Astfel, prin aplicarea alin. (1) nu se poate cunoaște data de la care curge termenul de formulare a acțiunii, pentru că legea leagă termenul de contestare a actului administrativ de procedura plângerii prealabile, procedură inexistentă în cazul de față. În consecință, ar rezulta că urmează a se aplica alin. (2), text care, însă, se referă la motivele temeinice, așadar, excepționale, când acțiunea poate fi introdusă peste termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, și anume într-un termen de 1 an de la data comunicării actului. Dar și acest text este legat tot de procedura prealabilă, fiind o aplicare particulară a dreptului la acțiune reglementat de art. 7 și 8 din Legea nr. 554/2004, ambele presupunând procedura plângerii prealabile. Din acest punct de vedere, Curtea constată că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege nu este clar, precis și previzibil, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n112.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (9)] din lege, Curtea reține că acesta respectă Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, în sensul că elimină caracterul de interes public al informațiilor care privesc procedurile judiciare, atribuind acest caracter actelor administrative, așadar, unor acte extrajudiciare, emise sau încheiate de către sau între autoritățile publice care privesc sau afectează desfășurarea procedurilor judiciare. Prin urmare, informațiile din procedura judiciară în sine și care beneficiază de un regim special de protecție nu sunt ele însele devoalate, ci actele administrative ale autorităților publice încheiate în legătură cu desfășurarea procedurilor judiciare.
\nAceste acte, prin urmare, având în vedere mențiunea expresă privitoare la art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, în măsura în care sunt clasificate în momentul de față, vor trebui declasificate, ele nemaiputând fi sustrase cunoștinței publicului, tocmai în ideea unei transparențe crescânde a modului în care trebuie înfăptuită justiția. Astfel, textul analizat este în concordanță cu paragraful 133 al deciziei. În acest context, Curtea reține că, din noua formulă redacțională a textului, rezultă că teza nou-introdusă se referă la acte juridice existente într-o forma materială, pe când teza referitoare la cooperarea instituțională la acțiuni concrete de cooperare realizate în considerarea sau nu a acestor acte.
\nPrin urmare, textul acoperă întreaga paletă a actelor și faptelor autorităților și instituțiilor publice care privesc sau afectează desfășurarea procedurilor judiciare și nu contravine art. 26 alin. (1), art. 31 alin. (3) și art. 49 din Constituție. ...
\n113.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 18 [în varianta supusă anterior controlului de constituționalitate cu referire la art. 16 alin. (3^1)], Curtea observă că acest text legal nu a mai fost preluat în noua variantă redacțională a legii, fiind eliminat, motivat de faptul că organizarea și planificarea stagiilor de practică, inclusiv durata fiecăruia, se regăsește la art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (3)] din lege. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, într-adevăr, organizarea stagiilor se realizează pe baza unor protocoale de colaborare încheiate între Institutul Național al Magistraturii și instituțiile cu relevanță pentru pregătirea profesională a auditorilor de justiție, ceea ce înseamnă că Consiliul Superior al Magistraturii nu poate el însuși ab initio să stabilească modul de organizare și planificarea concretă a acestor stagii, întrucât perioada și conținutul efectiv al stagiilor vor reieși din protocoalele de colaborare.
\nÎn caz contrar, dacă modul de organizare și planificarea concretă a acestor stagii ar fi fost realizată de Consiliul Superior al Magistraturii, nu ar mai fi trebuit încheiate protocoalele de colaborare, acestea fiind, astfel, golite de conținut. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii ar fi impus, în mod unilateral, obligații acestor instituții, ceea ce ar fi alterat ideea de colaborare care ar trebui să stea la baza raporturilor dintre aceste instituții și Consiliul Superior al Magistraturii. Așadar, Curtea reține că legiuitorul a prevăzut obligația încheierii acestor protocoale tocmai pentru a realiza o necesară adaptare între specificul activității instituțiilor cu relevanță pentru pregătirea profesională a auditorilor de justiție și exigențele de pregătire ale acestora, fără a afecta caracterul unitar al metodologiei de pregătire profesională.
\nAvând în vedere cele expuse, Curtea constată că, astfel, s-a evitat o soluție legislativă antinomică cuprinsă chiar în interiorul actului normativ. Or, o asemenea intervenție legislativă nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare a legii la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n114.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)] din lege, Curtea constată că acest text legal a fost modificat, în sensul eliminării Secției de judecători și Secției de procurori pentru stabilirea componenței comisiilor în fața cărora auditorii de justiție susțin examenul psihologic după încheierea cursurilor în cadrul Institutului Național al Magistraturii. Într-adevăr, potrivit art. I pct.14 [cu referire la art. 15 alin. (2)] din lege, Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale stabilește în fiecare an numărul de cursanți separat pentru judecători și procurori, în funcție de posturile de judecători și procurori vacante, precum și de cele care vor fi înființate, fără să rezulte că auditorii de justiție vor susține examenul de admitere separat pe aceste locuri.
\nPrin urmare, atât timp cât nu există o separare a carierelor auditorilor de justiție de la momentul admiterii la Institutul Național al Magistraturii, și nici pe parcursul sau la finalizarea desfășurării cursurilor din cadrul acestuia, înseamnă că, până la momentul încheierii cursurilor, toți auditorii de justiție sunt absolvenți ai Institutului Național al Magistraturii. În această calitate, aceștia susțin examenul de absolvire, prin care se verifică însușirea cunoștințelor, competențelor și abilităților necesare exercitării funcției de judecător, respectiv procuror, caz în care comisia este stabilită conform art. I pct. 29 [cu referire art. 19 alin. (2)] din lege, precum și un test psihologic, caz în care comisia este stabilită conform art.
\nI pct. 29 [cu referire art. 19 alin. (6)] din lege. De abia după susținerea examenului de absolvire și a testului psihologic, auditorii de justiție optează pentru locurile de judecători stagiari sau procurori stagiari, conform art. I pct. 31 [cu referire art. 21 alin. (1)] din lege. ...
\n115.
\nAstfel, stabilirea componenței comisiei care evaluează auditorul de justiție din punct de vedere psihologic nu putea fi realizată distinct pentru judecători și procurori de cele două secții pentru că auditorii de justiție nu au optat încă pentru locurile de judecători sau procurori stagiari, ei urmând să opteze pentru acestea, astfel cum s-a arătat, de abia după susținerea examenului de absolvire și a testului psihologic. În consecință, modificarea operată prin art. I pct. 29 [cu referire art. 19 alin. (6)] din lege nu încalcă art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție. ...
\n116.
\nAutorii obiecției de neconstituționalitate afirmă, de asemenea, că art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (2)] din lege este inaplicabil, întrucât auditorii de justiție optează pentru funcțiile de judecător/procuror doar după susținerea examenului de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, astfel că instituirea a două comisii de examinare diferite, una compusă preponderent din judecători, cealaltă preponderent din procurori nu se justifică, fiind chiar de-a dreptul absurdă. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că nici autorii obiecției de neconstituționalitate și nici instanța constituțională nu pot critica, respectiv nu se poate pronunța, după caz, asupra textelor legale care nu au format obiectul reexaminării.
\nTotuși, Curtea apreciază că, întrucât art. 19 alin. (6) a fost corelat cu art. 21 alin. (1), și, în consecință, art. 19 alin. (2) trebuia și el la rândul lui corelat, atunci art. 19 alin. (2) în mod necesar și evident nu poate fi disociat de art. 19 alin. (6) prin raportare la art. 21 alin. (1), astfel încât, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmează a-și extinde controlul și cu privire la acest text legal. Astfel cum s-a arătat, acest text este imprecis tocmai pentru că instituie două comisii diferite compuse majoritar din judecători, respectiv procurori de către cele două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii în condițiile în care auditorii de justiție, așadar, persoanele examinate, nu au optat încă pentru cariera de judecători sau procurori.
\nPrin urmare, sunt incerte rolul și obiectul de activitate al celor două comisii. Astfel, nu se poate cunoaște care dintre auditorii de justiție vor fi examinați de una sau de alta dintre cele două comisii sau dacă toți auditorii de justiție vor fi examinați de cele două comisii sau dacă o anumită notă obținută la una dintre comisii va prevala în alegerea carierei față de nota obținută la cealaltă comisie. Prin urmare, art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa privind calitatea legii. ...
\n117.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituționalitate] din lege, Curtea constată că, în realitate, este vorba despre îndreptarea unui text de trimitere. Astfel, art. I pct. 41 [cu referire la art. 28 alin. (4)] din forma inițială a legii și pct. 43 [cu referire la art. 30 alin. (2)] din forma inițială a legii, care se aplicau judecătorilor/procurorilor stagiari, cuprindeau o normă de trimitere la art. 19 alin. (5), corespunzător art. I pct. 30 din forma inițială a legii, text care se aplica auditorilor de justiție. Or, noul text elimină această trimitere pentru că art. 25 din legea în vigoare a rămas în fondul activ al legislației și are exact aceeași soluție legislativă.
\nDe asemenea, în aceeași logică, nici art. I pct. 43 [cu referire la art. 30 alin. (2)] din forma inițială a legii nu a mai fost menținut. Prin urmare, s-a evitat repetarea aceleiași soluții legislative [de 3 ori] în actul normativ. Or, o asemenea intervenție legislativă, de natură să elimine repetarea aceluiași text legal de mai multe ori nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. Prin urmare, art. I pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituționalitate] nu încalcă art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n118.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 42 [cu referire la art. 30] din lege, Curtea reține că, dacă în forma inițială a legii supuse controlului de constituționalitate, pare că repartizarea judecătorilor și procurorilor stagiari era realizată după procedura și criteriile prevăzute de art. 21, în care un rol determinant îl avea nota finală obținută la examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, în timp ce repartizarea judecătorilor și procurorilor definitivi era realizată după procedura și criteriile prevăzute de art. 30, în care un rol determinant părea a-l avea nota finală obținută la examenul de capacitate, în forma actuală a legii nu se mai realizează o repartizare a judecătorilor și procurorilor definitivi după nota finală obținută la examenul de capacitate, acest din urmă examen nemaiavând aptitudinea de a genera o nouă repartizare. Prin urmare, repartizarea inițială, pe baza notei finale de la examenul de absolvire, rămâne câștigată, examenul de capacitate definitivând judecătorul sau procurorul în funcție și, indiferent de nota obținută, judecătorul/procurorul va rămâne pe postul inițial repartizat la începutul stagiaturii. ...
\n119.
\nCurtea observă că, în dreptul pozitiv, potrivit art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 28 iunie 2006, „Absolvenții Institutului Național al Magistraturii care se bucură de bună reputație sunt numiți de către Consiliul Superior al Magistraturii în funcțiile de judecători sau procurori stagiari, după caz, în funcție de opțiunea exprimată și cu respectarea art. 19 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza mediei generale, calculată cu 3 zecimale, care reprezintă media aritmetică a rezultatelor finale ale fiecărui an de studiu și ale examenului de absolvire a Institutului.
\nLa egalitate de medii au prioritate, în următoarea ordine, candidații care au obținut: nota finală mai mare la examenul de absolvire, media mai mare a celor doi ani de studiu la Institutul Național al Magistraturii, nota finală mai mare la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, vechimea mai mare în funcțiile prevăzute la art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare“. Ulterior, după ce judecătorul/procurorul stagiar susține examenul de capacitate, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, „Candidații declarați admiși la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-și aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a“.
\nPrin urmare, există două repartizări, una după absolvirea Institutului Național al Magistraturii [respectiv la unitatea în care va funcționa judecătorul/procurorul stagiar] și cealaltă după susținerea examenului de capacitate [respectiv la unitatea în care va funcționa judecătorul/procurorul definitiv]. ...
\n120.
\nÎn forma legii supusă controlului de constituționalitate, cu privire la care a fost pronunțată Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, pare că s-a menținut această dublă repartizare, după cum urmează: prima repartizare [în funcție de rezultatele examenului de absolvire și a evaluărilor realizate pe durata studiilor din cadrul Institutului Național al Magistraturii - a se vedea art. I pct. 32] și a doua repartizare [în funcție de rezultatul examenului de capacitate prin menținerea soluției legislative de la art. 30 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004]. Este de observat că art. 30 alin. (1) și (2) au fost modificate și s-a reglementat o soluție legislativă care privea problema susținerii de cel mult două ori a examenului de absolvire și repeta, astfel, art. 25 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, fără a asigura, în aceste condiții, o curgere logică a textului de la art. 30 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004, care privea repartizarea pe posturile de judecător sau procuror definitiv în caz de medii egale. Practic, deși era destul de neclar dacă a mai rămas această a doua repartizare, din moment ce soluția legislativă care o prevedea era serios alterată, fiind pro parte în vigoare, pro parte modificată, totuși existau elemente de text rămase care indicau că se realizează această repartizare. ...
\n121.
\nÎn forma legii supusă controlului de constituționalitate, se realizează doar o singură repartizare, în funcție de rezultatele examenului de absolvire și a evaluărilor realizate pe durata studiilor din cadrul Institutului Național al Magistraturii [art. I pct. 31]. Astfel, legiuitorul a eliminat elementul de dubiu reprezentat de art. 30 din Legea nr. 303/2004 și a tranșat intenția sa normativă exprimată în varianta inițială a legii. Mai mult, nemaimenținându-se modificarea de la art. 30 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, s-a eliminat și repetarea art. 25 din Legea nr. 303/2004. ...
\n122.
\nÎn consecință, Curtea constată că noul text normativ remediază formula redacțională incoerentă existentă în varianta inițială a legii. Modificarea operată nu constituie o depășire a limitelor fixate prin paragraful 240 al Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, ci o eliminare a unui element de dubiu din text tocmai pentru ca legea să aibă un conținut normativ fluent și fără a se îndepărta de la intenția inițială a legiuitorului. Faptul că prin efectul eliminării acestui element de dubiu s-a ajuns la o formulă legislativă diferită față de cea în vigoare nu este o problemă de constituționalitate, legiuitorul putând alege formele și modul în care se face această repartizare pe posturi. De asemenea, având în vedere că repartizarea pe posturi a judecătorilor/ procurorilor definitivi, indiferent de soluția pentru care a optat legiuitorul, este prevăzută prin lege organică, nu se poate reține încălcarea art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție. Prin urmare, art. I pct. 42 [cu referire la art. 30] din lege nu încalcă art. 73 alin. (3) lit. j) și art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție. ...
\n123.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)] din lege, Curtea reține că, în forma inițială a legii supuse controlului de constituționalitate, cu privire la care a fost pronunțată Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 a fost abrogat, iar Curtea Constituțională a constatat constituționalitatea textului de lege abrogator, respectiv art. I pct. 44 din lege. În acest sens, Curtea a statuat că „refuzul“ Președintelui României cu privire la numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor care au promovat examenul de capacitate, prevăzut de textul în vigoare al Legii nr. 303/2004, nu avea și nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorități, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuțiilor Președintelui prevăzute la art. 94 lit. c) și art. 125 alin.
\n124.
\nAvând în vedere cele de mai sus, normativizarea în mod expres și, nu implicit, a eliminării competenței Președintelui României de a refuza numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor care au promovat examenul de capacitate vine în întâmpinarea deciziei Curții Constituționale, neputându-se susține că s-au depășit limitele de reexaminare prevăzute de art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n125.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)] din lege, Curtea observă că acestea vizează faptul că, prin includerea unei trimiteri la art. 39 alin. (3) din lege, care stabilește „competența“ comisiilor de evaluare prin raportare la diferite grade ale instanțelor sau parchetelor, nou-introdusă în procedura de reexaminare, noul conținut normativ al textului criticat este unul redundant din moment ce alin. (4) și (5) din art. 39 stabilesc modul de constituire al acestor comisii. Curtea constată că aceste norme de trimitere, dacă legiuitorul decide să le utilizeze, au importanța lor, care rezidă în faptul că ele trebuie să indice în mod complet toate comisiile de evaluare care acordă calificativele, ceea ce înseamnă că legiuitorul trebuie să le reglementeze într-un mod unitar și exhaustiv. ...
\n126.
\nAstfel, analizând textul criticat se observă, în privința normelor la care se trimite, că alineatul (3) reglementează doar componența comisiilor de evaluare a judecătorilor/procurorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel [funcții de execuție și funcții de conducere], precum și a președintelui/ vicepreședintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și a procurorului general al României. Nu reglementează componența comisiilor de evaluare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv a celor de la Direcția Națională Anticorupție sau Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și nici cele ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție; alineatul (4) reglementează doar componența comisiilor de evaluare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv a celor de la Direcția Națională Anticorupție sau Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism; alineatul (5) reglementează modul de constituire a tuturor comisiilor de evaluare și componența comisiilor de evaluare a judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție. ...
\n127.
\nPrin urmare, modificarea legislativă reprezintă o operațiune de corelare/acuratețe, în sensul că trimiterea trebuia realizată fie numai la art. 39 alin. (5), luându-se, astfel, în considerare modul de constituire a tuturor comisiilor de evaluare, și atunci trebuia eliminată trimiterea la alineatul (4), fie la art. 39 alin. (3)-(5), luându-se, astfel, în considerare atât modul de constituire, cât și componența tuturor comisiilor de evaluare, caz în care trebuia adăugat alineatul (3), dar în niciun caz nu putea fi realizată, din punct de vedere al tehnicii legislative, la art. 39 alin. (3) și (5) sau art. 39 alin. (4) și (5) pentru că norma de trimitere nu ar fi operat cu un criteriu unitar, drept pentru care aceeași modificare ar fi trebuit operată, în mod corespunzător, și la art. 40 alin. (3). ...
\n128.
\nCurtea constată că legiuitorul a optat pentru soluția normativizării trimiterii la art. 39 alin. (3)-(5), aspect de tehnică legislativă, care nu pune în discuție nicio modificare substanțială a legii, astfel că nu se poate susține că a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n129.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 57 [cu referire la art. 42^1 alin. (2)] din lege, Curtea constată că acest text de lege nu a format obiectul reexaminării în procedura de punere de acord a dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, „în condițiile în care critica autorilor obiecției de neconstituționalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate nu îndeplinește o condiție de admisibilitate, și anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare. Întrucât obiecția de neconstituționalitate este inadmisibilă, Curtea nu va mai proceda la examinarea criticilor formulate pe fondul reglementării“ [Decizia nr. 975 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010]. Prin urmare, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 57 [cu referire la art. 42^1 alin. (2)] din lege este inadmisibilă. ...
\n130.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituționalitate] din lege, Curtea observă că secțiunea 1 din cadrul capitolului V al Legii nr. 303/2004 reglementează promovarea judecătorilor și procurorilor la tribunale, curți de apel și la parchete, așadar, în funcții de execuție, prin obținerea unui grad profesional superior. Noua lege realizează o diferențiere între promovarea pe loc [judecătorul/procurorul dobândește un grad profesional superior, dar continuă să își desfășoare activitatea la o unitate inferioară în ierarhia instanțelor parchetelor] și promovarea efectivă [judecătorul/procurorul dobândește un grad profesional superior, cu desfășurarea efectivă a activității la unitatea corespunzătoare gradului]. ...
\n131.
\nÎn forma legii supusă controlului de constituționalitate, cu privire la care a fost pronunțată Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, art. I pct. 57 [referitor la art. 43] stabilea că concursul pentru promovarea judecătorilor și procurorilor se organizează anual sau ori de câte ori este necesar, de secțiile corespunzătoare din Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Național al Magistraturii. Deși acest text era deopotrivă aplicabil atât promovării pe loc, cât și celei efective, totuși, legiuitorul a ales să mai repete această prevedere în ceea ce privește promovarea efectivă. Prin urmare, eliminarea acestui text repetitiv nu face altceva decât să redea câmpul de aplicare a normei generale prevăzute în legea supusă controlului de constituționalitate la art. I pct. 58 [referitor la art. 43], astfel că eliminarea, prin actualul art. I pct. 62, a dispozițiilor art. I pct. 61 [cu referire la art. 46^1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă controlului anterior de constituționalitate] nu încalcă art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n132.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, în varianta redacțională supusă anterior controlului a priori de constituționalitate] din lege, Curtea constată că capitolul V din lege, cu titlul marginal Promovarea judecătorilor și procurorilor și numirea în funcțiile de conducere, cuprinde 3 secțiuni, și anume: Promovarea la tribunale, curți de apel și la parchete [în funcții de execuție - sn], corespunzător art. 43-47; Numirea în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare, corespunzător art. 48-51; Promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și numirea în funcțiile de conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetului Național Anticorupție, corespunzător art. 52-56. ...
\n133.
\nCurtea constată că eliminarea art. 50 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 a avut în vedere faptul că art. I pct. 59 [cu referire la art. 44 alin. (2)] stabilește că „la calcularea condiției minime de vechime pentru a participa la concursul de promovare nu se ia în considerare perioada în care judecătorul sau procurorul a avut calitatea de auditor de justiție“. Eliminarea textului similar art. 44 alin. (2) din corpul art. 50 nu poate duce la concluzia că, spre deosebire de promovarea în funcții de execuție, la promovarea în funcții de conducere vechimea acumulată ca auditor de justiție poate fi luată în considerare din moment ce art. 50 alin. (2) face trimitere la art. 44 alin. (2). Prin urmare, modificarea realizată a fost una care să elimine o prevedere repetitivă. O asemenea intervenție legislativă, de natură să elimine repetarea aceluiași text legal de mai multe ori nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, fără a încălca art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n134.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege, Curtea constată că modificarea operată constă în faptul că organizarea concursului de promovare în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție se realizează de Secția de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, și nu de Consiliul Superior al Magistraturii. Această precizare inserată prin art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege constituie, de asemenea, o operațiune de corelare de tehnică legislativă, întrucât pune în aplicare principiul consacrat la art. I pct. 1 [cu referire la art. 1 alin. (1)] din lege, potrivit căruia „cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor și nici procurorii în cea a judecătorului“. Mai mult, întreaga lege stabilește și menține dihotomia secție de judecători - secție de procurori în privința carierei acestora. Practic, textul criticat a reparat un neajuns al legii în forma sa inițială. O asemenea intervenție legislativă, de natură să corecteze o lipsă de corelare a legii, nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare la dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, fără a încălca art. 125 și art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n135.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1)] din lege, Curtea observă că acestea vizează faptul că numirea în funcția de președinte, vicepreședinte sau președinte de secție la Înalta Curte de Casație și Justiție se realizează de Secția de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, și nu de Consiliul Superior al Magistraturii. Curtea constată că, urmare a Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, competența de numire în funcțiile antereferite nu mai revine Președintelui României, ci Consiliului Superior al Magistraturii. Faptul că Parlamentul, punând de acord textul de lege cu decizia Curții Constituționale, a precizat că această competență revine Secției de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nu a încălcat art. 125 alin. (2) și art. 134 alin. (2) din Constituție, din contră, a realizat o operațiune de coroborare a textului de lege criticat cu ansamblul reglementării, al cărei principiu general constă în separarea carierelor judecătorilor și procurorilor, fără a încălca art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n136.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 88 [cu referire la eliminarea art. 53 alin. (9) și (10) din Legea nr. 303/2004, în varianta redacțională supusă anterior controlului a priori de constituționalitate] din lege, Curtea constată că eliminarea propusă în privința art. 53 alin. (9) și (10) din Legea nr. 303/2004, texte constatate ca fiind constituționale prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, nu echivalează cu eliminarea soluției legislative cuprinse în cadrul acestora. Soluția legislativă este preluată la art. I pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) și (5)] din lege, ca urmare a reorganizării structurii art. 53, determinată de cele menționate la paragraful precedent. Prin urmare, nu se poate susține încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n137.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 94 [cu referire la abrogarea art. 56] din lege, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. Parlamentul a procedat la abrogarea art. 56 având în vedere faptul că art. 51 alin. (1) ar conține o soluție legislativă similară. Or, Curtea constată că art. 51 este plasat în secțiunea Numirea în funcțiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și parchetelor corespunzătoare, în timp ce art. 56 în secțiunea Promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și numirea în funcțiile de conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcției Naționale Anticorupție, astfel că, deși vizează ipoteze normative similare, nu poate exista o suprapunere între cele două articole, întrucât sunt plasate în secțiuni diferite și vizează categorii de instanțe/parchete diferite.
\nPrin urmare, Curtea nu poate accepta susținerea potrivit căreia abrogarea operată a fost realizată în sens de corelare legislativă, din contră, aceasta reprezintă o modificare substanțială a legii, întrucât duce la concluzia că, în cazul încetării mandatului pentru funcțiile de conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcției Naționale Anticorupție, situația judecătorilor sau procurorilor în cauză devine confuză, nemaiexistând certitudinea că aceștia vor reveni la instanțele sau parchetele de unde provin sau la o instanță sau parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii, astfel cum prevede art. 51 alin.
\n138.
\nÎn consecință, Curtea constată că art. I pct. 94 [cu referire la abrogarea art. 56] din lege încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii și art. 147 alin. (2) privind limitele reexaminării. ...
\n139.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (1^2)] din lege, Curtea observă că autorii obiecției de neconstituționalitate apreciază că textul de lege, reglementând ocuparea de către judecători/ procurori a funcțiilor în instituții ale Uniunii Europene sau în organizații internaționale, nu stabilește modalitatea concretă și momentul de eliberare din funcția de judecător/procuror, nu prevede procedura concretă a rezervării postului și a reluării acestuia și nici condițiile minimale de revenire în funcție, ceea ce ar fi contrar art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa referitoare la calitatea legilor. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reține că, în ipoteza analizată, chiar în lipsa prevederilor legale exprese cu privire la cele arătate de autorii obiecției de neconstituționalitate și având în vedere caracterul tehnic al aspectelor menționate, reglementarea acestora poate fi realizată prin acte administrative normative. Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n140.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] din lege, Curtea reține că autorii obiecției de neconstituționalitate pornesc de la premisa greșită potrivit căreia, în perioada suspendării din funcție a judecătorului și procurorului, indiferent de motivele care au generat-o, trebuie să îi fie aplicabile dispozițiile referitoare la interdicții și incompatibilități prevăzute de art. 5 și 8 din Legea nr. 303/2004. Or, Curtea, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, a specificat că „în ipoteza suspendării din funcție la cerere «pentru situații personale deosebite» nu există niciun motiv pentru care să nu opereze interdicțiile și incompatibilitățile specifice calității de judecător/procuror“ [paragraful 188].
\nÎn consecință, Curtea a constatat încălcarea art. 125 alin. (3) și art. 132 alin. (2) din Constituție cu privire la art. I pct. 109 din lege cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute la art. 5 și art. 8“ prin raportare la art. 62 alin. (1^3) . Acest ultim text se referea la dreptul judecătorului/procurorului de a solicita suspendarea din funcție „în situații personale deosebite“ pe o durată de cel mult 3 ani. Așadar, numai în această situație reglementată de art. 62 alin. (1^3), Curtea nu a acceptat încetarea interdicțiilor și incompatibilităților, având în vedere caracterul prea larg de aplicare/cuprindere a acestui text, dar fără a constata neconstituționalitatea sa.
\nLegiuitorul a pus de acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018 dispozițiile art. 62 alin. (3), eliminând atât trimiterea la art. 62 alin. (1^3), cât și art. 62 alin. (1^3) în sine. ...
\n141.
\nCelelalte aspecte imputate art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] din lege au în vedere situațiile de suspendare ivite ca urmare a faptului că judecătorul/procurorul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni [lit. a)]; când față de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu [lit. a^1)]; când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-și exercite funcția în mod corespunzător [lit. b)]; când a fost sancționat disciplinar, în condițiile art. 100 lit. d), respectiv a fost suspendat din funcție pe o perioadă de până la 6 luni [lit. c)]; când judecătorul/procurorul a fost suspendat din funcție pe durata procedurii disciplinare [lit. d), propusă a fi introdusă] și când a fost pronunțată hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii de excludere din magistratură, până la data eliberării din funcție [lit. e), propusă a fi introdusă].
\nDe altfel, exemplificativ, prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, paragraful 31, Curtea, în ipoteza în care judecătorul/procurorul a fost suspendat din funcție pe durata procedurii disciplinare, a stabilit că „măsura provizorie, din punctul de vedere al întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăși sancțiunea disciplinară aplicată [desigur, cu excepția celei de excludere din magistratură]. De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecințele negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în mod direct, asupra vieții profesionale și personale a judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este pus atât în imposibilitatea de a-și exercita funcția, […], cât și în situația de a nu-și primi indemnizația pe perioada suspendării provizorii, indiferent de soluția de sancționare pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanța judecătorească, după caz, asupra fondului acțiunii disciplinare“.
\nOr, aceste situații nu vizează ipoteza constatată de Curte ca fiind neconstituțională, din contră sunt ipoteze distincte, care justifică un alt tratament juridic. Rezultă, în aceste condiții, că, în realitate, autorii obiecției de neconstituționalitate, pornind de la o interpretare eronată a Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, aduc textului antereferit o nouă critică de neconstituționalitate, din moment ce aceasta nu se referă la verificarea punerii de acord a dispoziției legale constatate ca fiind neconstituționale cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. O asemenea critică nu poate face obiectul prezentului control de constituționalitate, acesta fiind subsumat art. 147 alin. (2) din Constituție [a se vedea și Decizia nr. 975 din 6 iulie 2010, precitată].
\nÎn schimb, din perspectiva acestui text, legiuitorul a operat modificarea evidențiată la paragraful 140 al prezentei decizii. ...
\n142.
\nAvând în vedere cele expuse, Curtea constată că nu se poate reține încălcarea art. 147 alin. (2) și (4) din Constituție referitor la limitele reexaminării și la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curți Constituționale. ...
\n143.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] din lege, Curtea constată că fraza finală a art. 75 alin. (1) a devenit alineatul (2), la care s-a adăugat sintagma „cu avizul conform al fiecărei secții“, astfel că, după modificarea operată, „Sesizările privind apărarea independenței autorității judecătorești în ansamblul său se soluționează, la cerere sau din oficiu, de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu avizul conform al fiecărei secții“. Noțiunea de aviz conform înseamnă o apreciere/părere/rezoluție obligatorie pentru destinatarul său, acesta din urmă neavând nicio marjă de apreciere, competența sa fiind, așadar, una legată. Practic, dacă până în prezent la soluționarea sesizărilor privind apărarea independenței autorității judecătorești în ansamblul său era de competența Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, noua soluție legislativă alterează competența acestuia, întrucât nu se poate îndepărta de soluția dată de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în avizul exprimat, iar rolul său devine unul formal, de executare a avizului conform al secțiilor. ...
\n144.
\nO asemenea modificare este o încălcare a limitelor reexaminării în interiorul cărora Parlamentul avea competența de a pune de acord dispozițiile neconstituționale cu decizia Curții Constituționale. Aceasta din urmă nu a vizat nici direct, nici indirect această problematică, astfel încât modificarea operată apare ca fiind o depășire a limitelor reexaminării prevăzute de art. 147 alin. (2). Prin urmare, se constată încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n145.
\nDe asemenea, în aceste condiții, Curtea constată că este încălcat și art. 133 alin. (1) din Constituție, întrucât textul analizat condiționează apărarea independenței autorității judecătorești, așadar, nu a unui judecător sau procuror, în mod individual, ci a întregii autorității judecătorești de avizele conforme ale secțiilor. Practic, plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu mai are nicio apreciere cu privire la sesizarea formulată, întrucât este obligat să voteze în sensul avizelor conforme adoptate. Procedura în fața plenului este, așadar, una formală. Or, Curtea, într-o altă situație referitoare la alegerea de către secțiile Consiliului Superior al Magistraturii a președintelui/ vicepreședintelui acestuia și validarea acestor alegeri de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, a stabilit că într-o atare situație „concluzia nu poate fi alta decât că votul exprimat este unul pur formal, cu rolul strict de a conferi o oarecare legitimitate respectivelor alegeri.
\nOr, votul unui membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, ca al oricărei alte persoane, de altfel, nu poate avea, în nicio situație, doar aspect pur formal, actul alegerii implicând voința liberă, capacitatea neîngrădită de opțiune și cunoașterea tuturor aspectelor asupra cărora urmează să se exprime votul. Prin urmare, în privința alegerii președintelui și vicepreședintelui Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să își exprime opțiunea, prin vot, fiecare membru al Consiliului Superior al Magistraturii, în mod direct, și nu doar formal“ [Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, paragraful 140]. Și în ipoteza de față, hotărârea deja este luată ca urmare a avizelor conforme ale celor două secții, Consiliul Superior al Magistraturii nefăcând altceva în plenul său decât să consfințească/confirme cele stabilite de secții. ...
\n146.
\nNu este clar modul în care Consiliul Superior al Magistraturii poate proceda în situația în care un aviz conform este negativ, iar celălalt pozitiv. Prin urmare, Curtea reține că textul are și o problemă de precizie, ceea ce înseamnă că este contrar art. 1 alin. (5) din Constituție. Dacă se dă prevalență avizului conform pozitiv, se poate constata că, în condițiile în care autoritatea judecătorească are, potrivit Constituției, trei componente, ar fi bizar ca o sesizare ce privește apărarea autorității judecătorești, afectată fiind componenta sa referitoare la instanțele judecătorești, să primească avizul conform pozitiv al secției de procurori, dar nu și pe cel al celei de judecători, condiții în care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii ar trebui să adopte o hotărâre de apărare a independenței autorității judecătorești. Mai mult, dacă se apreciază că ambele avize conforme trebuie să fie pozitive pentru ca Plenul Consiliului Superior al Magistraturii să adopte o hotărâre de apărare a independenței autorității judecătorești, se pune problema blocării, de către o secție a Consiliului Superior al Magistraturii, a procedurii de adoptare a hotărârii, chiar dacă, spre exemplu, sesizarea nu vizează componenta autorității judecătorești corespunzătoare secției respective. ...
\n147.
\nOr, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției, drept pentru care, atunci când sesizarea privește apărarea independenței autorității judecătorești, aceasta trebuie dezbătută în mod efectiv și cu caracter decizional de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, nu de secțiile acesteia, care s-ar putea anihila reciproc, plenul rămânând cu o competență formală în toată această procedură. ...
\n148.
\nPrin urmare, având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (1) și art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n149.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea observă că definiția erorii judiciare prevăzută la art. 96 alin. (3) și (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în paragrafele 216 și 217 ale Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, însă este de observat că, deși preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligația de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabilește criterii/exigențe/valențe de natură constituțională în funcție de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă nu are ea însăși misiunea de a formula texte de lege, această competență revenind, în exclusivitate, legiuitorului. ...
\n150.
\nCurtea constată că legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curții Constituționale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situațiilor care pot fi încadrate în noțiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare și univoce, până la urmă, instanțelor judecătorești chemate să aplice și să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acuratețea și caracterul univoc va deveni lipsit de eficiență în procesul de aplicare a legii, existența sa normativă, deși incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la nașterea unor noi raporturi juridice. ...
\n151.
\nCurtea a subliniat că eroarea judiciară „aduce în discuție caracterul defectuos al funcționării serviciului justiției, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se țină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situații litigioase contrar realității faptice/juridice, precum și neregularitatea manifestă în privința desfășurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale“ [paragraful 217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar și indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 și 539 din Codul de procedură penală indică aceste situații în mod clar și fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situații pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare și individualizare legală ar da coerență instituției răspunderii magistratului. ...
\n152.
\nCurtea mai reține că legea este adoptată pentru a fi aplicată, și nu pentru a conține principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât și reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie și abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară. ...
\n153.
\nReferirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaște care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăților persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naștere unor asemenea vătămări și să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat și, implicit, securității raporturilor juridice element component al securității juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție. ...
\n154.
\nCurtea constată că legiuitorul are competența constituțională de a identifica și normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noțiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiții, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputând viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacțională a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigențele legii, însoțită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență pentru a-și recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, așadar, una subsidiară și indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului. ...
\n155.
\nPrin urmare, în lipsa elementelor de circumstanțiere, precizie și detaliere menționate la paragrafele precedente, legea ar rămâne la un nivel științific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privința art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)], legiuitorul nu a respectat art. 1 alin. (5) și art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n156.
\nÎn critica de neconstituționalitate se mai arată că revenirea la definițiile date relei-credințe și gravei neglijențe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impunea corectarea acestora. Or, în realitate, Curtea, la paragraful 226 al deciziei, a apreciat caracterul complet și conținutul normativ al acestor definiții, astfel că revenirea la acestea nu pune în discuție încălcarea deciziei antereferite. Prin urmare, sub acest aspect, nu a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituție. ...
\n157.
\nÎn schimb, Curtea reține că art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)] din lege este constituțional. În acest sens, se constată că, într-adevăr, o normă de trimitere la un text care nu face parte din dreptul pozitiv nu poate fi acceptată. Însă, în același timp, trebuie observat că, în cazul de față, trimiterea reglementată prin art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)], este operată în sens de corelare a două legi, care se află atât într-o relație de complementaritate, cât și în aceeași procedură parlamentară de modificare. Instituirea Comisiei speciale comune pentru a elabora modificări și completări la legile justiției a avut în vedere criteriul coerenței, completitudinii și unității actului legislativ, specific acestor categorii de comisii [a se vedea Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 55], astfel că trimiterile operate între aceste acte normative supuse analizei comisiei pot și trebuie să fie acceptate. Altminteri, s-ar ajunge fie la repetări inutile în cadrul acestor acte normative, fie la o lipsă de corelare între ele. În consecință, trimiterea operată la art. 74^1 din Legea nr. 317/2004, lege care se află, de asemenea, în procedura controlului a priori de constituționalitate, nu încalcă, la acest moment temporal, art. 1 alin. (5) din Constituție.
\nDesigur, în măsura în care legea la care se trimite nu va fi adoptată concomitent cu prezenta lege, norma de trimitere rămâne fără obiect, putând afecta constituționalitatea întregii construcții normative a art. 96 din Legea nr. 303/2004. ...
\n158.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (8) teza întâi] nu este încălcat art. 125 din Constituție, independența judecătorului nefiind cu nimic afectată în condițiile în care o entitate administrativă, pe baza unei proceduri proprii și în urma raportului Inspecției Judiciare, apreciază că este necesară declanșarea acțiunii în regres. Raportul Inspecției Judiciare, fără a fi conform, este un element de reper pentru funcționarii Ministerului Finanțelor Publice în aprecierea introducerii acțiunii în regres, remediindu-se, astfel, situația semnalată prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la lipsa unui mecanism de filtru pentru exercitarea acțiunii în regres și la necesitatea evitării introducerii mecanice de către Ministerul Finanțelor Publice a acestei acțiuni în regres.
\nFiind consultativ, raportul Inspecției Judiciare, pe de o parte, nu poate fi atacat în justiție, iar, pe de altă parte, nu produce el însuși efecte juridice, tocmai pentru că nu ține de competența autorității judecătorești decizia de exercitare a acțiunii în regres a magistratului, în schimb, soluționarea acțiunii astfel declanșate este de competența instanțelor judecătorești. Nu este de competența puterii judecătorești să aprecieze când este oportună sau nu declanșarea unei acțiuni în regres, ci a administrației, revenindu-i acesteia din urmă competența de a stabili la nivel infralegal o procedură care să îi permită o evaluare a relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului, în condițiile în care statul a fost deja „condamnat“ pentru eroare judiciară.
\nPrin urmare, pe calea acestei evaluări se evită introducerea mecanică a acțiunilor în regres ori de câte ori s-a constatat o eroare judiciară, chiar în lipsa relei-credințe sau gravei-neglijențe a judecătorului/procurorului. ...
\n159.
\nCu privire la criticile de neconstituționalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea constată că, fiind vorba despre un aspect care privește detalierea unor elemente ale încheierii contractului de asigurare profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 133 alin. (1) din Constituție, ca reprezentant al corpului profesional, are competența de a stabili printr-un act administrativ condițiile, termenele și procedurile necesare pentru asigurarea obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Este de la sine înțeles că nu va putea deroga de la lege, astfel că revine judecătorului/procurorului obligația de a plăti integral polița de asigurare astfel încheiată. Prin urmare, nu se încalcă art. 133 din Constituție, iar art. 134 din Constituție nu are incidență în cauză, nefiind vorba de o atribuție acordată Consiliului Superior al Magistraturii în sensul exercitării sale în mod continuu, ci de o obligație de a elabora și adopta un act administrativ în sensul celor dispuse de lege. ...
\n160.
\nPentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) și al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, ...
\nCURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:
\n1.
\nRespinge, ca inadmisibilă, obiecția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. I pct. 57 [cu referire la art. 42^1 alin. (2)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. ...
\n2.
\nRespinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) teza întâi și (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46^1 alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) și la eliminarea art. 53 alin. (9) și (10)]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (1^2)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] și pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7), alin. (8) teza întâi și alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și a legii în ansamblul său sunt constituționale în raport cu criticile formulate. ...
\n3.
\nAdmite obiecția de neconstituționalitate formulată și constată că dispozițiile art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b), c) și d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (2)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] și pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) și (4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale. ...
\nDefinitivă și general obligatorie.
\nDecizia se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și prim-ministrului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
\nPronunțată în ședința din data de 19 aprilie 2018.
\nPREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-șef, Benke Károly ----