Totodată, Curtea constată că, față de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil - din punct de vedere substanțial - și din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracțiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecția legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecății. Aceeași situație vulnerabilă s-ar putea menține în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat - din motive financiare ori din cauza neînțelegerii situației în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 din Codul de procedură penală nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligația organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situații particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Așa încât, Curtea constată că și din punct de vedere procedural se poate reține lipsa unor garanții adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor. ...
\n69.
\nCurtea observă că „dreptul“ martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligație pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligația acestora din urmă de a nu utiliza declarația împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecție similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecția martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declarația nu poate fi folosită împotriva sa. Însă, Curtea reține că, deși declarația în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condițiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declarații, ea poate fi utilizată în vederea obținerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului și pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare - raportat la obținerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declarației martorului - nu ar putea fi sancționată în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală, de vreme ce declarația de martor nu este inclusă în sfera noțiunii de probă obținută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident. ...
\n70.
\nCurtea constată, în aceste condiții, că normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecție efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții procedurale, respectiv substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor și nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obținute, indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de care martorul este protejat fiind propria sa declarație. ...
\n71.
\nAstfel cum s-a reținut în precedent, dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional. ...
\n72.
\nÎn ceea ce privește prezumția de nevinovăție, instanța de control constituțional a reținut în mod constant în jurisprudența sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, paragraful 91). ...
\n73.
\nTotodată, în mod constant, jurisprudența și doctrina au reținut că principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligația de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului/inculpatului. Or, Curtea reține că, în vederea respectării efective a prezumției de nevinovăție, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăției sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăției. ...
\n74.
\nÎnsăși instanța europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat și persoana care beneficiază de prezumția de nevinovăție și în care condamnarea trebuie obținută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 100). De altfel, și în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanța de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să își construiască acuzația în materie penală fără a se folosi de probe obținute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. „Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-și construiască argumentația fără să recurgă la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței acuzatului“ (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragraful 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Marttinen împotriva Finlandei, paragraful 60). ...
\n75.
\nTotodată, Curtea constată că obținerea unei declarații, în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală - sub sancțiunea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, și în condițiile în care martorul își asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. ...
\n76.
\nInstanța de control constituțional a subliniat, în jurisprudența sa recentă, necesitatea extinderii exigențelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor inițiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigențe o poate avea asupra echității de ansamblu a procedurii. Astfel, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 32, Curtea a reținut că „deși faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalității soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiții impuse de art. 21 alin.
\nDe altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influență decisivă asupra echității în ansamblul procesului penal și în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, pronunțată în Cauza Süzer împotriva Turciei, unde, în paragraful 79, s-a subliniat importanța recunoașterii și respectării garanțiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voința unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reținut, în acest sens, că „privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaște petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declarațiile prin care s-a autoincriminat și procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare și rechizitoriului“. „Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigații mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obținerii declarației ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii“ (Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunțată în Cauza Heaney și McGuiness împotriva Irlandei). ...
\n77.
\nCurtea reține, așadar, că dreptul la neautoincriminare vizează și buna administrare a justiției și aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obținerea unei declarații, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menționat naște o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declarației, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. „Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităților, aceste imunități contribuie la evitarea erorilor judiciare și la garantarea rezultatului urmărit de art. 6“ (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, pronunțată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragraful 68;
\nHotărârea din 3 mai 2001, pronunțată în Cauza J.B împotriva Elveției, paragraful 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, pronunțată în Cauza Allan împotriva Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudență, anterior citată, Curtea observă că instanța europeană instituie o dublă rațiune a dreptului la tăcere și la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/ martorului împotriva abuzului de putere al autorităților judiciare care, în lipsa acestor garanții, ar putea proceda la obținerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/ acuzatului/martorului de a se autoincrimina. ...
\n78.
\nCurtea constată, totodată, că normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare și dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanța de control constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că acesta este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23, și Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, paragraful 29). ...
\n79.
\nÎn concluzie, având în vedere toate cele reținute, Curtea constată că art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală și art. 6 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituțional în art. 21 alin. (3) și convențional în art. 6 paragraful 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului. ...
\n81.
\nPentru considerentele reținute în paragrafele anterioare, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 paragrafele 1 și 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. ...
\n82.
\nPrin prezenta decizie, Curtea a reconsiderat soluția Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017, precitată, și, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privința determinării conținutului normativ al normei de referință, și anume Constituția, iar în această privință Curtea este unica autoritate jurisdicțională care are competența de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 19). ...
\n83.
\nSpre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, și prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reținând că dreptul este viu, Curtea a impus ca și normele de referință în realizarea controlului de constituționalitate să prevadă o protecție juridică sporită subiectelor de drept. Evoluția ascendentă a acestei protecții este evidentă în jurisprudența Curții Constituționale, aspect care îi permite să stabilească noi exigențe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigențele constituționale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31). ...
\n84.
\nPână la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, având în vedere și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reține că, în vederea asigurării dreptului la tăcere și neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (11) din Constituție (a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, paragraful 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, paragraful 28). ...
\n85.
\nÎn fine, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează obligațiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în fața organelor judiciare, respectiv obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație, obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și obligația de a spune adevărul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autori. Așadar, Curtea reține că o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în fața organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere și neautoincriminare. În aceste condiții, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală. ...
\n86.
\nPentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, cât privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, respectiv, cât privește soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și ale art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală, și, cu majoritate de voturi, în ceea ce privește soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate și constatarea că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, ...
\nCURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:
\n1.
\nRespinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galați - Secția penală, respectiv de Doru Marian Bălășoiu și de Mircea Cristian Meleșteu în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală . ...
\n2.
\nRespinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galați - Secția penală, respectiv de Georgiana Drăghici, Doru Marian Bălășoiu și de Mircea Cristian Meleșteu în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și ale art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. ...
\n3.
\nAdmite excepția de neconstituționalitate ridicată de Ioan Racman în Dosarul nr. 436/121/2016 al Tribunalului Galați - Secția penală, de Georgiana Drăghici, Doru Marian Bălășoiu și de Mircea Cristian Meleșteu în Dosarul nr. 46.144/3/2016 al Tribunalului București - Secția I penală, respectiv de Serghei Bulgac în Dosarul nr. 31.983/3/2017 al Tribunalului București - Secția I penală și constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională. ...
\nDefinitivă și general obligatorie.
\nDecizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Tribunalului Galați - Secția penală și Tribunalului București - Secția I penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
\nPronunțată în ședința din data de 2 iunie 2020.
\nPREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea Constituțională la pct. 3 din dispozitivul Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, prin care s-a dispus admiterea excepției de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:• martorul nu poate invoca dreptul la tăcere în mod general și absolut, întrucât, în principiu, calitatea în care este audiat nu relevă formularea unei acuzații în materie penală împotriva sa. O interpretare contrară ar duce practic la evitarea obligației legale de a da declarații în calitate de martor - obligație prevăzută în art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală - prin invocarea, în mod abstract, a dreptului la tăcere;• dreptul la tăcere și la neautoincriminare este un drept aflat în patrimoniul procesual al suspectului sau al inculpatului și care poate fi exercitat fără cenzura organului judiciar;• un drept la tăcere și la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor „categorii de martori“, respectiv doar acelora priviți din perspectiva acuzatului „de facto“.
\nPe de altă parte, declarațiile autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării cauzei privitoare la un alt acuzat. Astfel, interesul legal este acela de a se administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat într-o altă modalitate procesuală decât prin dreptul la tăcere. Se poate susține astfel că textul de lege oferă garanții, deoarece declarația dată de un martor care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Interdicția de a folosi declarațiile martorului devenit suspect/inculpat împotriva sa implică, pe lângă faptul că acele declarații nu pot fi folosite ca mijloc de probă, și interdicția de a obține probe derivate din acea declarație, care să fie ulterior folosite împotriva sa, probe care însă vor putea fi folosite împotriva celorlalți participanți. ...
\nCurtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării de verificare a autodenunțului, instanța europeană adoptând o viziune substanțială asupra acestei noțiuni, iar nu una formală: „Curtea observă că de la prima ascultare a petentului, în calitate de martor, a devenit clar că el nu depunea o simplă mărturie despre o anumită infracțiune, ci chiar mărturisea comiterea acesteia. Din acel moment nu se poate susține că organul de urmărire penală nu a suspectat implicarea petentului în comiterea infracțiunii. Existența unei asemenea suspiciuni este confirmată de faptul că investigatorul a verificat credibilitatea declarațiilor autoincriminatorii ale petentului, cum a fost aceea a reconstituirii.
\nPoziția petentului a fost serios afectată de îndată ce suspiciunea împotriva sa a fost investigată în mod serios și a format dosarul acuzării.“^2 Cauza Shabelnik contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 19 februarie 2009.• Curtea^3 a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil al unui coacuzat, ca urmare a declarațiilor luate de la un alt acuzat cu ocazia ascultării inițiale a acestuia, în calitate de martor. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziției procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal și absența garanțiilor fundamentale față de acesta, garanții recunoscute doar pentru suspect/inculpat. Curtea a notat că, spre deosebire de suspect sau acuzat, care se bucura de dreptul de a păstra tăcerea, martorul avea obligația să dezvăluie orice informație pe care o cunoștea sub sancțiunea răspunderii penale, acesta neavând niciun drept de a consulta un avocat înainte de prima interogare în calitate de martor.^3 Cauza Loutsenko contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 18 decembrie 2008.• Curtea^4 a statuat că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii pe baza altor mijloace de probă deja administrate, atunci toate drepturile conferite de art. 6 din Convenție în privința unei acuzații în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele de urmărire penală nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor.^4 Cauza Sergey Afanasyev contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 15 noiembrie 2012. • Curtea^5 a statuat că, în cazul în care martorul face declarații autoincriminatoare, iar organele judiciare nu îi aduc la cunoștință dreptul la tăcere, nu poate fi considerat că martorul a renunțat în mod neechivoc la dreptul la tăcere prin simpla continuare a relatării.^5 Cauza Stojcovic contra Franța și Belgia, Hotărârea CEDO din 27 octombrie 2011.^• În al treilea rând, Curtea a statuat că, atunci când organele de urmărire penală nu au indicii rezonabile privind implicarea unei persoane în comiterea unei infracțiuni și o audiază în calitate de martor, nu sunt incidente garanțiile art. 6 din Convenție privind acuzațiile în materie penală, persoana astfel audiată neputând invoca dreptul la tăcere.
\nInstanța de jurisdicție europeană a constatat echitatea procedurii într-o cauză în care martorul a mărturisit săvârșirea faptei în fața organelor de urmărire penală, deși la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia. Curtea^6 a arătat că organele judiciare au schimbat calitatea sa din martor în suspect și nu au desfășurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii și numirea unui avocat. ^6 Cauza Bandaletov contra Ucraina, Hotărârea CEDO din 31 octombrie 2013. ...
\nInstituția a fost introdusă în legislație în anul 1987, martorul asistat având dreptul de a fi asistat de avocat, care poate să consulte dosarul, poate să invoce nulități ale actelor procesuale, dar nu poate formula căi de atac împotriva actelor de urmărire penală și nu poate fi pus sub o măsură preventivă.Deși în doctrină, în Codul de procedură penală, comentariul pe articole, ediția 3 (pag. 847), s-a făcut referire la această instituție din dreptul francez, ca referință la dispozițiile art. 118 din Codul de procedură penală, în dezacord cu opinia exprimată apreciem că, prin raportare la dreptul procesual român, instituția din dreptul francez este mai apropiată de calitatea de suspect, consacrată în Codul de procedură penală român.Aceasta este, de altfel, obligația pozitivă^8 a organelor judiciare, ce rezultă din conținutul art. 118 din Codul de procedură penală, de a aduce la cunoștința martorului, aflat în situația particulară mai sus prezentată, că urmare a declarației sale se poate autoincrimina, că are dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la aspectul care l-ar expune unei urmăriri penale.^8 Recunoscută unanim în doctrină și consacrată de practica judiciară. ...
\nNu trebuie uitat, în egală măsură, că unele fenomene extrem de grave se manifestă într-un mediu închis, ermetic, motiv pentru care este esențială obținerea unor mărturii din partea unor persoane care, sub o formă sau alta, au făcut parte din acel mediu. Aceasta este însăși esența și motivul dezvoltării, de-a lungul multor ani deja, a unor instrumente și standarde internaționale de protecție a martorilor sau a victimelor, scopul fiind acela de îndeplinire a actului de justiție prin obținerea mărturiilor acestor oameni. De aceea, o intervenție legislativă sau de altă natură care să afecteze modul în care poate fi folosită o mărturie esențială în procesul penal poate pune sub semnul întrebării conformarea ca stat cu o serie de instrumente internaționale în materie.
\nAvând în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că, în cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118 din Codul de procedură penală se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât: • martorul nu poate invoca dreptul la tăcere în mod general și absolut, deoarece, în principiu, calitatea în care este audiat nu relevă formularea unei acuzații în materie penală împotriva sa. O interpretare contrară ar duce practic la evitarea obligației legale de a da declarații în calitate de martor –- obligație prevăzută în art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală - prin invocarea, în mod abstract, a dreptului la tăcere;• dreptul la tăcere și la neautoincriminare este un drept aflat în patrimoniul procesual al suspectului sau al inculpatului și care poate fi exercitat fără cenzura organului judiciar;• un drept la tăcere și la neautoincriminare poate fi recunoscut doar unor „categorii de martori“, respectiv doar acelora priviți din perspectiva acuzatului „de facto“.
\nJudecători,dr. Livia-Doina Stanciuprof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----