ACT 25/01/1983 - Portal Legislativ Portal Legislativ --> Meniu Meniu Acasă Despre Proiect Facilități Oferite Legături Utile GDPR Meniu Acasă Despre Proiect Facilități Oferite Legături Utile GDPR Prin

portalul N-Lex se acorda acces gratuit la legislatiile nationale ale statelor membre, portalul fiind conceput pe baza unei tehnologii de comunicare interne, ce permite accesarea directa a bazelor de date legislative nationale, rezultatele cautarilor venind direct de la sursa. Cuprins Se încarcă, vă rugăm asteptati. + Fișă act Actiuni suferite Actiuni Induse Refera pe Referit de Cuprinsul Actului CODUL DE DREPT CANONIC Reveniti in topul paginii Forma printabilă ACT din 25 ianuarie 1983 privind Codul Canoanelor Bisericilor Orientale EMITENT GUVERNUL Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008 CODUL DE DREPT CANONIC Textul oficial şi traducerea în limba română CONSTITUŢIA APOSTOLICĂ SACRAE DISCIPLINAE LEGES VENERABILILOR FRAŢI CARDINALI, ARHIEPISCOPI, EPISCOPI, PREOŢI, DIACONI ŞI TUTUROR CELORLALŢI MEMBRI AI POPORULUI LUI DUMNEZEU IOAN PAUL AL II-LEA SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU SPRE VEŞNICA AMINTIRE În decursul secolelor, Biserica Catolică a obişnuit să reformeze şi să reînnoiască Legile disciplinei sacre, pentru ca – păstrându-se necontenit fidelitatea faţă de dumnezeiescul Întemeietor – ele să fie mai conforme cu misiunea salvifică ce i-a fost încredinţată. Îndemnaţi şi noi de acelaşi gând şi împlinind, în sfârşit, aşteptarea întregii lumi catolice, poruncim astăzi, 25 ianuarie 1983, promulgarea Codului de Drept Canonic revizuit. Făcând aceasta, gândul nostru se duce înapoi la aceeaşi zi, din anul 1959, când înaintaşul nostru Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, a anunţat pentru prima oară în mod public că a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulgat în solemnitatea Rusaliilor din anul

1. Decizia de a reînnoi Codul a fost luată împreună cu alte două decizii, pe care acel Pontif le-a anunţat tot în aceeaşi zi: celebrarea unui sinod al diecezei de Roma şi convocarea unui conciliu ecumenic. Dintre aceste două evenimente – deşi primul nu are o legătură strânsă cu reformarea Codului – cel de-al doilea, adică celebrarea conciliului, este totuşi de o importanţă deosebită pentru problema pe care o discutăm şi în strânsă legătură cu ea. Dacă se pune întrebarea de ce a intuit Ioan al XXIII-lea necesitatea reformării Codului în vigoare, răspunsul poate fi găsit chiar în Codul promulgat în anul
2. Există însă şi un alt răspuns, şi acesta e cel principal: reformarea Codului de Drept Canonic apărea întru totul voită şi cerută chiar de Conciliu, care şi-a concentrat cea mai mare atenţie asupra Bisericii. Desigur, când a fost anunţată pentru prima oară necesitatea revizuirii Codului, Conciliul era o chestiune de viitor. Trebuie apoi adăugat şi faptul că actele magisteriului său, îndeosebi învăţătura sa despre Biserică, au fost puse la punct abia în anii 1962-
3. Cu toate acestea, toţi vedem că intuiţia lui Ioan al XXIII-lea a fost cât se poate de exactă şi trebuie afirmat pe drept cuvânt că decizia sa a privit în perspectivă la binele Bisericii. De aceea, noul Cod, care este publicat astăzi, a avut absolută nevoie de opera Conciliului şi, deşi a fost anunţat împreună cu Conciliul, din punct de vedere cronologic îi urmează, deoarece lucrările întreprinse pentru pregătirea lui, care trebuiau să se bazeze pe Conciliu, nu au putut începe decât după terminarea acestuia. Întorcându-se astăzi gândul nostru spre începutul acelui drum lung, adică la ziua de 25 ianuarie 1959, şi la persoana lui Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul revizuirii Codului, trebuie să recunoaştem că acest Cod a izvorât din una şi aceeaşi intenţie: necesitatea de a reînnoi viaţa creştină. De fapt, întreaga operă a Conciliului şi-a extras normele şi orientarea mai ales din această intenţie. Dacă luăm în consideraţie natura lucrărilor premergătoare promulgării Codului, precum şi modul în care ele au fost efectuate, îndeosebi în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul I, şi de atunci până azi, este absolut necesar să se scoată bine în evidenţă faptul că aceste lucrări au fost duse la bun sfârşit într-un excepţional spirit de colegialitate, şi acest lucru este valabil nu numai în ce priveşte redactarea materială a operei, dar chiar substanţa însăşi a legilor elaborate. Acest aspect colegial, care caracterizează cât se poate de bine procesul de formare a Codului, corespunde perfect cu magisteriul şi spiritul Conciliului Vatican II. De aceea, Codul, nu numai în conţinutul său, dar şi în însăşi geneza sa, permite să se vadă inspiraţia ce vine din acest Conciliu, în ale cărui documente Biserica, „sacrament universal de mântuire” (cf. Const. Dogm. despre Biserică Lumen gentium 1,5,48), este prezentată ca popor al lui Dumnezeu, iar structura ei ierarhică este întemeiată pe Colegiul apostolilor împreună cu Capul acestuia. Din acest motiv, Episcopii şi episcopatele au fost invitaţi să colaboreze la pregătirea noului Cod, şi astfel, pe parcursul unui drum atât de lung, cu o metodă cât mai colegială posibil, să se maturizeze, puţin câte puţin, formulele juridice, care apoi trebuiau să fie utilizate de întreaga Biserică. În plus, în toate fazele acestei lucrări au participat şi experţi, adică persoane specializate în teologie, în istorie şi, mai ales, în Dreptul Canonic, care au fost chemaţi din toate părţile lumii. Tuturor şi fiecăruia în parte le manifestăm astăzi sentimentele noastre de vie recunoştinţă. În primul rând, apar în faţa ochilor noştri cardinalii răposaţi, care au condus Comisia pregătitoare: cardinalul Pietro Ciriaci, care a început lucrarea, şi cardinalul Pericle Felici, care ani de-a rândul a coordonat desfăşurarea lucrărilor, aproape până la terminarea lor. Ne gândim apoi la secretarii aceleiaşi Comisii: mons. Giacomo Violardo, devenit ulterior cardinal, şi părintele Raimundo Bigador, membru al Societăţii lui Isus, ambii oferindu-şi darurile ştiinţei şi înţelepciunii lor în îndeplinirea acestei funcţii. Împreună cu ei, îi amintim pe cardinalii, arhiepiscopii, episcopii şi pe toţi aceia care au fost membri ai acelei Comisii, ca şi pe consultanţii fiecărui grup de studii, care s-au dedicat în aceşti ani unei activităţi atât de dificile, dar pe care între timp Dumnezeu i-a chemat la răsplata veşnică. Pentru sufletele tuturor acestora se înalţă la Dumnezeu rugăciunea noastră. Dar ne place să-i amintim şi pe cei care sunt în viaţă, în primul rând, pe actualul preşedinte al Comisiei, venerabilul frate Rosalio Castillo Lara, care foarte mult timp a desfăşurat o muncă remarcabilă într-o funcţie atât de importantă; apoi pe iubitul nostru fiu Wilhelm Onclin, preot care a contribuit enorm de mult, cu tenacitate şi zel, la terminarea cu bine a lucrării, şi pe toţi ceilalţi care, în cadrul aceleiaşi Comisii, fie în calitate de membri cardinali, fie în calitatea de Oficiali, consultanţi şi colaboratori în grupurile de studii sau în alte oficii, au avut o contribuţie foarte valoroasă la elaborarea şi desăvârşirea unei opere atât de importante şi complexe. Aşadar, promulgând astăzi Codul, suntem pe deplin conştienţi că acest act provine din autoritatea noastră de Pontif şi, prin urmare, îmbracă un caracter „primaţial”. Dar tot atât de conştienţi suntem că acest Cod, în ce priveşte conţinutul său, reflectă grija colegială faţă de Biserică a tuturor fraţilor noştri în episcopat; ba, mai mult, făcând o anumită asemănare cu Conciliul însuşi, acest Cod trebuie considerat ca fiind rodul unei colaborări colegiale izvorâte din eforturile convergente ale persoanelor şi instituţiilor specializate răspândite în întreaga Biserică. Se pune o a doua întrebare: ce este Codul de Drept Canonic? Pentru a da un răspuns corect la această întrebare, trebuie să ne întoarcem cu mintea la îndepărtata moştenire a dreptului, conţinută în cărţile Vechiului şi Noului Testament, din care provine, ca de la izvorul său principal, întreaga tradiţie juridică şi legislativă a Bisericii. De fapt, Cristos Domnul nicidecum nu a abolit moştenirea bogată a Legii şi a profeţilor, care s-a format treptat din experienţa istorică a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar a desăvârşit-o (cf. Mt 5,17), astfel încât să aparţină într-o manieră nouă şi mai elevată la moştenirea Noului Testament. De aceea, chiar dacă sfântul Paul, prezentând misterul pascal, învaţă că justificarea nu se dobândeşte prin faptele legii, ci prin credinţă (cf. Rom 3,28; Gal 2,16), el totuşi nu exclude obligativitatea Decalogului (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,13-25; 6,2) şi nu neagă importanţa disciplinei în Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor cap. 5 şi 6). În felul acesta, scrierile Noului Testament ne permit să cunoaştem şi mai mult importanţa însăşi a disciplinei şi să putem înţelege mai bine cât de strâns unită este ea cu caracterul salvific al mesajului evanghelic. Astfel stând lucrurile, apare destul de limpede că scopul Codului nu este nicidecum de a înlocui în viaţa Bisericii credinţa, harul şi, mai ales, carismele credincioşilor. Dimpotrivă, Codul tinde mai degrabă să creeze în societatea eclezială o ordine care, acordând iubirii primatul, de asemenea, harului şi carismelor, să faciliteze totodată dezvoltarea lor armonioasă atât în viaţa societăţii ecleziale, cât şi în aceea a fiecărui membru al acestei societăţi. Fiind Codul principalul document legislativ al Bisericii bazat pe moştenirea juridică şi legislativă a revelaţiei şi a tradiţiei, el trebuie considerat un instrument indispensabil pentru a se asigura ordinea necesară atât în viaţa individuală şi socială, cât şi în activitatea însăşi a Bisericii. De aceea, pe lângă elementele fundamentale ale structurii ierarhice a Bisericii, stabilite pe dumnezeiescul Întemeietor sau înrădăcinate în tradiţia apostolică, sau, în orice caz, în tradiţia foarte veche, precum şi pe lângă principalele norme privind exercitarea triplei funcţii încredinţate aceleiaşi Biserici, Codul trebuie să stabilească şi unele reguli şi norme de comportare. Acest instrument, care este Codul, corespunde pe deplin cu natura Bisericii, îndeosebi aşa cum este ea prezentată de magisteriul Conciliului Vatican II, în general, şi de către doctrina ecleziologică a acestuia, în special. Mai mult, într-un anumit sens, acest Cod nou poate fi considerat ca un mare efort de a traduce în limbaj canonistic însăşi această doctrină, adică ecleziologia conciliară. Deşi practic este imposibil să se transpună în mod perfect în limbaj canonistic imaginea Bisericii, aşa cum este ea prezentată de învăţătura Conciliului, totuşi Codul trebuie să-şi îndrepte mereu privirea spre ea ca spre principalul său model, şi din firea lui este ţinut să redea conţinutul sau trăsăturile esenţiale ale acestei imagini. De aici provin câteva criterii fundamentale după care se ghidează întregul Cod, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte limbajul. S-ar putea afirma că de aici derivă acea notă caracteristică în virtutea căreia Codul este considerat ca o completare a magisteriului oferit de Conciliul Vatican II, îndeosebi de constituţiile Lumen gentium şi Gaudium et spes. Aşadar, ceea ce constituie noutatea esenţială a Conciliului Vatican al II-lea – în continuitate cu tradiţia legislativă a Bisericii – mai ales cu privire la doctrina sa ecleziologică, constituie, de fapt, şi noutatea actualului Cod. Între elementele care redau imaginea adevărată şi specifică a Bisericii trebuie menţionate mai ales următoarele: învăţătura conform căreia Biserica este popor al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 2), iar autoritatea ierarhică, slujire (cf. ibid., 3); apoi învăţătura potrivit căreia Biserica este comuniune, pe baza căreia se stabilesc relaţiile ce trebuie să existe între Bisericile particulare şi Biserica universală, între colegialitate şi primat; de asemenea, învăţătura conform căreia toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt părtaşi, fiecare în felul său specific, la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotală, profetică şi regească; acestei învăţături i se alătură şi cea referitoare la îndatoririle şi drepturile credincioşilor creştini, îndeosebi ale laicilor; în sfârşit, interesul pe care Biserica trebuie să-l aibă faţă de ecumenism. Dacă, aşadar, Conciliul Vatican al II-lea a scos din tezaurul tradiţiei lucruri vechi şi noi, iar noutatea constă tocmai în aceste elemente pe care le-am menţionat mai sus, ca, de altfel, şi în altele, atunci e limpede că şi Codul trebuie să-şi însuşească această caracteristică de fidelitate în noutate şi de noutate în fidelitate, conformându-se ei atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul. Noul Cod de Drept Canonic vede lumina într-un moment în care Episcopii întregii Biserici nu numai că îi cer promulgarea, dar i-o cer cu insistenţă şi chiar cu nerăbdare. Într-adevăr, Codul de Drept Canonic este absolut necesar Bisericii. Fiind constituită ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme pentru ca structura ei ierarhică şi organică să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi administrarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate, drepturile fiecăruia să fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trăirii desăvârşite a vieţii creştine, să fie vizibilă, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacră şi administrarea sacramentelor, să fie bine organizată, legăturile reciproce dintre credincioşi să fie reglementate după dreptate bazată pe caritate, drepturile fiecăruia să fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trăirii desăvârşite a vieţii creştine, să fie sprijinite, întărite şi promovate de legi canonice. În sfârşit, prin natura lor, legile canonice cer să fie respectate; de aceea, s-a depus tot efortul ca, în îndelungata elaborare a Codului, normele să fie formulate cu grijă şi bazate pe un solid fundament juridic, canonic şi teologic. După toate aceste consideraţii, să sperăm că noua legislaţie canonică va deveni un mijloc eficient care să permită Bisericii să se dovedească din ce în ce tot mai capabilă în a-şi îndeplini în lume misiunea salvatoare. Oferim tuturor cu plăcere şi încredere aceste consideraţii ale Noastre, acum, cu prilejul promulgării principalului Corpus de legi ecleziastice pentru Biserica Latină. Să dea Dumnezeu ca bucuria şi pacea, împreună cu dreptatea şi ascultarea, să facă să fie respectat acest Cod, şi ceea ce este poruncit de către cap să fie respectat şi de către corp. Încrezători, aşadar, în ajutorul harului dumnezeiesc, sprijiniţi de autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, pe deplin conştienţi de ceea ce îndeplinim, acceptând dorinţele Episcopilor din lumea întreagă, care au colaborat cu noi cu afect colegial, în virtutea autorităţii supreme cu care suntem învestiţi, prin această Constituţie a noastră, care să fie mereu valabilă în viitor, promulgăm prezentul Cod aşa cum a fost el întocmit şi revizuit şi, totodată, poruncim ca de acum înainte să aibă putere de lege pentru întreaga Biserică Latină şi îl încredinţăm în paza şi supravegherea tuturor acelora care au datoria de a-l face să fie respectat. Şi pentru ca toţi să poată să se informeze cum trebuie şi să cunoască mai profund aceste dispoziţii înainte ca ele să intre în vigoare, declarăm şi poruncim ca ele să aibă putere de lege din prima zi a Adventului din acest an 1983, în ciuda existenţei oricăror dispoziţii, constituţii, privilegii – chiar vrednice de o semnalare specială şi particulară – şi cutume contrare. Aşadar, îi îndemnăm pe toţi fiii Noştri preaiubiţi să respecte cu sinceritate şi bunăvoinţă normele propuse, cu speranţa că se va reintroduce în Biserică o disciplină activă şi că, în consecinţă, cu ajutorul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, va spori din ce în ce tot mai mult grija pentru mântuirea sufletelor. Roma, Palatul Vatican, 25 ianuarie 1983, al cincilea an al Pontificatului Nostru. Papa Ioan Paul al II-lea Prefaţă Chiar din primele veacuri ale Bisericii s-a introdus obiceiul de a aduna împreună sfintele canoane, pentru a se facilita cunoaşterea, aplicarea şi respectarea lor, îndeosebi de către clerici, deoarece, aşa cum atrăgea atenţia papa Celestin într-o scrisoare adresată episcopilor din Puglia şi Calabria, „nici unui preot nu-i este permis să ignore canoanele” (21 iulie
4. Cf. Jaffé 2, nr. 371; Mansi, IV, col. 469). În concordanţă cu aceste cuvinte este şi Conciliul al IV-lea din Toledo (a. 633) care, după refacerea disciplinei ecleziastice în regatul vizigoţilor, eliberat de arianism, stabilea: „Preoţii să cunoască Sfintele Scripturi şi canoanele”, deoarece „ignoranţa – mama tuturor erorilor – trebuie evitată mai ales de către preoţii lui Dumnezeu” (can. 25; Mansi X, col. 627). De fapt, în decursul primelor zece secole au apărut nenumărate colecţii de legi ecleziastice, în cea mai mare parte alcătuite de persoane particulare, care conţineau cu precădere normele date de concilii şi de pontifii romani, precum şi altele extrase din izvoare de mai mică importanţă. Pe la jumătatea secolului al XII-lea, această acumulare de colecţii şi de norme, nu de puţine ori în dezacord unele cu altele, a fost transformată – tot din iniţiativă particulară – de către monahul Graţian într-o culegere unitară de legi şi colecţii pe care a intitulat-o „Concordia discordantium canonum”. Această „armonizare”, care mai apoi a primit denumirea de Decretum Gratiani, a constituit prima parte a acelei mari colecţii de legi ecleziastice, care, după exemplul lui Corpus Iuris Civilis al împăratului Iustinian, a fost numită Corpus Iuris Canonici şi cuprindea legile emise, timp de aproape două secole, de autoritatea supremă a pontifilor romani, cu ajutorul unor specialişti în dreptul canonic, numiţi „glosatori”. Pe lângă Decretum Gratiani, în care erau conţinute legile anterioare, acest Corpus constă din Liber Extra al lui Grigore al IX-lea, Liber VI al lui Bonifaciu al VIII-lea, Clementinae sau colecţia lui Clement al V-lea, promulgată de Ioan al XXII-lea, cărora li se adaugă Extravagantes ale lui Ioan al XXII-lea şi Extravagantes communes, adică decre-talii ale diferiţilor pontifi romani, niciodată reunite într-o colecţie autentică. Dreptul ecleziastic care este conţinut în acest Corpus constituie „dreptul clasic” al Bisericii Catolice şi poartă în general această denumire. Acestui Corpus al Bisericii Latine îi corespunde într-un fel Syntagma Canonum sau Corpus canonum orientale din Biserica greacă. Legile care au urmat, mai ales cele emise pe vremea reformei catolice înfăptuite de Conciliul Tridentin şi cele promulgate de diferitele congregaţii ale Curiei romane, nu au fost niciodată adunate într-o colecţie unică, şi acesta a fost motivul pentru care legislaţia răspândită în afara lui Corpus Iuris Canonici a format, odată cu trecerea timpului, „un imens cumul de legi suprapuse unele peste altele”, în care nu numai dezordinea, ci şi nesiguranţa împreună cu inutilitatea şi lacunele multor legi, toate laolaltă au făcut ca însăşi disciplina Bisericii Catolice să fie pusă din ce în ce mai mult într-o situaţie periculoasă şi critică. Ca urmare a acestui fapt, mulţi episcopi au cerut, chiar în perioada de pregătire a Conciliului Vatican I, apariţia unei colecţii de legi, nouă şi unică, pentru a rezolva într-un mod mai clar şi mai sigur problemele privind grija pastorală faţă de poporul lui Dumnezeu. Nefiind posibilă realizarea acestei opere de către conciliu, Scaunul apostolic, după ce a reglementat doar chestiuni mai urgente considerate ca având o legătură mai strânsă cu disciplina, s-a gândit la o nouă sistematizare a legilor. În cele din urmă, papa Pius al X-lea, chiar la începutul Pontificatului său, s-a ocupat personal de această problemă, luând hotărârea de a aduna şi de a reforma toate legile ecleziastice, şi a dat ordin ca lucrarea, sub îndrumarea cardinalului Pietro Gasparri, să fie dusă la bun sfârşit. Pentru realizarea unei opere atât de importante şi anevoioase, a fost necesară, în primul rând, rezolvarea problemei privind forma internă şi externă a noii colecţii. Abandonându-se sistemul de compilare, adică reproducerea pe larg a fiecărei legi după textul original, s-a adoptat metoda modernă de codificare, şi astfel, textele care conţineau şi propuneau un precept au fost redactate într-o formă nouă şi mai scurtă. Întregul material a fost apoi divizat în cinci cărţi, imitându-se substanţial sistemul instituţional al dreptului roman: persoane, lucruri, acţiuni. Opera a fost realizată în decurs de doisprezece ani, contribuind la ea specialişti, consultanţi şi episcopi din întreaga Biserică. Trăsătura caracteristică a noului Cod este subliniată în preambulul can. 6: „De cele mai multe ori, Codul păstrează disciplina în vigoare, deşi introduce şi unele schimbări necesare”. Deci nu este vorba de întocmirea unui nou drept, ci mai degrabă de aşezarea într-o formă nouă a dreptului în vigoare în acel moment. Decedând papa Pius al X-lea, această colecţie universală, exclusivă şi autentică a fost promulgată de urmaşul său, papa Benedict al XV-lea, în ziua de 27 mai 1917, şi a intrat în vigoare la 19 mai
5. Dreptul universal conţinut în acest Cod pio-benedictin a fost unanim recunoscut şi a contribuit enorm de mult în timpurile noastre la promovarea eficientă a activităţii pastorale în întreaga Biserică ce dobândea între timp noi dimensiuni. Cu toate acestea, atât condiţiile externe ale Bisericii în lumea contemporană, care numai în câteva decenii a cunoscut răsturnări foarte rapide şi schimbări destul de grave în conduita morală, cât şi treptatele transformări interne ale comunităţii ecleziastice au făcut să fie din ce în ce tot mai necesară şi mai solicitată o revizuire a legilor canonice. De bună seamă, aceste semne ale timpurilor au fost văzute cu claritate de către papa Ioan al XXIII-lea care, anunţând pentru prima oară, la 25 ianuarie 1959, convocarea sinodului roman şi a Conciliului Vatican al II-lea, a afirmat, în acelaşi timp, şi faptul că aceste evenimente constituiau pregătirea necesară pentru începerea unei atât de dorite reînnoiri a Codului. În realitate însă, deşi Comisia de revizuire a Codului de Drept Canonic fusese formată la 28 martie 1963 (Conciliul deja începuse), avându-l ca preşedinte pe cardinalul Pietro Ciriaci, iar ca secretar pe preotul Giacomo Violardo, în reuniunea din 12 noiembrie a aceluiaşi an, membrii cardinali, împreună cu preşedintele, au ajuns la concluzia că lucrările propriu-zise de revizuire trebuiau să fie amânate şi că puteau fi reluate numai după terminarea conciliului. Într-adevăr, revizuirea trebuia să fie făcută în conformitate cu opţiunile şi principiile stabilite de conciliul însuşi. Între timp, Comisiei înfiinţate de Ioan al XXIII-lea, succesorul acestuia, Paul al VI-lea, i-a adăugat şaptezeci de consultanţi, iar ulterior a numit alţi membri cardinali şi a chemat consultanţi din toată lumea, care să contribuie la realizarea operei. După promovarea preotului Giacomo Violardo în funcţia de secretar general al Congregaţiei pentru disciplina sacramentelor, la 24 februarie 1965, Suveranul Pontif l-a numit pe părintele Raimondo Bidagor S.J. în funcţia de secretar al Comisiei, iar în ziua de 17 noiembrie a aceluiaşi an, l-a numit pe preotul Wilhelm Onclin în funcţia de secretar adjunct. Decedând cardinalul Ciriaci, la 21 februarie 1967, a fost numit în funcţia de pro-preşedinte fostul secretar al Conciliului Vatican al II-lea, Arhiepiscopul Pericle Felici, care, în ziua de 26 iunie a aceluiaşi an, a fost cooptat în Sacrul Colegiu al cardinalilor, primind deci funcţia de preşedinte al Comisiei. După ce preotul Bigador a împlinit la 1 noiembrie 1973 vârsta de 80 ani şi s-a retras din funcţia de secretar, la 12 februarie 1975 a fost numit în funcţia de secretar al Comisiei monseniorul Rosalio Castillio Lara S.D.B., episcop titular de Precausa şi coauditor de Trujjilo în Venezuela, care, după moartea prematură a cardinalului Felici, a fost numit la 17 mai 1982 pro-preşedinte al Comisiei. Spre sfârşitul Conciliului Vatican al II-lea, mai precis în ziua de 20 noiembrie 1965, a avut loc, în prezenţa papei Paul al VI-lea, o sesiune solemnă a Comisiei, la care au luat parte cardinalii membri, secretarii, consultanţii şi oficialii Secretariatului (constituit între timp), prilej cu care au fost inaugurate în mod public lucrările de revizuire a Codului. În discursul Suveranului Pontif au fost puse într-un fel bazele întregii lucrări şi s-a reamintit că Dreptul Canonic emană, de fapt, din însăşi natura Bisericii, că rădăcina lui se află în puterea de jurisdicţie pe care Cristos a acordat-o Bisericii, iar scopul lui îl constituie grija faţă de suflete, pentru ca ele să poată ajunge la mântuirea veşnică. În continuare este ilustrat caracterul specific al Dreptului Bisericii, este revendicată necesitatea împotriva celor mai răspândite obiecţii, se vorbeşte în treacăt de istoria progresului dreptului şi al colecţiilor şi, mai ales, este subliniată necesitatea urgentă a noii revizuiri, pentru ca disciplina Bisericii să fie adaptată cum se cuvine condiţiilor schimbate ale realităţii. Suveranul Pontif a indicat apoi comisiei două principii care trebuiau să călăuzească întreaga muncă de revizuire. În primul rând, nu era vorba numai de o nouă sistematizare a legilor, cum se procedase în elaborarea Codului pio-benedictin, dar, mai presus de toate, şi de o reformare a normelor, adaptându-le noilor mentalităţi şi necesităţi, chiar dacă vechiul drept trebuia să-i furnizeze fundamentele. În al doilea rând, în această muncă de revizuire trebuia să se ţină seama de toate decretele şi actele Conciliului Vatican al II-lea, deoarece în ele se găseau elementele de bază ale reînnoirii legislative, fie pentru că au fost deja emise unele norme care se refereau direct la instituţii noi şi la disciplina ecleziastică, fie pentru că era necesar ca bogăţiile doctrinale ale acestui conciliu, care au contribuit atât de mult la viaţa pastorală, să-şi aibă corolariile şi împlinirea necesară şi în legislaţia canonică. În anii care au urmat, Suveranul Pontif a repetat deseori membrilor Comisiei, prin numeroase discursuri, dispoziţii şi sugestii, aceste două principii şi el însuşi nu a încetat nicicând să dirijeze şi să urmărească întreaga lucrare. Pentru ca subcomisiile şi grupurile de studiu să poată începe această operă în mod organic, era, în primul rând, necesar să fie clarificate şi aprobate unele principii care să stabilească cu precizie calea de urmat în întreaga muncă de revizuire a Codului. Un grup central de consultanţi a pregătit textul unui document care, din ordinul Suveranului Pontif, a fost studiat de Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor ce a avut loc în luna octombrie
6. Episcopii au aprobat, aproape în unanimitate, următoarele principii:
7. Reînnoind dreptul, trebuie să se păstreze întru totul caracterul juridic al noului Cod, lucru impus de natura socială a Bisericii. De aceea, Codul are datoria să dea norme care să prevadă ca toţi credincioşii creştini, trăind viaţa creştină, să devină părtaşi ai bunurilor ce le sunt oferite de Biserică, şi care să-i călăuzească spre mântuirea veşnică. În vederea acestui scop, Codul trebuie să stabilească şi să apere drepturile şi obligaţiile fiecăruia faţă de alţii şi faţă de societatea ecleziastică, în măsura în care ele au legătură cu cultul adus lui Dumnezeu şi cu mântuirea sufletelor.
8. Între forul extern şi forul intern – distincţie care este specifică dreptului eclezial şi care durează de secole – să existe o strânsă coordonare, pentru a se evita astfel orice conflict între ele.
9. Pentru a promova cât mai mult posibil grija pastorală faţă de suflete, în noul drept, pe lângă virtutea dreptăţii, să se ţină seama şi de caritate, temperanţă, bunăvoinţă şi moderaţie, favorizându-se astfel echitatea nu numai în aplicarea legilor de către păstorii de suflete, ci şi în însăşi elaborarea legislaţiei; de aceea, să se renunţe la legile prea severe, ba chiar să se recurgă la îndemnuri şi recomandări în cazurile în care nu există necesitatea respectării stricte a dreptului, impusă de binele public şi de disciplina generală a Bisericii.
10. Pentru ca legiuitorul suprem şi episcopii să desfăşoare o activitate armonizată în grija faţă de suflete, iar funcţia păstorilor să apară într-o formă mai pozitivă, facultăţile referitoare la dispensa de la legile generale, care până acum erau considerate facultăţi extraordinare, să devină facultăţi obişnuite, rămânând rezervate autorităţii supreme a Bisericii universale şi altor autorităţi superioare numai acele facultăţi care, pentru binele comun, cer o excepţie.
11. Să se acorde o atenţie specială principiului care derivă din cel anterior, adică principiului subsidiarităţii, care în Biserică trebuie aplicat mai mult, deoarece oficiul episcopilor, împreună cu puterile ce îi sunt anexate, este de drept divin. În virtutea acestui principiu, menţinându-se unitatea legislativă, precum şi dreptul universal şi general, să fie apărate oportunitatea şi necesitatea de a se prevedea mai cu seamă binele fiecărei instituţii prin drepturile particulare şi printr-o autonomie sănătoasă a puterii executive particulare recunoscută lor. Bazându-se, aşadar, pe acest principiu, noul Cod să încredinţeze fie drepturilor particulare, fie puterii executive, chestiunile care nu sunt necesare pentru unitatea disciplinei Bisericii universale, astfel încât să se instaureze la momentul potrivit o aşa-zisă „descentralizare” sănătoasă, evitându-se totuşi pericolul dezagregării şi al formării de Biserici naţionale.
12. Datorită egalităţii fundamentale a tuturor credincioşilor creştini şi datorită diversităţilor oficiilor şi funcţiilor, diversitate ce îşi are fundamentul în însăşi orânduirea ierarhică a Bisericii, este bine să fie stabilite cum se cuvine şi ocrotite drepturile persoanelor. Acest lucru va scoate mai bine în evidenţă faptul că exercitarea autorităţii este o slujire şi însăşi autoritatea va fi întărită şi se vor evita abuzurile.
13. Pentru ca toate acestea să fie puse cum trebuie în practică, este necesar să fie reglementată cu deosebită grijă procedura privind apărarea drepturilor subiective. De aceea, în elaborarea noului drept să se acorde atenţie acelor chestiuni din acest sector, care erau foarte mult dorite până acum, adică recursurilor administrative şi administrării justiţiei. Pentru a se obţine acest lucru, este necesar să se facă o distincţie clară între diferitele funcţii ale puterii ecleziastice, adică funcţia legislativă, administrativă şi judiciară, şi să se stabilească cu precizie de către cine trebuie exercitată fiecare funcţie.
14. Într-o anumită măsură, trebuie să fie revizuit principiul păstrării criteriului teritorialităţii în exercitarea conducerii ecleziastice; se pare că cerinţele apostolatului din zilele noastre recomandă şi existenţa unor unităţi jurisdicţionale personale. De aceea, în elaborarea noului drept să se stabilească principiul conform căruia, ca regulă generală, jurisdicţia asupra unei porţiuni a poporului lui Dumnezeu să fie determinată de teritoriu. Dar aceasta nu înseamnă că, acolo unde se consideră că este util, nu ar putea fi admise, împreună cu criteriul teritorial, şi alte criterii pentru a stabili o comunitate de credincioşi.
15. Cât priveşte dreptul coercitiv, la care Biserica, întrucât este şi societate externă, vizibilă şi independentă, nu poate să renunţe, pedepsele să fie în general ferendae sententiae, aplicate şi iertate numai în forul extern. Pedepsele latae sententiae să fie reduse la puţine cazuri şi să fie impuse numai împotriva unor delicte foarte grave.
16. În sfârşit, după cum toţi recunosc, noua sistematizare a Codului, cerută de reînnoire, poate fi schiţată chiar de la început, dar nu poate fi precizată şi decisă cu exactitate. De aceea, ea va fi efectuată numai după o revizuire suficientă a fiecărei părţi, ba chiar după ce întreaga operă va fi aproape terminată. Din aceste principii care trebuiau să traseze calea revizuirii noului Cod rezultă clar necesitatea de a se aplica întotdeauna doctrina ecleziologică a Conciliului Vatican II, care într-adevăr stabileşte că trebuie să se acorde atenţie nu numai aspectelor externe şi sociale ale Trupului mistic al lui Cristos, dar şi – şi aceasta mai înainte de toate – vieţii lui interne. Într-adevăr, în elaborarea noului text al Codului, consultanţii s-au călăuzit îndeaproape după aceste principii. Între timp, printr-o scrisoare datată 15 ianuarie 1966 şi adresată de cardinalul preşedinte al Comisiei preşedinţilor conferinţelor episcopale, toţi episcopii catolici au fost rugaţi să facă propuneri şi să ofere sugestii cu privire la însăşi codificarea dreptului şi la modul cum ar trebui iniţiate legăturile între conferinţele episcopale şi comisie pentru a exista o cooperare cât mai mare în această privinţă, spre binele Bisericii. S-a cerut apoi să fie trimise Secretariatului Comisiei numele specialiştilor în dreptul canonic, care, după aprecierea episcopilor, în regiunile respective sunt cei mai competenţi în această materie, indicându-se totodată şi ramura juridică în care sunt specializaţi, astfel încât din rândul lor să poată fi aleşi şi numiţi consultanţi şi colaboratori. De fapt, chiar de la începerea lucrărilor, ca şi pe toată durata lor, pe lângă membrii cardinali, au fost cooptaţi în rândul consultanţilor Comisiei episcopi, preoţi, călugări şi laici din întreaga lume catolică, specialişti în dreptul canonic, în teologie, în pastorală şi în dreptul civil, pentru a contribui la elaborarea noului Cod de Drept Canonic. Pe toată durata lucrărilor au contribuit în cadrul Comisiei, în calitate de membri, consultanţi şi colaboratori, 105 cardinali, 77 arhiepiscopi şi episcopi, 73 preoţi seculari, 47 preoţi călugări, 3 călugăriţe, 12 laici provenind din cele cinci continente şi din 31 de ţări. Deja înainte de ultima sesiune a Conciliului Vatican al II-lea, mai exact în ziua de 6 mai 1965, consultanţii Comisiei au fost convocaţi într-o sesiune privată, în care, cu consimţământul Sfântului Părinte, preşedintele Comisiei le-a încredinţat spre examinare trei chestiuni fundamentale, şi anume: dacă trebuie elaborate două coduri, unul latin şi unul oriental, sau un singur Cod; ce ordine de lucru trebuie să fie urmată în redactarea lui, sau, cu alte cuvinte, cum trebuie să procedeze Comisia şi organismele ei; în sfârşit, care ar trebui să fie modalitatea cea mai potrivită de împărţire a muncii ce trebuie încredinţată diferitelor subcomisii ca să lucreze simultan. Trei grupuri, special constituite, au întocmit relatări despre aceste chestiuni, care au fost transmise tuturor membrilor. La 25 noiembrie 1965, cardinalii membri ai Comisiei au ţinut o a doua sesiune, în care au fost rugaţi să răspundă la anumite dubii referitoare aceleaşi chestiuni. La cererea membrilor grupului central de consultanţi, care s-au reunit între 3 şi 7 aprilie 1967, a fost redactat un text cu privire la împărţirea sistematică a noului Cod, spre a fi propus Sinodului episcopilor. După sesiunea Sinodului, s-a considerat că e bine să fie format, în noiembrie 1967, un grup special de consultanţi care să studieze distribuirea sistematică. În cadrul sesiunii acestui grup, care a avut loc la începutul lunii aprilie 1968, toţi au fost de acord că noul Cod nu trebuie să conţină nici legile strict liturgice, nici normele cu privire la procesele de beatificare şi canonizare, şi nici cele referitoare la raporturile externe ale Bisericii. De asemenea, toţi au fost de părere ca, în partea care tratează despre poporul lui Dumnezeu, să fie introdusă chestiunea privind statutul personal al tuturor credincioşilor creştini şi să se vorbească separat despre puterile şi facultăţile referitoare la exercitarea diferitelor oficii şi funcţii. În fine, toţi au fost de acord că, în noul Cod, nu mai poate fi păstrată în întregime structura cărţilor Codului pio-benedictin. În cea de a treia sesiune a cardinalilor membri ai comisiei, care a avut loc în ziua de 28 mai 1968, a fost aprobată în esenţă o ordine provizorie, după care, grupurile de studiu, constituite anterior, au primit o nouă repartizare: „Împărţirea sistematică a Codului”, „Normele generale”, „Ierarhia sacră”, „Institutele de perfecţiune”, „Laicii”, „Persoanele fizice şi morale în general”, „Căsătoria”, „Sacramentele, cu excepţia căsătoriei”, „Magisteriul ecleziastic”, „Dreptul patrimonial al Bisericii”, „Procesele”, „Dreptul penal”. Temele examinate de către grupul „Persoanele fizice şi juridice” (aşa a fost după aceea numit) au fost introduse în cartea „Normele generale”. De asemenea, s-a crezut că este oportun să se constituie grupul „Locurile şi timpurile sacre şi cultul divin”. În vederea unei competenţe mai ample, au fost schimbate denumirile altor grupuri: grupul „Laicii” a fost numit „Drepturile şi asociaţiile credincioşilor, şi laicii”; grupul „Călugării” a fost denumit „Institutele de perfecţiune”, iar ulterior, „Institutele de viaţă consacrată prin profesiunea sfaturilor evanghelice”. Trebuie amintite pe scurt aspectele mai importante ale metodei folosite timp de şaisprezece ani în munca de revizuire a Codului. Consultanţii fiecărui grup şi-au îndeplinit remarcabila lor muncă cu cea mai mare dăruire, având în vedere numai binele Bisericii. Ei au pregătit în scris propunerile referitoare la fiecare parte a schemei ce le-a fost încredinţată, au participat la dezbaterile din timpul sesiunilor ce se ţineau la Roma la intervale stabilite şi au examinat observaţiile, propunerile şi părerile despre schemă, care soseau la Comisie. Procedura era următoarea: tuturor consultanţilor, care între opt şi paisprezece inşi constituiau un grup de studiu, li se prezenta un subiect bazat pe Codul în vigoare, ce trebuia supus revizuirii. După ce chestiunea era examinată, fiecare trimitea în scris propria părere la Secretariatul Comisiei, iar un exemplar era înmânat raportorului şi, dacă era timp, tuturor membrilor grupului. La sesiunile de studiu, care se desfăşurau la Roma după un calendar de lucru, luau parte consultanţii grupului şi, la propunerea raportorului, erau examinate cu atenţie toate chestiunile şi opiniile, până când textul canoanelor, chiar pe părţi, era acceptat prin vot şi introdus în schemă. În timpul sesiunii, raportorul era ajutat de un oficial care îndeplinea funcţia de grefier. Numărul de sesiuni al fiecărui grup era mai mare sau mai mic, în funcţie de subiectele tratate, iar lucrările se prelungeau ani de zile. Mai ales în anii care au urmat, au fost constituite câteva grupuri mixte pentru a se da posibilitatea unor consultanţi, aparţinând diferitelor grupuri, să dezbată împreună subiecte care interesau direct mai multe grupuri şi care trebuiau rezolvate de comun acord. După ce grupurile de studiu au terminat elaborarea unor scheme, Legiuitorul suprem a cerut indicaţii concrete referitoare la calea ce trebuie urmată în continuarea lucrărilor, care, după normele date atunci, era următoarea: Schemele, însoţite de un raport explicativ, erau trimise Suveranului Pontif care hotăra dacă trebuia să se procedeze la consultare. După ce se obţinea această permisiune, schemele erau tipărite şi supuse spre examinare întregului episcopat şi celorlalte organisme consultative (Congregaţiile Curiei romane, Universităţile şi Facultăţile ecleziastice şi Uniunea superiorilor generali), care trebuiau ca, într-o perioadă de timp nu mai mică de şase luni, să-şi exprime părerea. Totodată, schemele erau trimise şi cardinalilor membri ai Comisiei, pentru ca, începând din această fază a lucrării, să facă observaţiile lor, atât de ordin general, cât şi particular. Iată ordinea în care schemele au fost trimise spre consultare: în 1972 a fost trimisă schema „Procedura administrativă”; în 1973, „Sancţiunile în Biserică”; în 1975, „Sacramentele”; în 1976, „Procedura privind apărarea drepturilor, sau procesele”; în 1977, „Institutele de viaţă consacrată prin profesiunea sfaturilor evanghelice”, „Normele generale”, „Poporul lui Dumnezeu”, „Funcţia Bisericii de a învăţa”, „Locurile şi timpurile sacre şi cultul divin”, „Dreptul patrimonial al Bisericii”. Fără îndoială, revizuirea Codului de Drept Canonic nu ar fi putut fi făcută cum se cuvine fără colaborarea incalculabilă şi continuă a episcopilor şi a Conferinţelor episcopale, care au prezentat Comisiei observaţii numeroase şi foarte pertinente, mai cu seamă de natură pastorală. Într-adevăr, episcopii au făcut foarte multe observaţii scrise, atât generale, cu privire la scheme, cât şi particulare, cu privire la fiecare canon. În afară de aceasta, de mare utilitate au fost observaţiile trimise de congregaţiile, tribunalele şi celelalte organisme ale Curiei romane, observaţii bazate pe experienţa acestora în conducerea centrală a Bisericii, precum şi ideile de ordin ştiinţific şi tehnic şi sugestiile prezentate de Universităţile şi Facultăţile ecleziastice aparţinând diferitelor şcoli şi moduri de gândire. Studierea, examinarea şi discutarea colegială a tuturor observaţiilor generale şi particulare, care au fost trimise Comisiei, a însemnat, de fapt, o muncă imensă şi anevoioasă, prelungită pe o durată de şapte ani. Secretariatul Comisiei a avut o grijă deosebită ca toate observaţiile, propunerile, sugestiile să fie aşezate în ordine şi redactate pe scurt, iar după ce erau studiate cu atenţie de către consultanţi, erau dezbătute din nou în sesiunile colegiale de lucru ţinute de către cele zece grupuri de studii. Nu a existat observaţie care să nu fi fost evaluată cu cea mai mare grijă şi sârguinţă. Se proceda astfel chiar şi atunci când era vorba de observaţii contradictorii (lucru care se întâmpla deseori), ţinându-se seama nu numai de importanţa lor sociologică (adică de numărul organelor consultative şi al persoanelor care propuneau aceste observaţii), dar mai ales de valoarea lor doctrinală şi pastorală, ca şi de coerenţa lor cu învăţătura şi cu normele aplicative ale Conciliului Vatican II şi cu magisteriul pontifical; de asemenea, în ce priveşte modalităţile specific tehnice şi ştiinţifice, de concordanţa lor cu sistemul juridic canonic. Mai mult, ori de câte ori era vorba de vreun dubiu sau erau dezbătute chestiuni de importanţă majoră, se cerea din nou părerea cardinalilor membri ai Comisiei, reuniţi în sesiune plenară. În alte cazuri, avându-se în vedere materia specifică asupra căreia se discuta, erau consultate şi Congregaţia pentru doctrina credinţei, ca şi alte congregaţii ale Curiei romane. În sfârşit, la cererea sau la sugestia episcopilor şi a altor organisme consultative, s-au efectuat multe corectări şi modificări în schemele precedente, aşa încât unele scheme au ajuns să fie complet reînnoite sau corectate. După ce au fost revizuite toate schemele, Secretariatul comisiei şi consultanţii au început o nouă muncă anevoioasă. Trebuia efectuată coordonarea internă a tuturor schemelor, trebuia asigurată uniformitatea lor terminologică, mai cu seamă din punct de vedere tehnico-juridic, trebuiau redactate canoanele în formule scurte şi bine stilizate şi trebuia stabilită definitiv împărţirea sistematică, pentru ca toate schemele şi fiecare în parte, pregătite de diferitele grupuri, să fie îmbinate într-un singur cod coerent în fiecare parte a sa. Noua împărţire sistematică, apărută aproape spontan o dată cu înaintarea lucrării, se bazează pe două principii, dintre care unul are în vedere fidelitatea faţă de criteriile generale stabilite anterior de către grupul central de studiu, iar celălalt, utilitatea practică, pentru ca noul cod să fie înţeles cu uşurinţă şi folosit nu numai de către specialişti, ci şi de către păstori, ba chiar de către toţi credincioşii. Noul cod cuprinde şapte cărţi care sunt intitulate astfel: Normele generale, Poporul lui Dumnezeu, Funcţia Bisericii de a învăţa, Funcţia Bisericii de a sfinţi, Bunurile materiale ale Bisericii, Sancţiunile în Biserică, Procesele. Deosebirea dintre codul vechi şi codul nou este destul de evidentă, chiar din felul cum este intitulată fiecare dintre cărţile în care aceste două coduri sunt divizate, dar mai ales prin denumirea pe care o au părţile, secţiunile, titlurile şi capitolele lor. Cu siguranţă, noua împărţire sistematică nu numai că este mai conformă, în comparaţie cu cea veche, cu materia şi caracterul specific al dreptului canonic, dar, ceea ce este mai important, se adaptează şi mai mult ecleziologiei Conciliului Vatican al II-lea şi principiilor care derivă din ea şi care au fost propuse chiar la începutul revizuirii. În ziua de 29 iunie 1980, în solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, schema tipărită a întregului cod a fost prezentată Suveranului Pontif care a poruncit să fie trimisă tuturor cardinalilor membri ai comisiei pentru a o examina şi a-şi da părerea definitivă. Şi pentru a se scoate şi mai mult în evidenţă participarea întregii Biserici, chiar şi în faza finală a lucrărilor, Suveranul Pontif a decis ca în cadrul Comisiei să facă parte şi alţi membri, cardinali şi episcopi, aleşi din întreaga Biserică la propunerea Conferinţelor sau Consiliilor episcopale sau a grupurilor de Conferinţe episcopale, şi astfel, de data aceasta, ea a atins numărul de 74 de membri. Aceştia au trimis la începutul anului 1981 foarte multe observaţii, pe care apoi Secretariatul Comisiei le-a supus unei examinări şi studieri atente, precum şi unor dezbateri colegiale, cu sprijinul unor consultanţi deosebit de experţi în fiecare materie luată în consideraţie. Sinteza tuturor consideraţiilor, împreună cu răspunsurile Secretariatului şi ale consultanţilor, a fost transmisă în luna august 1981 membrilor Comisiei. Între 20 şi 28 octombrie 1981, în aula Sinodului episcopilor, a avut loc o sesiune plenară, convocată de Suveranul Pontif, cu scopul de a se lua o hotărâre asupra întregului text al noului cod şi de a fi votat definitiv. Cu acest prilej, au fost discutate în special şase chestiuni de o pondere şi importanţă mai mare, dar şi altele, la cererea a cel puţin zece părinţi sinodali. La sfârşitul sesiunii plenare, părinţii sinodali au fost întrebaţi „dacă acceptă sau nu ca schema Codului de Drept Canonic – după ce a fost examinată în Plenară împreună cu amendamentele deja făcute, după ce vor fi introduse în ea şi amendamentele care obţinuseră în Plenară majoritatea voturilor, după ce se va acorda o atenţie deosebită şi observaţiilor care au fost făcute şi după ce va fi efectuată şi o finisare a stilului şi purităţii limbii latine în care a fost redactată (toate aceste sarcini fiind încredinţate preşedintelui şi secretariatului) – să fie considerată vrednică de a fi prezentată cât mai curând posibil Suveranului Pontif spre a o promulga la timpul şi în modul pe care el le va crede de cuviinţă”, şi toţi au răspuns în unanimitate: „se acceptă”. După ce a fost corectat şi aprobat astfel, după ce i s-au adăugat şi canoanele schemei referitoare la legea fundamentală a Bisericii şi după ce a fost finisat şi în ce priveşte puritatea limbii latine, textul integral al codului a fost în cele din urmă retipărit, iar la 22 aprilie 1982 a fost înmânat Suveranului Pontif ca să se poată proceda deja la promulgare. Însă Suveranul Pontif, ajutat de câţiva specialişti şi ascultând părerea preşedintelui Comisiei pontificale pentru revizuirea Codului de Drept Canonic, a reexaminat personal această ultimă schemă şi, evaluând totul cu chibzuinţă, a decis ca noul cod să fie promulgat la 25 ianuarie 1983, adică în ziua aniversării primului anunţ făcut de papa Ioan al XXIII-lea cu privire la revizuirea codului. După aproape douăzeci de ani, Comisia pontificală, special înfiinţată, şi-a dus la îndeplinire cu rezultate fericite misiunea ce i-a fost încredinţată. Iată, acum se află la dispoziţia păstorilor şi a credincioşilor dreptul cel mai nou al Bisericii, un drept care se remarcă prin simplitate, claritate, eleganţă şi o adevărată ştiinţă juridică. În plus, nefiind lipsit de caritate, echitate şi bunăvoinţă şi fiind profund pătruns de adevărat spirit creştin, el încearcă să răspundă naturii externe şi interne date de Dumnezeu Bisericii şi, totodată, doreşte să facă faţă condiţiilor şi necesităţilor ei în lumea de azi. Dacă, datorită rapidelor transformări ale societăţilor umane contemporane, unele norme păreau a fi mai puţin perfecte chiar în perioada elaborării noului drept, iar în viitor vor avea nevoie de o nouă revizuire, Biserica are suficiente forţe, aşa cum a avut şi în decursul secolelor, de a-şi reînnoi propriile legi. Acum legea nu mai poate fi ignorată; păstorii dispun de norme sigure pentru a-şi îndeplini corect slujirea sacră; de acum înainte, toţi pot să-şi cunoască propriile drepturi şi îndatoriri şi poate fi împiedicată orice arbitrarietate; abuzurile, care eventual au pătruns în disciplina ecleziastică din cauza lipsei de legi, vor fi mai uşor extirpate şi împiedicate; în sfârşit, întreaga activitate apostolică, atât cea care deja s-a consolidat, cât şi cea care este începută, dispune de acum înainte de baze solide pentru a progresa repede şi pentru a fi promovată, căci existenţa unor norme juridice sănătoase este absolut necesară pentru consolidarea, creşterea şi înflorirea comunităţii ecleziale. Să dea Dumnezeu acest lucru prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, a sfântului Iosif, patronul Bisericii şi a sfinţilor apostoli Petru şi Paul. CODUL DE DREPT CANONIC Textul oficial şi traducerea în limba română CARTEA I NORME GENERALE Can. 1 – Canoanele acestui Cod privesc doar Biserica Latină. Can. 2 – În general, Codul nu stabileşte riturile ce trebuie respectate în celebrarea acţiunilor liturgice. De aceea, legile liturgice, care sunt în vigoare până în prezent, îşi păstrează obligativitatea, în afară de cazul când vreuna dintre ele este contrară canoanelor Codului. Can. 3 – Canoanele Codului nu abrogă convenţiile încheiate de Scaunul Apostolic cu statele sau cu alte societăţi politice şi nici nu modifică ceva din conţinutul lor. De aceea, ele continuă să fie în vigoare ca şi până în prezent şi nu se opun nicidecum dispoziţiilor contrare acestui Cod. Can. 4 – Drepturile câştigate şi, de asemenea, privilegiile acordate până în prezent persoanelor atât fizice, cât şi juridice de către Scaunul apostolic, care sunt în uz şi nu sunt revocate, rămân neatinse, în afară de cazul în care sunt revocate în mod expres de canoanele acestui Cod. Can. 5 – §
17. Cutumele, atât cele universale cât şi cele particulare, în vigoare în prezent, dar contrare acestor canoane, care sunt dezaprobate de către canoanele acestui Cod, sunt complet suprimate şi este interzisă reapariţia lor în viitor. Şi celelalte să fie considerate suprimate, în afară de cazul când este prevăzut în mod expres altfel de către Cod, ori dacă sunt centenare sau imemoriale; totuşi, acestea din urmă pot fi tolerate dacă, potrivit aprecierii Ordinariului, nu pot fi abolite datorită circumstanţelor locurilor şi persoanelor. §
18. Cutumele din afara dreptului, fie universale, fie particulare, care sunt în vigoare în prezent, sunt păstrate. Can. 6 – §
19. Prin intrarea în vigoare a acestui Cod, se abrogă: 1° Codul de Drept Canonic promulgat în anul 1917; 2° celelalte legi, atât universale cât şi particulare, contrare dispoziţiilor acestui Cod, în afară de cazul când este prevăzut în mod expres altfel cu privire la legile particulare; 3° toate legile penale, atât universale, cât şi particulare, promulgate de Scaunul apostolic, în afară de cazul când sunt reluate de acest Cod; 4° celelalte legi disciplinare universale care se referă la o materie ce este rânduită în întregime de către acest Cod. §
20. În măsura în care reiau dreptul vechi, canoanele acestui Cod trebuie interpretate ţinându-se seama şi de tradiţia canonică. TITLUL I Legile ecleziastice Can. 7 – Legea ia fiinţă când este promulgată. Can. 8 – §
21. Legile ecleziastice universale sunt promulgate prin publicarea lor în Monitorul oficial Acta Apostolicae Sedis, cu excepţia unor cazuri particulare când este prescris un alt mod de promulgare, şi intră în vigoare numai după trecerea a trei luni de la data când au fost publicate în Acta, în afară de cazul când din însăşi natura lucrurilor obligă imediat, sau chiar în lege a fost stabilită în mod special şi expres o vacanţă mai scurtă sau mai lungă. §
22. Legile particulare sunt promulgate în modul stabilit de legislator şi încep să oblige după o lună de zile de la data promulgării, în afară de cazul când chiar în lege este stabilit un alt termen. Can. 9 – Legile privesc viitorul, nu trecutul, în afară de cazul când în ele este specificat în mod nominal trecutul. Can. 10 – Trebuie să fie considerate anulante ori incapacitante numai acele legi în care este stabilit în mod expres că un act este nul sau că o persoană este incapabilă. Can. 11 – Legile exclusiv ecleziastice îi obligă numai pe cei botezaţi în Biserica Catolică sau primiţi ulterior în sânul ei, care se bucură de uzul suficient al raţiunii şi, dacă nu este prevăzut în mod expres altfel de către drept, au împlinit vârsta de şapte ani. Can. 12 – §
23. Legile universale îi obligă pretutindeni pe toţi cei pentru care au fost date. §
24. Sunt scutiţi de la legile universale, care nu sunt în vigoare într-un anumit teritoriu, toţi cei ce se află de fapt în acel teritoriu. §
25. Sunt supuşi legilor create pentru un anumit teritoriu cei pentru care ele au fost date şi care îşi au acolo domiciliul sau cvasidomiciliul şi, totodată, locuiesc de fapt în acel teritoriu, rămânând neschimbat can.
26. Can 13 – §
27. Legile particulare nu sunt presupuse a fi personale, ci teritoriale, în afară de cazul când se constată altfel. §
28. Călătorii nu sunt obligaţi: 1° la legile particulare din propriul teritoriu cât timp ei absentează de acolo, în afară de cazul în care nerespectarea acestor legi este dăunătoare în teritoriul propriu sau când legile sunt personale; 2° nici la legile din teritoriul în care se află, cu excepţia acelor legi care au în vedere ordinea publică sau stabilesc formalităţile actelor sau privesc bunurile imobile ce se află pe acel teritoriu. §
29. Pribegii sunt obligaţi să respecte legile, atât cele universale, cât şi cele particulare, care sunt în vigoare în locul unde ei se află. Can. 14 – Legile, chiar cele anulante şi incapacitante, în dubiul de drept nu obligă; în dubiul de fapt, Ordinariii pot să dispenseze de la ele, cu condiţia ca, atunci când este vorba de o dispensă rezervată, autoritatea căreia îi este rezervată să obişnuiască să o acorde. Can 15 – §
30. Ignoranţa sau eroarea cu privire la legile anulante şi incapacitante nu împiedică efectul acestora, în afară de cazul când este stabilit în mod expres altfel. §
31. Ignoranţa sau eroarea cu privire la o lege sau la o pedeapsă sau la un fapt personal sau la un fapt străin notoriu, nu se presupune; cu privire la un fapt străin nenotoriu, se presupune, până se dovedeşte contrarul. Can. 16 – §
32. Legile sunt interpretate în mod autentic de către legislator şi de către cel căruia legislatorul i-a acordat puterea de a le interpreta în mod autentic. §
33. Interpretarea autentică prezentată în formă de lege are aceeaşi putere ca şi legea însăşi şi trebuie să fie promulgată; dacă declară numai cuvintele legii, în sine clare, are valoare retroactivă; dacă restrânge sau extinde legea sau o explică pe cea nesigură, nu este retroactivă. §
34. Interpretarea în formă de sentinţă judecătorească sau în formă de act administrativ, într-un caz particular, nu are putere de lege şi obligă numai persoanele şi afectează numai lucrurile pentru care a fost dată. Can. 17 – Legile ecleziastice trebuie înţelese conform semnificaţiei proprii a cuvintelor, considerate în text şi în context; dacă aceasta rămâne nesigură şi neclară, trebuie să se recurgă la locurile paralele, dacă există, la scopul şi circumstanţele legii şi la intenţia legislatorului. Can. 18 – Legile care stabilesc o pedeapsă sau cele care limitează libera exercitare a drepturilor sau cele care conţin o excepţie de la lege trebuie interpretate în sens strict. Can. 19 – Dacă, referitor la o anumită materie, nu există o dispoziţie expresă a legii universale sau a legii particulare sau o cutumă, cauza, dacă nu este penală, trebuie soluţionată ţinându-se seama de legile date pentru cazuri similare, de principiile generale ale dreptului, aplicate cu echitate canonică, de jurisprudenţa şi practica Curiei Romane şi de părerea comună şi constantă a experţilor în drept. Can. 20 – Legea nouă abrogă legea precedentă sau derogă de la ea, dacă menţionează acest lucru în mod expres sau dacă este direct contrară legii precedente sau dacă reglementează din nou şi în întregime materia legii precedente; totuşi, legea universală nu derogă câtuşi de puţin de la dreptul particular sau special, în afară de cazul când este prescris în mod expres altfel în drept. Can. 21 – În dubiu, revocarea unei legi preexistente nu se presupune, dar legile posterioare trebuie să fie apropiate de cele anterioare şi, pe cât e posibil, trebuie să fie puse de acord cu ele. Can. 22 – Legile civile, la care face trimitere dreptul Bisericii, trebuie să fie respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, numai să nu fie contrare dreptului divin şi dreptul canonic să nu prescrie altfel. TITLUL II Cutuma Can. 23 – Numai acea cutumă are putere de lege, care, introdusă de o comunitate de credincioşi, a fost aprobată de legislator, în conformitate cu canoanele care urmează. Can. 24 – §
35. Nici o cutumă contrară dreptului divin nu poate dobândi putere de lege. §
36. Nu poate dobândi putere de lege nici cutuma contrară dreptului canonic sau în afara lui, decât dacă este raţională; însă cutuma dezaprobată în mod expres de către drept nu este raţională. Can. 25 – Nici o cutumă nu dobândeşte putere de lege dacă nu a fost respectată de către o comunitate capabilă cel puţin să primească o lege şi cu intenţia de a introduce un drept. Can. 26 – Dacă nu a fost aprobată în mod special de către legislator, o cutumă contrară dreptului canonic în vigoare sau una în afara legii canonice dobândeşte putere de lege numai dacă a fost respectată în mod legitim timp de treizeci de ani continui şi compleţi; în schimb, o cutumă contrară legii canonice, care conţine clauza interzicerii cutumelor viitoare, poate fi valabilă numai dacă este centenară sau imemorială. Can. 27 – Cutuma este cea mai bună interpretă a legii. Can. 28 – Rămânând neschimbată dispoziţia can. 5, cutuma contra legii sau cea în afara legii este revocată printr-o cutumă contrară sau printr-o lege; dacă nu le menţionează în mod expres, legea nu revocă cutumele centenare sau imemoriale, şi nici legea universală nu revocă cutumele particulare. TITLUL III Decretele generale şi instrucţiunile Can. 29 – Decretele generale, prin care legislatorul competent dă dispoziţii comune pentru o comunitate capabilă să primească o lege, sunt legi propriu-zise şi sunt reglementate de canoanele despre legi. Can. 30 – Cine deţine numai puterea executivă nu poate să dea un decret general, despre care vorbeşte can. 29, decât dacă, în cazuri particulare, legislatorul competent i-a acordat în mod expres acest lucru conform dreptului şi respectându-se condiţiile stabilite în actul de concesiune. Can. 31 – §
37. Cei care deţin puterea executivă pot să dea, în limitele competenţei lor, decrete generale executive prin care sunt stabilite cu mai mare precizie modalităţile ce trebuie respectate în aplicarea legii sau prin care se solicită cu insistenţă respectarea legilor. §
38. Cât priveşte promulgarea şi vacanţa decretelor despre care este vorba în § 1, să se respecte prevederile can.
39. Can. 32 – Decretele generale executive îi obligă pe cei care sunt ţinuţi la respectarea legilor cărora aceleaşi decrete le stabilesc modalităţile de aplicare sau le solicită respectarea. Can. 33 – §
40. Decretele generale executive, chiar dacă sunt publicate în „îndreptare” sau în documente care poartă alte denumiri, nu derogă de la legi, iar eventualele lor prevederi contrare legilor sunt lipsite de orice valoare. §
41. Decretele generale executive îşi pierd valabilitatea prin revocarea explicită sau implicită, efectuată de către autoritatea competentă, precum şi prin încetarea legii pentru executarea căreia au fost date; nu încetează, însă, prin încetarea dreptului celui care le-a dat, în afară de cazul când este prevăzut în mod expres contrarul. Can. 34 – §
42. Instrucţiunile, care exprimă prevederile legilor şi clarifică şi stabilesc modalităţile ce trebuie respectate în aplicarea acestora, sunt adresate celor cărora le revine obligaţia de a se îngriji ca legile să fie aplicate şi îi obligă la executarea lor. Cei ce deţin puterea executivă le publică în mod legitim în cadrul propriei competenţe. §
43. Dispoziţiile instrucţiunilor nu derogă de la legi, iar dacă unele sunt în contradicţie cu prevederile legilor, sunt lipsite de orice valoare. §
44. Instrucţiunile îşi pierd valabilitatea nu numai prin revocarea lor explicită sau implicită de către autoritatea competentă care le-a dat sau de către superiorul acesteia, dar şi prin încetarea legii pentru a cărei clarificare sau executare au fost date. TITLUL IV Actele administrative particulare CAPITOLUL I Norme comune Can. 35 – Actul administrativ particular, fie că este un decret sau un precept, fie că este un rescript, poate fi emis de către cel care deţine puterea executivă, în cadrul propriei competenţe, rămânând neschimbată dispoziţia can. 76 §
45. Can. 36 – §
46. Actul administrativ trebuie înţeles conform semnificaţiei proprii a cuvintelor şi uzului comun al limbii; în dubiu, actele care se referă la litigii sau au în vedere pedepsele ce trebuie impuse sau aplicate sau limitează drepturile persoanei sau lezează drepturile câştigate de alţii, trebuie interpretate în sens strict; toate celelalte, în sens larg. §
47. Un act administrativ nu trebuie extins la alte cazuri, ci să se refere numai la cele ce sunt luate în consideraţie. Can. 37 – Un act administrativ care priveşte forul extern trebuie să fie dat în scris; tot astfel, şi actul executării lui, dacă este dat în formă comisorie. Can. 38 – Un act administrativ, chiar dacă este vorba de un rescript dat Motu proprio, nu este valid dacă lezează un drept câştigat de altcineva sau este contrar unei legi sau unei cutume aprobate, în afară de cazul când autoritatea competentă a adăugat în mod expres o clauză derogatorie. Can. 39 – Într-un act administrativ, condiţiile sunt considerate ca fiind adăugate pentru validitate numai atunci când sunt exprimate prin conjuncţiile si, nisi, dummodo (dacă, în afară de cazul când, numai să). Can. 40 – Executorul unui act administrativ îşi îndeplineşte în mod invalid mandatul, dacă mai întâi nu a primit documentele şi nu le-a verificat autenticitatea şi integritatea, în afară de cazul când autoritatea competentă care a emis actul l-a înştiinţat în prealabil despre aceste documente. Can. 41 – Executorul unui act administrativ, căruia îi este încredinţată numai misiunea executării, nu poate refuza executarea acestui act, decât dacă reiese clar că actul este nul sau că nu poate fi acceptat dintr-un alt motiv grav sau când condiţiile puse în actul administrativ nu sunt îndeplinite; totuşi, dacă se consideră că executarea actului administrativ este inoportună datorită circumstanţelor persoanei şi locului, executorul trebuie să întrerupă executarea; în astfel de cazuri, executorul va informa imediat autoritatea care a emis actul. Can. 42 – Executorul unui act administrativ trebuie să procedeze conform normei prevăzute în mandat; dacă nu a îndeplinit condiţiile esenţiale cuprinse în respectivul document şi nu a respectat forma substanţială a procedurii, executarea este nulă. Can. 43 – Executorul unui act administrativ poate, după aprecierea sa prudentă, să pună pe altcineva în locul său, dacă înlocuirea nu a fost interzisă sau dacă persoana nu a fost aleasă datorită calităţilor sale personale sau dacă nu a fost stabilită dinainte persoana înlocuitorului; în aceste cazuri, executorul poate totuşi să încredinţeze altcuiva actele pregătitoare privind executarea. Can. 44 – Un act administrativ poate fi executat şi de către succesorul în funcţie al executorului, în afară de cazul când persoana a fost aleasă datorită calităţilor sale personale. Can.
48. – Dacă executorul a comis o eroare în executarea actului administrativ, poate să execute din nou acel act. Can. 46 – Actul administrativ nu încetează prin încetarea dreptului celui care l-a emis, decât dacă este prevăzut altfel în mod expres de către drept. Can. 47 – Revocarea unui act administrativ printr-un alt act administrativ al autorităţii competente dobândeşte valoare numai din momentul în care acest nou act este notificat în mod legal persoanei căreia i-a fost dat. CAPITOLUL II Decretele şi preceptele particulare Can. 48 – Decretul particular este actul administrativ emis de autoritatea executivă competentă, prin care, în conformitate cu normele dreptului, într-un caz particular, se dă o decizie sau se acordă un oficiu, care prin natura lor nu presupun o cerere făcută de cineva. Can. 49 – Preceptul particular este un decret prin care se impune, în mod direct şi legal, unei persoane sau unor persoane determinate de a face sau de a omite ceva, mai ales pentru a se solicita respectarea legii. Can. 50 – Înainte de a da un decret particular, autoritatea trebuie să cerceteze cu atenţie informaţiile şi dovezile necesare şi, pe cât este posibil, să-i audieze pe cei ale căror drepturi ar putea fi lezate. Can. 51 – Decretul să fie dat în scris, iar dacă este vorba de o decizie, să se expună, cel puţin în mod sumar, motivaţiile. Can. 52 – Decretul particular este valabil numai pentru chestiunile pe care le stabileşte şi pentru persoanele pentru care este dat; dacă nu se constată altfel, el obligă pretutindeni aceste persoane. Can. 53 – Dacă decretele sunt contrare între ele, cel special, în chestiunile care sunt exprimate în mod special, prevalează asupra celui general; dacă sunt deopotrivă speciale şi generale, cel emis ulterior îl abrogă pe cel anterior, tocmai pentru că îi este contrar. Can. 54 – §
49. Un decret particular, a cărui aplicare este încredinţată unui executor, are efect din momentul executării, altminteri, din momentul în care este intimat persoanei de către autoritatea care l-a dat. §
50. Pentru a i se putea cere îndeplinirea, un decret particular trebuie să fie intimat printr- un înscris legal conform dreptului. Can. 55 – Rămânând neschimbată dispoziţia cann. 37 şi 51, când un motiv foarte grav împiedică înmânarea în scris a textului decretului, decretul va fi considerat intimat dacă este citit destinatarului în faţa unui notar sau a doi martori, redactându-se un proces verbal ce trebuie semnat de către toţi cei prezenţi. Can. 56 – Dacă destinatarul, chemat în mod legal să primească decretul sau să-i asculte citirea, fără un motiv just nu s-a prezentat sau a refuzat să semneze, se consideră că decretul este intimat. Can. 57 – §
51. Ori de câte ori legea impune emiterea unui decret sau persoana interesată prezintă în mod legal o cerere sau un recurs pentru a obţine un decret, autoritatea competentă să-l emită în termen de trei luni de la data primirii cererii sau a recursului, în afară de cazul când legea prescrie un alt termen. §
52. Expirând acest termen, dacă decretul nu a fost încă emis, răspunsul se presupune a fi negativ, iar cel interesat poate înainta un ulterior recurs. §
53. Presupusul răspuns negativ nu scuteşte autoritatea competentă de obligaţia de a emite decretul şi chiar de a repara eventuala daună cauzată, aşa cum prevede can.
54. Can. 58 – §
55. Decretul particular îşi pierde valabilitatea în cazul în care este revocat în mod legal de către autoritatea competentă, precum şi în cazul când încetează legea pentru a cărei executare a fost dat. §
56. Preceptul particular care nu este impus printr-un înscris legal îşi pierde valoarea prin încetarea dreptului celui care l-a ordonat. CAPITOLUL III Rescriptele Can. 59 – §
57. Rescriptul este actul administrativ dat în scris de către autoritatea executivă competentă, prin care, din însăşi natura sa, la cererea cuiva, se acordă un privilegiu, o dispensă sau o altă favoare. §
58. Prevederile stabilite pentru rescripte sunt valabile şi pentru acordarea unei permisiuni (licentia), precum şi pentru acordările de favoruri făcute oral, dacă nu se constată altfel. Can. 60 – Orice rescript poate fi obţinut de toţi cei care nu sunt opriţi în mod expres. Can. 61 – Dacă nu se constată altfel, un rescript poate fi cerut şi pentru altă persoană, chiar fără consimţământul ei, şi are valoare înainte ca ea să-l accepte, dacă nu există clauze contrare. Can. 62 – Rescriptul pentru care nu este desemnat nici un executor are efect din momentul semnării actului; celelalte, din momentul executării lor. Can. 63 – §
59. Validităţii unui rescript i se opune păstrarea sub tăcere a adevărului (subreptio), dacă în cerere nu au fost expuse acele lucruri care, potrivit legii, stilului şi practicii canonice, trebuie să fie expuse pentru validitate, în afară de cazul când este vorba de un rescript de favoare dat Motu proprio. §
60. De asemenea, validităţii unui rescript i se opune expunerea falsului (obreptio), dacă nici unul dintre motivele prezentate nu este adevărat. §
61. În cazul rescriptelor care nu au nici un executor, motivul trebuie să fie adevărat în momentul emiterii decretului; în cazul celorlalte, în momentul executării lor. Can. 64 – Făcând excepţie dreptul Penitenţiariei pentru forul intern, o favoare negată de oricare congregaţie a Curiei Romane nu poate fi acordată în mod valid de către o altă congregaţie a aceleiaşi Curii sau de către o altă autoritate competentă inferioară Pontifului Roman, fără consimţământul congregaţiei căreia cel interesat s-a adresat iniţial. Can. 65 – §
62. Rămânând valabile prevederile din §§ 2 şi 3, nimeni nu poate să ceară de la un alt Ordinariu o favoare negată de Ordinariul propriu, fără să fie menţionat răspunsul negativ; dacă însă a fost făcută menţiunea, Ordinariul să nu acorde favoarea decât după ce a primit de la primul Ordinariu motivele refuzului. §
63. O favoare negată de vicarul general sau de vicarul episcopal nu poate fi acordată în mod valid de către un alt vicar al aceluiaşi Episcop, chiar dacă vicarul care a refuzat-o a expus motivele refuzului. §
64. O favoare negată de vicarul general sau de vicarul episcopal şi obţinută ulterior de la Episcopul diecezan, fără să fi fost menţionat refuzul, este invalidă; o favoare negată de către Episcopul diecezan nu poate fi obţinută în mod valid, chiar dacă a fost menţionat refuzul, de la vicarul său general sau de la vicarul episcopal fără consimţământul Episcopului. Can. 66 – Un rescript nu devine invalid din cauza unei erori cu privire la numele destinatarului sau al persoanei care îl emite sau al localităţii în care destinatarul locuieşte sau cu privire la obiectul favorului, cu condiţia ca, după aprecierea Ordinariului, să nu existe nici un dubiu cu privire la destinatar sau la obiectul favorului. Can 67 – §
65. În cazul în care, privitor la unul şi acelaşi lucru, s-ar obţine două rescripte contrare între ele, cel special, în chestiunile care sunt exprimate în mod special, prevalează asupra celui general. §
66. Dacă sunt deopotrivă speciale sau generale, cel anterior prevalează asupra celui ulterior, în afară de cazul când în cel ulterior se face în mod expres menţiune despre cel anterior, ori când primul beneficiar, din dol sau din neglijenţă mare, nu s-a folosit de rescriptul său. §
67. În caz de dubiu cu privire la validitatea rescriptului, să se recurgă la persoana care l-a dat. Can. 68 – Un rescript al Scaunului Apostolic, în care nu este desemnat nici un executor, trebuie să fie prezentat Ordinariului persoanei care îl obţine numai în cazul când acest lucru este prescris în acelaşi document, când este vorba de lucruri publice sau când trebuie să fie confirmate condiţiile. Can. 69 – Rescriptul pentru prezentarea căruia nu este stabilit nici un termen poate fi prezentat executorului în orice moment, cu condiţia să nu existe rea-credinţă şi dol. Can. 70 – Dacă într-un rescript însăşi concesiunea este încredinţată executorului, este de datoria acestuia să acorde sau să refuze favorul, potrivit aprecierii sale prudente şi propriei conştiinţe. Can. 71 – Nimeni nu este obligat să se folosească de un rescript acordat exclusiv în propriul avantaj, în afară de cazul când este ţinut la aceasta de o altă obligaţie canonică. Can. 72 – Rescriptele acordate de Scaunul Apostolic, dar care au expirat, pot să fie prorogate de Episcopul diecezan, dintr-un motiv just, numai o singură dată, pentru o perioadă nu mai mare de trei luni. Can. 73 – Nici un rescript nu este revocat printr-o lege contrară, în afară de cazul când este prevăzut altfel chiar în lege. Can. 74 – Deşi o persoană se poate folosi în forul intern de o favoare acordată prin viu grai, este totuşi ţinută să dovedească în forul extern ori de câte ori îi este cerut acest lucru în mod legal. Can. 75 – Dacă rescriptul conţine un privilegiu sau o dispensă, să se respecte în plus şi prevederile canoanelor care urmează. CAPITOLUL IV Privilegiile Can. 76 – §
68. Privilegiul, adică favoarea acordată printr-un act special în folosul unor persoane fizice sau juridice determinate, poate fi acordat de către legislator, precum şi de către autoritatea executivă căreia legislatorul i-a dat această putere. §
69. Posedarea centenară sau imemorială produce prezumţia că privilegiul a fost acordat. Can. 77 – Privilegiul trebuie interpretat în conformitate cu can. 36 § 1; întotdeauna, însă, trebuie adoptată acea interpretare potrivit căreia beneficiarii privilegiului să dobândească într- adevăr o favoare. Can. 78 – §
70. Dacă nu se dovedeşte contrarul, se presupune că privilegiul este perpetuu. §
71. Privilegiul personal, adică cel care urmează persoana, încetează o dată cu persoana. §
72. Privilegiul real încetează prin dispariţia absolută a lucrului sau a locului; totuşi, privilegiul local reapare dacă locul este reconstituit în răstimp de cincizeci de ani. Can. 79 – Privilegiul încetează prin revocarea lui de către autoritatea competentă în conformitate cu prevederile can. 47, rămânând neatinsă dispoziţia can.
73. Can. 80 – §
74. Nici un privilegiu nu încetează prin renunţare, în afară de cazul când aceasta a fost acceptată de autoritatea competentă. §
75. Orice persoană fizică poate să renunţe la un privilegiu acordat exclusiv în favoarea ei. §
76. Persoanele individuale nu pot să renunţe la un privilegiu acordat unei persoane juridice, ori acordat datorită demnităţii unui loc sau lucru; nici persoana juridică însăşi nu este liberă să renunţe la un privilegiu ce i-a fost acordat, dacă renunţarea aduce un prejudiciu Bisericii sau altora. Can. 81 – Un privilegiu nu încetează prin încetarea dreptului celui care l-a acordat, în afară de cazul când a fost dat cu clauza ad beneplacitum nostrum sau cu o alta echivalentă. Can. 82 – Un privilegiu care nu comportă o povară pentru alţii nu încetează prin nefolosire sau prin folosire contrară; în schimb, privilegiul care se transformă într-o povară pentru alţii încetează, dacă intervine o prescripţie legală. Can. 83 – §
77. Privilegiul încetează prin expirarea timpului sau prin terminarea numărului de cazuri pentru care a fost acordat, rămânând neatinsă dispoziţia can. 142 §
78. §
79. De asemenea, privilegiul încetează dacă, cu trecerea timpului, circumstanţele s-au schimbat în aşa fel încât, după aprecierea autorităţii competente, el devine dăunător sau folosirea lui devine ilicită. Can. 84 – Cine abuzează de puterea ce îi este dată prin privilegiu merită să fie deposedat de privilegiul însuşi; de aceea, Ordinariul, după ce l-a avertizat în zadar pe posesorul privilegiului, să-l deposedeze de privilegiul ce i l-a acordat pe cel care abuzează în mod grav de privilegiu; dacă privilegiul a fost acordat de Scaunul Apostolic, Ordinariul este ţinut să-l informeze despre abuz. CAPITOLUL V Dispensele Can. 85 – Dispensa, adică scutirea de la o lege exclusiv ecleziastică într-un caz particular, poate fi acordată de cei care deţin puterea executivă, în limitele competenţei lor, precum şi de cei care deţin puterea de a dispensa în mod explicit sau implicit fie în virtutea dreptului însuşi, fie în virtutea unei delegaţii legale. Can. 86 – Nu se poate dispensa de la legile care stabilesc elementele constitutive esenţiale ale instituţiilor juridice sau ale actelor juridice. Can. 87 – §
80. Ori de câte ori consideră că este spre binele spiritual al credincioşilor, Episcopul diecezan are puterea de a dispensa de la legile disciplinare, atât universale, cât şi particulare, date de autoritatea supremă a Bisericii fie pentru teritoriul său, fie pentru supuşii săi, nu însă de la legile procesuale şi penale, nici de la legile a căror dispensă este rezervată în mod special Scaunului Apostolic sau unei alte autorităţi. §
81. Dacă recurgerea la Sfântul Scaun este dificilă şi,totodată, din cauza întârzierii există pericolul unei daune grave, orice Ordinariu poate dispensa de la aceste legi, chiar dacă dispensa este rezervată Sfântului Scaun, numai să fie vorba de o dispensă pe care Sfântul Scaun, în aceleaşi circumstanţe, obişnuieşte să o acorde, rămânând neatinsă dispoziţia can.
82. Can. 88 – Ordinariul locului poate să dispenseze de la legile diecezane şi, când consideră că este spre binele credincioşilor, de la legile date de Conciliul plenar şi provincial sau de Conferinţa episcopală. Can. 89 – Parohul, ceilalţi preoţi şi diaconi nu pot să dispenseze de la o lege universală şi particulară, în afară de cazul când această putere le-a fost acordată în mod expres. Can. 90 – §
83. Să nu se dispenseze de la o lege ecleziastică fără un motiv just şi raţional, ţinându-se seama de circumstanţele cazului şi de gravitatea legii de la care se dispensează; în caz contrar, dispensa este ilicită şi, dacă nu este acordată de legislator sau de superiorul acestuia, este şi invalidă. §
84. În caz de dubiu cu privire la suficienţa motivului, dispensa este acordată în mod valid şi licit. Can. 91 – Cine deţine puterea de a dispensa poate să o exercite, chiar şi atunci când se află în afara teritoriului, asupra propriilor supuşi, chiar când aceştia lipsesc din teritoriu, şi, dacă nu este interzis în mod expres, chiar faţă de străinii care se află actualmente în teritoriu, precum şi faţă de sine însuşi. Can. 92 – Este supusă interpretării stricte, conform can. 36 § 1, nu numai dispensa, ci şi puterea de a dispensa acordată pentru un caz concret. Can. 93 – Dispensa care comportă acte succesive încetează în acelaşi fel ca şi privilegiile, precum şi prin încetarea sigură şi totală a motivului pentru care a fost acordată. TITLUL V Statutele şi regulamentele Can. 94 – §
85. În sens propriu, statutele sunt norme create conform dreptului pentru ansamblurile de persoane sau de lucruri, prin care sunt stabilite finalitatea, structura, conducerea şi activităţile acestora. §
86. Statutele unui ansamblu de persoane obligă numai persoanele care sunt în mod legitim membrii acestuia; statutele unui ansamblu de lucruri îi obligă pe cei care îl conduc. §
87. Dispoziţiile statutelor, create şi promulgate în virtutea puterii legislative, sunt reglementate de prevederile canoanelor despre legi. Can. 95 – §
88. Regulamentele sunt reguli sau norme care trebuie respectate în reuniunile de persoane, reuniuni fie impuse de autoritatea ecleziastică, fie convocate în mod liber de către credincioşi, precum şi în alte adunări, şi prin care sunt stabilite structura, conducerea şi modalităţile de desfăşurare. §
89. Sunt obligaţi să respecte normele regulamentului cei care participă la reuniuni sau adunări. TITLUL VI Persoanele fizice şi juridice CAPITOLUL I Condiţia canonică a persoanelor fizice Can. 96 – Prin Botez, omul este încorporat Bisericii lui Cristos şi este constituit în ea ca persoană, cu obligaţii şi drepturi care, avându-se în vedere condiţia fiecăruia, sunt proprii creştinilor, câtă vreme ei sunt în comuniune ecleziastică şi dacă nu se opune vreo sancţiune impusă în mod legal. Can. 97 – §
90. Persoana care a împlinit vârsta de optsprezece ani este majoră; sub această vârstă, este minoră. §
91. Minorul, înainte de a fi împlinit şapte ani, este numit prunc („infans”) şi este considerat iresponsabil de actele sale; după împlinirea vârstei de şapte ani, se presupune că are uzul raţiunii. Can. 98 – §
92. Persoana majoră se bucură de exercitarea deplină a drepturilor sale. §
93. În exercitarea drepturilor sale, persoana minoră rămâne supusă puterii părinţilor sau a tutorilor, cu excepţia acelor acte în care minorii, în virtutea legii divine sau a dreptului canonic, sunt scoşi de sub puterea părinţilor sau a tutorilor. Cât priveşte numirea şi puterea tutorilor, să se respecte dispoziţiile dreptului civil, dacă dreptul canonic nu stabileşte altfel sau dacă Episcopul diecezan, în cazuri precise, dintr-un motiv just, nu a considerat că trebuie să se prevadă numirea unui alt tutore. Can. 99 – Cine este lipsit în mod habitual de uzul raţiunii este considerat iresponsabil de actele sale şi este asemuit pruncilor. Can. 100 – Persoana este numit locuitor („incola”) în locul unde îşi are domiciliul; străin („advena”), în locul unde îşi are cvasidomiciliul; călător („peregrinus”), dacă se află în afara domiciliului şi a cvasidomiciliului pe care îl mai deţine; pribeag („vagus”), dacă nu are nicăieri nici domiciliul, nici cvasidomiciliul. Can. 101 – §
94. Locul de origine al copilului, precum şi al neofitului, este locul în care, când copilul s-a născut, părinţii îşi aveau domiciliul, sau, în lipsa acestuia, cvasidomiciliul, iar dacă părinţii nu aveau amândoi acelaşi domiciliu sau cvasidomiciliu, locul de origine este locul domiciliului sau al cvasidomiciliului mamei. §
95. Dacă este vorba de un copil de pribegi („vagi”), locul de origine este chiar locul unde s-a născut; dacă este vorba de un copil expus, locul unde a fost găsit. Can. 102 – §
96. Domiciliul se dobândeşte prin şederea în teritoriul unei parohii, sau cel puţin al unei dieceze, cu intenţia de a rămâne acolo permanent dacă nimic nu îndepărtează persoana din acel loc, sau prin şederea efectivă timp de cinci ani. §
97. Cvasidomiciliul se dobândeşte prin şederea în teritoriul unei parohii, sau cel puţin al unei dieceze, cu intenţia de a rămâne acolo timp de trei luni dacă nimic nu îndepărtează persoana din acel loc, sau prin şederea efectivă timp de trei luni. §
98. Domiciliul sau cvasidomiciliul în teritoriul unei parohii se numeşte parohial; în teritoriul unei dieceze, chiar dacă nu într-o parohie, se numeşte diecezan. Can. 103 – Membrii institutelor călugăreşti şi ai societăţilor de viaţă apostolică dobândesc domiciliul în locul unde se află casa de care aparţin; cvasidomiciliul, în casa în care, potrivit can. 102, § 2, locuiesc. Can. 104 – Soţii au domiciliul sau cvasidomiciliul comun; în caz de separare legală sau dintr-un alt motiv just, ambii pot avea domiciliu sau cvasidomiciliu propriu. Can. 105 – §
99. Minorul păstrează în mod necesar domiciliul şi cvasidomiciliul aceluia sub a cărui putere se află. Ieşit din pruncie („infantia”), poate să dobândească şi cvasidomiciliu propriu; emancipat în mod legal conform dreptului civil, poate să dobândească şi domiciliu propriu. §
100. Oricine, dintr-un alt motiv decât cel al vârstei minore, a fost încredinţat în mod legitim sub tutela sau curatela altuia, are domiciliul sau cvasidomiciliul tutorelui sau al curatorului. Can. 106 – Domiciliul şi cvasidomiciliul se pierd prin părăsirea locului cu intenţia de a nu mai reveni, rămânând neatinsă dispoziţia can.
101. Can. 107 – §
102. Atât în virtutea domiciliului, cât şi a cvasidomiciliului, fiecare are paroh propriu şi Ordinariu propriu. §
103. Parohul sau Ordinariul pribeagului este parohul sau Ordinariul locului în care pribeagul locuieşte de fapt. §
104. Chiar şi pentru acela care are numai domiciliu sau cvasidomiciliu diecezan, parohul propriu este parohul locului în care el locuieşte de fapt. Can. 108 – §
105. Consangvinitatea este calculată pe bază de linii şi grade. §
106. În linia dreaptă există atâtea grade câte generaţii sau câte persoane sunt, autorul comun nefiind luat în calcul. §
107. În linia colaterală există atâtea grade câte persoane sunt în cele două linii luate împreună, autorul comun nefiind luat în calcul. Can. 109 – §
108. Afinitatea derivă dintr-o căsătorie validă, chiar neconsumată, şi există între soţ şi consangvinii soţiei, precum şi între soţie şi consangvinii soţului. §
109. Este calculată în aşa fel încât cei care sunt consangvinii soţului sunt în aceeaşi linie şi în acelaşi grad afinii soţiei, şi invers. Can. 110 – Cei care au fost adoptaţi în conformitate cu dispoziţiile dreptului civil sunt consideraţi fiii aceluia sau ai acelora care i-au adoptat. Can. 111 – §
110. Prin primirea Botezului este înscris în Biserica Latină copilul părinţilor care aparţin acestei Biserici, sau, dacă unul dintre părinţi nu aparţine acesteia, ambii au decis de comun acord ca copilul lor să fie botezat în Biserica Latină; în caz de dezacord între părinţi, este înscris în Biserica rituală la care aparţine tatăl. §
111. Orice candidat la Botez, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, poate alege în mod liber să fie botezat în Biserica Latină sau într-o altă Biserică rituală autonomă (sui iuris). În acest caz, el aparţine de Biserica pe care a ales-o. Can. 112 – §
112. După primirea Botezului, sunt înscrişi la o altă Biserica rituală autonomă: 1° cei care au obţinut permisiunea de la Scaunul Apostolic; 2° soţul care, cu prilejul încheierii căsătoriei sau în timpul vieţii de căsătorie, a declarat că vrea să treacă la Biserica rituală autonomă a celuilalt soţ; în caz de desfacere a căsătoriei, poate să revină în mod liber la Biserica Latină; 3° copiii acelora despre care este vorba la nr. 1 şi 2, înainte de împlinirea vârstei de paisprezece ani, şi, într-o căsătorie mixtă, copiii părţii catolice care a trecut în mod legitim la o altă Biserică rituală autonomă; după ce au împlinit această vârstă, ei pot reveni la Biserica Latină. §
113. Obiceiul, chiar îndelungat, de a primi sacramentele după ritul unei Biserici rituale autonome nu atrage după sine înscrierea la această Biserică. CAPITOLUL II Persoanele juridice Can. 113 – §
114. Din însăşi orânduirea divină, Biserica Catolică şi Scaunul Apostolic sunt persoane morale. §
115. În afară de persoanele fizice, în Biserică există şi persoane juridice, adică subiecte în dreptul canonic de obligaţii şi drepturi specifice naturii lor. Can. 114 – §
116. Sunt constituite ca persoane juridice, fie prin însăşi dispoziţia dreptului, fie printr-o concesiune specială din partea autorităţii competente, dată printr-un decret, ansamblurile de persoane sau de lucruri destinate unui scop conform cu misiunea Bisericii, care depăşeşte scopul persoanelor individuale. §
117. Scopurile despre care este vorba în § 1 sunt cele referitoare la operele de milostenie, de apostolat, de caritate spirituală sau materială. §
118. Autoritatea competentă a Bisericii să nu acorde personalitate juridică decât acelor ansambluri de persoane sau de lucruri care urmăresc un scop cu adevărat util şi care, analizându-se bine toate aspectele, dispun de mijloacele care sunt considerate suficiente pentru atingerea scopului propus. Can. 115 – §
119. Persoanele juridice în Biserică sunt fie ansambluri de persoane, fie ansambluri de lucruri. §
120. Un ansamblu de persoane, care desigur poate fi format din cel puţin trei persoane, este colegial, dacă membrii lui, cu sau fără egalitate în drepturi, îi stabilesc activitatea participând la deciziile ce trebuie date conform dreptului şi statutelor; altminteri, este necolegial. §
121. Un ansamblu de lucruri, adică o fundaţie autonomă, este format din bunuri sau lucruri fie spirituale, fie materiale, şi este condus, conform dreptului şi statutelor, fie de una sau mai multe persoane fizice, fie de un colegiu. Can. 116 – §
122. Persoanele juridice publice sunt ansambluri de persoane sau de lucruri care sunt constituite de către autoritatea ecleziastică competentă ca să îndeplinească în limitele prestabilite lor, în numele Bisericii, conform dispoziţiilor dreptului, misiunea ce le-a fost încredinţată în vederea binelui public; celelalte persoane juridice sunt private. §
123. Persoanele juridice publice sunt înzestrate cu această personalitate fie în virtutea dreptului însuşi (ipso iure), fie printr-un decret special al autorităţii competente care o acordă în mod expres; persoanele juridice private primesc această personalitate numai printr-un decret special al autorităţii competente care o acordă în mod expres. Can. 117 – Nici un ansamblu de persoane sau de lucruri care vrea să dobândească personalitate juridică nu o poate dobândi dacă statutele lui nu au fost aprobate de către autoritatea competentă. Can. 118 – Reprezintă persoana juridică publică, acţionând în numele ei, cei cărora le este recunoscută această competenţă de către dreptul universal sau particular sau de către statutele proprii. Reprezintă persoana juridică privată cei cărora le este conferită această competenţă de către statute. Can. 119 – Referitor la actele colegiale, dacă nu este prevăzut altfel de către drept sau de către statute: 1° dacă este vorba de alegeri, fiind prezentă majoritatea celor ce trebuie convocaţi, are valoare în drept ceea ce a fost aprobat de către majoritatea absolută a celor prezenţi; după două scrutine nereuşite, să se voteze pentru doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi, ori, dacă sunt mai mulţi, pentru cei mai vârstnici doi candidaţi; dacă, după două scrutine, paritatea persistă, să fie considerat ales cel mai vârstnic. 2° dacă este vorba de alte materii, fiind prezentă majoritatea celor care trebuie convocaţi, are valoare în drept ceea ce a fost aprobat de către majoritatea absolută a celor prezenţi; dacă după două scrutine voturile au fost egale, preşedintele poate rezolva paritatea prin votul său; 3° când este vorba de ceva care îi priveşte pe toţi ca indivizi luaţi fiecare în parte, trebuie să fie aprobat de către toţi. Can. 120 – §
124. Prin natura sa, persoana juridică este perpetuă; totuşi, se stinge dacă este desfiinţată în mod legal de către autoritatea competentă sau dacă nu a desfăşurat activitate timp de o sută de ani; în plus, persoana juridică privată se stinge dacă însăşi asociaţia se dizolvă în conformitate cu statutele sau dacă, după aprecierea autorităţii competente, însăşi fundaţia a încetat să existe conform statutelor. §
125. Dacă mai trăieşte unul dintre membrii persoanei juridice colegiale, iar ansamblul de persoane nu a încetat să existe conform statutelor, exercitarea tuturor drepturilor ansamblului îi revine de drept acestui membru. Can. 121 – Dacă ansamblurile de persoane sau de lucruri, care sunt persoane juridice publice, se unesc în aşa fel încât din ele se formează un singur ansamblu dotat cu personalitate juridică, această nouă persoană juridică dobândeşte bunurile şi drepturile patrimoniale ale celor precedente şi îşi asumă obligaţiile cu care acestea erau împovărate; mai cu seamă cât priveşte destinaţia bunurilor şi îndeplinirea obligaţiilor, trebuie să fie ocrotite atât voinţa fondatorilor şi a ofertanţilor, cât şi drepturile câştigate. Can. 122 – Dacă un ansamblu, care se bucură de personalitate juridică publică, este divizat în aşa fel încât o parte din el este unită cu o altă persoană juridică, sau din partea dezmembrată este constituită o nouă persoană juridică publică, autoritatea ecleziastică, căreia îi aparţine dreptul cu privire la divizare, trebuie să se îngrijească personal sau printr-un executor, respectându-se, desigur, în primul rând, atât voinţa fondatorilor şi a ofertanţilor, cât şi drepturile câştigate, ca şi statutele aprobate: 1° ca bunurile comune, ce pot fi divizate, şi drepturile patrimoniale, precum şi debitele şi celelalte obligaţii, să fie divizate între respectivele persoane juridice în mod proporţional, cu dreptate şi echitate, ţinându-se seama de toate circumstanţele şi necesităţile fiecăreia; 2° ca uzul şi uzufructul bunurilor comune ce nu pot fi divizate să revină ambelor persoane juridice, iar obligaţiile legate de aceste bunuri să fie impuse amândurora, respectându-se, de asemenea, proporţia necesară, ce trebuie stabilită conform echităţii şi dreptăţii. Can. 123 – După ce o persoană juridică publică se stinge, destinaţia bunurilor sale, a drepturilor sale patrimoniale şi a obligaţiilor sale este reglementată de către drept şi statute; dacă acestea nu fac nici o menţiune, respectivele bunuri, drepturi şi obligaţii revin persoanei juridice imediat superioare, respectându-se întotdeauna voinţa fondatorilor, precum şi drepturile câştigate; după stingerea unei persoane juridice private, destinaţia bunurilor şi a obligaţiilor acesteia este reglementată de propriile statute. TITLUL VII Actele juridice Can. 124 – §
126. Pentru validitatea unui act juridic, este necesar ca el să fie îndeplinit de către o persoană aptă şi să existe în el elementele care constituie în mod esenţial actul însuşi, precum şi formalităţile şi condiţiile impuse de către drept pentru validitate. §
127. Un act juridic îndeplinit în mod reglementar cu privire la elementele sale externe se presupune că este valid. Can. 125 – §
128. Un act îndeplinit sub violenţă, pricinuită unei persoane de către alţii, căreia ea nu a putut în nici un chip să-i opună rezistenţă, este considerat neavenit. §
129. Un act îndeplinit sub frică gravă, provocată în mod nedrept, sau din dol, este valid, dacă nu este stabilit altfel de către drept, dar poate fi anulat prin sentinţă judecătorească, fie la cererea părţii lezate sau a urmaşilor ei legali, fie din oficiu. Can. 126 – Un act îndeplinit din ignoranţă sau din eroare cu privire la ceea ce constituie substanţa lui sau la ceea ce echivalează cu o condiţie sine qua non este nul; altminteri, este valabil, dacă dreptul nu stabileşte altfel; totuşi, un act îndeplinit din ignoranţă sau din eroare poate da loc unei acţiuni care produce anularea, conform dispoziţiilor dreptului. Can. 127 – §
130. Când este stabilit de către drept că, pentru unele acte ce trebuie îndeplinite, Superiorul are nevoie de consensul sau de părerea unui colegiu sau a unui grup de persoane, trebuie să fie convocat colegiul sau grupul în conformitate cu dispoziţiile can. 166, în afară de cazul în care, când este vorba numai de cererea părerii, este prevăzut altfel în dreptul particular sau propriu; pentru ca actele să fie valide, este necesar ca Superiorul să obţină consensul majorităţii absolute a acelora care sunt prezenţi sau să asculte părerea tuturor. §
131. Când este stabilit de către drept că, pentru unele acte ce trebuie îndeplinite, Superiorul are nevoie de consensul sau de părerea unor persoane ca indivizi luaţi fiecare în parte: 1° dacă este necesar să fie cerut consensul, este invalid actul Superiorului care nu cere consensul acelor persoane sau care acţionează împotriva votului lor sau împotriva votului uneia din ele. 2° dacă este necesar să fie cerută părerea, este invalid actul Superiorului care nu cere părerea acestor persoane; Superiorul, deşi nu este obligat să urmeze părerea lor, chiar unanimă, totuşi, să nu se disocieze de ea, mai cu seamă dacă e unanimă, fără un motiv care, după aprecierea sa, este foarte serios. §
132. Toţi cei care trebuie să-şi dea consensul sau să-şi exprime părerea au obligaţia de a-şi face cunoscută cu sinceritate propria decizie şi, dacă gravitatea problemelor cere aceasta, de a păstra cu grijă secretul; desigur, această obligaţie poate fi impusă de către Superior. Can. 128 – Oricine provoacă altuia în mod nelegitim o daună printr-un act juridic, ba chiar şi prin orice alt act îndeplinit din dol sau culpă este obligat să repare dauna pricinuită. TITLUL VIII Puterea de conducere Can. 129 – §
133. Sunt subiecte capabile ale puterii de conducere, care desigur în Biserică este din orânduire divină şi care este numită şi putere de jurisdicţie, cei ce au primit o treaptă a sacramentului Preoţiei, în conformitate cu dispoziţiile dreptului. §
134. La exercitarea aceleiaşi puteri, credincioşii laici pot colabora în conformitate cu dispoziţiile dreptului. Can. 130 – Prin natura sa, puterea de conducere este exercitată în forul extern; totuşi, uneori ea este exercitată numai în forul intern, dar în aşa fel încât efectele pe care exercitarea ei le produce în forul extern să nu fie recunoscute în acest for decât atunci când dreptul, în cazuri precise, stabileşte acest lucru. Can. 131 – §
135. Puterea ordinară de conducere este puterea anexată ipso iure unui oficiu; cea delegată este puterea acordată însăşi persoanei, fără intermediul unui oficiu. §
136. Puterea ordinară de conducere poate fi proprie sau vicarială. §
137. Cine afirmă că este delegat are obligaţia de a dovedi acest lucru. Can. 132 – §
138. Facultăţile habituale sunt reglementate de prevederile referitoare la puterea delegată. §
139. Totuşi, dacă în actul de acordare nu s-a stabilit în mod expres altfel sau dacă nu a fost aleasă persoana datorită calită-ţilor sale personale, facultatea habituală acordată Ordinariului nu încetează prin încetarea dreptului Ordinariului căruia i-a fost acordată, chiar dacă el începuse deja să o exercite, dar trece la Ordinariul care îi urmează la conducere. Can. 133 – §
140. Delegatul care depăşeşte limitele mandatului său, fie cu privire la persoane, fie cu privire la lucruri, acţionează în mod invalid. §
141. Nu se consideră că îşi depăşeşte limitele mandatului delegatul care îndeplineşte obiectul delegaţiei într-un mod diferit de cel care i-a fost precizat în mandat, în afară de cazul când persoana care a delegat a prescris ea însăşi pentru validitate modul în care să se procedeze. Can. 134 – §
142. În drept, pe lângă Pontiful Roman, mai au denumirea de Ordinariu Episcopii diecezani şi toţi aceia care, chiar în mod interimar, sunt puşi în fruntea unei Biserici particulare sau a unei comunităţi echivalate Bisericii particulare conform can. 368, precum şi aceia care deţin în ele puterea executivă ordinară generală, adică Vicarii generali şi episcopali; de asemenea, pentru membrii lor, Superiorii majori ai institutelor călugăreşti clericale de drept pontifical şi ai societăţilor clericale de viaţă apostolică de drept pontifical, care au cel puţin puterea executivă ordinară. §
143. Au denumirea de Ordinariul locului toţi cei menţionaţi în § 1, cu excepţia Superiorilor institutelor călugăreşti şi ai societăţilor de viaţă apostolică. §
144. Ceea ce canoanele atribuie în mod nominal Episcopului diecezan în cadrul puterii executive este de competenţa exclusivă a Episcopului diecezan şi a acelora care, în can. 381, § 2, sunt echivalaţi lui, fiind excluşi Vicarul general şi Vicarul episcopal, în afară de cazul când au mandat special. Can. 135 – §
145. Puterea de conducere se diferenţiază în legislativă, executivă şi judecătorească. §
146. Puterea legislativă trebuie exercitată în modul prescris de drept, iar aceea pe care o deţine în Biserică legislatorul inferior autorităţii supreme nu poate să fie delegată în mod valid dacă nu este prescris în mod explicit altfel de către drept; nu poate fi dată în mod valid de către legislatorul inferior o lege contrară dreptului superior. §
147. Puterea judecătorească, de care se bucură judecătorii sau colegiile judecătoreşti, trebuie exercitată în modul prescris de drept şi nu poate fi delegată decât pentru efectuarea actelor pregătitoare ale unui decret sau ale unei sentinţe. §
148. Cât priveşte exercitarea puterii executive, să se respecte dispoziţiile canoanelor care urmează. Can. 136 – Cine deţine puterea executivă o poate exercita în mod valid asupra propriilor supuşi, fie că el însuşi se află în afara teritoriului său, fie că înşişi supuşii nu sunt prezenţi în teritoriu, dacă nu se constată altfel din natura lucrului sau din dispoziţia dreptului; asupra călătorilor prezenţi în teritoriu, dacă este vorba de favoruri ce trebuie acordate sau de aplicarea legilor fie universale, fie particulare, la care ei sunt ţinuţi conform can. 13, § 2, nr.
149. Can. 137 – §
150. Puterea executivă ordinară poate fi delegată atât pentru un act, cât şi pentru totalitatea cazurilor, dacă nu este prevăzut în mod expres altfel de către drept. §
151. Puterea executivă delegată de Scaunul Apostolic poate fi subdelegată fie pentru un act, fie pentru totalitatea cazurilor, dacă nu a fost aleasă persoana datorită calită-ţilor sale personale sau dacă subdelegarea nu a fost interzisă în mod expres. §
152. Puterea executivă delegată de către o altă autoritate care are puterea ordinară, dacă a fost delegată pentru totalitatea cazurilor, poate fi subdelegată numai pentru fiecare caz în parte; dacă, în schimb, a fost delegată pentru un act sau pentru acte precise, nu poate fi subdelegată decât printr-o concesiune expresă din partea celui care delegă. §
153. Nici o putere subdelegată nu poate fi din nou subdelegată, dacă acest lucru nu a fost acordat în mod expres de către cel care deleagă. Can. 138 – Puterea executivă ordinară, ca, de altfel, şi puterea delegată pentru totalitatea cazurilor, trebuie interpretată în sens larg, în schimb, toate celelalte, în sens strict; totuşi se consideră că celui căruia i-a fost delegată puterea i-au fost acordate şi acele facultăţi fără de care această putere nu ar putea fi exercitată. Can. 139 – §
154. Dacă nu este stabilit altfel de către drept, prin faptul că cineva se adresează unei alte autorităţi competente, chiar superioare, nu este suspendată puterea executivă fie ordinară, fie delegată, a unei alte autorităţi competente. §
155. Totuşi, o autoritate inferioară să nu se amestece într-o cauză prezentată unei autorităţi competente superioare, decât dintr-un motiv grav şi urgent; în acest caz, ea să avertizeze îndată autoritatea superioară. Can. 140 – §
156. Când au fost delegate mai multe persoane în solidar să rezolve aceeaşi chestiune, persoana care a început mai întâi rezolvarea acelei chestiuni le exclude de la aceasta pe celelalte, în afară de cazul când ulterior a fost împiedicată sau nu a mai voit să continue rezolvarea. §
157. Când au fost delegate mai multe persoane în mod colegial să rezolve o chestiune, toate trebuie să procedeze conform dispoziţiilor can. 119, în afară de cazul când în mandat a fost stabilit altfel. §
158. Puterea executivă delegată mai multor persoane se presupune că a fost delegată în solidar. Can. 141 – Când au fost delegate mai multe persoane în mod succesiv, să rezolve acea chestiune persoana al cărei mandat este mai vechi şi nu i-a fost ulterior revocat. Can. 142 – §
159. Puterea delegată încetează: după ce a fost îndeplinit mandatul; după ce a expirat timpul sau s-a terminat numărul de cazuri pentru care a fost acordată; după ce a încetat scopul delegării; prin revocare din partea celui care delegă, intimată direct celui delegat, precum şi prin renunţare din partea celui delegat, prezentată celui care delegă şi acceptată de acesta; în schimb, nu încetează prin încetarea dreptului celui care a delegat, decât dacă rezultă altfel din clauzele mandatului. §
160. Totuşi, un act care ţine de puterea delegată exercitată numai în forul intern, îndeplinit din inadvertenţă după expirarea timpului de concesiune, este valid. Can. 143 – §
161. Puterea ordinară încetează prin pierderea oficiului căruia îi este ataşată. §
162. Dacă nu este prevăzut altfel de către drept, puterea ordinară este suspendată în cazul în care se face apel sau se înaintează recurs împotriva privării de un oficiu sau a înlăturării dintr- un oficiu. Can. 144 – §
163. În caz de eroare comună de fapt sau de drept, ca şi în caz de dubiu pozitiv şi probabil fie de drept, fie de fapt, Biserica suplineşte puterea de conducere, atât în forul extern, cât şi în forul intern. §
164. Aceeaşi normă se aplică şi în cazul facultăţilor prevăzute în cann. 882, 883, 966 şi 1111, §
165. TITLUL IX Oficiile ecleziastice Can. 145 – §
166. Oficiul ecleziastic este orice funcţie înfiinţată în mod stabil din dispoziţie fie divină, fie ecleziastică, ce trebuie exercitată în vederea unui scop spiritual. §
167. Obligaţiile şi drepturile proprii ale fiecărui oficiu ecleziastic sunt stabilite fie de însuşi dreptul prin care oficiul este înfiinţat, fie de către decretul autorităţii competente, prin care este, în acelaşi timp, înfiinţat şi acordat. CAPITOLUL I Atribuirea oficiului ecleziastic Can. 146 – Un oficiu ecleziastic nu poate fi obţinut în mod valid fără atribuirea canonică (provisio canonica). Can. 147 – Atribuirea unui oficiu ecleziastic se face: prin libera conferire de către autoritatea ecleziastică competentă; prin învestire, făcută de aceeaşi autoritate, în urma unei prezentări; prin confirmare sau admitere din partea aceleiaşi autorităţi, în urma alegerii sau a unei cereri; în sfârşit, prin simpla alegere şi acceptarea ei de către cel ales, dacă alegerea nu are nevoie de confirmare. Can. 148 – Autoritatea care are dreptul să înfiinţeze, să schimbe şi să desfiinţeze oficiile are şi dreptul să le atribuie, în afară de cazul când este stabilit altfel de către drept. Can. 149 – §
168. Pentru ca o persoană să fie numită într-un oficiu ecleziastic, trebuie să fie în comuniune cu Biserica şi capabilă, adică să fie înzestrată cu calităţile prescrise pentru acel oficiu de către dreptul universal sau particular, sau de legea fundaţiei. §
169. Atribuirea unui oficiu ecleziastic persoanei care nu are calităţile necesare este nulă numai dacă aceste calităţi sunt prescrise în mod expres pentru validitatea atribuirii de către dreptul universal sau particular sau de legea fundaţiei; altminteri este validă, dar poate fi anulată printr-un decret al autorităţii competente sau printr-o sentinţă a tribunalului administrativ. §
170. Atribuirea unui oficiu ecleziastic în mod simoniac este nulă ipso iure. Can. 150 – Oficiul care comportă grija deplină a sufletelor, pentru îndeplinirea căreia este necesară exercitarea hirotonirii sacerdotale, nu poate fi atribut în mod valid celui care încă nu a fost hirotonit preot. Can. 151 – Atribuirea unui oficiu care comportă grija sufletelor să nu fie amânată fără un motiv grav. Can. 152 – Nimănui să nu i se atribuie două sau mai multe oficii incompatibile, adică oficii care nu pot fi îndeplinite împreună în acelaşi timp de aceeaşi persoană. Can. 153 – §
171. Atribuirea unui oficiu care nu este vacant de drept este ipso facto invalidă şi nu devine validă prin ulterioara vacanţă. §
172. Totuşi, dacă este vorba de un oficiu care este conferit de drept pentru un timp determinat, atribuirea poate fi făcută în decurs de şase luni înainte de expirarea acestui timp şi are efect din ziua în care oficiul devine vacant. §
173. Promiterea unui oficiu, indiferent de cine este făcută, nu produce nici un efect juridic. Can. 154 – Un oficiu care este vacant de drept, dar care întâmplător este încă deţinut în mod ilegal de cineva, poate fi atribuit, cu condiţia să fie declarată în mod reglementar deţinerea lui ilegitimă şi să se menţioneze această declarare în decretul de conferire. Can. 155 – Cine atribuie un oficiu, înlocuindu-l pe cineva care neglijează sau este împiedicat, nu dobândeşte prin aceasta nici o putere asupra persoanei căreia i-a acordat oficiul, ci condiţia juridică a acesteia e ca şi cum atribuirea ar fi fost făcută conform normelor obişnuite ale dreptului. Can. 156 – Atribuirea oricărui oficiu să fie făcută în scris. ART. 1 Libera conferire Can. 157 – Dacă nu este stabilit în mod explicit altfel de către drept, este de datoria Episcopului diecezan să se îngrijească, prin libera conferire, de oficiile ecleziastice în Biserica sa particulară. ART. 2 Prezentarea Can. 158 – §
174. Prezentarea pentru un oficiu ecleziastic, făcută de cel care are dreptul de a prezenta, trebuie adresată autorităţii căreia îi revine dreptul de a da învestirea pentru acel oficiu, şi anume, dacă nu există vreo dispoziţie legitimă contrară, în termen de trei luni de la aflarea ştirii că oficiul este vacant. §
175. Dacă dreptul de prezentare îi aparţine unui colegiu sau unui grup de persoane, candidatul să fie desemnat respectându-se prevederile cann. 165-
176. Can. 159 – Nimeni să nu fie prezentat împotriva voinţei sale; de aceea, dacă persoana propusă pentru a fi prezentată, după ce i s-a cerut părerea, nu refuză în termen de opt zile utile, poate fi prezentată. Can. 160 – §
177. Cine are dreptul de prezentare poate să prezinte una sau mai multe persoane, fie împreună în acelaşi timp, fie în mod succesiv. §
178. Nimeni nu poate să se prezinte pe sine însuşi, însă un colegiu sau un grup de persoane poate să prezinte pe cineva din rândul membrilor săi. Can. 161 – §
179. Dacă nu este stabilit altfel de către drept, cine a prezentat pe cineva care e considerat inapt poate să prezinte pe altcineva, numai o singură dată, în termen de o lună. §
180. Dacă o persoană prezentată a renunţat înainte de a fi avut loc învestirea sau a decedat, cine are dreptul de prezentare îşi poate exercita din nou acest drept în termen de o lună de la data aflării ştirii cu privire la renunţare sau la deces. Can. 162 – Cine nu a făcut prezentarea în timp util, conform can. 158 § 1 şi can. 161, precum şi cel care a prezentat de două ori o persoană considerată inaptă pierde pentru acel caz dreptul de prezentare, iar autoritatea căreia îi revine datoria să dea învestirea are dreptul să se îngrijească în mod liber de oficiul vacant, totuşi cu consimţământul Ordinariului propriu al candidatului desemnat. Can. 163 – Autoritatea căreia, conform normelor dreptului, îi aparţine dreptul de a învesti o persoană prezentată să o învestească pe aceea care a fost prezentată în mod legitim, pe care o consideră capabilă şi care a acceptat. În cazul în care mai multe persoane prezentate au fost recunoscute capabile, trebuie să învestească numai una dintre ele. ART. 3 Alegerea Can. 164 – Dacă nu a fost prevăzut altfel de către drept, la alegerile canonice să se respecte dispoziţiile canoanelor care urmează. Can. 165 – Dacă nu a fost stabilit altfel de către drept sau de către statutele legitime ale unui colegiu sau ale unui grup, iar un colegiu sau grup de persoane are dreptul de a alege pentru un oficiu, alegerea să nu fie amânată mai mult de trei luni utile, care trebuie calculate din ziua în care se ajunge la cunoaşterea vacanţei oficiului; trecând în mod inutil acest termen, autoritatea ecleziastică ce are dreptul de a confirma alegerea sau dreptul de a atribui ulterior oficiul să se îngrijească în mod liber de oficiul vacant. Can. 166 – §
181. Preşedintele colegiului sau al grupului să-i convoace pe toţi cei care fac parte din colegiu sau din grup. Când trebuie să fie personală, convocarea este validă dacă este expediată la locul domiciliului sau cvasidomiciliului sau la locul de şedere. §
182. Dacă vreunul dintre cei care trebuie chemaţi a fost omis şi de aceea a absentat, alegerea este validă; cu toate acestea, la intervenţia lui, după ce au fost dovedite omiterea şi absenţa, alegerea, chiar dacă a fost confirmată, trebuie să fie anulată de către autoritatea competentă, cu condiţia să se constate juridiceşte că recursul a fost trimis în termen de cel puţin trei zile de la data primirii ştirii cu privire la alegerea care a avut loc. §
183. Dacă a fost omisă mai mult de o treime dintre alegători, alegerea este nulă ipso iure, în afară de cazul când toţi cei care au fost omişi au fost, de fapt, prezenţi. Can. 167 – §
184. După ce convocarea a fost făcută în mod legal, cei prezenţi au dreptul de a vota în ziua şi locul ce au fost stabilite în avizul de convocare, fiind exclusă, dacă nu este prevăzut altfel în statute, posibilitatea de a da votul prin scrisoare sau prin procurator. §
185. Dacă vreunul dintre alegători este prezent în casa în care se desfăşoară alegerea, dar nu poate să participe la alegere din cauza sănătăţii şubrede, cei însărcinaţi cu numărarea voturilor să-i ceară votul în scris. Can. 168 – Chiar dacă cineva are, în virtutea mai multor titluri, dreptul de a vota în numele propriu, nu poate să exprime decât un sigur vot. Can. 169 – Pentru ca alegerea să fie validă, nici o persoană care nu face parte din colegiu sau din grup nu poate fi admisă să voteze. Can. 170 – Alegerea, a cărei libertate a fost în vreun fel oarecare efectiv împiedicată, este invalidă ipso iure. Can. 171 – §
186. Este inapt să voteze: 1° cine e incapabil de un act uman; 2° cine e lipsit de voce activă; 3° cine e pedepsit cu excomunicarea impusă sau declarată printr-o sentinţă judecătorească sau printr-un decret; 4° cine a abandonat în mod notoriu comuniunea cu Biserica. §
187. Dacă cineva din cei menţionaţi mai sus este admis să voteze, votul lui este nul, însă alegerea este validă, în afară de cazul când se constată că, prin anularea acestui vot, persoana aleasă nu a întrunit numărul necesar de voturi. Can. 172 – §
188. Ca să fie valid, votul trebuie să fie: 1° liber; prin urmare, este invalid votul aceluia care, din frică gravă sau prin dol, a fost constrâns, direct sau indirect, să aleagă o persoană determinată sau diferite persoane în mod separat; 2° secret, sigur, necondiţionat, determinat. §
189. Condiţiile puse votului înainte de alegere să fie considerate ca neavenite. Can.173 – §
190. Înainte de începerea alegerii, să fie desemnate, din rândul membrilor colegiului sau al grupului, cel puţin două persoane care să numere voturile. §
191. Aceste persoane să strângă voturile şi să verifice în faţa preşedintelui alegerii dacă numărul buletinelor corespunde cu numărul alegătorilor, să examineze voturile şi să anunţe tuturor numărul de voturi obţinut de fiecare. §
192. Dacă numărul voturilor depăşeşte numărul alegătorilor, votarea este nulă. §
193. Să se întocmească cu grijă de către cel care îndeplineşte rolul de grefier procese verbale cu privire la toate actele alegerii, care, semnate cel puţin de grefier, de preşedinte şi de persoanele care au numărat voturile, să fie păstrate cu grijă în arhiva colegiului. Can. 174 – §
194. Dacă nu este stabilit altfel de către drept sau de către statute, alegerea poate fi făcută şi prin compromis, însă cu condiţia ca alegătorii, printr-un acord unanim şi dat în scris, să transfere pentru acel caz dreptul de a alege uneia sau mai multor persoane capabile fie din rândul colegiului, fie străine, care, în virtutea facultăţii primite, să aleagă în numele tuturor. §
195. Dacă este vorba de un colegiu sau de un grup format numai din clerici, persoanele desemnate pentru alegerea prin compromis trebuie să fie hirotonite, altminteri alegerea este invalidă. §
196. Cei desemnaţi să aleagă prin compromis trebuie să respecte prevederile dreptului referitoare la alegere şi, pentru validitatea alegerii, trebuie să se conformeze condiţiilor, care nu sunt contrare dreptului, incluse în compromis; condiţiile contrare dreptului să fie considerate ca neavenite. Can. 175 – Compromisul încetează şi dreptul de a vota revine alegătorilor obişnuiţi: 1° prin revocarea făcută de colegiu sau de grup, înainte de începerea alegerii prin compromis; 2° prin nerespectarea uneia dintre condiţiile incluse în compromis; 3° dacă alegerea efectuată a fost nulă. Can. 176 – Dacă nu este prevăzut altfel de către drept sau de statute, să fie considerat ales şi să fie declarat ca atare de preşedintele colegiului sau al grupului acela care a obţinut numărul necesar de voturi, conform dispoziţiilor can. 119, n.
197. Can. 177 – §
198. Alegerea trebuie adusă imediat la cunoştinţa celui ales care, în termen de opt zile utile de la primirea intimării, trebuie să-l anunţe pe preşedintele colegiului sau al grupului cu privire la acceptarea sau neacceptarea alegerii; altminteri, alegerea nu are efect. §
199. Dacă cel ales nu acceptă, pierde orice drept câştigat prin alegere şi nici nu-l redobândeşte printr-o acceptare ulterioară, dar poate fi din nou ales; însă colegiul sau grupul trebuie să procedeze la o nouă alegere în termen de o lună de zile de la data cunoaşterii neacceptării. Can. 178 – După ce a acceptat alegerea care nu are nevoie de confirmare, cel ales obţine imediat oficiul cu toate drepturile; dacă alegerea are nevoie de confirmare, obţine numai dreptul la oficiu (ius ad rem). Can. 179 – §
200. Dacă alegerea are nevoie de confirmare, cel ales trebuie să ceară, în termen de opt zile utile începând de la data acceptării alegerii, personal sau prin alţii, confirmarea din partea autorităţii competente; în caz contrar, este privat de orice drept, în afară de cazul când dovedeşte că nu a putut cere confirmarea din cauza unui impediment just. §
201. Autoritatea competentă nu poate să nege confirmarea dacă recunoaşte că cel ales este apt, aşa cum cere can. 149 § 1, şi alegerea a avut loc conform normelor dreptului. §
202. Confirmarea trebuie să fie dată în scris. §
203. Înainte de intimarea confirmării, celui ales nu-i este permis să se amestece în administrarea oficiului, fie în chestiunile spirituale, fie în cele materiale, iar eventualele acte îndeplinite de dânsul sunt nule. §
204. După ce a fost intimată confirmarea, cel ales dobândeşte oficiul cu drept deplin, în afară de cazul când este prevăzut altfel de către drept. ART. 4 Cererea Can. 180 – §
205. Dacă alegerii aceluia pe care alegătorii îl consideră mai apt şi îl preferă i se opune un impediment canonic ce poate fi dispensat şi se obişnuieşte să se dea dispensă, ei pot, prin voturile lor, să-l ceară de la autoritatea competentă, dacă nu este prevăzut altfel de către drept. §
206. Cei desemnaţi să aleagă prin compromis nu pot să ceară, în afară de cazul când acest lucru a fost menţionat în compromis. Can. 181 – §
207. Pentru ca cererea să fie validă, sunt necesare cel puţin două treimi din voturi. §
208. Votul pentru cerere trebuie să fie exprimat prin termenul cer, sau prin altul echivalent; formula aleg sau cer, sau o alta echivalentă, valorează pentru alegere, dacă nu există un impediment, altminteri, valorează pentru cerere. Can. 182 – §
209. În termen de opt zile utile, cererea trebuie trimisă de preşedinte autorităţii competente cu privire la confirmarea alegerii şi care are dreptul de a acorda dispensa de impediment, sau, dacă ea nu are această putere, are dreptul de a o cere de la o autoritate superioară; dacă nu este necesară confirmarea, cererea trebuie trimisă autorităţii competente pentru a se acorda dispensa. §
210. Dacă cererea nu a fost trimisă în termenul stabilit, ea devine ipso facto nulă, iar colegiul sau grupul este privat în acest caz de dreptul de a alege sau de a cere, în afară de cazul când se dovedeşte că preşedintele nu a putut trimite cererea din cauza unui impediment just, sau că s-a abţinut, din dol sau din neglijenţă, să o trimită la timpul potrivit. §
211. Persoana cerută nu dobândeşte nici un drept în urma cererii; autoritatea competentă nu este obligată să admită cererea. §
212. Alegătorii nu pot să revoce cererea prezentată autorităţii competente, decât dacă autoritatea permite aceasta. Can. 183 – §
213. Dacă autoritatea competentă a respins cererea, drept ul de a alege revine colegiului sau grupului. §
214. Dacă cererea a fost admisă, să fie informată de acest lucru persoana cerută, care trebuie să răspundă în conformitate cu dispoziţiile can. 177 §
215. §
216. Cine acceptă cererea admisă dobândeşte imediat oficiul cu toate drepturile. CAPITOLUL II Pierderea oficiului ecleziastic Can. 184 – §
217. Oficiul ecleziastic se pierde prin expirarea timpului prestabilit, prin împlinirea vârstei prescrise de drept, prin renunţare, prin transferare, prin înlăturare şi prin privaţiune. §
218. Încetând, indiferent din ce motiv, dreptul autorităţii care l-a conferit, oficiul ecleziastic nu se pierde, dacă nu este prevăzut altfel de către drept. §
219. Când pierderea unui oficiu a devenit efectivă, acest lucru să fie adus cât mai curând la cunoştinţă celor cărora le revine vreun drept în atribuirea oficiului. Can. 185 – Celui care pierde oficiul, datorită împlinirii vârstei sau datorită renunţării acceptate de autoritatea competentă, i se poate acorda titlul de emerit. Can. 186 – După ce a expirat timpul prestabilit sau persoana a împlinit vârsta, pierderea oficiului are efect numai din m