SENTINŢA CIVILĂ nr. 1.219 din 25 februarie 2016

SENTINŢA CIVILĂ nr. 1.219 din 25 februarie 2016 referitoarea la soluţionarea cererii de chemare în judecată având ca obiect „anulare act administrativ“ Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 286 din 24 aprilie 2017 Dosar nr. 41.050/3/2014 Tribunalul constituit din: Pe rol se află soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Firicel Alexandru în contradictoriu cu pârâtele statul român, prin Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne, ministrul afacerilor interne, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, având ca obiect „anulare act administrativ“. Prin Încheierea de dezbateri din data de 2.02.2016 şi, ulterior, prin Încheierea de amânare a pronunţării din data de 10.02.2016, Tribunalul a amânat pronunţarea pentru data de astăzi, când a hotărât următoarele: TRIBUNALUL, deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele: Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 25.11.2014 cu numărul 41.050/3/2014, formulată de reclamantul Firicel Alexandru, în contradictoriu cu pârâţii statul român, prin reprezentant Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Interne şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, s-a solicitat să se constate că în cadrul raportului juridic concret de serviciu de poliţie în care o parte este reclamantul în calitate de funcţionar public poliţist statul român este entitatea cu rol de angajator, Ministerul Afacerilor Interne este organul unic de reprezentare a angajatorului statul român, în relaţia de muncă cu subsemnatul, iar Direcţia de Poliţie nu are calitate de angajator sau de organ de reprezentare al angajatorului în relaţia de muncă; inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului din Ministerul Afacerilor Interne faţă de reclamant, atât la data emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care a fost sancţionat cu mustrare scrisă, şi perioada premergătoare emiterii dispoziţiei de sancţionare în care au fost încheiate actele privind cercetarea disciplinară care au stat la baza emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.042 din 17.03.2014; să se constate că Ordinul Ministerului Afacerilor Interne este nul; să fie anulată dispoziţia şefului Poliţiei Sectorului 3 Bucureşti nr. 2.042 din 17.03.2014 prin care a fost sancţionat disciplinar. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este esenţial să fie calificate noţiunile de angajat şi angajator pentru a se determina drepturile şi obligaţiile părţilor; arată că nu a fost informat cu privire la aspecte esenţiale ale raportului de muncă, în contextul în acre primeşte ordine de la minister, inspectorat şi direcţie, dar nu cunoaşte cine este angajatorul; ordinul criticat nu a fost publicat şi nici comunicat reclamantului; ordinul a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor privind transparenţa decizională în administraţie, Legea nr. 52/2003, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor ce au stat la baza emiterii ordinului; faţă de aceste motive, cum decizia de sancţionare a fost emisă în baza actelor criticate supra, şi aceasta, ca act subsidiar, este lovită de nulitate; a arătat că a fost sancţionat pentru că şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare. În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 360/2002, art. 247 din Codul muncii şi a solicitat administrarea probei cu înscrisuri. La data de 8.04.2015 Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că reclamantul este încadrat în cadrul direcţiei, aceasta având personalitate juridică, că dispoziţia de sancţionare a fost emisă anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 392 din 2.07.2014, iar dispoziţia de sancţionare a fost emisă în mod legal. La data de 21.04.2015 Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, motivat de faptul că se solicită să se constate o situaţie de fapt, excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa plângerii prealabile pentru capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 400/2004, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ministerului cu privire la ultimul capăt de cerere, având în vedere că nu acesta a emis decizia de sancţionare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar, pe fondul cauzei, motivat de faptul că dispoziţiile Legii nr. 360/2002 stabilesc momentul când ia naştere raportul de serviciu, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.658/2010 stabileşte distincţia între sectorul public şi cel privat, ordinul nu trebuie publicat, iar reclamantul avea acces la actele instanţei; a invocat practica judiciară cu privire la ordinul ministrului. La data de 27.04.2015 ministrul a formulat întâmpinare prin care a achiesat la apărările ministerului, arătând, în plus, că nu are calitatea procesuală pasivă, motivat de faptul că direcţia juridică este împuternicită să reprezinte şi să angajeze ministerul în relaţia cu instanţele. La data de 13.05.2015 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinări prin care a reiterat cele susţinute şi a combătut apărările pârâţilor. A fost administrată exclusiv proba cu înscrisuri, excepţiile procesuale invocate fiind soluţionate în şedinţa din data de 2.02.2016 (f.179). Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul reţine următoarele: Cu titlu preliminar, Tribunalul a apreciat că primele două capete de cerere - determinarea elementelor raportului juridic de muncă şi inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 - constituie elemente de fond, dispoziţia fiind adoptată de instanţă potrivit art. 22 din Codul de procedură civilă. Pe de o parte, în primul caz, este vorba de constatarea unei situaţii de fapt, inadmisibilă în condiţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, dar care constituie o analiză utilă în pronunţarea asupra capătului de cerere privind anularea dispoziţiei de sancţionare, motiv pentru care a fost oportună calificarea. Având în vedere că s-a solicitat anularea Ordinului nr. 400/2004, sancţiune cu efecte depline, discutarea opozabilităţii ordinului a devenit superfluă; de asemenea, inopozabilitatea are natura juridică a unei apărări de fond, în condiţiile în care capătul de cerere a fost formulat în contextul cererii de anulare a dispoziţiei de sancţionare, astfel că nu are caracterul unei cereri de sine stătătoare, altfel ar fi lipsită de interes, Tribunalul neputându-se pronunţa asupra aplicării normelor juridice în general. Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne şi a ministrului aceluiaşi minister, Tribunalul a respins aceste excepţii prin Încheierea din data de 2.02.2016, arătând că în analiza fondului se va trasa care sunt persoanele responsabile cu privire la cererea reclamantului. Este adevărat că ministerul şi ministrul nu au emis decizia de sancţionare şi nu se poate trasa responsabilitatea acestora în emitere, în dreptul administrativ calitatea procesuală pasivă având emitentul actelor criticate. În ceea ce priveşte Ordinul criticat nr. 400/2002, acesta a fost emis de ministru, fiind astfel irelevant cine reprezintă în justiţie emitentul, în contextul în care a fost chemat direct acesta. În condiţiile în care ministerul şi ministrul nu sunt părţi responsabile de emiterea decizie de sancţionare, aceştia nu pot invoca excepţia prescripţiei, faţă de dispoziţiile art. 2.513 din Codul civil, care rezervă dreptul de a invoca excepţia părţilor raportului juridic. Sub aspectul calităţii procesuale sunt relevante şi cele ce vor fi stabilite infra, la momentul analizei primului aspect din cererea de chemare în judecată - cel relativ la cererea în constatare. Pe fondul cauzei, prin dispoziţia şefului Poliţiei Sectorului 3 nr. 2.042 din 17.03.2014 (f.16I), contestaţia împotriva acestui act administrativ fiind respinsă prin Decizia nr. 2.381 din 17.04.2014 (f.25I), emisă de directorul general al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu mustrare scrisă întrucât a folosit expresii jignitoare, tendenţioase, aducând acuzaţii nefondate la adresa instituţiilor statului. Părţile relevante din decizie: „acte de corupţie, înfometare, lipsa randamentului la muncă“, „prin subfinanţarea Poliţiei Române, prin faptul că lăsaţi personalul acesteia să se zbată între necesităţi logistice şi legislaţie ambiguă nu faceţi altceva decât să favorizaţi infracţiunea şi infractorii, punând în pericol actul de justiţie“, „numai un personal necalificat omite fondul problemei“, „vă sugerez atât dvs. cât şi celor care redactează asemenea răspunsuri să lăsaţi locul celor competenţi şi abilitaţi să înţeleagă limba română, nu să terfeliţi imaginea instituţiei Poliţiei Române, aşa cum se întâmplă de ani buni prin decizii pe genunchi, la ordin telefonic, în birouri, pe motiv că aşa se doreşte chiar dacă este ilegal“, „actualul preşedinte al României a impus o centură de siguranţă care s-a dovedit a fi un ştreang şi mi-a tăiat salariul, respectiv cu ajutorul birocraţilor din birou, mi-a furat sporul de 25% legal“, „există discriminare salarială impusă de foştii nomenclaturişti (comuniştii, bolşevicii, fasciştii, mai ales cei din formaţiunea UDMR şi securiştii)“, „sporul de 25% pentru studii superioare care mi-a fost luat şi dat unui pilos din MAI“. S-a reţinut că aceste afirmaţii au fost calificate drept excesive şi incriminatorii, constituind comportamente necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate, aducând atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului şi prestigiului instituţiei. Temeiul juridic reţinut a fost art. 12 alin. 1 lit. a) din O MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar şi art. 57 lit. a) din Legea nr. 360/2002. Cu privire la primul aspect, respectiv cel prin care s-a solicitat să se constate că în cadrul raportului juridic concret de serviciu de poliţie în care o parte este reclamantul în calitate de funcţionar public poliţist, statul român este entitatea cu rol de angajator, Ministerul Afacerilor Interne este organul unic de reprezentare a angajatorului statul român, în relaţia de muncă cu subsemnatul, iar Direcţia de Poliţie nu are calitatea de angajator sau de organ de reprezentare al angajatorului în relaţia de muncă, Tribunalul reţine că raportul de serviciu este între Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi reclamant. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.658/2010 s-a reţinut că în sfera publică angajatorul este statul prin diferitele sale entităţi de la nivel central şi local. Această menţiune este suficient de clară, în sensul că statul a delegat prerogativele la nivelul autorităţilor centrale şi locale; cu alte cuvinte, ce a stabilit Curtea a fost că Direcţia Generală de Poliţie se identifică cu statul român, prin preluarea atribuţiilor specifice. Soluţia decurge şi firesc din ansamblul normativ, în condiţiile în care Direcţia se bucură de personalitate juridică - art. 12 alin. 1 din Legea nr. 218/2002 - şi i-au fost date în competenţă atribuţii specifice, aceasta preluând toate drepturile şi obligaţiile care vizează activitatea de poliţie, inclusiv cele conţinute în raportul juridic de muncă. Argumentul în sensul că ministerul este angajatorul, potrivit art. 2 lit. d şi e din OUG nr. 30/2007, Tribunalul reţine că atribuţiile în sistemul public pot fi partajate şi pot fi exercitate de mai multe entităţi. Cu privire la inopozabilitatea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului din Ministerul Afacerilor Interne faţă de reclamant, atât la data emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.381 din 17.04.2014, prin care a fost sancţionat cu mustrare scrisă, şi perioada premergătoare emiterii dispoziţiei de sancţionare în care au fost încheiate actele privind cercetarea disciplinară care au stat la baza emiterii dispoziţiei Direcţiei nr. 2.042 din 17.03.2014 pe motiv că nu a fost informat cu privire la conţinutul ordinului, Tribunalul apreciază că apărarea este neîntemeiată. Ordinul nr. 400/2004 a fost emis în condiţiile în care anexa la HG nr. 555/2001 era în vigoare, dispoziţiile art. 27 alin. 3 stabilind că ordinele nu sunt supuse regimului de publicare, modificările legislative ulterioare fiind fără efect sub acest aspect. Cu privire la anularea Ordinului MAI nr. 400/2004, Tribunalul achiesează la motivele de anulare reflectate în Sentinţa civilă nr. 5.157 din 10.07.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, Dosar nr. 22.694/3/2013*, aflat în faza procesuală a recursului. Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2014 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 59 alin.