117 alin. (3), așa cum au fost dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale, și, prin urmare, aspectele esențiale care sunt în legătură intrinsecă cu dispoziția normativă de înființare - atribuțiile și actele acestora - trebuie prevăzute prin lege organică, iar nu prin regulament, act normativ cu caracter inferior legii. ...
\n73.
\nÎn consecință, întrucât forma dată prin legea criticată întregului art. 11^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009 nu prevede atribuțiile Comitetului de reglementare, ci dispune că sfera reglementărilor care intră în competența acestuia se stabilește prin regulament, Curtea constată că art. I pct. 2 (cu referire la întregul art. 11^1) din legea criticată contravine art. 117 alin. (3) din Constituție. ...
\n74.
\nReferitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5)] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009, raportată la art. 16 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, Curtea reține că textul criticat - art. 11^2 alin. (5) - prevede condițiile de numire a membrilor Comitetului de reglementare, inclusiv pentru președinte și vicepreședinții, printre care și cea prevăzută de lit. e) a acestui text, potrivit căreia, „în timpul exercitării mandatului, președintele și vicepreședintele nu pot fi membri ai unui partid politic“. Autorul obiecției susține că reglementarea criticată este una incompletă, iar incompatibilitatea nu ar trebui să se limiteze doar la unii dintre membrii Comitetului de reglementare, întrucât afectează independența autorității, contrar directivelor europene, și instituie și un privilegiu pentru cei patru membri numiți de către Parlament, care pe durata mandatelor pot avea calitatea de membru al unui partid politic. ...
\n75.
\nReferitor la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituție, Curtea reține că legiuitorul delegat a instituit condiția legală negativă de numire a președintelui și vicepreședinților ANCOM, aceea de a nu face parte dintr-un partid politic, chiar prin art. 11 alin. (3) lit. e) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, în forma sa inițială, rațiunea instituirii unei asemenea reglementări fiind aceea de asigurare a independenței persoanelor care ocupă aceste funcții. Însă legea criticată înființează un organism colectiv cu rol de reglementare în sectorul comunicațiilor electronice, comunicațiilor audiovizuale și al serviciilor poștale, și anume Comitetul de reglementare, format din 7 membri, inclusiv președintele și cei 2 vicepreședinți.
\nAvând în vedere natura Comitetului de reglementare al ANCOM de organism colegial, precum și rolul, atribuțiile, modul de funcționare și adoptarea hotărârilor cu votul majorității membrilor, Curtea constată că toți membrii Comitetului de reglementare, inclusiv președintele și cei doi vicepreședinți, se află în aceeași situație juridică sub aspectul condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească pentru a ocupa această funcție, inclusiv sub aspectul asigurării necesității de a nu face parte dintr-un partid politic. Mai mult, potrivit art. 11^1 alin. (6) în forma dată de legea criticată, tuturor membrilor Comitetului de reglementare al ANCOM li se aplică același regim juridic al incompatibilităților și conflictelor de interese prevăzut de Legea nr. 161/2003.
\nÎn aceste condiții, Curtea constată că reglementarea condiției negative de numire (și anume aceea de a nu face parte dintr-un partid politic) doar pentru 3 (președinte și cei 2 vicepreședinți) dintre cei 7 membri ai Comitetului de reglementare instituie un tratament juridic diferit între persoane aflate în aceeași situație juridică, fără a exista o justificare obiectivă și rațională, de vreme ce rațiunea instituirii unei asemenea reglementări este aceea de asigurare a independenței persoanelor care ocupă aceste funcții. ...
\n76.
\nÎn jurisprudența sa referitoare la principiul egalității în fața legii, Curtea a reținut că sintagma „fără privilegii și fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituție privește două ipoteze normative distincte, iar incidența uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancțiuni de drept constituțional diferite (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, precitată, paragraful 23). Așadar, Curtea a reținut că nesocotirea principiului egalității în drepturi are drept consecință neconstituționalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În acest sens, Curtea a constatat că remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului; în schimb, privilegiul se definește ca un avantaj sau ca o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane și, în acest caz, neconstituționalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. ...
\n77.
\nAvând în vedere acestea, întrucât în cauza de față este incidentă teza referitoare la interzicerea privilegiilor din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea constată că reglementarea condiției negative de numire (și anume aceea de a nu face parte dintr-un partid politic) trebuie să se refere la toți membrii Comitetului de reglementare. Prin urmare, dispozițiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. ...
\n78.
\nCu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, prin raportare la Directiva nr. 2002/21/CE și la art. 31, art. 45, art. 116 alin. (2) și art. 117 alin. (3) din Constituție, Curtea reține că autorul obiecției arată, în esență, că legea criticată, prin reglementările referitoare la interdicția unora dintre membrii Comitetului de reglementare al ANCOM de a face parte dintr-un partid politic, contravine Directivei nr. 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind cadrul comun de reglementare pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice, mai ales art. 3 din această directivă, modificat prin Directiva 2009/140/CE, referitoare la independența autorităților naționale de reglementare în comunicații. ...
\n79.
\nÎn ceea ce privește o critică similară, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 26 aprilie 2018, asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2017, stabilind că, referitor la interpretarea art. 148 din Constituție, așa cum a statuat în jurisprudența sa, „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate.
\nÎntr-o atare ipoteză demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz“ (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, și Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011). Aplicând aceste considerente de principiu, Curtea a reținut că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință, consacrate de art. 148 alin.
\nAspectele legate de reglementarea de către statele membre a rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (cum sunt, spre exemplu, garantarea independenței autorităților naționale de reglementare, asigurarea de resurse umane și financiare suficiente pentru îndeplinirea atribuțiilor sau asigurarea de bugete anuale separate) nu au în sine o relevanță constituțională, nefiind circumscrise principiilor și normelor fundamentale constituționale, cum ar fi, spre exemplu, cele care consacră drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale sau cele privind autoritățile publice reglementate de textele constituționale. Având în vedere acestea, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate. ...
\n80.
\nPrin urmare, în cauza de față, aplicând mutatis mutandis aceste considerente, Curtea constată că nu poate fi primită critica de neconstituționalitate privind încălcarea dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, având în vedere cele constatate deja prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, paragraful 54, inclusiv faptul că ANCOM nu este reglementată prin dispozițiile constituționale. ...
\n81.
\nReferitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (10)] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea reține că potrivit textului criticat, „În cazul imposibilității definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre membri, comisiile parlamentare prevăzute la alin. (3) propun celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile, persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, cu respectarea cerințelor de numire prevăzute în prezenta ordonanță de urgență“. Autorul obiecției susține că această normă are un conținut neclar, deoarece: (i) nu se prevede momentul începerii curgerii termenului de 30 de zile în care comisiile parlamentare trebuie să propună celor două Camere ale Parlamentului persoana care va fi numită pentru restul de mandat; (ii) sintagma „imposibilitate definitivă“ nu este definită; (iii) nu rezultă dacă Parlamentul se va pronunța numai cu privire la persoana propusă de comisiile permanente sau, în situația în care există mai multe persoane eligibile, plenul se va pronunța cu privire la toate acestea. ...
\n82.
\nCu privire la aceste critici raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție, Curtea reține că, potrivit legii criticate, prin care se instituie un Comitet de reglementare al ANCOM, durata mandatului membrilor acestuia, inclusiv al președintelui și al vicepreședinților, este de 6 ani, mandatul putând fi reînnoit o singură dată.
\n^2 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, în forma dată de legea criticată, reglementează cazurile de încetare a mandatului membrilor Comitetului de reglementare, inclusiv al președintelui și al vicepreședinților, acestea fiind următoarele: „a) imposibilitatea de a-și îndeplini mandatul mai mult de 120 de zile calendaristice consecutive dintr-un interval de 140 de zile; b) în caz de condamnare penală prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru care nu a intervenit reabilitarea; c) prin demitere, în caz de nerespectare a termenului de 3 luni pentru ieșirea din starea de incompatibilitate, reglementat la alin. (7); d) prin demisie; e) prin deces; f) la expirarea termenului pentru care a fost numit; g) prin demitere, în situații excepționale, când, prin acțiunile lor, au afectat în mod grav independența operațională și financiară a autorității față de entitățile prevăzute la art. 18 alin. (5).“ Textul criticat reglementează ipoteza încetării mandatului înainte de expirarea sa și procedura prin care o persoană va fi numită pentru restul de mandat. Astfel, textul prevede că, în cazul imposibilității definitive de exercitare a mandatului de către unul dintre membri, comisiile parlamentare propun celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile, persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, cu respectarea cerințelor de numire prevăzute de lege ...
\n83.
\nCu privire la prima critică referitoare la neclaritatea momentului de la care curge termenul de 30 de zile, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece din cuprinsul art. 11^2 alin. (8) rezultă cu claritate că acesta curge de la data vacantării funcției de membru al Comitetului de reglementare. De altfel, și în actuala reglementare, potrivit art. 11 alin. (1^4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, „Propunerile de candidați pentru funcțiile prevăzute la alin. (1) se înaintează Birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data vacantării funcțiilor“. ...
\n84.
\nCu privire la a doua critică referitoare la posibilitatea numirii unei alte persoane în funcția de membru al Comitetului de reglementare pentru restul de mandat, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată, deoarece prevederea criticată devine incidentă în oricare dintre situațiile de încetare a mandatului înainte de expirarea termenului. Nu se poate susține că lipsa definiției legale a sintagmei „imposibilitate definitivă“ conduce la neaplicarea textului, întrucât, din interpretarea gramaticală a textului criticat și din interpretarea logică și sistematică a întregului art. 11^2, în conținutul dat de legea criticată, se deduce că, în cazul vacantării funcției de membru al Comitetului de reglementare înainte de expirarea termenului pentru care a fost numit, se declanșează procedura de numire a altei persoane pentru restul de mandat. ...
\n85.
\nCu privire la a treia critică ce vizează atribuția comisiilor parlamentare prevăzută la alin. (10) al art. 11^2 de a propune celor două Camere ale Parlamentului persoana care va fi numită pentru durata rămasă până la încheierea mandatului, Curtea constată că aceasta este întemeiată. Astfel, textul criticat prevede atribuția comisiilor parlamentare de a propune celor două Camere ale Parlamentului „persoana care va fi numită“. Folosind metoda gramaticală de interpretare, se deduce că va exista o singură propunere pe care comisiile parlamentare o vor face Parlamentului. Or, Parlamentul trebuie să se pronunțe cu privire la toate persoanele care și-au depus candidatura și care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, comisiile parlamentare nesubstituindu-se în competența plenului Parlamentului.
\nAstfel, potrivit art. 11^2 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, în forma dată prin legea criticată: „Comisiile reunite prevăzute la alin. (3) vor efectua selecția propunerilor dintr-o listă, care conține un număr mai mare de candidați decât numărul membrilor ce urmează a fi numiți, exclusiv pe baza criteriilor prevăzute la alin. (5) și la art. 11^1 alin. (6).“ Așadar, rezultă că textul criticat este neclar cu privire la procedura de numire a membrilor Comitetului de reglementare în caz de încetare a mandatului înainte de expirarea termenului, neclaritate de natură să conducă la imposibilitate de aplicare. Prin urmare, critica art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin.
\n86.
\nReferitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II din legea dedusă controlului de constituționalitate prin raportare la art. 1 alin. (3) și (5), art. 15 alin. (2), art. 147 alin. (4), precum și la art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, prin raportare la normele constituționale de referință, respectiv art. 116 alin. (2) teza finală, art. 117 alin. (3) și art. 11, Curtea reține că textul criticat prevede că „în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se numește Comitetul de reglementare al Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, format din 7 membri, inclusiv președintele și cei 2 vicepreședinți, prevăzut la art. 11^2 alin.
\nAutorul obiecției mai susține că în special în ceea ce privește norma criticată (însă și în general în ceea ce privește legea în ansamblu), instrumentul de prezentare și motivare a legii criticate are un caracter sumar și nu ia în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația europeană și cu tratatele internaționale la care România este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. ...
\n87.
\nReferitor la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, Curtea reține că mandatul în curs al președintelui ANCOM încetează la data de 11 mai 2023, iar mandatele în curs ale vicepreședinților ANCOM încetează pe data de 11 octombrie 2023. Întrucât legea criticată are ca scop instituirea unui Comitet de reglementare al ANCOM, format din 7 membri, inclusiv președintele și cei 2 vicepreședinți, aceasta introduce art. 11^1 și art. 11^2 în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, norme care reglementează condițiile de numire, durata mandatului și condițiile de încetare a mandatului membrilor Comitetului de reglementare, inclusiv al președintelui și al celor 2 vicepreședinți.
\nAnalizând, însă, comparativ dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 cu cele ale legii criticate, din perspectiva regimului juridic al mandatelor președintelui și celor 2 vicepreședinți ANCOM, Curtea constată că legea criticată nu aduce niciun fel de modificare cu privire la mandatul președintelui și al celor 2 vicepreședinți. Cu toate acestea, dispozițiile criticate - art. II - prevăd că, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, se numește Comitetul de reglementare al ANCOM, format din 7 membri, „inclusiv președintele și cei 2 vicepreședinți“. Or, la data intrării în vigoare a legii criticate, președintele și cei 2 vicepreședinți în funcție ai ANCOM își exercită mandate legale, legea neinstituind încetarea de drept a acestor mandate sau vreo cauză nouă de încetare a acestora.
\nCauzele de încetare a mandatului președintelui și al celor 2 vicepreședinți sunt strict și limitativ prevăzute atât de legea în vigoare în prezent, cât și de legea criticată (într-un mod aproape identic). ...
\n88.
\nTotodată, Curtea reține că, spre deosebire de situațiile similare analizate în jurisprudența sa [Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.001 din 29 octombrie 2020, prin care Curtea a respins obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996, lege care prevede o „reașezare a regulilor de organizare și funcționare“ a Consiliului Concurenței, inclusiv prin schimbarea autorității care numește membrii acestuia, și a reținut la paragraful 72 că „temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat, conform căruia s-au stabilit noi reguli privind condițiile și procedura de numire în funcția de membru al Consiliului Concurenței, precum și mandatul acestuia“], în cazul de față, legea criticată nu aduce nicio modificare în ceea ce privește mandatul președintelui și al celor 2 vicepreședinți ANCOM, astfel încât nu se poate considera că temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat. ...
\n89.
\nDe asemenea, nu poate fi vorba nici despre o demitere (nici măcar implicită) a președintelui și a celor 2 vicepreședinți ANCOM, pentru motive aflate la libera apreciere a Parlamentului - autoritatea care are atribuția de numire a acestora, deoarece demiterea din funcție a persoanelor care ocupă aceste funcții se face, atât potrivit legii în vigoare, cât și potrivit noului act normativ adoptat, numai în cazul în care nu se respectă termenul de 3 luni pentru ieșirea din starea de incompatibilitate sau în situații excepționale, atunci când, prin acțiunile lor, au afectat în mod grav independența funcțională a autorității față de entitățile prevăzute la art. 18 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009. ...
\n90.
\nReferitor la cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate ale legii, Curtea reține că, în acord cu considerentele sale de principiu rezultate din jurisprudența menționată la paragraful 50 al prezentei decizii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, întradevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). ...
\n91.
\nAplicând aceste considerente de principiu, prin prisma cerințelor de claritate și previzibilitate, la dispozițiile art. II din legea criticată, Curtea constată că, în ceea ce privește președintele și cei 2 vicepreședinți ai ANCOM, dispozițiile criticate care prevăd numirea acestora în termen de 30 de zile de la data intrării legii noi în vigoare sunt imprecise, lipsite de sens juridic și creează confuzie, conducând la imposibilitatea lor de aplicare. Astfel, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii criticate nu se pot numi președintele și cei 2 vicepreședinți ai ANCOM, din moment ce aceste funcții nu sunt vacante (mandatul persoanelor în funcție expirând în anul 2023), nu a intervenit vreo cauză de încetare a acestora și nici nu se poate considera că temeiul juridic al încetării mandatului îl constituie legea nouă, din moment ce aceasta nu modifică sub niciun aspect regimul juridic al acestor mandate.
\nÎn aceste condiții, dispozițiile art. II determină apariția unei situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, fiind imposibil de aplicat în ceea ce privește președintele și cei 2 vicepreședinți ai ANCOM, ale căror mandate expiră în anul 2023. În concluzie, dispozițiile art. II nefiind suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate în ceea ce privește președintele și cei 2 vicepreședinți ai ANCOM, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n92.
\nTotodată, așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 85, sau prin Decizia nr. 155 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 4 iunie 2020, paragraful 76, principiul legalității, prevăzut de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituție, impune ca atât exigențele de ordin procedural, cât și cele de ordin substanțial să fie respectate în cadrul legiferării. Curtea a statuat că „regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, [...] nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calității legii, o lege care să slujească cetățenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică“. Prin urmare, dispozițiile criticate care prevăd numirea inclusiv a președintelui și a celor 2 vicepreședinți ai ANCOM sunt neconstituționale, întrucât contravin atât dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție privind principiul legalității, în componenta privind calitatea legii, cât și dispozițiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept. ...
\n93.
\nÎn ceea ce privește critica dispozițiilor art. II din lege raportată la art. 15 alin. (2) și art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea amintește că în jurisprudența sa, referitor la mandate, a analizat două probleme de drept constituțional distincte. Astfel, pe de-o parte, Curtea a analizat compatibilitatea cu Constituția a unor dispoziții de lege care modifică regimul juridic al unor mandate (cu privire la autoritatea care are atribuția de numire, la condițiile de numire, la durată sau la cazuri de încetare) din cadrul instituțiilor statului, situație în care, pentru soluția pronunțată, a fost relevantă și determinantă consacrarea constituțională a instituțiilor respective. Astfel, prin Decizia nr. 136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 4 mai 2018, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 1 și 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la paragraful 94, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate, care reglementează posibilitatea înnoirii în funcție, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deținut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, constituie o încălcare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 142 alin.
\nDe asemenea, prin Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, precitată, paragraful 72, Curtea a constatat că „nicio dispoziție constituțională nu împiedică legiuitorul să modifice durata unui mandat care nu este de rang constituțional, cum este în cazul de față cel al membrului Consiliului Concurenței, mandatul acestuia fiind unul de rang legal“. Aceasta, deoarece Constituția nu stabilește nici numărul membrilor Consiliului Concurenței și nici durata mandatului acestora și lasă legiuitorului posibilitatea să reglementeze în acest domeniu. ...
\n94.
\nPe de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea a analizat compatibilitatea cu principiul constituțional al neretroactivității legii a dispozițiilor de lege care reglementează aplicarea în timp a prevederilor modificatoare ale regimului juridic al unor mandate, situație în care, exclusiv din perspectiva analizării art. 15 alin. (2) din Constituție, pentru soluția pronunțată, nu a fost determinantă consacrarea constituțională a instituțiilor respective, Curtea analizând, indiferent de tipul de mandat în discuție - constituțional sau legal -, dacă a fost respectat principiul neretroactivității legii. Cu referire expresă la aplicarea principiului neretroactivității în privința mandatelor legale, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că legiuitorul este liber să redimensioneze, printr-o lege nouă, durata mandatelor funcțiilor de conducere în alt fel decât legea în vigoare, dar numai pentru viitor, nu și pentru mandatele în curs, altfel ar însemna să nesocotească regula neretroactivității legii, care este normă de nivel constituțional, prevăzută în art. 15 alin.
\nÎn consecință, redimensionând durata mandatelor în curs ale aleșilor locali, legea criticată încălca principiul neretroactivității legii. Pronunțându-se asupra unei norme care introducea o nouă cauză de încetare a mandatului aleșilor locali pentru un comportament manifestat anterior intrării în vigoare a normei respective, prin Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2007, Curtea a statuat că „în condițiile în care legea își propune să modifice statutul dobândit la data începerii mandatului, prin instituirea unui caz nou de încetare a acestuia, legea devine retroactivă.
\nArt. 15 alin. (2) din Constituție consacră principiul neretroactivității legii, în sensul că o lege, odată adoptată de Parlament, va putea produce efecte juridice numai pentru viitor“. Prin Decizia nr. 713 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 23 ianuarie 2015, Curtea a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. III din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, prevederi care reglementau aplicarea modificărilor și completărilor aduse prin respectiva lege și mandatelor consiliilor de mediere în exercițiu la data intrării în vigoare a noii legi. Invocând jurisprudența sa, Curtea a reținut că, deși deciziile menționate vizează situația mandatelor unor persoane care ocupă funcții publice, principiul care le guvernează fiind același - cel al neretroactivității legii -, considerentele menționate sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în cauză.
\nAstfel, Curtea a reținut că prevederile criticate transformă, practic, un mandat eligibil, obținut în urma unor alegeri interne ale mediatorilor, într-un mandat numit în privința perioadei care excedează duratei inițiale a mandatelor, prin prelungirea lor de la 2 la 4 ani și prin lipsirea mediatorilor de posibilitatea de a-și alege un nou consiliu de mediere la expirarea celor 2 ani prevăzuți inițial de lege. Așadar, prin redimensionarea unor mandate în curs s-a ajuns nu doar la creșterea duratei acestora, ci și la modificarea naturii lor juridice, ceea ce vine în contradicție cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție. Prin Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 25 iulie 2017, paragraful 70, Curtea a reținut că, întrucât regimul juridic al mandatelor consiliilor de administrație ale S.R.R. și S.R.TV. este deja reglementat prin norme juridice în vigoare, care produc efecte juridice, orice modificare a acestui regim, sub aspectul condițiilor de numire a membrilor, interdicțiilor, incompatibilităților sau cauzelor de încetare a mandatelor, nu se poate realiza decât cu respectarea principiului neretroactivității legii civile.
\nToate aceste modificări nu pot viza decât o situație viitoare, care se va naște după intrarea în vigoare a noii legi, și nicidecum situații juridice constituite sub imperiul vechii legi, respectând dispozițiile în vigoare la data constituirii lor. În concluzie, Curtea a constatat că dispozițiile care prevăd „numirea unor noi consilii de administrație la Societatea Română de Radiodifuziune și la Societatea Română de Televiziune, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi, cu consecința încetării de drept a mandatului consiliilor de administrație ale S.R.R. și S.R.TV. aflate în funcție, sunt neconstituționale, întrucât încalcă art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală“.
\nPrin Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, precitată, Curtea a reținut, la paragraful 71, că nimic nu împiedică legiuitorul ca, în cazul în care consideră necesară o reașezare a regulilor de organizare și funcționare a unei autorități publice de rang legal, să intervină legislativ, fără ca această intervenție să fie considerată retroactivă. Noile dispoziții privind organizarea și funcționarea Consiliului Concurenței vor fi aplicabile pentru viitor, odată ce legea de modificare începe să producă efecte juridice. La paragraful 72 al acestei decizii, Curtea a reținut că temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat, conform căruia s-au stabilit noi reguli privind condițiile și procedura de numire în funcția de membru al Consiliului Concurenței, precum și mandatul acestuia.
\nÎn consecință, la paragraful 73, Curtea a constatat că, analizate în ansamblul noului cadru normativ privind organizarea și funcționarea Consiliului Concurenței, prevederile art. II din legea criticată nu pot fi considerate contrare art. 15 alin. (2) din Constituție. Referitor la critica ce viza încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție, Curtea a constatat, la paragraful 75, că deciziile invocate de autorul obiecției de neconstituționalitate (spre exemplu, Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 și Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017) se referă la încetarea înainte de termen a mandatelor de ales local, a mandatelor de conducere ale judecătorilor și procurorilor și a mandatelor membrilor consiliilor de administrație ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, având în vedere, așadar, autorități sau instituții publice de rang constituțional.
\nPrin urmare, considerentele invocate nu au putut fi aplicate mutatis mutandis, deoarece vizau ipoteze juridice distincte de cea care forma obiectul criticii și, în consecință, Curtea a constatat că dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție nu au fost încălcate. ...
\n95.
\nCurtea observă că în toate situațiile analizate prin deciziile sus-menționate obiect al controlului de constituționalitate îl constituiau dispoziții de lege care modificau regimul juridic al unor mandate (prin modificarea autorității de numire - Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, prin modificarea condițiilor de numire - Decizia nr. 641 din 23 septembrie 2020, prin redimensionarea duratei mandatului prin micșorare - Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 sau prin mărire - Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012 și Decizia nr. 713 din 4 decembrie 2014, prin instituirea/modificarea unor cauze de încetare a mandatului - Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 175 din 26 martie 2014, Decizia nr. 534 din 12 iulie 2017). ...
\n96.
\nSpre deosebire de aceste situații, în cauza de față, dispozițiile legii criticate nu aduc nicio modificare regimului juridic al mandatului președinților și celor 2 vicepreședinți ai ANCOM. Astfel, analizând dispozițiile legii criticate, Curtea observă că acestea vizează introducerea unui nou organism în cadrul ANCOM, un organism colegial - Comitetul de reglementare (format din 7 membri, inclusiv președintele și cei 2 vicepreședinți), prevăzând autoritatea de numire, condițiile de numire, durata mandatului și condițiile de încetare a mandatului pentru toți membrii Comitetului. Însă, referitor la președinte și cei 2 vicepreședinți, funcții care existau înainte, fiind prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, analizând comparativ cele două reglementări, Curtea reține că legea nouă nu aduce niciun fel de modificare a regimului juridic al mandatului președintelui și al celor 2 vicepreședinți ai ANCOM, preluând din legea veche - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 22/2009, aceleași reglementări referitoare la aceste mandate. Așadar, din analiza comparativă a celor două reglementări, Curtea constată că legea nouă nu reglementează diferit regimul juridic al mandatului președintelui și al celor 2 vicepreședinți. ...
\n97.
\nOr, în jurisprudența sa referitoare la principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea a reținut că pentru a exista retroactivitate ar fi trebuit ca între cele două prevederi să fie o deosebire, în caz contrar, continuitatea reglementării exclude, prin ipoteză, retroactivitatea celei noi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 18 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999, Decizia nr. 58 din 26 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 18 aprilie 2002, sau Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 27 februarie 2003). Totodată, prin Decizia nr. 56 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 13 martie 2014, Curtea a reținut că premisa analizării dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție este existența unui conflict real de legi în timp, și anume legea nouă să aibă un caracter novator, astfel încât noile reguli să fie susceptibile să se aplice situațiilor constituite înainte de intrarea ei în vigoare, în baza legii vechi. ...
\n98.
\nAplicând aceste considerente referitoare la premisele conflictului de legi în timp, în cauza de față, Curtea constată că, din moment ce legea care constituie obiect al controlului de constituționalitate nu reglementează diferit regimul juridic al mandatelor președintelui și celor 2 vicepreședinți ai ANCOM, neinstituind nici măcar o cauză nouă de încetare a mandatelor în curs, nu se poate considera că temeiul juridic al încetării mandatelor ar fi legea criticată, întrucât aceasta nu modifică sub niciun aspect mandatele președintelui și celor 2 vicepreședinți. Prin urmare, nu există un conflict real de legi în timp, astfel că dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție care consacră principiul neretroactivității legii (ca metodă de soluționare a conflictului de legi în timp) nu sunt incidente în cauză, lipsind însăși premisa de la care trebuie să pornească analiza acestora. ...
\n99.
\nCurtea constată că nu poate fi primită critica de neconstituționalitate privind încălcarea dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, având în vedere cele constatate deja prin Decizia nr. 64 din 14 februarie 2018, paragraful 54, potrivit cărora aspectele legate de reglementarea de către statele membre a rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (cum sunt, spre exemplu, garantarea independenței autorităților naționale de reglementare, asigurarea de resurse umane și financiare suficiente pentru îndeplinirea atribuțiilor sau asigurarea de bugete anuale separate) nu au în sine o relevanță constituțională. ...
\n100.
\nÎn final, cu privire la critica autorului obiecției de neconstituționalitate ce vizează faptul că expunerea de motive a legii criticate este incompletă, Curtea reține că această critică de neconstituționalitate nu poate fi primită, deoarece, așa cum a stabilit în jurisprudența sa recentă (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 36, sau Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44), de principiu, instanța de contencios constituțional nu poate exercita un control de constituționalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive și cu atât mai puțin modul său de redactare nu au consacrare constituțională. ...
\n101.
\nPentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce privește soluțiile referitoare la dispozițiile art. I pct. 1 și art. II și cu unanimitate de voturi în ceea ce privește soluțiile referitoare la celelalte dispoziții, ...
\nCURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:
\n1.
\nAdmite obiecția de neconstituționalitate formulată de Președintele României și constată că dispozițiile art. I pct. 2 (cu referire la art. 11^1), ale art. I pct. 2 [cu referire la art. 11^2 alin. (5) și alin. (10)] și ale art. II din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 sunt neconstituționale. ...
\n2.
\nRespinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 11 alin. (2), (3) și (5)] din Legea pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 22/2009 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. ...
\nDefinitivă și general obligatorie.
\nDecizia se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și prim-ministrului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
\nPronunțată în ședința din data de 16 decembrie 2020.
\nPREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----