DECIZIE 633 12/10/2018 - Portal Legislativ

(1), alin.

(2)și alin.

(3)din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, obiecție formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. ...

1. Cu Adresa nr. 516 din 19 iunie 2018, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a trimis Curții Constituționale Hotărârea nr. 7 din 19 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a sesizat instanța constituțională cu obiecția de neconstituționalitate, care a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 4741 din 20 iunie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 945A/
2. ...
3. În motivarea sesizării de neconstituționalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, formulează critici de neconstituționalitate intrinsecă prin raportare la prevederile art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componentele sale referitoare la calitatea legii și la principiul securității raporturilor juridice, precum și la art. 147 alin.

(4)privind efectele deciziilor Curții Constituționale. ... 4. Astfel, autorul obiecției susține că dispozițiile art. I pct. 243, cu referire la art. 438 alin. (1^1)-(1^2) din Codul de procedură penală, contravin prevederilor art. 1 alin.

(5)din Constituție, din perspectiva sistematizării și a coerenței legislației. Astfel, în concepția Codului de procedură penală, recursul în casație constituie o cale extraordinară de atac, însă, prin introducerea alin. (1^1) și alin. (1^2), legiuitorul îl transformă într-o veritabilă cale ordinară de atac, prin intermediul căreia se repun în discuție hotărârile penale definitive pronunțate de instanțele de apel. Or, această modificare generează incoerență în sistemul căilor de atac reglementate în legea de procedură penală, creează suprapuneri între căile ordinare de atac și căile extraordinare de atac și elimină granița dintre acestea, încălcând art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta referitoare la calitatea legii. În plus, introducerea cazului de recurs în casație, prevăzut în art. 438 alin. (1^1) pct. 4, care se referă la eroarea gravă de fapt, intră în contradicție cu esența recursului în casație, de cale extraordinară de atac prin care se verifică exclusiv legalitatea hotărârilor penale definitive și cu scopul acestei căi extraordinare de atac. ... 5. Din perspectiva clarității, a preciziei și a previzibilității, dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu întrunesc exigențele prevăzute de art. 1 alin.

(5)din Constituție. Astfel, din cuprinsul art. 4 alin.

(3)din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 4, nu rezultă cu claritate dacă aceste dispoziții sunt incidente numai în cazul furnizării de informații către public sau sunt incidente inclusiv în cazul furnizării de informații privind faptele și persoanele la care se referă procedurile judiciare între autoritățile publice, în cadrul procedurilor judiciare; formularea „alte modalități de natură a induce în percepția publică“, utilizată în cuprinsul art. 4 alin.

(6)din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 4, nu permite stabilirea exactă a sferei de aplicare a interdicției privind prezentarea publică a persoanelor suspectate de săvârșirea unor infracțiuni; art. 40 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 24, nu stabilește structura sau formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează recursul împotriva hotărârilor prin care completele de 5 judecători resping cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate, nu reglementează recursul împotriva hotărârilor prin care Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție respinge cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate și nici formațiunea de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție care soluționează recursul în această ipoteză și nu reglementează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursul împotriva hotărârilor prin care curțile de apel resping cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate; în cuprinsul art. 145^1 alin.

(2)din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 76, se face referire la infracțiunile prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism, act abrogat prin Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, împrejurare ce contravine prevederilor art. 1 alin.

(5)din Constituție, iar teza finală a art. 145^2 alin.

(2)din Codul de procedură penală, în partea care privește interzicerea și pedepsirea extinderii situațiilor pentru care pot fi obținute mandate de siguranță națională prin orice acte normative, încalcă art. 61 alin.

(1)și art. 72 alin.

(1)din Constituție, nici dispozițiile Codului de procedură penală și nici dispozițiile cuprinse în alte legi neputând interzice Parlamentului să legifereze, sub sancțiunea incriminării votului, indiferent de obiectul de reglementare a legii; modificările legislative operate în cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin.

(4)din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 104, și în cuprinsul art. 178 alin.

(5)din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 112, prin diversitatea terminologiei utilizate - „experți autorizați sau recunoscuți din țară sau din străinătate“, „expert independent autorizat“, „expert parte“ -, și lipsa de definire a termenilor, generează incoerențe incompatibile cu exigențele de calitate a legii în reglementarea expertizei; modificările operate în cuprinsul art. 211 alin.

(2)și al art. 214 alin.

(1)din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 121 și pct. 123, intră în contradicție cu modificările operate în cuprinsul art. 215^1 alin.

(7)din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 126, generând incoerențe care conduc la imposibilitatea stabilirii duratei controlului judiciar, contrar standardelor privind calitatea legii în materia măsurilor preventive; completarea dispozițiilor art. 220 alin.

(1)din Codul de procedură penală, realizată prin art. I pct. 133, în sensul că instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, „dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate“, se întemeiază pe o confuzie care conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor menționate, întrucât acestea nu reglementează situația inculpatului care a fost anterior arestat preventiv sau la domiciliu, astfel încât nu se poate pune problema verificării existenței unor temeiuri noi; art. 223 alin.

(2)din Codul de procedură penală, în forma modificată prin art. I pct. 139, nu întrunește exigențele de claritate, precizie și previzibilitate rezultate din jurisprudența Curții Constituționale referitoare la calitatea legii în materia arestării preventive, întrucât nu se înțelege dacă expresia „comise prin amenințare“ se referă numai la infracțiunea de piraterie sau la întreaga serie de infracțiuni enumerate anterior, referirea la infracțiunile de „terorism și care vizează acte de terorism“ este o formulare pe baza căreia nu se poate stabili, cu exactitate, care sunt infracțiunile pentru care se poate dispune măsura arestării preventive, referirea la infracțiunea de furt nu lămurește dacă arestarea preventivă poate fi dispusă numai în cazul infracțiunii de furt sau poate fi dispusă și în cazul infracțiunii de furt calificat, referirea la infracțiunile privind „traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile“ include atât traficul de persoane, cât și proxenetismul, ceea ce creează un paralelism legislativ, sintagma „nerespectarea regimului materialelor nucleare“ este o formulare pe baza căreia nu se poate stabili, cu claritate, dacă legiuitorul a inclus în aria infracțiunilor pentru care se poate dispune arestarea preventivă numai „nerespectarea regimului materialelor nucleare“ sau și „nerespectarea regimului altor materii radioactive“, fapte incriminate în art. 345 din Codul penal, referirea la infracțiuni comise „cu violență“ nu permite identificarea, în mod exact, a sferei infracțiunilor pentru care se poate dispune măsura arestării preventive; dispozițiile art. 250^1 alin.

(1)și alin.

(2)din Codul de procedură penală, în forma modificată prin art. I pct. 158, prin introducerea contestației împotriva sentințelor prin care instanțele au luat o măsură asigurătorie, creează un paralelism legislativ în raport cu dispozițiile art. 409 din Codul de procedură penală, care nu au fost modificate; dispozițiile art. 318 alin. (15^1) și alin.

(16)din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 204 și pct. 205, se referă la încheierea prin care se pronunță „soluția de desființare a soluției de renunțare la urmărirea penală și de începere a judecății“, nerezultând cu claritate dacă, în ipoteza în care s-a pronunțat această soluție, procesul parcurge sau nu etapa „verificărilor prealabile la judecata în primă instanță“, prevăzută de dispozițiile art. 370^1-370^4 din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 227 din legea supusă controlului. În cazul în care voința legiuitorului este aceea de a nu se parcurge etapa „verificărilor prealabile la judecata în primă instanță“ după pronunțarea „soluției de desființare a soluției de renunțare la urmărirea penală și de începere a judecății“, reglementarea cuprinsă în art. 318 din Codul de procedură penală, în forma modificată, în partea care privește posibilitatea de a se dispune începerea judecății în cadrul procedurii de „renunțare la urmărirea penală“, încalcă art. 16 alin.

(1)din Constituție referitor la principiul egalității în drepturi, determinată de diferența dintre garanțiile procedurale asigurate inculpatului în cele două proceduri; dispozițiile art. 341 alin.

(6)lit. c) din Codul de procedură penală, în forma modificată prin art. I pct. 219, nu reglementează soluția pe care o pronunță instanța ca urmare a admiterii plângerii; art. 406 alin.

(2)din Codul de procedură penală, modificat prin art. I pct. 235, se referă la „membrii completului care au participat la administrarea probelor și judecata în fond“, neputându-se stabili, cu claritate, semnificația atribuită de legiuitor distincției dintre „administrarea probelor“ și „judecata în fond“; dispozițiile art. 438 din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 243, cât privește alin. (1^1) pct. 4, care se referă la „eroarea gravă de fapt“, intră în contradicție cu dispozițiile art. 447 din cod, nemodificate, în temeiul cărora instanța care soluționează recursul în casație are obligația de a se pronunța asupra cazurilor de recurs în casație, „verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate“; dispozițiile art. 438 alin. (1^2) din Codul de procedură penală nu răspund exigențelor de claritate și precizie, întrucât prima teză a normei se referă la hotărârile definitive pronunțate „în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept“, iar teza a doua, în contradicție cu prima, se referă la „cauze similare“, sintagmă care nu oferă niciun criteriu pe baza căruia să se poată stabili caracterul similar al cauzelor și, implicit, incidența cazului de recurs în casație; dispozițiile art. 438 alin. (1^3) din Codul de procedură penală stabilesc obligația instanței care soluționează recursul în casație de a verifica hotărârile atacate sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute în art. 438, intrând în contradicție cu dispozițiile art. 447 din Codul de procedură penală, nemodificate, în temeiul cărora instanța care soluționează recursul în casație are obligația de a se pronunța asupra tuturor cazurilor de recurs în casație „invocate prin cerere de procuror sau de părți“; dispozițiile art. 438 alin. (1^4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „recursul în casație în favoarea inculpatului poate fi declarat oricând“, intră în contradicție cu dispozițiile art. 435 din cod, nemodificate, în temeiul cărora „recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel“; prin art. I pct. 245, legiuitorul a introdus un nou caz de revizuire, prevăzut în art. 453 alin.

(1)lit. h) din Codul de procedură penală, care creează un paralelism legislativ în raport cu dispozițiile art. 465 din cod, care reglementează „revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului“, paralelism legislativ care generează incoerențe incompatibile cu standardele privind calitatea legii consacrate în jurisprudența Curții Constituționale; prin art. I pct. 245, legiuitorul a introdus un nou caz de revizuire, prevăzut în art. 453 alin.

(1)lit. i) din Codul de procedură penală, fără a opera corelarea necesară cu dispozițiile art. 457 din cod; art. 538 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 257, în materia „dreptului la repararea pagubei în caz de eroare judiciară“, nu stabilește cu claritate care sunt măsurile adoptate de instanță, apte să plaseze persoana „în aceeași poziție în care s-ar afla dacă nu s-ar fi produs încălcarea drepturilor sale“, și nici dacă legiuitorul se referă la măsurile prin care se realizează repararea pagubei, reglementate în art. 540 din cod, sau la alte tipuri de măsuri, pe care însă nu le-a reglementat; art. 539 alin.

(3)din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 259, intră în contradicție cu obiectul de reglementare al art. 539, care se referă la „dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate“, atâta vreme cât, pe de o parte, luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate și luarea unei măsuri asigurătorii nu echivalează cu privarea de libertate, iar, pe de altă parte, privarea nelegală de libertate, stabilită, de exemplu, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, poate exista și în cazul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare și, invers, pronunțarea unei hotărâri de achitare nu conduce, în mod automat, la existența privării nelegale de libertate, întrucât condițiile în care se pronunță soluțiile prin care se rezolvă acțiunea penală sunt diferite de condițiile în care se dispun măsurile preventive privative de libertate; dispozițiile art. 598 alin.

(1)lit. d) din Codul de procedură penală, completate prin art. I pct. 266, creează, sub un prim aspect, un paralelism de reglementare în raport cu art. 595 din Codul de procedură penală, prin referirea la „legea penală mai favorabilă“, și, sub un al doilea aspect, se caracterizează prin imprecizie, întrucât fac referire la „o decizie a Curții Constituționale“, iar nu la o decizie de admitere pronunțată de Curtea Constituțională. ... 6. Din perspectiva corelării legislative, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, apreciază că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cuprinde o serie de dispoziții care intră în contradicție cu normele cuprinse în Codul de procedură penală și în alte legi, nemodificate, afectând atât aplicarea noilor dispoziții, cât și aplicarea normelor nemodificate de legiuitor și generând incoerențe incompatibile cu exigențele art. 1 alin.

(5)din Constituție. În acest sens, reglementarea sancțiunii nulității absolute în cuprinsul art. 10 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 9, și în art. 102 alin.

(2)din cod, modificat prin art. I pct. 51, nu este corelată cu dispozițiile art. 281 din cod, care constituie sediul materiei cu privire la nulitățile absolute și care nu au fost modificate și completate în mod corespunzător; dispozițiile art. 110 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 56, care se referă la înregistrarea declarațiilor inculpatului cu mijloace tehnice audio, la cerere, intră în contradicție cu dispozițiile art. 13 alin.

(1)din Legea nr. 304/2004 privind organizarea juridică, nemodificate, care prevăd obligativitatea înregistrării prin mijloace tehnice video sau audio a ședințelor de judecată, inclusiv a ședințelor de judecată în care este audiat inculpatul; dispozițiile art. 181^1 alin.

(3)din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 113, care prevăd aplicabilitatea, în materia constatării, a unora dintre prevederile referitoare la expertiză, nu sunt corelate cu normele nemodificate care reglementează constatarea, generând incoerențe ce conduc la imposibilitatea aplicării normelor în materia constatării; soluția legislativă prevăzută în art. 305 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 193, care prevede obligația de a se dispune clasarea în termen de maximum 1 an de la data începerii urmăririi penale cu privire la faptă, dacă nu s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la persoană, nu este corelată nici cu dispozițiile art. 315 din Codul de procedură penală și nici cu dispozițiile cuprinse în Codul penal, care reglementează termenele de prescripție a răspunderii penale. ... 7. În raport cu art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta sa referitoare la principiul securității raporturilor juridice, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, formulează critici, astfel: cu privire la dispozițiile art. 453 alin.

(1)lit. g) din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 245, întrucât permit repunerea în discuție a hotărârilor penale definitive pentru un motiv care nu întrunește cerințele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și din jurisprudența Curții Constituționale. Nesemnarea hotărârii de condamnare de către judecătorul care a participat la soluționarea cauzei nu prezintă configurația unui „motiv substanțial și imperios“ care justifică derogarea de la principiul autorității de lucru judecat, în contextul în care dispozițiile art. 406 alin.

(4)din Codul de procedură penală prevăd că, în caz de împiedicare, președintele completului sau președintele instanței, după caz, poate semna hotărârea; cu privire la art. II alin.

(1), alin.

(2)și alin.

(3), întrucât consacră o soluție legislativă care permite exercitarea căilor extraordinare de atac, în forma reconfigurată prin legea nouă, împotriva hotărârilor penale definitive pronunțate anterior intrării în vigoare a legii noi. Criteriul ce trebuie luat în seamă și care ține de esența art. 15 alin.

(2)din Constituție, raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac, este data pronunțării hotărârii judecătorești. ... 8. În fine, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, formulează critici de neconstituționalitate, prin raportare la art. 147 alin.

(4)din Constituție, cu privire la art. I pct. 244, prin care legiuitorul a modificat dispozițiile art. 453 alin.

(1)lit. f) din Codul de procedură penală în mod contrar celor stabilite prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, prin care Curtea Constituțională a statuat că nereglementarea condiției ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin.

(4)din Constituție, determină o încălcare nepermisă a autorității de lucru judecat, o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării. Contrar deciziei Curții, legiuitorul a modificat dispozițiile art. 453 alin.

(1)lit.

1. f)din Codul de procedură penală în sensul eliminării condiției impuse prin actul instanței de contencios constituțional și a limitat cazul de revizuire la decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare, excluzând din sfera de aplicare a cazului de revizuire deciziile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate privind celelalte norme penale și normele de procedură penală. Tot cu încălcarea considerentului 34 din Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 a fost introdus și noul caz de recurs în casație prin art. I pct. 243, care vizează art. 438 alin. (1^2) din Codul de procedură penală, referitor la atacarea prin intermediul acestei căi extraordinare de atac a hotărârilor penale definitive, în situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauze similare. Mutatis mutandis, nereglementarea condiției ca hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului să fi fost pronunțată în cauză determină o încălcare a autorității de lucru judecat și o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice. ... 9. Cu Adresa nr. 2/6195 din 21 iunie 2018, secretarul general al Camerei Deputaților a trimis Curții Constituționale sesizarea formulată de un număr de 94 de deputați aparținând grupurilor parlamentare al Partidului Național Liberal și al Uniunii Salvați România privind neconstituționalitatea dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. ... 10. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit.
2. a)din Constituție și al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 4854 din 22 iunie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 961A/2018. ... 11. În motivarea sesizării de neconstituționalitate, autorii formulează atât critici de neconstituționalitate extrinsecă, cât și critici de neconstituționalitate intrinsecă. ... 12. Cu privire la criticile de neconstituționalitate extrinsecă, în analiza celor trei elemente descrise de Curtea Constituțională ca necesare pentru respectarea principiului bicameralismului, autorii identifică faptul că voința politică originară a autorilor inițiativei legislative a fost atât aceea de a proceda la modificarea normelor de procedură penală pentru a pune în acord aceste norme cu deciziile Curții Constituționale referitoare la neconstituționalitatea unor articole din Codul de procedură penală, cât și de a transpune în legislația națională două directive europene. În concordanță cu acest scop, autorii au intitulat propunerea legislativă „Propunere legislativă privind punerea în acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare, cu deciziile Curții Constituționale, Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, a Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, precum și a Deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului“. În desfășurarea procedurii parlamentare, camera de reflecție, Senatul României, a procedat la modificarea conținutului actului normativ, inclusiv a titlului, care a devenit „Proiect de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară“. Soluția a fost păstrată și de camera decizională, Camera Deputaților. Includerea modificărilor și completărilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în corpul legii care face obiectul sesizării de neconstituționalitate nu a fost avută în vedere de autorii inițiativei legislative, fiind opera exclusivă a corpului legiuitor care, fără a respecta procedura parlamentară, în sensul în care în aceeași perioadă de timp exista în dezbaterea Parlamentului o inițiativă distinctă de modificare și completare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a încălcat scopul pentru care a fost exercitat dreptul la inițiativă legislativă, forma finală a legii îndepărtându-se în mod radical de scopul său originar. ... 13. De asemenea, autorii sesizării susțin că legea, în forma trimisă la promulgare, conține un aport semnificativ cantitativ, dar mai ales calitativ al Camerei decizionale, Camera Deputaților, față de forma supusă dezbaterii Camerei de reflecție, Senatul României, respectiv au fost introduse în lege patru proceduri noi, cu impact major asupra procesului penal: art. 1 pct. 16, 34, 227 și 229. Oricare dintre acestea poate modifica situația procesuală a părților în cazul aplicării lor în procesul penal. De aceea, ele reprezintă reglementări de substanță, care se îndepărtează de concepția originară a legii și care îi conferă acesteia o altă configurație, fără ca acestea să fi fost dezbătute și de prima Cameră. O astfel de procedură echivalează cu eliminarea primei Camere, în calitate de prim-legiuitor sau prim-cititor al legii, și transformarea Parlamentului într-unul unicameral, cel puțin sub aspect funcțional. ... 14. În concluzie, autorii apreciază că este încălcat principiul bicameralismului, deoarece legea se îndepărtează de voința originară a autorilor inițiativei, are atât o formă cu un conținut semnificativ diferit, adoptată de Camera decizională față de forma adoptată de Camera de reflecție, cât și configurație semnificativ diferită sub aspect cantitativ, dar mai ales calitativ, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, fiind nesocotite dispozițiile art. 61 alin.

(2)și art. 75 din Constituție. ... 15. De asemenea, autorii susțin că legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 69 alin.

(2)din Regulamentul Camerei Deputaților, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin.

(5)din Constituție. Activitatea autorității legiuitoare este subsumată obligației respectării normelor, fiind reglementată prin regulamentele proprii de organizare și funcționare. Respectarea dispozițiilor regulamentare este fundamentală pentru buna desfășurare a activității de legiferare în România, astfel încât orice lege trebuie adoptată în condiții de deplină transparență, prin voința politică exprimată conform propriei conștiințe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Pentru formarea voinței politice a fiecărui membru al Parlamentului, regulamentele parlamentare și, în speță, Regulamentul Camerei Deputaților prevăd un termen de 5 zile de la data la care comisia de specialitate avizează prin raport legea până la dezbaterea acesteia în ședința Camerei Deputaților, conform art. 69 alin.

(2). Această dispoziție imperativă a fost încălcată cu privire la legea supusă controlului de constituționalitate, deoarece legea a fost avizată de comisia specială raportoare în data de 18 iunie 2018 și în aceeași zi a fost dezbătută și aprobată în ședința Camerei Deputaților. Aplicarea procedurii de dezbatere în ședința Camerei Deputaților în aceeași zi în care a fost avizată prin raport de comisia specială constituie o încălcare a Constituției, deoarece deputații care nu au fost membri ai comisiei nu au avut posibilitatea de a-și forma opinia asupra propunerii legislative, adoptată cu amendamente de comisia specială, aflându-se în situația de a exercita un mandat imperativ. Termenul de 5 zile prevăzut de art. 69 alin.

(2)din Regulamentul Camerei Deputaților este imperativ indiferent dacă este aplicată procedura ordinară de dezbatere sau procedura de urgență: „raportul va fi imprimat și difuzat deputaților cu cel puțin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților, în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaților este prima Cameră sesizată, și cu cel puțin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaților este Cameră decizională“. Întrucât aceste norme regulamentare nu au fost respectate, autorii sesizării susțin că legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin.

(4)coroborate cu art. 69 alin.

(2)din Constituție, ceea ce determină neconstituționalitatea legii, în ansamblul său. ... 16. Cu privire la criticile de neconstituționalitate intrinsecă, autorii sesizării susțin că art. I pct. 4, referitor la art. 4 alin.

(3)și alin.

(4)din Codul de procedură penală, nu transpune în mod fidel prevederile Directivei (UE) 2016/343 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, instituind o restricție asupra comunicărilor publice mult mai severă decât cea prevăzută în actul normativ european. Soluția normativă aleasă de legiuitor contravine prevederilor constituționale ale art. 30 alin.

(1)și alin.

(2)și art. 31 alin.

(1)și alin.

(2), referitoare la libertatea de exprimare și la dreptul la informație, întrucât textele constituționale nu permit limitarea dreptului publicului larg de a avea acces la informațiile referitoare la procedurile penale în desfășurare în maniera aleasă de legiuitor, întrucât, pe de o parte, art. 31 alin.

(1)din Legea fundamentală consacră dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public, fără a distinge dacă interesul public este prevăzut expres de lege sau nu, iar, pe de altă parte, măsura nu este proporțională cu situația care a determinat-o, astfel cum impune art. 53 alin.

(2)din Constituție. ... 17. Art. I pct. 4, referitor la art. 4 alin.

(6)din Codul de procedură penală, nu respectă exigențele de tehnică legislativă, care impun ca reglementările de același nivel și cu același obiect să se regăsească în același act normativ, întrucât măsurile vizând restricționarea libertății de mișcare a suspecților și a inculpaților, în vederea prevenirii săvârșirii de infracțiuni, împiedicării sustragerii de la judecată sau de la executarea pedepselor ori a măsurilor privative de libertate, precum și pentru protejarea vieții, integrității corporale și sănătății acestora, a personalului locului de deținere sau a oricăror altor persoane, fac obiectul de reglementare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Astfel, pentru a fi în acord cu principiul securității juridice, consacrat la art. 1 alin.

(5)din Constituție, norma criticată ar fi trebuit să se regăsească în Legea nr. 254/2013, și nu în Codul de procedură penală. De asemenea, art. 4 alin.

(6)nu respectă exigențele principiului statului de drept, consacrat la art. 1 alin.

(3)din Constituție, care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional [...] cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ (Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016). Astfel, interzicerea absolută a prezentării în public a persoanelor suspectate de săvârșirea unor infracțiuni cu aplicarea de măsuri de constrângere, precum purtarea de cătușe sau alte mijloace de imobilizare, creează o stare de pericol asupra unor valori constituționale, precum viața, integritatea fizică și psihică, proprietatea privată sau inviolabilitatea domiciliului. ... 18. Cu privire la art. I pct. 5, referitor la art. 8 alin.

(2)din Codul de procedură penală, autorii obiecției susțin că dispozițiile privind repartizarea aleatorie a cauzelor către judecători și procurori nu au natura unor norme procesual penale, ci țin de organizarea judiciară, astfel că acestea ar fi trebuit cuprinse în legislația specifică, respectiv în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar nu în Codul de procedură penală, fapt care atrage încălcarea principiului securității juridice, consacrat la art. 1 alin.

(5)din Constituție. De asemenea, introducerea principiului repartizării aleatorii a cauzelor inclusiv în privința procurorilor nu se justifică, mai ales în contextul actual al diversificării fenomenului infracțional, care implică necesitatea de specializare a organelor de urmărire penală, astfel că ignorarea specializării avute de către procurori drept criteriu în funcție de care să se realizeze repartizarea cauzelor constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat la art. 23 alin.

(1)din Constituție, și a principiului controlului ierarhic, statuat la art. 132 alin.

(1)din Constituție. ...

1. Art. I pct. 6, referitor la art. 10 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, care prevede introducerea unor limite minime de timp pentru pregătirea apărării, de 3 zile, respectiv de 6 ore pentru luarea sau judecarea măsurilor preventive, este arbitrar și contrar jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind de natură a afecta durata rezonabilă a procedurii. ...
2. În ceea ce privește art. I pct. 7, care introduce art. 10 alin. (4^1) în Codul de procedură penală, se arată că prin folosirea sintagmei „în nicio fază a procesului penal“ legiuitorului îi scapă înțelesul și importanța fazei de executare din cadrul procesului penal, precum și consecințele nefavorabile care vor fi atrase asupra inculpatului. Astfel, în cadrul individualizării judiciare a executării pedepsei sub forma suspendării sub supraveghere sau în cazul amânării aplicării pedepsei, declarația inculpatului în sensul de a fi de acord cu prestarea unei munci în folosul comunității este o condiție imperativă pentru aplicarea lor, „tăcerea inculpatului“ având drept consecință condamnarea cu executarea pedepsei în regim de detenție. De asemenea, textul de lege este neclar și lipsit de rigoare juridică în faza de executare a procesului penal, când declarațiile persoanei condamnate sau invocarea dreptului la tăcere nu mai reprezintă garanții procesuale în contextul art. 6 din Convenția privind dreptul la un proces echitabil, având în vedere că prezumția de nevinovăție a fost răsturnată printr-o soluție de condamnare definitivă. ...
3. Art. I pct. 8, referitor la art. 10 alin.

(5)din Codul de procedură penală, care conține sintagma „respectarea principiului egalității de arme“, în contextul în care art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare, iar egalitatea de arme este o componentă a dreptului la un proces echitabil și nu a dreptului la apărare, nu este previzibil, nefiind clar și precis care este obiectul reglementării. ... 22. Art. I pct. 9, care introduce art. 10 alin. (5^1) în Codul de procedură penală, nu respectă exigențele de tehnică legislativă, încălcările care atrag sancțiunea nulității absolute fiind prevăzute în mod limitativ la art. 281 alin.

(1)din Codul de procedură penală, astfel că dispoziția criticată ar fi trebuit inclusă în cuprinsul acestei dispoziții. Mai mult, dispoziția este neclară sub aspectul termenului până la care nulitatea absolută poate fi invocată, art. 281 alin.

(3)și alin.

(4)stabilind două termene-limită diferite, în funcție de cauza de nulitate incidentă. Autorii consideră că o eventuală interpretare în sensul că încălcarea garanțiilor procesuale prevăzute la art. 10 ar putea conduce la posibilitatea invocării nulității absolute în orice stadiu al procesului ar contraveni principiului securității raporturilor juridice și al termenului rezonabil de soluționare a procesului. În fine, textul nu este suficient de clar pentru a fi aplicat, având în vedere că art. 10 din cod cuprinde dispoziții largi, de principiu. ... 23. Art. I pct. 16, care modifică art. 25 alin.

(4)din Codul de procedură penală, prin instituirea unor efecte diferite hotărârilor judecătorești cu privire la latura civilă a cauzei pronunțate de instanța penală față de cele pronunțate de instanța civilă, nu are nicio justificare, reglementarea fiind de natură a nega autoritatea de lucru judecat a celor dintâi. În plus, sintagma „dispozițiile instanței penale cu privire la latura civilă“ este ambiguă, nefiind clar dacă legiuitorul a dorit să se refere exclusiv la efectele hotărârii prin care s-a soluționat latura civilă sau la orice măsură dispusă în cursul procesului afectată acțiunii civile exercitate în procesul penal. ...

1. Art. I pct. 18, referitor la art. 31 din Codul de procedură penală, nu îndeplinește cerințele de calitate, norma putând fi interpretată în sensul că asistența/reprezentarea este obligatorie necircumstanțiat, în toate cauzele penale și cu privire la toți subiecții procesuali, inclusiv martori, experți, interpreți, agenți procedurali. ...
2. În ceea ce privește art. I pct. 25, care modifică art. 47 din Codul de procedură penală, se arată că legiuitorul, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părțile implicate, în componenta referitoare la termenul rezonabil, extinde inexplicabil sfera și sancțiunea nulității, prezumând în mod absolut că o instanță superioară sau un organ de urmărire penală superior celui competent să soluționeze cauza ar fi „necompetent“ profesional să participe la dezlegarea ei. De altfel, privitor la necompetența parchetelor, în cuprinsul Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea Constituțională a precizat, în paragraful 48, că nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competența unui parchet ierarhic superior, confirmând astfel că numai necompetența organelor judiciare inferioare celor competente potrivit legii poate constitui motiv de nulitate absolută. ...
3. Prin art. I pct. 29, referitor la art. 61 alin.

(1)din Codul de procedură penală, legiuitorul acordă competența să identifice probe și să dea valoarea probatorie unui alt organ decât cel judiciar, potrivit art. 103 din cod, respectiv organelor de constatare. Organele de constatare nu sunt organe judiciare, dimpotrivă, agentul constatator având aptitudinea de a fi audiat în calitate de martor. Or, competența organului de constatare nu poate fi extinsă decât cu încălcarea art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta referitoare la claritatea legii, și a art. 21 alin.

(3)din Constituție, referitor la dreptul la un proces echitabil. ... 27. În ceea ce privește art. I pct. 30, care modifică art. 64 alin.

(4)și alin.

(5)din Codul de procedură penală, autorii obiecției susțin că legiuitorul nu este consecvent cu privire la competența judecătorului raportat la dispozițiile art. 549^1 din Codul de procedură penală cu referire la art. 318 și art. 327 alin.

(1)lit. b) din cod. Procedura specială prevăzută de art. 549^1 din cod are ca situație premisă definitivarea procesului penal în faza de urmărire penală prin adoptarea unei soluții de clasare sau, după caz, de renunțare la urmărirea penală. Într-o atare situație, o judecată în fond nu mai este posibilă, astfel încât judecătorul, care s-a pronunțat anterior cu privire la confiscarea sau desființarea unui înscris, să aibă posibilitatea de a mai fi învestit ulterior cu soluționarea pe fond a aceleiași cauze penale. ... 28. Art. I pct. 39, care modifică art. 77 din Codul de procedură penală, dispoziții care definesc, cu caracter de principiu, calitatea de suspect, nu se coroborează cu dispozițiile art. 305 din Codul de procedură penală, în forma propusă spre modificare. Astfel, deși legiuitorul optează pentru creșterea standardului de probă în privința dobândirii calității de suspect, cu înlăturarea nejustificată a aprecierii organului de urmărire penală cu privire la formarea convingerii în sensul existenței unei bănuieli rezonabile, în cuprinsul dispozițiilor art. 305 din cod, propuse spre modificare, nu este relevat cum vor fi apreciate, calificate audierile persoanelor indicate în plângere sau în denunț. Procedând în acest mod, pe de o parte, legiuitorul nu realizează o analiză coroborată a textelor de lege și creează o interpretare lacunară și imprevizibilă și, pe de altă parte, împiedică efectiv dreptul de acces la instanță a persoanei vătămate, prin modalitatea imprecisă în care se va desfășura procesul penal. Prin urmare, textul încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta referitoare la calitatea legii, și art. 21 alin.

(1)din Constituție, referitor la accesul liber la justiție. ... 29. Art. I pct. 40, referitor la art. 81 alin.

(1)lit. d) din Codul de procedură penală, introduce un termen cu totul arbitrar în care persoana vătămată trebuie să fie informată cu privire la stadiul urmăririi penale. Astfel, cu cât minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea cercetată este mai mare, cu atât mai mare va fi termenul maxim în care persoana vătămată va trebui informată cu privire la stadiul urmăririi penale. De asemenea, dispoziția este inaplicabilă în situația în care pedeapsa prevăzută de lege este amenda. Așadar, art. 81 alin.

(1)lit. d) contravine principiului egalității în fața legii, consacrat la art. 16 din Constituție, precum și principiului securității juridice, prevăzut la art. 1 alin.

(5)din Constituție. ... 30. Art. I pct. 40, referitor la art. 81 alin.

(1)lit. g^2) din Codul de procedură penală, respectiv sintagma „în cazul persoanelor care aparțin unei minorități naționale comunicarea se realizează în limba maternă“, încalcă principiul egalității în fața legii, consacrat în art. 16 alin.

(1)și alin.

(2)din Constituție, prin faptul că se creează premisele excluderii persoanei vătămate care aparține unei minorități naționale de la dreptul de a i se comunica soluția de netrimitere în judecată într-o limbă pe care o înțelege, având în vedere că apartenența la o minoritate națională nu implică per se și cunoașterea limbii materne. ... 31. Art. I pct. 41, referitor la art. 83 lit. b) din Codul de procedură penală, dă dreptul suspectului și inculpatului să asiste la audierile celorlalte persoane, împrejurare care va îngreuna efectuarea urmăririi penale, având în vedere că în numeroase situații persoanele audiate vor fi intimidate de prezența autorului infracțiunii. Se instituie astfel un drept nejustificat, în favoarea infractorilor, de natură a dezechilibra caracterul echitabil al procesului, afectând totodată dreptul cetățenilor la un sistem de justiție funcțional. Această dispoziție nou-introdusă încalcă prevederile art. 21 alin.

(3), art. 124 alin.

(2)și art. 148 alin.

(2)din Constituție, cu referire la Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului. ... 32. Art. I pct. 47, care modifică art. 92 alin.

(2)din Codul de procedură penală, instituind posibilitatea inculpatului de a participa la audierea martorilor și a victimelor infracțiunii, reglementează o măsură disproporționată în raport cu drepturile persoanei vătămate și dă naștere unei stări de pericol asupra unor valori constituționale, precum integritatea fizică și psihică, protejată de art. 22 alin.

(1)din Constituție, sau viața intimă, familială și privată, protejată de art. 26 alin.

(1)din Constituție. Dispozițiile criticate încalcă și prevederile constituționale ale art. 1 alin.

(3)privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice și a siguranței publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituționale, între care se regăsesc integritatea fizică și psihică și viața intimă, familială și privată. Reglementarea legislativă încalcă Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și Consiliului și principiul securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea normei, întrucât noțiunea de „persoană amenințată sau protejată“ nu are o consacrare legală. ... 33. Art. I pct. 48, referitor la art. 94 alin.

(1)din Codul de procedură penală, prin modificarea tezei finale în sensul că „acest drept nu poate fi restrâns“ față de „nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv“, cum se prevede în prezent, stârnește confuzie, intrând în contradicție flagrantă cu alin.

(4)al aceluiași articol. ... 34. Cu privire la art. I pct. 48, referitor la art. 94 alin.

(4)din Codul de procedură penală, autorii sesizării arată că restricționarea consultării dosarului este o măsură strâns legată de interesul general al societății de apărare a ordinii de drept, astfel că sunt numeroase cazuri care justifică prelungirea perioadei în care se impune nedezvăluirea elementelor dosarului din considerente ce țin de buna desfășurare a urmăririi penale. Actuala reglementare conține garanții suficiente pentru a nu permite procurorilor să abuzeze de această posibilitate, sens în care măsura restricționării consultării dosarului este supusă contestației reglementate la art. 336 din Codul de procedură penală. Prin urmare, modificarea operată de legiuitor nu realizează un just echilibru între interesul suspectului/inculpatului și cel al societății, în general, încălcând principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părții interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, și principiul dreptății, consacrat de art. 1 alin.

(3)din Constituție ca o valoare supremă a statului de drept“, precum și dispozițiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin.

(1)din Constituție. ... 35. Art. I pct. 48, care modifică art. 94 alin.

(7)din Codul de procedură penală, nu respectă exigențele de tehnică legislativă, contravenind prevederilor art. 16 alin.

(1)și alin.

(2)din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, încălcările care atrag sancțiunea nulității absolute fiind prevăzute în mod limitativ la art. 281 alin.

(1)din Codul de procedură penală, astfel că dispoziția criticată ar fi trebuit inclusă în cuprinsul acestei dispoziții. De asemenea, se ignoră principiul independenței judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin.

(3)din Constituție, prin eliminarea dreptului acestora de a aprecia dacă într-o situație concretă s-a adus o vătămare esențială a drepturilor procesuale ale părților. ... 36. Art. I pct. 49, care introduce art. 97 alin.

(4)din Codul de procedură penală, respectiv sintagma „trebuie să poată fi verificate din punct de vedere al legalității obținerii lor și expertizate, în vederea stabilirii realității ori veridicității acestora“, nu respectă exigențele de claritate și previzibilitate ale legii, nerezultând dacă mijloacele de probă trebuie efectiv expertizate sau dacă este suficient ca instanța să constate că, dacă va fi necesar, ar putea fi expertizate. ... 37. Cu privire la art. I pct. 51, referitor la art. 102 alin.

(2)din Codul de procedură penală, autorii sesizării susțin că, potrivit art. 97 alin.

(1)din Codul de procedură penală, fiind un element de fapt, proba nu este susceptibilă de a fi lovită de nulitate, astfel că sintagma folosită de legiuitor este improprie și contrară principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii. De asemenea, dispoziția introduce un paralelism legislativ, având în vedere că încălcările care atrag sancțiunea nulității absolute sunt prevăzute în mod limitativ la art. 281 alin.

(1)din Codul de procedură penală, și contravine principiului statului de drept, consacrat la art. 1 alin.

(3)din Constituție, sens în care sunt amintite considerente reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009. ... 38. Art. I pct. 52, care modifică art. 103 alin.

(2)din Codul de procedură penală, înlocuind sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, care a fost preluată în dreptul continental din jurisdicțiile de common law, constituind, în prezent, un standard de probațiune pentru fundamentarea soluțiilor de condamnare larg răspândit, fiind utilizat inclusiv de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sintagma „dincolo de orice îndoială“, nu respectă exigențele de claritate și previzibilitate a legii, consacrate la art. 1 alin.

(5)din Constituție, înțelesul acesteia fiind greu de stabilit, în condițiile în care nu are o consacrare legală sau jurisprudențială, încălcând și prevederile art. 124 alin.

(1)din Constituție. ... 39. Art. I pct. 53, care introduce art. 103 alin.

(4)din Codul de procedură penală, nu respectă exigențele principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, întrucât circumstanțele sunt fapte sau împrejurări anterioare, concomitente sau ulterioare săvârșirii infracțiunii, privind persoana inculpatului, a victimei sau modul de săvârșire a faptei, care nu intră în conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel că sintagma „nu se poate dispune extinderea procesului penal în faza de judecată pentru alte [...] circumstanțe“ este neclară, fiind dificil de stabilit care a fost voința legiuitorului la redactarea normei. ... 40. Art. I pct. 55, care modifică art. 110 alin.

(1)din Codul de procedură penală, referitor la declarațiile suspectului sau ale inculpatului care se consemnează în scris, „întocmai și literal“, conține două cuvinte cu înțeles identic, astfel că se încalcă prevederile art. 8 din Legea nr. 24/2000, textul fiind imprevizibil în viitoarea sa aplicare. Pe de altă parte, obligația nou-introdusă, privitoare la procedura de consemnare, este imposibil de aplicat, deoarece consemnarea literală concomitentă a unei declarații poate fi făcută doar prin mijloacele specifice procedurii de stenodactilografiere, or, grefierul și organele de urmărire penală, singurele persoane legal îndreptățite să consemneze această declarație, nu au calificarea necesară pentru a stenodactilografia. De îndată ce legea de modificare va intra în vigoare, ca o consecință a acestei modificări legislative, desfășurarea activității în cadrul proceselor penale se va bloca, încălcându-se dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, prevăzut la art. 21 alin.

(3)din Constituție. ... 41. Art. I pct. 56, referitor la introducerea art. 110 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, și art. I pct. 57, care modifică art. 110 alin.

(5)din Codul de procedură penală, sunt două norme juridice care reglementează diferit aceeași procedură, încălcând art. 1 alin.

(5)din Constituție, sub aspectul cerințelor de calitate a legii. ... 42. Art. I pct. 61, referitor la art. 116 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, extinde dreptul la tăcere și cu privire la martori, deși atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și Directiva (UE) 2016/343 acordă acest drept exclusiv persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea de infracțiuni. În plus, Codul de procedură penală prevede deja garanții suficiente pentru ca declarațiile date de martor să nu fie folosite împotriva sa, astfel că unicul rezultat al noii reglementări va consta în îngreunarea semnificativă și nejustificată a obținerii de probe, și, pe cale de consecință, a aflării adevărului în cauză. Prin urmare, dispoziția criticată contravine exigențelor art. 1 alin.

(3)din Constituție, care înglobează principiul adevărului, ca valoare supremă a statului de drept, și care impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. ... 43. În ceea ce privește art. I pct. 64, referitor la art. 125 din Codul de procedură penală, prin condiționarea acordării statutului de martor amenințat de existența de probe sau indicii temeinice că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar fi puse în pericol, se creează un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale martorului și ale societății, în general. Astfel, art. 125 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin.

(3)privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice și a siguranței publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituționale. ... 44. Art. I pct. 68, pct. 81, pct. 83, pct. 84 și pct. 85, referitoare la art. 138 alin.

(12), art. 148 alin.

(1)lit. a), art. 150 alin.

(1)lit. a), art. 152 alin.

(1)lit. a) și art. 153 alin.

(1)lit. a) din Codul de procedură penală, prin modul mecanic în care legiuitorul a înțeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă“ cu „probe“ sau „indicii temeinice“, conduce la situații profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general. Autorii sesizării consideră că sunt pe deplin aplicabile considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, respectiv că „prin eliminarea posibilității de probațiune se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin.

(1)din Constituție, ca și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.“ ... 45. Cu privire la art. I pct. 69, referitor la art. 139 alin.

(1)lit. a) din Codul de procedură penală, autorii sesizării arată că supravegherea tehnică include procedee probatorii care presupun ingerințe în dreptul la viață privată a unei persoane, drept protejat de dispozițiile art. 26 și art. 28 din Constituție, însă legiuitorul, în reglementarea acestor mijloace probatorii intruzive, are obligația de a stabili un just echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de măsură, și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea. Or, condiționarea aplicării măsurii supravegherii tehnice de existența unor indicii temeinice, și nu doar a suspiciunii rezonabile, cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, ca în prezent, este de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general. Astfel, de cele mai multe ori, supravegherea tehnică este dispusă tocmai în vederea strângerii de probe și indicii temeinice care să fundamenteze punerea în mișcare a acțiunii penale. ... 46. În ceea ce privește art. I pct. 70 și pct. 71, care modifică art. 139 alin.

(3)și introduce alin. (3^1) din Codul de procedură penală, din coroborarea celor două alineate rezultă că nu vor constitui mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de subiecții procesuali principali, atunci când acestea nu privesc propriile convorbiri sau comunicări și nici nu sunt realizate în locuri publice și nici cele realizate de martori, chiar dacă privesc propriile convorbiri sau comunicări, dar care nu sunt realizate în locuri publice. Potrivit legii, o faptă se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă în condițiile prevăzute de art. 184 din Codul penal. Astfel, exempli gratia, înregistrarea realizată de un martor într-un loc neaccesibil publicului, de exemplu, domiciliul persoanei vătămate, nu va putea constitui mijloc de probă. Prin eliminarea posibilității de probațiune se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin.

(1)din Constituție, ca și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală. ... 47. Art. I pct. 72, referitor la art. 140 alin.

(2)din Codul de procedură penală, este neclar, impredictibil, din interpretarea gramaticală ar rezulta că este probată chiar existența infracțiunii, ceea ce este imposibil în etapa procesului penal în care dispozițiile criticate sunt aplicabile. ... 48. Art. I pct. 73, referitor la art. 143 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, care consacră interdicția de a utiliza convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate pentru probarea altor fapte decât cele care fac obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor pentru care s-a solicitat autorizarea de la judecătorul de drepturi și libertăți, creează un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general, încalcă principiul aflării adevărului, precum și dispozițiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin.

(1)din Constituție. ... 49. Art. I pct. 74, referitor la art. 145 alin.

(5)din Codul de procedură penală, încalcă dreptul la un proces echitabil, precum și principiul aflării adevărului, întrucât comunicarea este obligatorie, chiar dacă mai sunt încă incidente prevederile lit. a)-c) ale alin.

(4)al art. 145 din cod. ... 50. Art. I pct. 76, care introduce art. 145^1 alin.

(1)din Codul de procedură penală, limitează utilizarea informațiilor dobândite în baza unor mandate de supraveghere tehnică, în cazul de față a celor obținute în baza Legii nr. 51/1991, pentru probarea altor infracțiuni decât cele care au fundamentat obținerea mandatului. O astfel de reglementare încalcă principiul aflării adevărului, precum și dispozițiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin.

(1)din Constituție. De asemenea, art. 145^1 nu respectă exigențele de tehnică legislativă, întrucât mandatul de securitate națională face obiectul de reglementare a Legii nr. 51/1991, neavând natura unei instituții de drept procesual penal. Pe cale de consecință, dispoziția criticată contravine principiului securității juridice, consacrat la art. 1 alin.

(5)din Constituție, prin faptul că reglementează aceeași instituție în două acte normative distincte. ... 51. Art. I pct. 79, care abrogă art. 146^1 alin.

(5)din Codul de procedură penală, încalcă dreptul la integritatea fizică a persoanei, prevăzut de art. 22 alin.

(1)din Constituție, procurorul nemaiputând obține în condiții de urgență date privitoare la tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. ... 52. În ceea ce privește art. I pct. 89, referitor la art. 158 alin.

(2)lit. b) din Codul de procedură penală, autorii sesizării susțin că sintagma „indicii temeinice“ nu este definită în niciun act normativ în vigoare, nu este previzibilă, nefiind clar și precis care este obiectul reglementării. Proba este definită ca fiind un „element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal“. Indiciile temeinice erau, conform vechiului Cod de procedură penală, datele apte să genereze o presupunere rezonabilă. Interpretând logico-juridic această dispoziție, rezultatul ar fi indicarea probelor ori a indiciilor temeinice din care rezultă probe sau indicii temeinice. Așa fiind, norma a fost adoptată cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, dispozițiile legale încălcate fiind cele din art. 8 alin.

(4)din Legea nr. 24/2000, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 1 alin.

(5)din Constituția României. ... 53. Referitor la art. I pct. 91, care introduce art. 159 alin. (8^1) din Codul de procedură penală, se arată că, în foarte multe dintre situații, organul judiciar are date privind activitatea infracțională, neavând date privind particularitățile bunurilor sustrase. Prin reglementarea criticată, legiuitorul dă dovadă de un formalism nejustificat, de natură a împiedica aflarea adevărului în cauză. De asemenea, dispoziția introduce un paralelism legislativ, având în vedere că încălcările care atrag sancțiunea nulității absolute sunt prevăzute în mod limitativ la art. 281 alin.

(1)din Codul de procedură penală. În plus, dispoziția este neclară sub aspectul termenului până la care nulitatea absolută poate fi invocată, sens în care se semnalează că art. 281 alin.

(3)și alin.

(4)stabilesc două termene-limită diferite, în funcție de cauza de nulitate incidentă. O eventuală interpretare în sensul că încălcarea prevăzută la art. 159 alin. (8^1) ar putea conduce la posibilitatea invocării nulității absolute în orice stadiu al procesului ar contraveni principiului securității raporturilor juridice și al termenului rezonabil de soluționare a procesului. ... 54. Art. I pct. 93, care modifică art. 159 alin.

(14)lit.

1. b)și lit.
2. c)din Codul de procedură penală, în sensul că efectuarea unei percheziții domiciliare nu se poate face decât dacă există indicii temeinice în loc de suspiciune, așa cum este prevăzut actualmente, încalcă art. 22 alin.

(1)din Constituție, inviolabilitatea domiciliului fiind un drept ce pentru legiuitor apare ca fiind situat pe o treaptă superioară dreptului la viață și la integritate fizică. ... 55. Art. I pct. 95, referitor la art. 162 alin.

(4)din Codul de procedură penală, nu îndeplinește cerința de claritate a legii penale, deoarece nu tratează în niciun fel procedura mandatului de percheziție care s-ar obține ulterior restituirii obiectelor. Codul de procedură penală, în cadrul capitolului VI - Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri, reține ca principal motiv al percheziției obținerea de obiecte sau înscrisuri de la persoane în vederea probării unei infracțiuni. Prin urmare, în mod logic, legiuitorul a presupus că aceste obiecte sau înscrisuri nu se află deja în posesia organelor de urmărire penală, deoarece o astfel de ipoteză ar fi fost un nonsens. Or, în cazul textului modificat, nu se precizează o procedură prin care organele de urmărire penală să solicite mandat de percheziție pentru obiecte sau înscrisuri pe care le dețin deja. Prin urmare, reies două posibilități de interpretare a textului, ambele valabile: fie organele de urmărire penală cer autorizarea percheziției pentru obiectele sau înscrisurile pe care deja le dețin și astfel riscă respingerea cererii, fie organele de urmărire penală restituie obiectele sau înscrisurile pentru a putea face cererea de autorizare a percheziției, cu riscul ca deținătorul să le distrugă. Însăși existența celor două posibilități de interpretare arată neclaritatea textului modificat, text care nu conține nicio referință la procedura privind obiectele sau înscrisurile considerate de interes pentru organele de urmărire penală, dar care sunt deja în posesia acestora și nu au legătură cu cauza în cadrul căreia au fost obținute. ...

1. Textul adoptat nu asigură nici eficiența legii penale, deoarece, prin lacunele sale, permite distrugerea sau ascunderea bunurilor găsite la percheziție, dar pentru care, conform modificărilor Codului de procedură penală, este necesară obținerea unui nou mandat de percheziție. Astfel, deținătorii acestor obiecte vor lua cunoștință despre interesul organelor de urmărire penală în a le obține și, astfel atenționați, vor putea asigura dispariția obiectelor respective. O asemenea ipoteză face ineficientă instituția percheziției, dând șansa la acțiuni de distrugere sau ascundere a obiectelor sau a înscrisurilor vizate de organele de urmărire penală. ...
2. Art. I pct. 99, referitor la art. 168 alin. (15^1) din Codul de procedură penală, care consacră interdicția de a utiliza datele obținute în urma percheziției informatice pentru probarea altor fapte decât cele pentru care se efectuează urmărirea penală și pentru care a fost autorizată percheziția, creează un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului și cele ale persoanei vătămate și ale societății, în general. Or, o astfel de reglementare încalcă principiul aflării adevărului, dispozițiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin.

(1)din Constituție, precum și prevederile art. 21 alin.

(3)din Constituție. ... 58. Cu privire la art. I pct. 103, referitor la art. 171^1 din Codul de procedură penală, se arată că soluția normativă care consacră imposibilitatea de a folosi obiectele, înscrisurile sau datele informatice sau ridicate silit pentru dovedirea altor infracțiuni decât cele care fac obiectul dosarului în care au fost solicitate încalcă principiul aflării adevărului, precum și dispozițiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin.

(1)din Constituție. ... 59. Art. I pct. 107, referitor la art. 172 alin.

(2)din Codul de procedură penală, nu asigură eficiență și claritate legii penale, deoarece, prin instituirea sancțiunii eliminării din cauză a raportului de constatare în lipsa unei expertize, fără introducerea unei excepții pentru cazurile în care expertiza nu mai este posibilă din cauze obiective, poate conduce la eliminarea nejustificată a unor probe ce pot duce la aflarea adevărului într-o cauză penală. În practică, este cunoscut faptul că unele probe distrug obiectul asupra cărora au fost efectuate, prin natura tehnică a probelor respective. În aceste cazuri, conform noii prevederi penale, lipsa expertizei, deși cauzată de motive obiective, ar duce la eliminarea din cauză a raportului de constatare. Or, prevederea penală trebuie să fie suficient de clară și cuprinzătoare, astfel încât să asigure nevoia societății de a se afla adevărul în orice cauză penală, ori de câte ori este posibil, condiție pe care textul astfel modificat nu o îndeplinește, fiind profund lacunar. ... 60. Art. I pct. 109, referitor la art. 175 alin.

(1)din Codul de procedură penală, prin acordarea posibilității expertului de a refuza efectuarea expertizei din motive pur subiective, respectiv deoarece acesta consideră că nu are competența științifică și facilitățile necesare, are rolul de a lungi durata cauzelor penale. Posibilitatea expertului ca, după ce a fost contactat pentru a efectua expertiza, să poată refuza lucrarea este susceptibilă de a adăuga timp nejustificat la soluționarea dosarelor, dar și de a genera anumite preferințe între experți, afectându-le imparțialitatea. O astfel de prevedere încalcă dreptul justițiabilului la un proces echitabil și desfășurat într-un termen rezonabil. ... 61. Art. I pct. 120, referitor la art. 209 alin.

(11)din Codul de procedură penală, este lipsit de claritate, deoarece nu prevede dacă, în eventualitatea lipsei oricăror documente din interiorul materialului probator înmânat odată cu ordonanța prevăzută la art. 209 alin.

(10)din cod, este atrasă nulitatea ordonanței sau se consideră neefectuată procedura înmânării acesteia, cu toate consecințele legale de rigoare. Măsura obligării de către legiuitor a înmânării întregului material probator administrat este excesivă, deoarece implică un mare efort logistic. Or, amestecarea unor operațiuni logistice de copiere și îndosariere a materialului probator, operațiuni care erau posibile și în varianta actuală a Codului de procedură penală, dar în a cărui redactare nu aveau consecințe procedurale, aduce neclaritate legii penale mai ales în condițiile netratării distincte a efectelor unor eventuale omisiuni, din cauze obiective, a înmânării copiilor de pe materialul probator, și poate conduce la tergiversarea procesului penal. ... 62. Art. I pct. 121 și pct. 123, care modifică art. 211 alin.

(1)și alin.

(2), respectiv art. 214 alin.

(1)din Codul de procedură penală, conține dispoziții vădit contradictorii cu art. I pct. 126, care modifică art. 215^1 alin.

(7)și alin.

(8)din Codul de procedură penală, incompatibile cu cerințele calitative pe care trebuie să le îndeplinească orice act normativ. ...

1. În ceea ce privește dispozițiile art. I pct. 130, referitor la art. 218 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, nu se poate stabili cu certitudine care sunt condițiile necesar a fi îndeplinite pentru a se putea dispune măsura arestului la domiciliu. Astfel, exempli gratia, una dintre condițiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a justifica măsura este ca pe baza „altor împrejurări“ privitoare la persoana inculpatului să se constate că privarea de libertate este absolut necesară. În plus, dispoziția este aproape imposibil de aplicat și prin raportare la cerința îndeplinirii cumulative a condițiilor enumerate, astfel că, pentru a justifica măsura, trebuie stabilit faptul că privarea de libertate este absolut necesară prin raportare la fiecare dintre circumstanțele prevăzute, respectiv evaluarea gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului, a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia. Pe cale de consecință, art. 218 alin. (1^1) încalcă principiul securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii. ...
2. Art. I pct. 133, referitor la art. 220 alin.

(1)din Codul de procedură penală, prin introducerea sintagmei „dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate“, conduce la inaplicabilitatea măsurii, întrucât art. 220 alin.

(1)nu reglementează situația inculpatului care a fost supus anterior unei măsuri preventive privative de libertate, această ipoteză regăsindu-se la art. 220 alin.

(5)din Codul de procedură penală. Prin urmare, norma contravine principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii. ... 65. Art. I pct. 139, referitor la art. 223 alin.

(2)din Codul de procedură penală, prin înlăturarea din enumerarea expresă a unor infracțiuni deosebit de grave, precum, de exemplu, spălarea banilor, infracțiunile săvârșite prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau evaziune fiscală, precum și prin eliminarea posibilității luării măsurii arestului preventiv pentru infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, prin care, de asemenea, se înlătură infracțiuni de o gravitate ridicată din sfera de incidență a măsurii arestului preventiv (șantajul calificat, abuzul în serviciu, divulgarea informațiilor secrete de stat, falsificarea de monede, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit ș.a.), creează o stare de pericol asupra unor valori constituționale, precum viața, integritatea fizică și psihică, proprietatea privată sau inviolabilitatea domiciliului. Prin urmare, dispoziția criticată nu realizează un just echilibru între interesul suspectului/inculpatului și cel al societății, în general, contrar jurisprudenței Curții Constituționale, care a reținut în Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015 că „în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancțiune, și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea“, cu consecința încălcării art. 1 alin.

(3)din Constituție, privitor la statul de drept. ... 66. Art. I pct. 140, referitor la art. 223 alin.

(3)din Codul de procedură penală, prin folosirea sintagmelor „pericol concret“ și „pericol abstract“ pentru clasificarea infracțiunilor de pericol - infracțiuni de pericol concret și infracțiuni de pericol abstract, instituie o normă neclară și improprie, contrară principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea normei. ... 67. Cu privire la art. I pct. 154, referitor la art. 249 alin.

(4)din Codul de procedură penală, autorii sesizării arată că, pentru a se putea dispune măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse, s-a introdus condiția suplimentară de a exista probe sau indicii temeinice că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale. Această completare intră în contradicție cu art. 112 din Codul penal, care reglementează confiscarea specială și care nu vizează doar bunurile obținute din infracțiuni, ci și bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală. De asemenea, această completare intră în contradicție și cu art. 5 din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, care trebuie transpusă în legislația internă. Potrivit standardelor impuse de această Directivă nu trebuie ca intima convingere a judecătorului, potrivit căreia aceste bunuri provin din activități infracționale, să decurgă exclusiv din probe sau indicii temeinice, judecătorul putând să tragă această concluzie și din disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei cercetate. Prin urmare, norma criticată contravine art. 1 alin.

(5)și art. 21 alin.

(3)din Constituție. ... 68. Cu privire la art. I pct. 172, referitor la art. 265 alin.

(13)și alin.

(14)din Codul de procedură penală, autorii obiecției susțin că, prin introducerea acestor alineate, norma devine incompatibilă cu scopul instituției mandatului de aducere, încălcând art. 1 alin.

(5)și art. 21 alin.

(3)din Constituție. Scopul principal al acestei măsuri este de a aduce persoana în fața organului judiciar pentru a fi ascultată sau pentru efectuarea unui act de urmărire penală. Cele două alineate deturnează instituția mandatului de aducere de la finalitatea sa și o transformă într-o etapă de aducere la cunoștință a învinuirii, deși această etapă se realizează ulterior, înaintea primei audieri. Potrivit art. 265 alin.

(8)din Codul de procedură penală, mandatul de aducere cuprinde suficiente date astfel încât persoana supusă acestei măsuri să poată avea cunoștință despre motivul conducerii în fața organului judiciar, iar procedura aducerii la cunoștință a calității de suspect este reglementată de art. 307 din Codul de procedură penală. ... 69. Art. I pct. 179, referitor la art. 276 alin. (5^1) din Codul de procedură penală, intră în conflict cu prevederile art. 276 alin.

(5). Or, existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea principiului securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin.

(3)din Legea fundamentală. În al doilea rând, art. 276 alin. (5^1) contravine art. 52 alin.

(3)din Constituție, potrivit căruia „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare“. Astfel, textul extinde răspunderea patrimonială a statului în mod nepermis, în lipsa existenței erorii judiciare. ... 70. Art. I pct. 181, referitor la art. 281 alin.

(1)lit. b) din Codul de procedură penală, contravine art. 1 alin.

(5), art. 21 alin.

(3)și art. 132 alin.

(1)din Constituție, întrucât nulitatea actelor efectuate de un organ de urmărire superior într-o cauză de competența unui organ de urmărire penală inferior este nejustificată față de principiul controlului ierarhic în baza căruia își desfășoară activitatea procurorii, și art. 302 din Codul de procedură penală, care permite organului superior să efectueze acte de competența organului de urmărire penală inferior. ... 71. Art. I pct. 189, referitor la art. 290 alin.

(1)din Codul de procedură penală, care limitează temporal beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă ca urmare a depunerii unui denunț, duce la descurajarea persoanelor care au cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni de a sesiza organele judiciare, fapt care încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părții interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, și principiul dreptății, consacrat de art. 1 alin.

(3)din Constituție ca o valoare supremă a statului de drept“ (Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009). ... 72. Art. I pct. 190, referitor la art. 292 alin.

(2)din Codul de procedură penală, răstoarnă ierarhia constituțională, prin aplicarea textului ajungându-se ca organul de cercetare penală al poliției judiciare să dea dispoziții procurorului, repartizându-i cauze spre soluționare. Reglementarea nu este previzibilă, nefiind clar și precis care este obiectul acesteia. Din analiza textului rezultă că este posibilă repartizarea cauzei către procuror, de către organele de poliție, anterior înregistrării cauzei la parchet. Norma a fost adoptată cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, dispozițiile legale încălcate fiind cele din art. 8 alin.

(4)din Legea nr. 24/2000, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 1 alin.

(5)din Constituția României. De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 131 alin.

(3)din Constituție. ... 73. Art. I pct. 192 și pct. 193, care modifică art. 305 alin.

(1), respectiv introduce art. 305 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, încalcă cerințele de calitate a legii, întrucât, dacă în formularea actuală a art. 305 alin.

(1)se prevede că începerea urmăririi penale cu privire la faptă se dispune chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut, în forma modificată cunoașterea făptuitorului devine o condiție obligatorie pentru începerea cercetării in rem, ceea ce înseamnă că de fiecare dată când nu va fi cunoscută identitatea celui care a săvârșit o infracțiune, organul de urmărire penală nu va putea lua nicio măsură pentru ca circumstanțele faptei penale să fie elucidate, iar autorul să poată fi identificat și anchetat potrivit legii. Dispozițiile alin. (1^1) nu menționează care sunt „celelalte situații“ și lasă să se înțeleagă că alin.

(1)ar reglementa cazuri în care urmărirea penală poate începe direct cu privire la persoană. ... 74. De asemenea, stabilirea unei durate maxime de soluționare a cauzei nu se justifică în condițiile în care, sub aspect procesual, este deja reglementat remediul contestației privind durata procesului, iar, sub aspect material, este reglementată prescripția răspunderii penale. În acest context, soluția normativă consacrată la art. 305 alin. (1^1) este inexplicabilă, ducând la împiedicarea adevărului în cauză și la lăsarea în libertate a unor potențiali infractori periculoși. Astfel, prin introducerea unui nou caz de clasare, constând în depășirea termenului de 1 an de la data începerii urmăririi penale in rem, se ignoră cu desăvârșire dreptul victimelor la o procedură echitabilă, încălcându-se astfel art. 124 alin.

(2)din Constituție, precum și principiul aflării adevărului. ... 75. Art. I pct. 195, referitor la art. 307 alin.

(1)din Codul de procedură penală, introduce un paralelism legislativ, având în vedere că încălcările care atrag sancțiunea nulității absolute sunt prevăzute în mod limitativ la art. 281 alin.

(1)din Codul de procedură penală. Dispoziția este neclară sub aspectul termenului până la care nulitatea absolută poate fi invocată, sens în care art. 281 alin.

(3)și alin.

(4)stabilește două termene-limită diferite, în funcție de cauza de nulitate incidentă. De asemenea, se ignoră principiul independenței judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin.

(3)din Constituție, prin eliminarea dreptului acestora de a aprecia dacă într-o situație concretă s-a adus o vătămare esențială a drepturilor procesuale ale părților. ... 76. Art. I pct. 213, care modifică art. 335 alin.

(1)din Codul de procedură penală, în sensul înlăturării posibilității ca procurorul ierarhic superior să infirme ordonanța și să dispună redeschiderea urmăririi penale pentru ipoteza care se regăsește în art. 335 alin.

(1)din forma în vigoare, respectiv „nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea“, are drept consecință încheierea procesului penal fără aflarea adevărului, cu încălcarea prevederilor art. 21 alin.

(3)din Constituție. Introducerea unui termen de decădere de 6 luni pentru redeschiderea urmăririi penale în ipoteza apariției unor fapte sau împrejurări noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, este inexplicabilă, ducând la împiedicarea aflării adevărului în cauză. Astfel, dispoziția criticată nu realizează un just echilibru între interesul suspectului/inculpatului și cel al societății, în general, încălcând și art. 124 alin.

(2)din Constituție. ... 77. În ceea ce privește art. I pct. 227, referitor la art. 370^5 din Codul de procedură penală, autorii sesizării arată că, potrivit art. 97 alin.

(1)din Codul de procedură penală, fiind un element de fapt, proba nu este susceptibilă de a fi lovită de nulitate, sintagma folosită de legiuitor fiind nonjuridică și improprie, contrară principiului securității juridice, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii. Norma ignoră principiul independenței judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin.

(3), prin eliminarea dreptului acestora de a aprecia dacă într-o situație concretă s-a adus o vătămare esențială a drepturilor procesuale ale părților. ... 78. Cu privire la art. I pct. 229, referitor la art. 386 alin.

(3)din Codul de procedură penală, autorii sesizării susțin că stabilirea situației de fapt se urmărește în tot cursul procesului, și nu doar în faza de urmărire penală. Prin urmare, obligativitatea reluării urmăririi penale de fiecare dată când în cursul judecății se constată existența unei noi împrejurări de fapt, care nu a fost cuprinsă în rechizitoriu, contravine art. 21 alin.

(3)din Constituție și crește riscul prescrierii faptelor, cu consecința împiedicării aflării adevărului în cauză și, în mod inerent, a încălcării art. 1 alin.

(3)din Constituție. ... 79. Prin art. I pct. 232, care modifică art. 396 alin.

(1)-

(4)din Codul de procedură penală, legiuitorul a renunțat la stabilirea oricărui standard de probațiune pentru pronunțarea unor soluții de aplicare a unei măsuri educative, renunțare la aplicarea pedepsei și amânare a aplicării pedepsei, deoarece art. 103 alin.

(2)fraza a doua din Codul de procedură penală stabilește un astfel de standard doar pentru soluția de condamnare, lăsând loc arbitrarului în stabilirea acestor trei tipuri de soluții. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi. Or, în cazul de față, lăsând la latitudinea instanței criteriile pe baza cărora va stabili una dintre cele trei soluții, legea imprimă un caracter relativ, nepermis, procesului penal, încălcându-se astfel dispozițiile art. 21 alin.

(3), art. 23 alin.

(11)și art. 124 din Constituție, referitoare la dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și înfăptuirea justiției. ... 80. Art. I pct. 235, referitor la art. 406 alin.

(2)din Codul de procedură penală, are caracter echivoc, încălcând standardele de claritate a legii, impuse de art. 1 alin.

(5)din Constituție. Necorelat cu art. 394, nu ține cont de faptul că legea și nivelul protecției acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului permit modificări obiective în compunerea completului. Intrarea în dezbateri presupune că membrii completului asigură garanțiile decurgând din dreptul de acces la justiție și independența instanțelor pentru a rezolva cauza, iar în redactare sistematică modificările aduse nu sunt nici clare, nici necesare. ... 81. Art. I pct. 236, care introduce art. 421 alin.

(2)din Codul de procedură penală, nu este necesar, având în vedere standardul instanței de la Strasbourg, care prevede administrarea directă a instanței care ar putea dispune condamnarea. Practic, alin.

(2)cere să se administreze probe pentru infirmarea motivelor care au condus la achitare, însă obiectul probațiunii este definit de art. 98 din cod. În plus, cercetarea judecătorească în apel respectă contradictorialitatea și principiile generale, astfel încât inculpatul achitat are posibilitatea de a indica eventuale probe noi, în contrapondere cu cele cerute de Ministerul Public. Principiul aprecierii probelor nu se bazează pe „infirmarea probelor“, ci pe libera apreciere, pe o valoare probantă, care nu este prestabilită. Se afectează principiul independenței instanțelor, ca și cel al securității juridice, de vreme ce o categorie de sentințe nu pot parcurge etapa controlului judecătoresc. Accesul la justiție trebuie să ofere instrumentele apte să rezolve drepturile și interesele legitime ale părților, păstrând egalitatea armelor, ceea ce devine iluzoriu pentru persoana vătămată, prin cerința infirmării probelor care au condus la achitare. Prin urmare, textul de lege a fost adoptat cu încălcarea normelor de tehnică legislativă, dispozițiile legale încălcate fiind cele din art. 8 alin.

(4)din Legea nr. 24/2000, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 1 alin.

(5)din Constituție. ...

1. Art. I pct. 238, care introduce art. 425^2 din Codul de procedură penală, respectiv o cale de atac reglementată exclusiv pentru o categorie limitată de dispoziții din hotărârile definitive, contrazice principiul securității juridice. Hotărârile pronunțate în apel sunt definitive, nu rezultă standarde explicate constituțional care să justifice repunerea în discuție a dispozițiilor unei hotărâri definitive. În plus, caracterul suspensiv de executare este o altă dimensiune a afectării acestui principiu, de vreme ce nici pentru contestația în anulare, nici pentru revizuire efectul suspensiv nu este automat. ...
2. Art. I pct. 239, referitor la art. 426 alin.

(1)lit. i) din Codul de procedură penală, nu respectă principiul calității legii, redactarea fiind echivocă. Domeniul contestației în anulare îl reprezintă hotărâri pronunțate în apel, ceea ce semnifică pronunțarea asupra raporturilor substanțiale, soluționarea cauzei în fond. Cererile - când sunt prevăzute cu cale de atac separată - sunt de natura contestației, deci nu intră în sfera contestației în anulare. Calea extraordinară de atac s-a caracterizat în acest sens, fără a fi nevoie - ca în cazul recursului în casație și revizuirii - de un articol distinct denumit „hotărâri supuse contestației în anulare“. ... 84. Art. I pct. 240, referitor la art. 426 alin.

(2)-

(4)din Codul de procedură penală, încalcă principiul securității juridice, consacrat de art. 1 alin.

(5)din Constituție, întrucât procedura prevede faza admisibilității în principiu și judecarea contestației, astfel că nu se impunea, în paralel cu art. 438 alin.

(2)din cod, o astfel de completare, cu atât mai mult cu cât natura contestației este de verificare a procedurii, nu a aspectelor substanțiale, prin prisma legalității. ... 85. Art. I pct. 243, care introduce art. 438 alin. (1^1)-(1^4) din Codul de procedură penală, reprezintă de facto o veritabilă cale de atac ordinară, care poate fi formulată oricând, fapt care contravine flagrant principiului securității raporturilor juridice, consacrat la art. 1 alin.

(5)din Constituție, prin negarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive. Dispoziția încalcă principiul egalității în fața legii și principiul liberului acces la justiție, fiind aplicabile considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017. ... 86. Art. I pct. 244, referitor la art. 453 alin.

(1)lit. f) din Codul de procedură penală, încalcă art. 147 alin.

(4)și art. 1 alin.

(5)din Constituție, prin faptul că permite revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, ca urmare a declarării neconstituționalității unei prevederi legale de incriminare aplicabile în cauză, inclusiv cu privire la justițiabilii care nu au invocat excepția de neconstituționalitate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, contrar celor statuate prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016. ... 87. Art. I pct. 245, referitor la art. 453 alin.

(1)lit. g) din Codul de procedură penală, aduce atingere autorității de lucru judecat atașate hotărârii judecătorești din rațiuni pur formaliste, generând o instabilitate nepermisă și fără precedent a raporturilor juridice, prin punerea în discuție a drepturilor și a obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, deși în cauză nu s-a produs o eroare judiciară, nu au apărut împrejurări necunoscute instanțelor la judecarea cauzelor și nici nu s-a produs o eroare de procedură care să justifice revizuirea. Dispoziția nu respectă exigențele de tehnică legislativă, contravenind prevederilor art. 16 alin.

(1)și alin.

(2)din Legea nr. 24/2000, întrucât intră în contradicție cu prevederile art. 406 din Codul de procedură penală. ... 88. Art. I pct. 245, referitor la art. 453 alin.

(1)lit. h) din Codul de procedură penală, nu respectă exigențele de tehnică legislativă, întrucât reglementarea revizuirii în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului face deja obiectul art. 465 din Codul de procedură penală. ... 89. Art. I pct. 257, care introduce art. 538 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, nu respectă exigențele principiului securității juridice, consacrat la art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, întrucât dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară reglementează situația persoanei achitate definitiv, după rejudecare, or, în alineatul introdus se face vorbire de „persoana suspectată sau acuzată“. În plus, în mod evident, reparația se face prin echivalent, repunerea în situația anterioară fiind, în acest caz, imposibilă. ... 90. Art. I pct. 259, referitor la art. 539 alin.

(3)din Codul de procedură penală, contravine art. 52 alin.

(3)din Constituție, potrivit căruia „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare“. Astfel, textul extinde răspunderea patrimonială a statului în mod nepermis, în lipsa existenței erorii judiciare. ... 91. Art. I pct. 266, care modifică art. 598 alin.

(1)lit. d) din Codul de procedură penală, introducând un nou caz de contestație la executare, constând în intervenția unei decizii a Curții Constituționale referitoare la conținutul infracțiunii pe care s-a întemeiat hotărârea penală pronunțată, permite rejudecarea unor procese finalizate cu hotărâri judecătorești definitive, inclusiv cu privire la justițiabilii care nu au invocat excepția de neconstituționalitate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României. Or, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016), „nereglementarea condiției ca excepția de neconstituționalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin.

(4)din Constituție, determină o încălcare nepermisă a autorității de lucru judecat, o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice - element fundamental al supremației dreptului, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării“. ... 92. Dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din legea supusă controlului sunt neconstituționale, prin aceea că retroactivează, permițând atacarea unor hotărâri pronunțate până la data intrării lor în vigoare pe motive reglementate în legea nouă, contrar principiului constituțional statuat de art. 15 alin.

(2)din Constituție, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile“. Astfel, instanța de contencios constituțional a reținut în jurisprudența sa că „principiul neretroactivității legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare a acesteia. Singura excepție pe care o îngăduie norma constituțională privește legea penală sau contravențională mai favorabilă“ (Decizia nr. 90 din 1 iunie 1999, Decizia nr. 228 din 13 martie 2007, Decizia nr. 283 din 22 martie 2007). Așadar, numai legea penală nouă poate produce efecte retroactive, iar nu și legea de procedură. ... 93. În fine, autorii sesizării mai susțin că, prin reglementările conținute în art. III pct. 1, cu referire la art. 31 alin.

(1)lit. b) din Legea nr. 304/2004, și în art. III pct. 3, cu referire la art. 54 alin. (1^1) din Legea nr. 304/2004, legea încalcă dispozițiile art. 1 alin.

(4)din Constituție referitoare la principiul securității juridice. Modalitatea de reglementare este contrară atât dispozițiilor art. 58 alin.

(2)din Legea nr. 24/2000, care dispun „în situații temeinic justificate, prin excepție de la prevederile alin.

(1), actele normative de importanță și complexitate deosebită pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea emitentă și în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, și data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiția ca intervențiile propuse să intre în vigoare la aceeași dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ“, cât și celor ale art. 61 alin.

(1)din aceeași lege, care arată că „modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepția generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu privește întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză; în caz contrar, actul se înlocuiește cu o nouă reglementare, urmând să fie în întregime abrogat“. În concret, Parlamentul României a procedat la modificarea unor prevederi conținute în Legea privind modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, act normativ neintrat în vigoare și aflat în procedură parlamentară, ca urmare a cererii de reexaminare formulate de Președintele României. Este de domeniul evidenței că Parlamentul României avea obligația legală de a aștepta intrarea în vigoare a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară pentru a proceda la modificarea normelor antecitate. ...

1. III. Cu Adresa nr. 1.157 din 10 iulie 2018, Președintele României a trimis Curții Constituționale sesizarea privind neconstituționalitatea dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 5.809 din 10 iulie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 1091A/
2. ...
3. În motivarea sesizării de neconstituționalitate, autorul formulează atât critici de neconstituționalitate extrinsecă, cât și critici de neconstituționalitate intrinsecă. ...
4. Motivele de neconstituționalitate extrinsecă vizează obiectul de reglementare al Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, având un scop precis determinat și limitat la punerea în acord a Codului de procedură penală cu un număr de 18 decizii ale Curții Constituționale și cu prevederile Directivei (UE) 2016/243 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la un proces în cadrul procedurilor penale și ale Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană, care necesita, potrivit Expunerii de motive, intervenția asupra unui număr de 35 de articole din Codul de procedură penală; atât forma adoptată de Senat, cât și forma adoptată de Camera Deputaților diferă de scopul inițial al legii, forma adoptată de Camera decizională intervenind asupra a 199 de articole din Codul de procedură penală. Mai mult, se constată existența unor deosebiri majore, substanțiale, de conținut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, prin raportul Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, în cursul procedurii derulate la nivelul Camerei Deputaților au fost admise 327 de amendamente față de forma adoptată de Senat și au fost respinse alte 135 de amendamente. Aceste modificări realizate la nivelul Camerei Deputaților au condus la adoptarea unei forme a legii cu deosebiri substanțiale de conținut juridic față de forma Senatului, contrar celor dezvoltate în jurisprudența Curții Constituționale anterior amintită. În fine, se constată existența unei configurații semnificativ diferite, pe de o parte între forma inițiatorului și formele adoptate de cele două Camere și, pe de altă parte, între formele adoptate de cele două Camere. Astfel, forma inițiatorului are un număr de 3 articole (art. I-III), primul dintre acestea având un număr de 110 puncte de modificare sau de completare a dispozițiilor Codului de procedură penală. Formele adoptate de Senat și Camera Deputaților au 4 articole (art. I-IV), primul dintre acestea având un număr de 259, respectiv 266 de puncte de modificare a Codului de procedură penală, fiind introdus de asemenea art. III, cu un cuprins de 3 puncte, care modifică și un alt act normativ, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În ceea ce privește formele adoptate de cele două Camere, în timp ce forma adoptată de Senat cuprinde patru articole (art. I-IV), primul având un număr de 259 de puncte de modificare, forma adoptată de Camera Deputaților a suferit un număr de 327 de amendamente, cuprinzând în final patru articole (art. I-IV), dintre care primul cu un număr de 266 de puncte de modificare a Codului de procedură penală. Prin raportare la aceste considerente, Președintele României apreciază că legea adoptată de Parlament încalcă, prin modul său de adoptare, principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 alin.

(2)din Legea fundamentală, această încălcare atrăgând consecința neconstituționalității legii în ansamblul său. ... 97. Motivele de neconstituționalitate intrinsecă vizează o serie de dispoziții din legea criticată. Astfel, art. I pct. 4 încalcă prevederile art. 1 alin.

(5)din Constituție, întrucât sintagma „furnizarea de alte informații, direct sau indirect, provenind de la autorități publice referitoare la faptele și persoanele ce fac obiectul acestor proceduri“, cuprinsă în art. 4 alin.

(3)din Codul de procedură penală, este neclară și impredictibilă. Astfel, în lipsa unei reglementări clare și precise, se poate ajunge la situații în care activitatea altor organe judiciare sau a unor instituții cu atribuții în activitatea de verificare și control la instanțe și parchete să fie blocată, să fie lipsită de posibilitatea recunoscută, în prezent, de lege, de a solicita relații de la organele judiciare la care sunt în derulare proceduri judiciare. Nici sintagma „afectate de alte modalități de natură a induce în percepția publică că acestea ar fi vinovate de săvârșirea unor infracțiuni“, din art. 4 alin.

(6)din Codul de procedură penală, nu este clară și previzibilă, având un caracter generic, abstract, dificil de interpretat și cu premise evidente de a conduce la aplicări diferite în practica judiciară. ... 98. Art. I pct. 5 încalcă art. 1 alin.

(5), art. 21 alin.

(3), art. 131 alin.

(1)și art. 132 alin.

(1)din Constituție, întrucât, prin modificarea art. 8 din Codul de procedură penală, restrânge una dintre garanțiile importante ale procesului - imparțialitatea -, numai la faza de judecată și numai în ceea ce-l privește pe judecător. În ceea ce privește teza a doua a normei referitoare la obligativitatea repartizării aleatorii a tuturor cauzelor către judecători sau procurori, aceasta nu se corelează cu dispozițiile Codului de procedură penală ce instituie excepții de la repartizarea aleatorie, iar referitor la repartizarea aleatorie a cauzelor către procurori, legiuitorul, pe de o parte, omite să precizeze care este sistemul aleatoriu de repartizare a cauzelor și, pe de altă parte, ignoră specializarea procurorilor într-o anumită materie, cu afectarea operativității desfășurării urmăririi penale și, implicit, a dreptului la un proces echitabil, soluționat într-un termen rezonabil. ... 99. Art. I pct. 6 încalcă art. 1 alin.

(5)și art. 24 alin.

(1)din Constituție, întrucât, deși stabilește termene minime concrete necesare exercitării unei apărări efective într-o cauză penală, obligatorii atât pentru organele de urmărire penală, cât și pentru instanțele de judecată, nu indică momentul de la care aceste termene încep să curgă. Dată fiind sancțiunea nerespectării termenelor stabilite prin art. 10 alin.

(2)din Codul de procedură penală - nulitatea absolută a actelor efectuate cu nesocotirea acestora - se impune reglementarea completă a regimului acestor termene. Pe de altă parte, dispoziția criticată vine în contradicție, sub aspectul duratei termenului de cel puțin 6 ore, cu prevederile art. 94 alin.

(7)din cod, care prevăd, în forma modificată prin art. I pct. 48, un termen de cel puțin 4 ore. Această evidentă contradicție conduce la imprecizie, lipsă de rigoare juridică și de claritate a dispozițiilor normative criticate. ... 100. Prin art. I pct. 11 din legea criticată se modifică art. 15 din Codul de procedură penală, în sensul că sintagma „presupunere rezonabilă“ este înlocuită cu sintagma „indicii temeinice“. Legiuitorul nu dă dovadă de consecvență și nu are o viziune unitară în abordarea acestui criteriu, iar condițiile de punere în mișcare a acțiunii penale nu au fost corelate cu condițiile impuse pentru începerea urmăririi penale, prevăzute la art. I pct. 194, cu referire la art. 305 alin.

(3)din Codul de procedură penală, ce prevede că „trebuie să existe probe din care să rezulte că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală.“ Astfel, standardul de probațiune pentru dobândirea calității de suspect este mai ridicat decât pentru cel de inculpat. ... 101. Art. I pct. 14, care modifică art. 21 alin.

(1)din Codul de procedură penală, încalcă art. 21 alin.

(1)și art. 147 alin.

(4)din Constituție, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, în care Curtea Constituțională a statuat că „posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente până la începerea cercetării judecătorești, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al părții responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală.“ ... 102. Art. I pct. 29, care modifică art. 61 alin.

(1)din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(4)și alin.

(5)din Constituție. Organele de constatare, altele decât cele judiciare, care pot încheia acte de constatare ori de câte ori există suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sunt, potrivit legii, organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, cât și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, precum și organele de ordine publică și siguranță națională. În forma modificată, legiuitorul atribuie acestor organe nonjudiciare competența de a aprecia asupra existenței unor „probe“ sau asupra temeiniciei unor indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, competență ce poate aparține organelor judiciare, cu consecința încălcării principiului legalității, care trebuie să guverneze procesul penal, consacrat de art. 1 alin.

(5)din Constituție, sau instanțelor judecătorești, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin.

(4)din Legea fundamentală. ... 103. Art. 1 pct. 40, care modifică art. 81 din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(5), art. 16 alin.

(1), art. 24 alin.

(1)și art. 53 alin.

(2)din Constituție, întrucât textul folosește sintagma „pedeapsă stabilită“ , care, pe de o parte, presupune finalizarea procedurii penale, astfel că, în cazul urmăririi penale, sintagma corespunzătoare acestei faze a procesului penal este cea a „pedepsei prevăzute de lege“, iar, pe de altă parte, este dificil de aplicat în ipoteza pluralității de infracțiuni. Dintr-o altă perspectivă, această normă restrânge în mod nejustificat dreptul persoanei vătămate de a fi informată despre stadiul urmăririi penale, afectând însăși existența acestui drept, persoana vătămată trebuind a fi informată „într-un termen rezonabil“ (care se apreciază de la caz la caz, în funcție de evoluția dosarului și de situația persoanei vătămate). Referirea la datele comunicate de către persoana vătămată prin „sesizarea“ adresată organului de urmărire penală exclude de la beneficiul dreptului de informare categoria persoanelor vătămate din dosarele în care organul de urmărire penală nu a fost „sesizat“ de acestea, ci s-a sesizat din oficiu ori a fost sesizat prin denunț, cu încălcarea art. 16 alin.

(1)din Constituție. ... 104. Art. I pct. 41, care introduce lit. b^1) la art. 83 din Codul de procedură penală, încalcă art. 21 alin.

(3)și art. 131 alin.

(1)din Constituție, întrucât, în urma acestei modificări, toată activitatea de urmărire penală - inclusiv audierea părților vătămate, a părților civile, efectuarea unor percheziții sau alte acte - se va efectua în prezența inculpatului, situație care transformă această activitate într-una publică și lipsită de orice confidențialitate. Mai mult, în condițiile în care persoana vătămată sau partea civilă nu beneficiază de un drept similar, norma contravine dreptului la un proces echitabil. Prin consecințele sale, norma contravine art. 131 alin.

(1)din Constituție, potrivit căruia, în activitatea judiciară, Ministerul Public apără ordinea de drept, întrucât face mult mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă, sarcina procurorilor de a apăra ordinea de drept prin investigarea infracțiunilor comise. ... 105. Art. I pct. 44, care modifică art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, deoarece nu există nicio deosebire între reglementarea actuală, cuprinsă în art. 90 lit. c) din cod, și cea preconizată în legea de modificare, adoptarea unei norme identice cu textul pretins a fi modificat nesocotind normele de tehnică legislativă. ... 106. Art. I pct. 47, care modifică art. 92 alin.

(2)și alin.

(7)din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(5), art. 21 alin.

(1), alin.

(2)și alin.

(3), precum și art. 124 alin.

(2)din Constituție, întrucât prin inserarea tezei privind posibilitatea recunoscută suspectului sau inculpatului de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau audiere, la solicitarea acestuia, este îngrădit în mod indirect dreptul persoanei vătămate de a participa la procedurile judiciare și este încălcat principiul egalității armelor, garanție a dreptului la un proces echitabil. Ascultarea persoanei vătămate sau a martorilor în acuzare, în asemenea condiții, se poate transforma într-o veritabilă confruntare cu suspectul/inculpatul. Dincolo de faptul că noul drept al suspectului sau inculpatului se impunea a fi reglementat în conținutul textelor de lege destinate reglementării drepturilor acestor subiecte procesuale, iar nu în cuprinsul art. 92 din Codul procedură penală, care are ca denumire marginală „Drepturile avocatului suspectului sau inculpatului“, consacrarea acestui drept neagă indirect caracterul necontradictoriu al urmăririi penale. Astfel, în condițiile în care art. 285 alin.

(2)din Codul procedură penală consacră caracterul nepublic al procedurii din cursul urmăririi penale, iar legea stabilește doar în sarcina avocatului, prin dispozițiile art. 94 alin.

(5)din cod, obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului, prin participarea suspectului sau a inculpatului la efectuarea oricărui act de urmărire penală ori audiere este pus în pericol grav caracterul nepublic al urmăririi penale. Mai mult, nu trebuie omis faptul că în art. 131 din Codul de procedură penală este reglementată „Confruntarea“, legiuitorul statuând că ascultarea persoanelor din aceeași cauză nu se realizează în același timp decât după ascultarea acestora separată și doar asupra chestiunilor punctuale cu privire la care apar contraziceri, toate acestea fiind supuse scopului esențial al procesului penal, și anume cel al lămuririi cauzei sub toate aspectele. Astfel de contradicții în cuprinsul aceluiași act normativ lipsesc norma de previzibilitate. ... 107. Art. I pct. 49, care introduce art. 97 alin.

(4)în Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(2)și alin.

(5), art. 124 alin.

(3)și art. 126 alin.

(1)din Constituție, deoarece nu prevede suficient de clar ce activități ar trebui să desfășoare organele judiciare pentru verificarea legalității obținerii mijlocului de probă, dacă este obligatorie expertiza, ce gen de expertiză, condițiile în care trebuie realizată expertizarea etc. Mai mult, procedeul probator al expertizei nu este aplicabil oricărui mijloc de probă. Textul este contrar și principiului general al legalității, cu referire specială la administrarea probelor, întrucât permite concluzia că numai mijloacele de probă de la lit. f) trebuie verificate sub aspectul legalității obținerii lor, când, în realitate, toate mijloacele de probă trebuie să fie supuse acelorași exigențe, încălcarea acestora fiind sancționată cu nulitatea absolută, potrivit art. 102 alin.

(2)din Codul de procedură penală, astfel cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 51. Această din urmă normă ignoră principiul independenței judecătorilor, prevăzut de art. 124 alin.

(3)din Constituție, întrucât elimină nu numai dreptul judecătorului de a aprecia dacă într-o situație concretă s-a adus o vătămare esențială a drepturilor procesuale ale părților, care să justifice neluarea în considerare a mijlocului de probă, dar și posibilitatea de a stabili valoarea acestuia și, implicit, de a stabili adevărul în cauză. Se încalcă astfel principiul aflării adevărului, adică dreptul la un proces echitabil al părții interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, și principiul dreptății, consacrat de art. 1 alin.

(2)din Constituție ca o valoare supremă a statului de drept. Invocând Decizia Curții Constituționale nr. 59 din 15 ianuarie 2009, autorul obiecției susține că este inadmisibil să se consacre ideea unui transfer de autoritate a deciziei de la organul de urmărire penală ori instanța de judecată la expert. Or, nu poate fi primită reglementarea care conferă expertului, auxiliar al justiției ori martor științific, după unele opinii, prerogativa dispoziției. ... 108. Art. I pct. 52, care modifică art. 103 alin.

(2)și alin.

(3)din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(4)și alin.

(5), precum și art. 124 alin.

(1)și alin.

(3)din Constituție, întrucât prin adoptarea criteriului absolut „dincolo de orice îndoială“ se extinde standardul de evaluare a probelor administrate de la o „îndoială rațională“, permisă de actuala reglementare („dincolo de orice îndoială rezonabilă“), la o îndoială nerațională, acesta fiind singurul tip de îndoială care nu este acoperit de standardul din reglementarea activă în prezent. De asemenea, sintagma utilizată în alin.

(3)al art. 103, „în măsură determinantă“, nu îndeplinește cerințele privind claritatea și previzibilitatea legii, reprezentând totodată o încălcare a art. 1 alin.

(4)din Legea fundamentală, legiuitorul fiind cel care stabilește și impune judecătorului proporția pe care trebuie să o aibă anumite probe în procesul complex al deliberării, al coroborării probelor și al aprecierii puterii doveditoare a acestora. De asemenea, dispozițiile art. 103 alin.

(3)încalcă independența judecătorilor în realizarea procesului complex de coroborare și apreciere a probelor administrate în cauzele penale, eliminând marja de apreciere subiectivă a judecătorului, inerentă oricărui proces de deliberare. ... 109. Art. I pct. 56, care introduce art. 110 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, și art. I pct. 57, care modifică art. 110 alin.

(5)din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, întrucât creează paralelisme legislative, care afectează calitatea și precizia reglementării, nefiind clară intenția legiuitorului cu privire la obligativitatea sau nu a înregistrării declarațiilor suspectului sau inculpatului. ... 110. Art. I pct. 70 și pct. 71, care modifică art. 139 alin.

(3)și introduce un nou alineat, alin. (3^1) din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 1 alin.

(5)și ale art. 131 alin.

(1)din Constituție, întrucât elimină un mijloc de probă important. Prin limitarea înregistrărilor efectuate doar de părți și subiecți procesuali principali, sunt excluse înregistrările efectuate de persoane, altele decât cele expres și limitativ prevăzute de lege. De asemenea, sintagma „înregistrări de pe camere de supraveghere“ este neclară. Renunțarea la condiția de legalitate prevăzută de textul actual este de natură să coboare standardul de protecție, simplul fapt al efectuării unei înregistrări într-un loc public neconferindu-i acesteia legalitate. ... 111. Art. I pct. 72, care modifică art. 140 alin.

(2)din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(4)și alin.

(5), precum și art. 131 alin.

(1)din Constituție, prin referirea strictă la activitatea din cursul urmăririi penale, desfășurată de către procuror; utilizarea sintagmei „indicarea probelor ori a datelor din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni“ nu respectă viziunea nouă a legiuitorului și scopul activității reglementate, acela de strângere a probelor atât în acuzare, cât și în apărare. Înlocuirea sintagmei „suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni“ din actuala reglementare presupune o concluzie care nu poate aparține decât unei instanțe de judecată, după administrarea tuturor probelor, după terminarea cercetării judecătorești, ceea ce contravine principiului separației puterilor în stat, reglementat de art. 1 alin.

(4)din Legea fundamentală. Mai mult, prin folosirea sintagmei „indicarea probelor ori a datelor din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni“ este afectat și rolul Ministerului Public, limitându-i-se posibilitatea de a-și îndeplini misiunea dată de legiuitorul constituant, aceea de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. ... 112. Art. I pct. 73, care introduce alin. (4^1) la art. 143 din Codul de procedură penală, încalcă art. 1 alin.

(5)și art. 131 alin.

(1)din Constituție, întrucât modificarea realizată constituie o imixtiune în competența organului de urmărire penală și aduce atingere atribuțiilor procurorilor consacrate prin art. 131 din Constituție și art. 8 din Codul de procedură penală, referitoare la constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni. Imposibilitatea folosirii înregistrărilor pentru dovedirea altor infracțiuni poate aduce atingere principiului legalității procesului penal, prevederile referitoare la completarea mandatului de interceptare fiind insuficient reglementate. ... 113. Art. I pct. 74, care modifică art. 145 alin.

(1)și alin.

(2)din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 1 alin.

(5)și art. 26 alin.

(1)din Constituție, deoarece stabilește obligativitatea de a comunica și de a permite tuturor persoanelor care au fost înregistrate incidental, chiar dacă nu au calitate procesuală, să aibă acces la înregistrări, această măsură fiind de natură a încălca în mod direct principiul confidențialității urmăririi penale. Prin această reglementare se instituie drepturi procesuale pentru persoane care nu au nicio calitate procesuală într-o procedură judiciară în curs și se aduce atingere dreptului la viața intimă, familială și privată a altor persoane, întrucât procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea integrală a convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. ... 114. Art. I pct. 76, care introduce art. 145^1 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 15 alin.

(2)din Constituție, în condițiile în care prevede că interceptările obținute în baza unor mandate de siguranță națională și administrate deja ca probe în dosarele în curs nu mai pot fi utilizate ca urmare a intrării în vigoare a legii noi. O lege nouă nu poate exclude folosirea unor mijloace de probă administrate cu respectarea legii în vigoare la îndeplinirea actului procesual. Pe de altă parte, dispozițiile care limitează folosirea ca probe a interceptărilor obținute în baza unor mandate de siguranță națională pot aduce atingere principiului legalității procesului penal, având în vedere că exclud posibilitatea