În raport de prevederile legale şi convenţionale mai sus menţionate, Curtea constată că susţinerile apelantei UPFR sunt vădit nefondate, deoarece completul arbitral nu constituie o \"instanţă judecătorească\" în sensul prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, interpretate gramatical, logic şi sistematic, deoarece nu satisface garanţiile de independenţă şi imparţialitate reglementate în favoarea acestora prin Constituţie pentru a se putea pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 91 din 27 ianuarie 2011, şi eventual să constate nelegalitatea acestui act administrativ individual. Mai mult, potrivit prevederilor art. 547 din N.C.Pr. Civ. aplicabile în raport cu data formulării cererii de arbitraj, prevederi intitulate Intervenţia instanţei\" se statuează că \"(1) pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi pentru îndeplinirea altor atribuţii ce revin instanţei judecătoreşti în arbitraj, partea interesată poate sesiza tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul. Tribunalul va soluţiona cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă.
\nÎn consecinţă, completul arbitral nu era competent din punct de vedere material a soluţiona excepţia de nelegalitate invocată de apelantă, ci tribunalul în circumscripţia căruia a avut loc arbitrajul, respectiv Tribunalul Bucureşti, astfel că nu se poate vorbi de vreun vid legislativ în sensul inexistenţei unei proceduri de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, de imposibilitatea invocării acestor excepţii în cadrul arbitrajului ce se desfăşoară în sistemul Legii nr. 8/1996 sau de statuări ale ORDA în alte cauze sau ale altor instanţe judecătoreşti din alte cauze fără vreo legătură cu prezentul litigiu, ci de prevederi legale noi, de imediată aplicare, exprese şi imperative.
\nMai mult, în condiţiile în care apelanta ca parte interesată nu a sesizat în condiţiile art. 547 din N.C.Pr.Civ. tribunalul în circumscripţia căruia a avut loc arbitrajul, respectiv Tribunalul Bucureşti, este de prisos analiza întrunirii condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de nelegalitate sau nelegalitatea deciziei ce făcea obiectul acestei excepţii; totodată este de reţinut că împrejurarea respingerii cererii stabilirii modalităţii de repartizare a sumelor cuvenite celor două organisme de gestiune colectivă din remuneraţiile colectate din retransmiterea prin cablu în perioada 2010-2011 nu constituie consecinţa constatării necompetenţei completului arbitral de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 91 din 27 ianuarie 2011, ci consecinţa admiterii excepţiei de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale pentru anii 2010-2011.
\nSunt nefondate şi criticile apelantei pârâte UPFR referitoare la omisiunea completului arbitral de a face aplicarea modului de repartizare între organismele de gestiune colectivă drepturilor producătorilor de fonograme, ADPFR şi UPFR, a remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor de comerţ, a celor publicate în scop comercial şi a reproducerilor acestora, datorată de către societăţile de retransmitere prin cablu, pentru anul 2012, ignorând solicitările UPFR şi ADPFR de stabilire a unor cote procentuale pentru această perioadă.
\nÎn acest sens, este de reţinut că art. 133 din Legea nr. 8/1996, modificată, statuează următoarele: \"colectarea sumelor datorate de utilizatori sau de alţi plătitori se face de organismul de gestiune colectivă al cărui repertoriu se utilizează.
\nPrevederile coroborate ale art. 133 alin. (2) lit. c şi alin. (5) ale Legii nr. 8/1996 statuează în sensul că protocolul şi hotărârea arbitrală trebuie să stabilească criteriile de repartizare a remuneraţiilor între organismele beneficiare şi, astfel cum s-a statuat în unele decizii jurisprudenţiale (Decizia nr. 264 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a), repartizarea efectivă presupune determinarea unor procente concrete întemeiate pe aceste criterii şi face operantă soluţia de determinare procentuală a nivelului repartizării sumelor colectate.
\nCu toate acestea, stabilirea unor cote procentuale fixe este greşită în situaţia în care este necesară lămurirea deplină a aspectelor controversate ale perioadei de referinţă, aflată încă în derulare la momentul soluţionării arbitrale, iar aceste considerente sunt pe deplin aplicabile în speţă, pentru considerentele ce se vor expune mai jos, referitoare la piesele neidentificate şi cele aflate în divergenţă, şi celelalte aspecte criticate chiar de către UPFR. În acest sens sunt alte decizii jurisprudenţiale (Decizia nr. 49 A din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a). Mai mult, determinarea procentuală a repartizării între organismele de gestiune colectivă a sumelor colectate se face tocmai în raport cu criterii de repartizare prevăzute de lege, în raport cu probe clare şi coerente, nedisputate de părţi, şi care să poată susţine astfel această modalitate de repartizare, iar nu de simple susţineri ale părţilor nesusţinute de probe, or în cauză părţile îşi dispută însuşi repertoriul, respectiv mărimea şi alcătuirea acestuia.
\nDoar în condiţiile în care proporţia utilizării repertoriului poate fi apreciată, după cum s-a stabilit mai sus, în raport cu probe clare, concludente care să susţină cotele procentuale ce revin fiecărui organism de gestiune colectivă raportat la un interval de timp, este posibilă şi corectă determinarea procentuală a repartizării între organismele de gestiune colectivă a sumelor colectate, deoarece chiar dacă utilizarea repertoriului poate varia, variaţia se raportează la perioade mai lungi de timp, în acest sens determinarea procentuală raportându-se la nivelul unei interval determinat de timp, iar nu la nivelul unui an, după cum solicită UPFR.
\nVa fi respinsă şi critica apelantei pârâte UPFR potrivit căreia prin hotărârea pronunţată completul arbitral nu a stabilit modalitatea de aplicare a criteriului utilizării reale a fonogramelor ca unică modalitate de repartizare a remuneraţiilor colectate pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor.
\nAstfel, este de reţinut că punctul de plecare al analizei îl reprezintă principiul enunţat de art. 127 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în conformitate cu care repartizarea drepturilor colectate trebuie să se facă \"proporţional cu utilizarea reală a repertoriului titularilor de drepturi\", sumele colectate de un organism de gestiune colectivă repartizându-se individual beneficiarilor, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) lit. d) din lege.
\nADPFR a fost desemnată prin Decizia ORDA nr. 102/2011 drept colector unic al remuneraţiilor cuvenite producătorilor de fonograme pentru retransmiterea prin cablu, iar această decizie a fost menţinută prin Sentinţa nr. 2.985/2011 a Curţii de Apel, Secţia a VIII-a (filele 392-394 din dosarul de apel).
\nUPFR este organismul de gestiune a drepturilor producătorilor de fonograme cu cel mai mare număr de membri, aspect necontestat, astfel că în temeiul dispoziţiilor art. 129^1 din Legea nr. 8/1996 acesta gestionează şi drepturile titularilor de drepturi conexe ce nu au acordat mandat vreunui organism de gestiune colectivă.
\nPrin cererea de arbitraj ADPFR a propus repartizarea între organismele de gestiune colectivă a drepturilor producătorilor de fonograme, ADPFR şi UPFR, a remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor de comerţ, a celor publicate în scop comercial şi a reproducerilor acestora, datorată de către societăţile de retransmitere prin cablu în proporţie de 11,53% pentru ADPFR şi 88,47% pentru UPFR pentru perioada 2012-2014, propunând ca principiu utilizarea reală a repertoriului fiecărui organism de gestiune colectivă aşa cum rezultă din rapoartele transmise de societăţile de televiziune raportat la grila de programe comunicată de fiecare societate de retransmitere prin cablu, la fiecare abonament comunicat şi la remuneraţiile achitate de fiecare societate de retransmitere prin cablu.
\nPrin cererea reconvenţională UPFR a propus repartizarea între organismele de gestiune colectivă a drepturilor producătorilor de fonograme a remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor de comerţ, a celor publicate în scop comercial şi a reproducerilor acestora, datorată de către societăţile de retransmitere prin cablu, propunând criteriul utilizării reale a repertoriului fiecărui organism de gestiune colectivă, respectiv proporţional cu utilizarea repertoriilor gestionate de ADPFR pentru proprii membri şi de UPFR ce gestionează un repertoriu extins, respectiv pentru proprii membri şi pentru producătorii de fonograme care nu sunt membrii unui organism de gestiune colectivă pentru perioada 2010-2014 în proporţie de 2,20% pentru ADPFR şi 97,8,66% pentru UPFR pentru 2010; 1,42% pentru ADPFR şi 98,58% pentru UPFR pentru 2011; 1,24% pentru ADPFR şi 98,76% pentru UPFR pentru 2012.
\nCurtea constată că propunerile UPFR şi ale ADPFR referitoare la criteriul utilizabil sunt similare, controversele dintre cele două părţi referindu-se la modul de aplicare a criteriului utilizării reale a repertoriului fiecărui organism de gestiune colectivă în privinţa fonogramelor neidentificate, respectiv a acelora care nu pot fi atribuite niciunui producător şi a celor aflate în divergenţă, respectiv a acelora care sunt revendicate de mai mulţi producători de fonograme, în condiţiile în care apelanta UPFR susţine că piesele neidentificate şi cele aflate în divergenţă de repertoriu să fie incluse în repertoriul general la care se face raportarea, astfel că repertoriul ADPFR ar trebui să se raporteze nu doar la secundele de retransmisie a fonogramelor totale identificate, ci la totalul secundelor în care a avut loc retransmisia, invocând că posedă un repertoriu extins, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 121 alin. 5 şi art. 129^1 din Legea nr. 8/1996, modificată, piesele neidentificate şi cele aflate în divergenţă trebuie incluse în repertoriul său.
\nPrin urmare, în cauză, stabilirea unor cote procentuale fixe se poate baza doar pe o situaţie clară susţinută prin situaţii provenind de la cele două organisme de gestiune în litigiu în raport cu repertoriul fiecăruia, neputându-se raporta la modul de calcul al UPFR ce a indus în calcul piesele neidentificate şi pe cele aflate în divergenţă sau cel al ADPFR ce s-a raportat doar la determinări aferente anului 2012 şi a avut în vedere şi membri ce nu i-au mai acordat mandat, astfel că trebuie clarificate mai multe aspecte.
\nPrin urmare, stabilirea în procente a cotelor cuvenite părţilor litigante aferente perioadei 2012-2014, perioadă în raport cu care completul arbitral s-a pronunţat pe fondul cauzei, deşi preferabilă situaţiei în care se indică doar criteriile de repartizare, ca în speţă, nu putea fi susţinută de probele referitoare la utilizarea repertoriului depuse de părţi şi pe care acestea şi le contestă reciproc.
\nCurtea apreciază că, după cum a statuat şi completul arbitral, în raport cu dispoziţiile art. 127 alin (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi cu conţinutul Metodologiei privind remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi de autor şi de drepturi conexe pentru retransmiterea prin cablu în cazul pieselor identificate trebuie să se acorde prioritate criteriului repartizării remuneraţiei colectate proporţional cu utilizarea reală a fonogramelor, aşa cum rezultă din rapoartele/playlisturile provenite de la organismele de televiziune.
\nPentru determinarea remuneraţiei cuvenite părţilor din sumele achitate de posturile TV al căror playlist nu permite identificarea repertoriului utilizat sau în cazul divergenţelor de repertoriu, Curtea apreciază că cel mai apropiat criteriu de cel al utilizării reale a repertoriului fiecărui organism de gestiune colectivă presupune că pentru aceste fonograme repartizarea între cele două organisme de gestiune să fie făcută raportat la playlisturile disponibile şi prelucrabile, înaintate de utilizatori, deci prin excluderea pieselor neidentificate şi a celor aflate în divergenţă din repertoriul vreunui organism şi din timpii de retransmisie avuţi în vedere. Prin urmare, în aplicarea criteriului utilizării reale a repertoriului fiecărui organism de gestiune colectivă, secundele difuzate din fiecare repertoriu trebuie să se raporteze la piesele identificate şi în final, în cazul pieselor neidentificate sau în divergenţă, utilizarea lor se va raporta la proporţiile rezultate între organismele de gestiune.
\nÎn acest sens, prevederile art. 121 alin. (5) şi art. 129^1 din Legea nr. 8/1996, modificată, statuează că \"în cazul gestiunii colective obligatorii, dacă un titular nu este asociat la niciun organism, competenţa revine organismului din domeniu cu cel mai mare număr de membri. Revendicarea de către titularii de drepturi nereprezentaţi a sumelor cuvenite se poate face în termen de 3 ani de la data notificării. După acest termen, sumele nerepartizate sau nerevendicate sunt utilizate potrivit hotărârii adunării generale, cu excepţia cheltuielilor de administrare.\" Din interpretarea gramaticală şi logică a acestor dispoziţii menţionate rezultă doar modul în care sunt gestionate drepturile titularului în situaţia în care acesta nu s-a asociat niciunui organism de gestiune colectivă, legiuitorul prevăzând în scopul protecţiei drepturilor şi intereselor acestuia că organismul cu cel mai mare număr de membri să îi gestioneze drepturile, având posibilitatea de a revendica sumele cuvenite în termen de 3 ani de la data când este notificat, termen după care aceste sume se utilizează de acest organism, însă acest text nu poate fi interpretat în sensul propus de apelanta UPFR, respectiv acela că dispoziţiile art. 121 alin.
\nÎn acest sens, al excluderii pieselor neidentificate şi a celor în divergenţă din repertoriul gestionat de un organism, în cazul radiodifuzării fonogramelor, însă contrar susţinerilor apelantei UPFR este şi jurisprudenţa, respectiv Decizia Curţii de Apel Secţia a IX-a nr. 106A din 3 iulie 2012 prin care a fost menţinută Hotărârea arbitrală din 3 octombrie 2011 şi Decizia nr. 49A din 12 martie 2013 a Curţii de Apel Secţia a IX-a prin care a fost modificată Hotărârea arbitrală nr. 5 din 12 aprilie 2012. S-a statuat în esenţă în considerentele acestor hotărâri arbitrale şi judecătoreşti în sensul că în privinţa playlisturilor neidentificate sau aflate în divergenţă ale radiodifuzorilor sau organismelor de televiziune în cazul cărora este împiedicată repartizarea reală a drepturilor că se impune utilizarea \"coşului radio/TV\" care cuprinde totalitatea playlisturilor disponibile şi prelucrabile, transmise de organismele de radio/TV, raportări care se ponderează cu audienţa ca modalitate de apreciere specifică radiodifuzării, ceea ce nu este cazul în speţă, unde este vorba de retransmitere.
\nLa determinarea criteriului utilizării reale a repertoriilor vor fi avute în vedere toate posturile retransmise prin cablu ce au comunicat rapoarte/playlist, iar acesta conţine piese identificabile, iar nu şi pe cele care nu comunică asemenea raportări, pentru raţionamentul menţionat mai sus, şi corespunzător Metodologiei privind remuneraţia cuvenită titularilor de drepturi de autor şi de drepturi conexe pentru retransmiterea prin cablu corespunzător serviciilor de programe retransmitere, numerelor de abonaţi şi valorii abonamentelor, şi nu se vor avea în vedere după cum susţine UPFR doar direct prin cererea de apel, ceea ce nu poate fi primit, alte criterii - precum un procent de 30% din grila de programe a unui distribuitor (deoarece în acest procent ar fi retransmise posturile ce utilizează repertoriul membrilor ADPFR) sau din încasările din retransmitere, sau argumente privind lipsa de impact a muzicii folclorice/manele în programul altor televiziuni şi proporţia de 80% a acestei muzici în repertoriul ADPFR în doar 3 posturi de televiziune de profil muzică de petrecere - fiind aplicabil criteriul mai sus menţionat, cuantificabil matematic în raport cu probe concrete, iar nu susţineri fără suport probator.
\nPentru a se stabili corect utilizarea repertoriului fiecărui organism de gestiune, raportarea trebuie făcută între timpul de retransmitere a repertoriului fiecărui organism şi totalul timpului în care a avut loc retransmiterea unor fonograme identificabile. Nu are relevanţă, prin urmare, nici mărimea repertoriului UPFR sau a celei a ADPFR, ci utilizarea acestui repertoriu, şi sub acest aspect susţinerile UPFR fiind nefondate.
\nÎn ceea ce priveşte criticile apelantelor UPFR şi ADPFR referitoare la stabilirea plafonului maxim al cheltuielilor reale de colectare a sumelor provenite din retransmiterea prin cablu a procentului de 6%, şi acestea sunt nefondate.
\nA fost solicitat de UPFR un plafon de maximum 5%, iar de ADPFR de 10%, în condiţiile în care art. 134 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 limitează comisionul colectorului unic la 15%.
\nCurtea observă că arbitrajul a proporţionat corect aceste costuri ale ADPFR referitoare la colectare şi repartizare, fiind avute în vedere numărul utilizatorilor, specificul colectării remuneraţiilor rezultând din retransmitere, veniturile colectate şi cheltuielile de colectare, respectiv cheltuielile salariale şi cheltuieli privind prestările de servicii, reţinând totodată că operaţiunile specifice se fac exclusiv pe baza rapoartelor transmise de utilizatori, iar nu a unor playlisturi, rapoarte ce cuprind, conform Metodologiei referitoare la retransmiterea listei serviciilor de programe de radiodifuziune şi/sau de televiziune retransmise, numărul de abonaţi şi valoarea abonamentului, precum şi baza de calcul asupra căreia se aplică procentele din tabel, astfel că nu se impune, ca în cazul radiodifuzării, verificarea playlisturilor raportate de organismele de cablu.
\nNu pot fi primite argumentele de suplimentare a comisionului formulate de ADPFR, deoarece nu sunt susţinute de probe concrete referitoare la cota procentuală pretinsă, pentru a fi primit un alt calcul faţă de cel reţinut în arbitraj, iar trimiterea este generică la numărul utilizatorilor şi la categoriile de cheltuieli efectuate (costuri de combustibil, costuri cu piese de schimb şi alte materiale consumabile, costuri cu obiecte de inventar, costuri cu întreţinerea, costuri cu redevenţe şi chirii, costuri cu comisioane, costuri cu transportul, costuri cu deplasări şi detaşări, cheltuieli poştale, cheltuieli cu alte impozite şi taxe, cheltuieli cu salarii şi altele asemenea), fără a distinge în mod efectiv între cheltuielile legate nemijlocit cu colectarea şi cele indirecte, legate de funcţionarea organismului de gestiune colectivă. În acest sens, nici adresele ADPFR de la filele 700-704 din dosarul de apel conţin o simplă situaţie şi nu sunt susţinute de probe referitoare la cheltuielilor generale ale organismului şi la cele referitoare la colectare.
\nNici argumentele ADPFR referitoare la relevanţa unor decizii jurisprudenţiale care ar justifica majorarea comisionului solicitat pentru colectarea remuneraţiilor pentru retransmitere nu pot fi primite deoarece considerentele Deciziei CAB nr. 106/2012 prin care a fost cenzurată Hotărârea arbitrală din 3 octombrie 2011 invocată şi s-a menţinut comisionul de 7% pentru colectarea remuneraţiei cuvenite pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ a concluzionat în sensul contrar celor pretinse de ADPFR, reţinând că nu poate fi comparat nivelul comisionului de colectare corespunzător retransmiterii prin cablu cu cel corespunzător radiodifuzării fonogramelor, întrucât al doilea comision include şi costuri de monitorizare şi costuri de prelucrare a listelor pentru determinarea repertoriilor utilizate, costuri care nu sunt presupuse şi de activitatea de colectare a remuneraţiilor echitabile pentru retransmiterea prin cablu, şi este firesc să fie mai mare. La fel, şi Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 49 A/2013 prin care a fost cenzurată Hotărârea arbitrală nr. 5 din 12 aprilie 2012 invocată şi s-a menţinut comisionul de 7% pentru colectarea remuneraţiei cuvenite pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ a concluzionat în sensul că acest nivel al comisionului de colectare corespunde cheltuielilor legate de colectarea remuneraţiilor rezultate din radiodifuzare, ceea ce nu este cazul în speţă, unde este vorba de retransmitere.
\nÎn mod identic, afirmaţiile UPFR privind supraestimarea comisionului sunt generice şi nu concretizate matematic, pentru a fi apreciate ca întemeiate, iar stabilirea unui nivel al cheltuielilor de colectare nu poate reprezenta o sancţiune a ineficienţei activităţii organismului colector după cum propune UPFR, deoarece prevederile art. 133 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 8/1996, modificată, reglementează stabilirea şi justificarea cheltuielilor de colectare în raport cu principiul acoperirii reale a costurilor, iar nu ca sancţiune.
\nApar a fi fondate însă susţinerile apelantei pârâte UPFR potrivit cărora completul arbitral a primit nelegal excepţia de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale formulate de UPFR referitor la perioada 2010-2011. În acest sens, Curtea reţine că etapele prealabile obligatorii ale procedurii arbitrale prevăzute de art. 131, 131^1 şi 131^2 din Legea nr. 8/1996, modificată, pe care completul arbitral le-a reţinut ca nefiind parcurse de către apelanta pârâta reconvenţional în faza arbitrajului, sunt specifice fazei de negociere a metodologiei referitoare la modul de stabilire a cuantumului drepturilor de autor şi al drepturilor conexe, fiind în legătură cu negocierea metodologiilor pe care organismele de gestiune colectivă trebuie să le elaboreze pentru domeniul lor de activitate, în vederea plăţii de către utilizatorii de drepturi de autor şi drepturi conexe, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză unde ambele părţi au calitatea de organisme de gestiune colectivă, acţionând în acelaşi domeniu de creaţie (fonograme de comerţ, fonograme publicate în scop comercial), obiectul dezbaterii litigiului fiind în legătură cu repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari.
\nPotrivit art. 133 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, modificată, în cazul existenţei mai multor organisme de gestiune colectivă în acelaşi domeniu de creaţie, se prevede ca organismele beneficiare să stabilească printr-un protocol depunerea la O.R.D.A. a unui protocol încheiat între organismele beneficiare, prin care se stabilesc criteriile privind repartizarea sumelor colectate, iar potrivit art. 133 alin. (5) din Legea nr. 8/1996, modificată, în situaţia în care organismele nu depun acest protocol în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a metodologiilor de colectare a drepturilor de la utilizatori, oricare dintre organismele de gestiune colectivă sunt îndreptăţite la iniţierea procedurii de arbitraj, prevăzându-se că procedura de arbitraj şi etapele ulterioare sunt cele prevăzute la art. 131^2 alin. (3)-(9) din lege.
\nDin interpretarea acestei prevederi clare şi, prin urmare, nesusceptibile de interpretări de felul celor primite prin hotărârea apelată, rezultă că doar procedura de arbitraj şi etapele ulterioare sunt similare celor specifice negocierii metodologiilor cu utilizatorii, conform trimiterii efectuate prin teza finală a acestui alineat.
\nÎn acest sens există de altfel mai multe hotărâri arbitrale şi decizii jurisprudenţiale, prin care au fost respinse susţineri ale unor organisme de gestiune colectivă referitoare la inadmisibilitatea ori prematuritatea formulării unor cereri de arbitraj în lipsa unei proceduri prealabile constând în negocieri (precum Decizia Curţii de Apel Secţia a IX-a nr. 264 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a, Decizia nr. 192 A din 27 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală ce a menţinut Hotărârea arbitrală nr. 7 din data de 6 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 31 iulie 2012, prin Decizia ORDA nr. 132 din 10 iulie 2012, şi Hotărârea arbitrală din data de 3 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 744 din 24 octombrie 2011, prin Decizia ORDA nr. 267 din 12 octombrie 2011, menţinută prin Decizia nr. 106 A din 3.17.2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.) Mai mult, sub acest aspect, hotărârea apare şi ca fiind netemeinică deoarece, după cum cu temei susţine apelanta pârâta UPFR, procedura prealabilă a negocierii s-a desfăşurat între parţi în perioada 28 iulie 2010-12 decembrie 2012, în acest sens fiind procesele-verbale/minutele întâlnirilor dintre reprezentanţii celor două părţi având ca obiect stabilirea criteriilor de repartizare între UPFR şi ADPFR a remuneraţiei pentru retransmiterea prin cablu a fonogramelor, dar şi pentru copia privată şi comunicarea publică a acestora, precum şi modalitatea de evidenţiere şi justificare a cheltuielilor privind acoperirea reală a costurilor de colectare ale organismului de gestiune colector din 28 iulie 2010, 9 septembrie 2010, 6 noiembrie 2012, 9 noiembrie 2012, precum şi procesul-verbal al întâlnirii celor două părţi din data de 12 decembrie 2012, de la sediul ORDA, de la filele 103-117 din dosarul arbitral.
\nPrin urmare, neexistând o prevedere legală expresă în legătură cu obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile arbitrajului, de natura celei reţinute de comitetul arbitral pentru repartizarea între organismele de gestiune colectivă a sumelor colectate de la utilizatori, Curtea apreciază că în mod greşit a primit completul arbitral excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale pentru perioada 2010-2011, astfel că apreciind că a fost soluţionat litigiul fără a intra în judecata fondului cererii reconvenţionale referitoare la acea perioadă, în temeiul art. 480 alin. (1) şi (3) teza I din noul Cod de procedură civilă, va admite apelul declarat de apelanta-reclamantă UPFR împotriva hotărârii arbitrale şi, în consecinţă, va anula în parte Hotărârea arbitrală din 19 aprilie 2013 în ceea ce priveşte cererea reconvenţională în privinţa anilor 2010-2011 şi având în vedere Hotărârea nr. 70 din data de 19 decembrie 2013 a Colegiului de conducere a Curţii de Apel de desfiinţare a Secţiei a IX-a, va scoate de pe rol cauza, pe care o va înainta pentru evocarea fondului la Secţia a IV-a civilă, urmând a se fixa termen cu citarea părţilor în vederea administrării probatoriului referitor la perioada 2010-2011. Vor fi păstrate celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate. Va fi respins ca nefondat apelul declarat de apelanta ADPFR.
\nVor fi respinse în conformitate cu prevederile art. 452 şi 453 cererile apelanţilor privind cheltuielile de judecată, având în vedere faptul că apelanta ADPFR a căzut în pretenţii, iar apelanta UPFR a depus dovada cheltuielilor de judecată după închiderea dezbaterii asupra fondului cauzei.
\nPENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii DECIDE:
\nAdmite apelul declarat de apelanta-pârâtă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) în contradictoriu cu apelanta-reclamantă Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România (ADPFR) împotriva Hotărârii arbitrale din 19 aprilie 2013, pronunţată de Completul de arbitri din cadrul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în Dosarul nr. 1/2013 şi, în consecinţă:
\nAnulează în parte Hotărârea arbitrală din 19 aprilie 2013 în ceea ce priveşte cererea reconvenţională în privinţa anilor 2010-2011 şi scoate de pe rol cauza, pe care o înaintează pentru evocarea fondului la Secţia a IV-a civilă, urmând a se fixa termen cu citarea părţilor.
\nPăstrează celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
\nRespinge ca nefondat apelul declarat de apelanta ADPFR.
\nRespinge cererile apelanţilor privind cheltuielile de judecată.
\nDefinitivă.
\nPronunţată în şedinţa publică din data de 5 februarie 2014.
\nPREŞEDINTE BIANCA ANTOANETA SCROB Judecător, Maria Dalina Oancea Grefier, Elena Dana Ciobanu ________