Este evident că, prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, Guvernul îşi exercită o competenţă proprie, prevăzută de art. 115 din Constituţie - astfel cum se reţine în dispozitivul deciziei pronunţate de Curte -, dar această competenţă este una de atribuire, limitată, iar tocmai încadrarea în aceste limite trebuia analizată în cadrul sesizării adresate Curţii, pentru a determina dacă a fost respectată (cu consecinţa constatării inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională) sau nu a fost respectată (cu consecinţa constatării existenţei unui conflict juridic de natură constituţională).
\nPotrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, \"Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora\".
\nInstituţia delegării legislative, reglementată de prevederile art. 115 din Constituţie, a fost caracterizată, în esenţă, ca fiind un transfer al unor atribuţii legislative către autorităţile puterii executive printr-un act de voinţă al Parlamentului ori pe cale constituţională, în situaţii extraordinare. Ca origine şi actuală consacrare constituţională, delegarea legislativă se individualizează prin statutul său de excepţie în materia legiferării. Plenitudinea competenţei de legiferare revine Parlamentului, sens în care sunt dispoziţiile constituţionale mai sus citate. Cât priveşte Guvernul, rolul său fundamental este acela ca, \"potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament\", să asigure \"realizarea politicii interne şi externe a ţării\" şi să exercite \"conducerea generală a administraţiei publice\" [art. 102 alin. (1) din Constituţie]. Prin delegarea legislativă în condiţiile art. 115 din Constituţie, \"Guvernul primeşte competenţe care aparent sunt egale cu puterea legislativă parlamentară, dar nu devine egalul Parlamentului, nu se substituie acestuia, lui lipsindu-i calitatea Parlamentului de a reprezenta naţiunea, calitate care nu poate fi transmisă prin nicio delegare\"*5).
\nNotă ... ────────── *5) I. Muraru, M. Constantinescu, Ordonanţa Guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 52. ────────── Curtea Constituţională a statuat asupra limitelor constituţionale ale legiferării pe calea ordonanţelor de urgenţă, reţinând că \"posibilitatea Guvernului ca, în cazuri excepţionale, să poată adopta ordonanţe de urgenţă, în mod limitat, chiar în domeniul rezervat legii organice, nu poate echivala cu un drept discreţionar al Guvernului şi, cu atât mai mult, această abilitare constituţională nu poate justifica abuzul în emiterea ordonanţelor de urgenţă.\"*6) Notă ... ────────── *6) Decizia nr. 15 din 25 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 14 iunie 2000. ────────── Printr-o decizie recentă*7), Curtea Constituţională observa faptul că \"a elaborat o vastă jurisprudenţă în materia adoptării ordonanţelor de urgenţă, respectiv în privinţa condiţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a fi în acord cu exigenţele înscrise în art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală\", apreciind, din această perspectivă, ca fiind relevante \"Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 859 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 10 februarie 2016, prin care Curtea a statuat că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei\".
\nNotă ... ────────── *7) Decizia nr. 361 din 26 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 3 iunie 2016. ────────── Examinând punctual cele trei condiţii, Curtea a reţinut că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998).
\nCu privire la urgenţa reglementării, cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea a constatat în jurisprudenţa sa că \"urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare\" (a se vedea Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 18 martie 2010).
\nPentru a fi pe deplin respectate exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie, Guvernul trebuie să demonstreze şi faptul că măsurile în cauză nu sufereau amânare, practic, că nu exista vreun alt instrument legislativ ce ar fi putut fi folosit în vederea evitării rapide a consecinţelor negative. (Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011) 4.2. Depăşirea limitelor delegării legislative prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 Examinând nota de fundamentare şi preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 în raport cu prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, în interpretarea dată de Curtea Constituţională, constatăm că Guvernul a motivat, în esenţă, intervenţia sa, prin următoarele argumente:
\nApreciind că toate acestea constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, \"din cauza efectelor negative ce ar putea fi generate de o interpretare neunitară\", Guvernul a considerat că \"o eventuală legiferare pe altă cale decât delegarea legislativă, chiar în procedura de urgenţă, nu ar fi de natură să înlăture de îndată aceste consecinţe negative\".
\nObservăm, mai întâi, că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 nu se rezumă numai la măsurile motivate în preambulul acesteia, astfel că, în mod evident, pentru aceste prevederi nu este îndeplinită însăşi condiţia motivării (avem în vedere, de exemplu, dispoziţiile art. I pct. 1 şi 2 din ordonanţa de urgenţă, potrivit cărora, \"1. Alineatul (3) al articolului 269 se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Favorizarea săvârşită de un membru al familiei sau afin până la gradul II nu se pedepseşte.» 2. După alineatul (3) al articolului 269 se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins: «(4) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.»\"
\nCât priveşte argumentul referitor la punerea legislaţiei în acord cu deciziile Curţii Constituţionale, acesta contrazice, în sine, dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
\nAstfel, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, \"Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, [...] constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.\" Referitor la nivelul actului normativ prin care se realizează această punere în acord amintim considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, prin care s-a statuat \"dispoziţiile art. 147 alin.
\nÎn cuprinsul acestei decizii, dar şi în practica sa constantă, Curtea a reţinut că, \"potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept\".
\nFaţă de aceste considerente obligatorii rezultă că punerea în acord a unei legi cu o decizie a Curţii Constituţionale trebuie să se realizeze tot printr-o lege adoptată de Parlament, iar nu prin ordonanţă de urgenţă. Astfel fiind, recurgerea la ordonanţa de urgenţă pentru punerea în acord a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu decizii ale Curţii Constituţionale apare ca o eludare a textului art. 147 alin. (1) din Constituţie, în interpretarea dată de Curte, justificată prin prisma unei pasivităţi a Parlamentului. Chiar în ipoteza unei \"pasivităţi\" a Parlamentului, Guvernul avea obligaţia să elaboreze un proiect de lege (iar nu o ordonanţă de urgenţă), lege care să fie adoptată pe calea procedurii de urgenţă, ori, in extremis, pe calea angajării răspunderii sale în faţa Parlamentului*8). Ca urmare, nu poate fi reţinută motivarea sub acest aspect cuprinsă în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017. În niciun caz o astfel de motivare nu poate fi primită ca justificând o situaţie extraordinară în sensul acestei sintagme stabilit de Curtea Constituţională.
\nNotă ... ────────── *8) În sesizarea Avocatului Poporului se precizează, de altfel, că există în Parlament proiecte de lege având ca obiect punerea în acord a Codului penal cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 732/2014 şi nr. 603/2015. ────────── Nu poate fi reţinut ca justificând condiţia existenţei unei \"situaţii extraordinare\" nici argumentul referitor la necesitatea punerii în acord a Codului de procedură penală cu prevederile Directivei 2016/343/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016. Aceasta întrucât, potrivit art. 14 - Transpunere din Directivă - pct. 1 \"(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018. Statele membre informează imediat Comisia cu privire la acestea\". În plus, Curtea Constituţională a statuat, în mod constant, că necesitatea transpunerii şi implementării în legislaţia naţională a unei Directive nu poate justifica, singură, îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) referitor la existenţa unei situaţii extraordinare*9). Cu referire la transpunerea normelor europene în dreptul intern, Curtea a statuat de principiu că \"măsurile naţionale necesare pentru implementarea directivei trebuie adoptate de Parlament, în calitatea sa de legiuitor ordinar\"*10).
\nNotă ... ────────── *9) Decizia nr. 1.059 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013. *10) Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2011. ────────── Considerăm că motivele enunţate în preambulul ordonanţei de urgenţă, privite atât în mod individual, cât şi în ansamblu, reprezintă aspecte de oportunitate a emiterii ordonanţei. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a stabilit că \"invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate (...). Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară -, a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil\" (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009).
\nDe altfel, examinând conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 rezultă cu forţa evidenţei că nu subzista urgenţa pretinsă, câtă vreme, potrivit art. III alin. (2) din ordonanţă, aceasta a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. I (cele care vizează modificarea Codului penal) care urmau să intre în vigoare în 10 zile de la momentul publicării.
\n4.3. Consecinţe juridice ale nerespectării de către Guvern a dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 Având în vedere că delegarea legislativă a fost reglementată de legiuitorul constituant ca o excepţie în materie de legiferare, respectiv ca o \"modalitate de conlucrare dintre Parlament şi Guvern, în temeiul căreia Guvernul este învestit cu exercitarea unei părţi din funcţia legislativă în anumite condiţii\"*11), încălcarea oricăreia dintre aceste condiţii, stabilită prin dispoziţiile constituţionale, semnifică încălcarea \"conţinutului ori întinderii atribuţiilor [n.a. Guvernului] decurgând din Constituţie\" în privinţa legiferării pe calea delegării legislative, în raport cu competenţa Parlamentului, care are plenitudinea funcţiei de legiferare (aşadar un conflict juridic de natură constituţională dintre cele două autorităţi).
\nNotă ... ────────── *11) M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, p. 254; Constituţia României. Comentariu pe articole, coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. Ch. Beck, p. 1.086. ────────── Întrucât, în cauză, Guvernul a procedat la exercitarea unei competenţe proprii, date de art. 115 din Constituţie - Delegarea legislativă, cu încălcarea limitelor constituţionale ale acestei competenţe, în sensul că a adoptat o ordonanţă de urgenţă, în absenţa vreunei situaţii extraordinare şi a urgenţei, rezultă că a încălcat competenţa de legiferare a Parlamentului. Astfel fiind, se constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea legiuitoare - Parlamentul României, pe de altă parte, determinat de depăşirea de către Guvern a limitelor delegării legislative.
\nConstatăm, totodată, că Guvernul a procedat la corectarea conduitei contrare art. 115 din Constituţie, prin adoptarea unei ordonanţe de urgenţă abrogatoare - avem în vedere exclusiv prevederile art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017*12), potrivit căruia \"Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 1 februarie 2017, se abrogă\".
\nNotă ... ────────── *12) Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 5 februarie 2017. ────────── În opinia noastră stingerea conflictului juridic de natură constituţională creat se va produce însă numai la momentul adoptării de către Parlament a legii de aprobare a dispoziţiilor cu caracter abrogator din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, întrucât, până la acel moment, abrogarea nu are caracter \"definitiv\" [o eventuală lege de respingere a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 conduce, în condiţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, la repunerea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017]*13).
\nNotă ... ────────── *13) Astfel, regula instituită de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 este aceea că \"Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial.\" Teza a doua a aceluiaşi alineat stabileşte excepţia de la regulă, după cum urmează: \"Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament\". Rezultă, aşadar, că în cazul respingerii prin lege a ordonanţelor de urgenţă a Guvernului care cuprind norme abrogatoare, efectul este repunerea în vigoare a actului abrogat. ────────── II. Existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea executivă - Guvernul României, pe de o parte, şi autoritatea judecătorească - Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, determinat de încălcarea principiului cooperării loiale între autorităţi 1. Motivarea autorilor sesizărilor referitoare la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Consiliul Superior al Magistraturii Se susţine, în esenţă, că Guvernul, pe de o parte, nu a ţinut seama de un aviz negativ dat de Consiliul Superior al Magistraturii, pe o formă anterioară a proiectului Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, iar, cât priveşte forma adoptată la data de 31 ianuarie 2017 a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului menţionate, proiectul acesteia a fost transmis spre avizare Consiliului Superior al Magistraturii în după-amiaza zilei de 31 ianuarie 2017. În seara aceleiaşi zile, Guvernul a adoptat şi a publicat imediat în Monitorul Oficial al României această ordonanţă de urgenţă, deşi Consiliul Superior al Magistraturii a făcut public că Plenul se va reuni în şedinţă în dimineaţa zilei următoare, pentru a se pronunţa asupra avizului actului normativ. Prin decizia Guvernului de a adopta Ordonanţa de urgenţă nr. 13/2017 fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii (aflat în imposibilitate, practic, de a da avizul solicitat) s-a creat un conflict juridic de natură constituţională, determinat de încălcarea competenţei Consiliului Superior al Magistraturii şi a conduitei constituţionale loiale.
\nÎn prezenta cauză ne aflăm în ipoteza următoarei definiţii date de Curtea Constituţională conflictului juridic de natură constituţională: textul art. 146 lit. e) din Constituţie \"stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea\". Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională \"vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei\" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). Prin nerespectarea de către Guvern a cadrului constituţional de exercitare, în condiţii de cooperare constituţională loială, a competenţei Consiliului Superior al Magistraturii în privinţa avizării actelor normative, s-a creat un conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională fiind chemată să constate acest conflict şi să stabilească, pentru viitor, conduita conformă cu Constituţia a autorităţilor publice menţionate, în legătură cu procedura de avizare a actelor normative.
\nNotă ... ────────── *14) A se vedea Criteriile statului de drept, adoptate de Comisia de la Veneţia la cea de-a 106-a sesiune plenară, http://www.venice.coe.int. ────────── Una dintre exigenţele procesului de legiferare, menită să dea expresie şi principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, o constituie procedura de avizare a proiectelor de acte normative. În acest sens, art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede că \"(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării. (2) După elaborarea lor şi încheierea procedurii de avizare prevăzute la alin. (1), proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ.\"
\nPentru a atinge finalitatea constituţională enunţată, solicitarea avizelor prevăzute de lege nu trebuie să constituie un demers pur formal, ci unul util în cadrul procedurii de adoptare a actelor normative. Altfel spus, exercitarea obligaţiei iniţiatorului actului normativ, de a solicita avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestuia, trebuie să respecte cadrul constituţional de realizare, în condiţii de cooperare loială, a competenţei respectivelor autorităţi. Autorităţilor în cauză nu trebuie doar să li se ceară \"părerea\", ci să li se şi acorde, în mod rezonabil, posibilitatea de a şi-o exprima, scopul fiind acela al redactării unui act normativ care să întrunească, deopotrivă, cerinţele de oportunitate/ legalitate/constituţionalitate.
\nÎntrucât o exercitare formală a obligaţiilor constituţionale sau legale, cu ignorarea spiritului normelor de referinţă, poate conduce chiar la blocaje instituţionale, ori la acţiuni contrare Constituţiei, Curtea Constituţională a României a procedat, asemenea altor instanţe constituţionale, la interpretarea Constituţiei în spiritul loialităţii constituţionale, statuând în sensul existenţei unor \"norme de loialitate constituţională\" derivând dintr-un principiu expres consacrat de Constituţie - cel al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
\nSpre exemplu, într-o cauză privind proceduri parlamentare, Curtea a statuat că \"interpretarea şi aplicarea acestor norme care instituie reguli procedurale trebuie realizate întotdeauna cu bună-credinţă, în spiritul unui comportament loial faţă de Legea fundamentală. Într-o ipoteză contrară, rezultatul ar fi blocarea activităţii instituţiei, sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale, cu consecinţe negative asupra structurilor democratice pe care se întemeiază statul\"*15). Într-o altă cauză, în cadrul consideraţiilor care au fundamentat constatarea unui conflict juridic de natură constituţională Curtea a reţinut şi importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, a colaborării dintre puterile statului, \"care ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial constituind o garanţie a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat\"*16).
\nNotă ... ────────── *15) Decizia nr. 209 din 7 martie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului nr. 1 din 9 februarie 2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din data de 22 martie 2012. *16) Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012. ────────── Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale în întregul lor, ca unitate a considerentelor şi dispozitivului, determină ca cele statuate în motivarea deciziilor, inclusiv cu privire la existenţa unor principii constituţionale \"nescrise\" să se impună tuturor subiectelor de drept, în condiţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie. De altfel, loialitatea constituţională poate fi caracterizată ca fiind o valoare-principiu intrinsecă tuturor constituţiilor, sens în care Comisia de la Veneţia, în unul dintre avizele sale - Avizul pe care l-am invocat anterior în prezenta*17) (privitoare la situaţia României) - s-a referit la cooperarea loială între instituţiile statului arătând că aceasta \"are o legătură funcţională în implementarea Constituţiei\".
\nNotă ... ────────── *17) Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012) - traducerea în limba română este disponibilă pe site-ul Curţii Constituţionale - www.ccr.ro ────────── În prezentele cauze, instituţia chemată să avizeze Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, şi care a sesizat Curtea Constituţională cu privire la încălcarea competenţei sale în această privinţă, este Consiliul Superior al Magistraturii. Niciuna dintre părţile implicate în conflict nu contestă această competenţă, rezultând din coroborarea art. 133-134 din Constituţie, care reglementează rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 24/2000 mai sus citate, şi cele ale art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit cărora \"Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti\".
\nÎntrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 priveşte modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, este indiscutabilă competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul procedurii de avizare, acesta fiind \"autoritate interesată\" în aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, aşa cum statuează dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De altfel, aşa cum arată şi Consiliul Superior al Magistraturii, chiar Ministerul Justiţiei a trimis, spre avizare, în după-amiaza zilei de 31 ianuarie 2017, proiectul acestei ordonanţe de urgenţă, pentru obţinerea avizului Consiliului.
\nCeea ce se invocă şi este cert este faptul că solicitarea avizului a fost pur formală, proiectul de act normativ fiind adoptat şi trimis la Monitorul Oficial al României, în vederea publicării, în aceeaşi zi în care avizul a fost solicitat.
\nOr, aşa cum se subliniază chiar în cuprinsul sesizărilor formulate în această cauză, atribuţia de avizare a actelor normative de către instituţiile publice interesate, cu atât mai mult cu cât aceasta izvorăşte din Constituţie, nu este una pur formală şi nici nu trebuie înţeleasă în sensul că simpla solicitare a avizului (cu adoptarea îndată după solicitare a actului normativ) este suficientă pentru a fi îndeplinită cerinţa constituţională.
\nPrintr-o asemenea conduită, contrară normelor de loialitate constituţională, s-a creat un conflict juridic de natură constituţională între iniţiatorul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 şi autoritatea chemată să avizeze proiectul ordonanţei de urgenţă.
\nLipsa sancţionării unui astfel de comportament, în sensul constatării faptului că acesta nu a produs un conflict juridic de natură constituţională înseamnă acceptarea caracterului derizoriu al procedurii de avizare a actelor normative, respectiv a posibilităţii ca, în realitate, să se promoveze acte normative (sub eventualul pretext al urgenţei) fără niciunul dintre avizele prevăzute de lege.
\nPentru toate aceste motive considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate în cauză existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între:
\nJudecător, Livia Doina Stanciu ---------