NORMA SANITARĂ VETERINARA din 3 februarie 2003

NORMA SANITARĂ VETERINARA din 3 februarie 2003 privind metodele de referinţa pentru detectarea reziduurilor de metale grele şi arsen*) Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 157 bis din 12 martie 2003 ------- Notă ... *) Aprobată prin Ordinul nr. 76 din 3 februarie 2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 12 martie 2003. Articolul 1 Procedurile analitice de referinţa trebuie să fie aplicate pentru confirmarea prezentei de reziduuri, după cum urmează: 1. Pentru arsen:

1. a)Spectrometrie de absortie atomica (SAA) (cuptor de grafit sau tehnica de generare hidrica); ...
2. b)Colorimetrie (după complexitate). ... 2. Pentru cadmiu şi plumb (SAA) (cuptor de grafit): Voltametru anodic prin puls derivat poligrafic (dpasv) 3. Pentru mercur: faza vaporilor reci în spectrofotometria de absortie atomica (SAA). Articolul 2 Procedurile analitice de referinţa alese trebuie să fie bazate pe spectrofotometrie de absortie atomica (SAA) şi trebuie să aibă o limita de detectare care este egala sau mai mica decât cea folosită într-o analiza de rutina. Articolul 3 Criteriul ce se aplică în procedurile analitice de referinţa este specificat în anexa. Anexă ------- la norma sanitară veterinara ---------------------------- Capitolul 1 A. Definiţii şi criterii generale 1. Parametrii Parametrii la care se face referire în prezenta norma sanitară veterinara, trebuie să fie aplicati în cadrul metodelor de referinţa ale analizelor de reziduuri ale metalelor grele şi de arsen. 2. În sensul prezentei norme sanitare veterinare se înţelege prin: a). Partea de analizat: o componenta a probei de analizat care trebuie masurata. Termenul de parte de analizat include derivatele formate din partea de analizat oricând acest lucru este necesar. b). Material standard: o substanţa bine definită cu puritate analitica recunoscută ce se foloseşte în prepararea soluţiilor de calibrare şi în calibrarea curbelor. c). Material certificat de referinţa: o proba de substanţa sau un singur obiect fabricat, din care una sau mai multe proprietăţi sunt determinate cu suficienta acuratete, astfel încât să poată să fie folosită la calibrarea aparatelor sau la verificarea metodelor de măsurare. Certificarea trebuie să fie bazată pe proceduri tehnice aprobate. Dacă nu este disponibil nici un material de referinţa certificat, parametrii relevanti pot sa fi evaluaţi prin analize îmbunătăţite ale probei. În sensul prezentei norme sanitare veterinare, materialele de referinţa sunt folosite pentru a verifica acuratetea analizelor. d). Selectivitate: capacitatea unei metode de a distinge între proba de analiza şi alte substanţe. Aceasta caracteristica este predominant o funcţie a masurarilor folosite, dar poate varia în comparatie cu o clasa de elemente componente ale matricei. O metoda specifică este cea de utilizare a selectivitatii finale. e). Acuratete: termenul de acuratete: cel mai apropiat acord dintre valoarea adevarata şi media rezultatelor care ar trebui obţinute prin aplicarea procedurilor experimentale în limite de timp variate. Principalele limite de acuratete ale determinarilor sunt supuse unei erori intamplatoare sau sistematice, de unde rezultatul deriva dintr-un număr mare de determinări, greşelile intamplatoare tind sa anuleze acuratetea interpretarilor rezultând greşelile sistematice. Numărul de determinări repetate trebuie specificat. Măsurarea acuratetii este diferenţa dintre valoarea medie obţinută prin analiza unui material certificat de referinţa şi valoarea certificată exprimată ca procent al valorii certificate. f). Precizie: repetabilitatea intralaborator (în laborator) şi reproductibilitatea interlaborator (între laboratoare) variaza: 1. Termenul "precizie" din punct de vedere statistic trebuie să fie folosit asa cum este definit în ISO 3534-1977 2.84 (precizie: cea mai apropiată concordanta între rezultatele obţinute prin aplicarea diferitelor proceduri experimentale în anumite condiţii şi în perioade de timp diferite). 2. Valoarea preciziei pentru metodele de analiza, trebuie să fie obţinută în urma unui proces de colaborare care este de preferat să fie condus în concordanta cu ISO 5725-1986. În acest scop, termenii de repetabilitate şi reproductibilitate sunt definiţi în ISO 5725-1986. Pentru realizarea acestor materiale de încercare (mostre) trebuie să se analizeze conţinutul în limitele de toleranta ce sunt impuse. 3. Ţinând cont de faptul ca reproductibilitatea a fost stabilită ca metoda printr-un proces colaborativ, şi apoi scopul preselecţiei metodelor candidate prin reanalizare, este necesar ca informaţiile legate de repetabilitate, recuperare şi rezultatele obţinute pentru materialele certificate de referinţa să fie disponibile. În acest scop, termenul de repetabilitate este folosit aici asa cum este definit în ISO 3534-1977 sub 2.85a (repetabilitatea: cea mai apropiată concordanta dintre rezultate succesive obţinute prin aceeaşi metoda pe acelaşi tip de material de testare, în aceleaşi condiţii (acelaşi operator, acelaşi laborator, aceleaşi aparate şi în intervale scurte de timp). 4. Măsurarea repetabilitatii ce va fi folosită, este un coeficient de variatie asa cum este definit în ISO 3534-1977, 2.35 (coeficientul de variatie: rata de deviatie standard a valorii absolute a mediei aritmetice). g). Limita de detectie: cel mai mic conţinut măsurat prin care este posibil sa deducem prezenta analizatului cu o certitudine statistica rezonabila. Limita de detectie trebuie să fie raportată la conţinut. Se exprima în mg/kg sau æg/kg (analizat/produs), împreună cu suma părţilor de analizat (în grame) folosit în mod obişnuit în analize. Limita de detectie este numeric egala cu de trei ori deviatia standard a mediei determinării blank (n 20). Testul blank este definit ca fiind procedura analitica completa, fără parte de analizat, sau luate în locul unui total echivalent de apa distilata. h). Sensibilitate: o măsurare a capacităţii metodei de a face diferenţa între micile diferenţe ale părţii de analizat. În acest document sensibilitatea este definită ca fiind sinapsa curbei de calibrare la nivelul la care interesează. i). Practicabilitate: o caracteristica nestandardizata a procedurii analitice. Este dependenta de scopul metodei şi este determinata de cereri legate de primiri probe şi de costuri. Pentru metodele de referinţa, multe aspecte ale practicabilitatii sunt nesemnificative în comparatie cu alte criterii definite în acest document. Este de obicei suficient ca reactivii necesari şi echipamentul să fie procurabile din comerţ. j). Aplicabilitatea: o lista de acomodari prin care metodele candidate pot fi aplicate asa cum sunt prezentate sau cu modificări minore. B. Alte criterii selectate în legătură cu determinarea metalelor grele şi arsen. 1. Cuantificare: a). Limita cuantificării: Cel mai redus conţinut al părţii de analizat care poate fi măsurat cu o certitudine statistica rezonabila. Dacă acuratetea şi precizia sunt constant peste nivelul de concentraţie admis, de detectare atunci, limita cuantificării este numeric egala cu de şase ori deviatia standard a valorii medii a testului blank (vezi Cap. I, pct. 2, alin. g). b). Acuratete: În caz de repetabilitate a analizelor a unor materiale de referinţa certificate, deviatia valorii medii de la valoarea certa, exprimată ca procentaj al valorii certificate, nu trebuie să depăşească limitele de +/-10%. c). Precizia, exprimată ca repetabilitate: în caz de repetare a analizei unei probe, coeficientul de variatie (
3. cv)(Cap. I, pct. 2, alin.
4. f)al valorii medii sa nu depăşească următoarele valori: Cv: 1. media peste 10 şi mai mult de 100 mg/kg: 0,20; 2. media peste 100 mg/kg şi mai mult de 1000 mg/kg 0,15; 3. media peste 1000 mg/kg: 0,10.
5. d)Curbele de calibrare: dacă metoda depinde de curba de calibrare atunci următoarele informaţii trebuiesc date: ... 1. Pentru curba de calibrare liniara, limita din care o linie de legătură exista între componentele analizatului în soluţiile standard şi magnitudinea semnalelor produse de instrumentele de măsura. 2. Dacă cuantificarea este bazată pe o curba de calibrare neliniara formula matematica va descrie curba de calibrare. 3. Nivelele acceptate în care magnitudinea semnalului produs prin instrumentele de măsurare pentru o soluţie, standardul nivelului de lucru a curbei de calibrare poate varia de la o zi la alta. 4. O copie a curbei de calibrare reprezentative cu toate datele şi indicaţiile nivelelor în care curba poate fi folosită (nivel de lucru). 2. Susceptibilitatea de interferenta: Pentru toate condiţiile experimentale care pot în practica să fie subiectul unei fluctuatii (stabilitatea reactivilor, compozitia probelor, pH, temperatura) orice variatie care poate afecta rezultatul analizei trebuie să fie indicată. Descrierea metodei trebuie să includă valori medii ale depăşirii precursorilor interferentelor. Atunci când este posibil, valoarea de confirmare a conţinutului trebuie să fie descrisă. Este foarte important ca interferenta care poate aparea din componentele probei să fie investigate. Astfel, măcar cea mai mare parte a probelor care nu au efect de interferare în cuantificarea părţii de analizat (după decompozitie corespunzătoare şi spalare) trebuie să fie indicate. În spectrofotometria de absortie atomica, în special cu tehnica cuptorului de grafit, erorile de valori (prea mari) pot fi obţinute în timpul unei corectii inadecvate ulterioare. Metodele de referinţa trebuie să conţină în detaliu informaţii privitoare la eficacitatea sistemului de corectare folosit anterior. În general, corecţia anterioară este bazată pe principalele elemente, este considerat ca fiind cel mai de încredere, dar şi lampa de deuterium şi corectori Smith-Hieftje pot sa îndeplinească cerinţele. 3. Relaţia dintre limitele maxime admise şi limitele analitice: Pentru elementele pentru care a fost stabilită o limita maxima admisă, limita cuantificării nu trebuie să depăşească nivelul minus de trei ori cu repetabilitatea deviatiei de standard care metoda produce pentru o proba la limita maxim admisă. Capitolul 2 Criteriul de cuantificare a reziduurilor de metale grele şi arsen 1. Cerinţe generale Laboratoarele care efectuează analize pentru determinarea cantitativă a metalelor grele şi arsenului, trebuie să asigure faptul ca criteriul de interpretare al rezultatelor sunt îndeplinite în concordanta cu cerinţele acestui capitol. Criteriul este creat pentru identificarea şi cuantificarea părţii de analizat şi ajuta la prevenirea falselor rezultate pozitive. Pentru o concluzie pozitiva, rezultatele analitice trebuie să îndeplinească criteriul descris pentru o procedură analitica specială. 2. Interpretarea rezultatelor: definirea unui rezultat pozitiv şi negativ. a). Rezultatul pozitiv: dacă, potrivit procedurilor de analiza, conţinutul măsurat al analizatului din proba este egal sau mai mare decât limita maxim admisă plus de "n" ori deviatia standard corespunzătoare unui coeficient maxim de variatie permis pentru metoda asa cum este prevăzut la cap. I, lit. B, pct. 3 pentru limita respectiva, proba are un conţinut crescut peste limita maxim admisă. Rezultatul analizei este pozitiv. b). Rezultatul negativ: dacă, potrivit procedurii analitice, conţinutul măsurat al probei de analizat din proba este mai scăzut decât limita maxim admisă plus "n" ori deviatia standard corespunzătoare unui coeficient maxim al variaţiei permis respectiv, proba este considerată a avea un conţinut sub limita maxim admisă. Rezultatul analizei este negativ. Nota 1: un rezultat negativ nu dovedeşte ca adevăratul conţinut al probei de analizat este sub limita maxim admisă. Nota 2: valoarea lui "n" trebuie să fie definită potrivit factorului de risc, acceptat de autorităţi pentru rezultate fals pozitive sau fals negative. 3. Consideratii generale pentru toată procedura analitica a). Pregătirea probei Proba trebuie să fie obţinută şi utilizata în asa fel încât compozitia sa nu se schimbe în timpul unei fractionari, evaporari, deteriorări sau contaminari. b). Susceptibilitatea de interferenta Informaţia, asa cum este detaliată la Cap. I, lit. B, pct. 2 (susceptibilitatea de interferenta) trebuie să fie conformă. c). Criteriul general pentru toată procedura de analiza
6. i)Selectivitatea (Cap. I, lit. A, pct.
7. d)unei metode trebuie să fie indicată împreună cu valorile numerice ale limitei de detectare (Cap. I, lit. A, pct.
8. g)şi limita de cuantificare (Cap. I, lit. B, pct. 1, lit.
9. a)al procedurii pentru proba de analizat şi matricea investigata. ... Notă: Aceasta informaţie poate fi obţinută din date experimentale şi ţinându-se cont de considerente teoretice. îi) Rezultatul pozitiv sau negativ al analizei se va menţine numai în timpul restrictionarii selectivitatii şi limita de cuantificare a procedurii pentru proba de analizat şi matricea investigata. iii) Controlul de calitate al analizei: Probele de referinţa ce conţin cantităţi cunoscute ale probei de analizat trebuie să fie supus întregii proceduri simultan cu fiecare serie de testare a probelor pentru analiza (vezi Cap. I, lit. B, pct. 1, lit.
10. b)şi c), pentru cerinţe de acuratete şi precizie). 4. Criteriul de digestie al probelor Depinde de sistemul de măsurare ce se foloseşte mai mult sau mai puţin prin digestia unui material organic din proba, ce poate fi necesar. Decompozitia prin calcinare, digestie umeda într-un sistem deschis şi aparat de digestie, pot fi de asemenea utilizate. Curatarea sticlariei şi a altor echipamente folosite trebuie să fie facuta cu mare atenţie, atunci când elementele trebuie să fie determinate la nivelul de urme; fiecare metoda trebuie să specifice o procedură de curatare. Procedurile de decompozitie includ frecvent riscuri potenţiale de manipulare, astfel încât fiecare metoda trebuie să conţină un paragraf referitor la siguranţa. a). Reactivi Acizi minerali, peroxidul şi stimulatorii de ardere, cum ar fi nitratul de magneziu, care trebuie să fie de o înaltă puritate, în general mai mult decât gradul analitic, câteva fabrici produc reactivi chimici în special pentru determinarea metalelor grele. Fiecare lot de reactiv trebuie să fie testat prin test blank experimental pentru conţinutul sau actual de elemente ce trebuie să fie măsurate, şi rezultatele comparate cu cele ale loturilor anterioare. b). Testarea pierderilor părţii de analizat Pierderile posibile ale părţii de analizat în timpul prezentei sau formării unor compuşi volatili sau a unor precipitate insolubile, trebuie să fie verificate. De preferat să fie făcute prin analizarea materialelor de referinţa certificate, a căror matrice se potriveste cu probele ce trebuie să fie analizate cat mai aproape posibil, şi prin adaugare de experimente de recuperare cu conţinutul probei. Dacă nici un material de referinţa certificat nu este disponibil, experimentele de recuperare la nivele diferite trebuie să fie realizate. c). Tehnicile de calcinare (nu se aplică în cazul determinării mercurului) Controlul riguros al temperaturii este foarte important în calcinare pentru a evita pierderile probei de analizat prin volatilizare. Un cuptor de calcinare cu controlor programabil de temperatura este esenţial pentru a obţine condiţii de calcinare repetabile. Într-un prim stadiu de calcinare, până la 350 grade C, creşterea temperaturii trebuie să se facă lent, cam 50 grade pe ora, în ideea prevenirii arderii materialului organic din proba, care rezultă în general la temperaturi mult mai mari, mai mult de 800 la 900 grade C, şi duce la pierderea probei de analizat. Dacă nu se folosesc stimulatori de ardere, temperatura maxima de calcinare nu trebuie să fie mai mare de 450 până la 500 grade C. Dacă stimulatoare de ardere cum ar fi acid sulfuric, nitratul de magneziu, oxidul de magneziu, sunt adăugate la proba, temperaturile înalte de calcinare pot fi folosite fără a avea pierderi ale elementelor ce ne interesează. Totuşi, folosind stimulator de ardere poate cauza probleme de dizolvari ale cenusii. Când este necesar, calcinarea trebuie repetată pentru o perioadă scurta de timp, după adăugarea de puţin acid azotic la cenusa, până când nici un reziduu de carbon (particule negre) nu mai este vizibil în cenusa. Pentru a minimaliza posibilitatea de contaminare, conţinutul cuptorului nu trebuie să conţină nivele ridicate de elemente ce trebuie să fie determinate. d). Presiunea atmosferica cu acizi minerali În metodele ce folosesc digestia cu presiunea atmosferica se utilizează un număr destul de mare de reactivi şi înseamnă ca nivelul lor de contaminare trebuie să fie cat mai scăzut posibil (vezi pct. 4, alin. a). În timpul condiţiilor de oxidare ale digestiei trebuie menţinute astfel încât să se evite carbonizarea; dacă carbonizarea apare imediat se adauga cativa ml de acid oxidant (acid percloric, acid azotic). Unele probe cu carbonizari sunt foarte dificil de digerat mai departe; de asemenea aceste carbonizari pot duce la pierderea de analizati (arsen, Hg) prin volatilizare. În digestia finala, după diluare, să fie analizat direct la flacara spectrofotometrului de absortie atomica sau la cuptorul de grafit, prezenta de reziduuri cu masa moleculara mica, moleculele organice pot sa nu se interfereze cu măsurarea. În aceste cazuri de digestie a probelor sunt suficiente amestecuri de acid sulfuric/acid azotic. Probele care trebuie să fie analizate prin dpsav sau din care proba de analizat trebuie să fie extrase cu agenţi organici complecsi şi trebuie să fie libere de orice material organic rezidual. În aceste cazuri digestia finala cu acidul percloric/sau peroxidul de hidrogen este cea mai adecvată. e). Digestia prin presiune Numai vase create special pentru presiune şi cuptoare trebuie să fie folosite pentru aceste tipuri de tehnici. Cuptoarele de microunde trebuie să fie de tipul celor specifice folosite pentru laborator. Acest mesaj trebuie să fie clar definit în orice protocol al metodelor de referinţa, care permite utilizarea acestor tehnici. Principala restrictie a acestei tehnici este o cantitate mica de parte de analizat care poate fi digerata în cele comune tipuri de cuptoare care se găsesc în comerţ. De obicei produsul obţinut prin digestie poate fi analizat după diluare, direct la flacara (saa) sau la cuptorul de grafit. Digestia suplimentară cu acid percloric şi/sau peroxid de hidrogen va fi necesară când produsul obţinut prin digestie trebuie să fie analizat prin dpsav sau să fie extras cu agenţi organici complecsi. 5. Criteriul pentru spectrofotometria de absortie atomica (saa) În general, setarile aparatului trebuie să fie apropiate de recomandările producătorului. Performanta acestui echipament complet trebuie să fie controlată înainte şi după fiecare serie de analize ale probelor prin analizarea soluţiilor standard şi pregătirea graficului de calibrare din rezultate. Oricând este posibil, rezultatele trebuie să fie controlate prin repetarea măsurătorilor la nivelul liniei de absortie alternativa. Dacă cuantificarea se realizează prin metoda adiţională a standardelor, trebuie să se aibă grija ca aceasta sa nu depăşească nivelul liniar al curbei de calibrare. a). Flacara spectrofotometrului de absortie atomica Standardul de calibrare trebuie să fie pregătit într-o soluţie matrice care corespunde cat mai mult posibil cu soluţia de măsurare a probei (de exemplu, în termeni de concentraţie a acizilor) pentru a asigura un răspuns folosit ca instrument de comparatie. Dacă procedura de separare, cum ar fi extractia, este folosită, pentru a separa analizatul de interferente sau pentru concentraţie, eficacitatea fiecărui pas trebuie să fie verificata pentru fiecare nou tip de matrita. În timp ce absorbţia anterioară are tendinta să fie o problemă mai mica cu flacara în opoziţie cu cuptorul de grafit pentru spectrofotometrie de absortie atomica, este necesar un control făcut atunci când se realizează sau nu o corectie anterioară. b). Cuptorul de grafit pentru spectrofotometrie de absortie atomica Modificarea matricei în combinaţie cu folosirea platformei atomizatoare I'vov poate permite cuantificarea prin valorile curbei de calibrare bazată pe măsurarea unor soluţii standard de apa. Pentru a evita valori ridicate ale testului blank, reactivii folosiţi ca matrice modificată trebuie să fie cat mai puri (puritate înaltă). Lipsa unei corectii anterioare eficiente şi de încredere este sursa principala de erori în folosirea cuptorului de grafit pentru spectrofotometrie de absortie atomica. Astfel eficienta aspectului privitor la corecţia anterioară a măsurătorilor trebuie să fie controlată cu multă grija. Rezultatele trebuie, să fie controlate prin diluarea de soluţii de măsurare de 2 sau 3 ori şi măsurate din nou. c). Spectrometria atomica de absortie cu vapori reci pentru mercur Ca urmare a pierderilor prin volatilizare, calcinarea nu poate fi folosită ca o tehnica de decompozitie pentru determinarea mercurului. Substantele organice volatile în soluţiile de măsurat pot conduce la rezultate fals pozitive. Aceasta posibilitate trebuie condusă către analizarea a doua soluţii ale probelor, cu sau fără lampa cu clorura de paladium pe vata de sticlă conectata la emisie de gaze între soluţie şi absorbţia celulei de către detector. Cu lampa de clorura de paladiu conectata nu trebuie să apară nici un punct. Dacă măsurarea este bazată pe absorbţia elementului de mercur pe vata de sticlă, urmată de desorbtia termica, controlul clorurii de paladiu poate întârzia. d). Spectrometria atomica de absortie cu generator hidric pentru arsen Componentele organice ce conţin arsen pot fi foarte stabile şi necesita o puternica procedura de decompozitie oxidativa pentru a asigura rezultate corecte. Digestia umeda trebuie să includă presiunea digestiei ce trebuie să fie urmată de digestia finala cu acid percloric cu peroxid de hidrogen sau cu alt oxidant mai puternic cum ar fi permanganatul de potasiu. Calcinarea cu o mixtura de nitrat de magneziu/oxid de magneziu ca ajutor de ardere este de asemenea utilizata în determinarea arsenului. E important faptul ca în aceste tehnici, puncte înalte sau ariile de absortie a picurilor pot fi influentate puternic de componentii probei din soluţia de măsurat şi cuantificarea prin metoda standard adiţională. Prezenta şi viteza formatiunii în AsH