← România

HOTĂRÂRE din 27 iunie 2000

HOTĂRÂRE din 27 iunie 2000 cauza Constantinescu împotriva României, Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 279 din 30 mai 2001 CONSILIUL EUROPEI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Secţia I HOTĂRÂREA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI în cauza Constantinescu împotriva României (Plângerea nr. 28.871/1995) În cauza Constantinescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia I), constituită în Camera formată din următorii judecători: doamna W. Thomassen, preşedinte, domnul L. Ferrari Bravo, domnul Gaukur Jorundsson, domnul R. Turmen, domnul J. Casadevall, domnul B. Zupancic, judecători, domnul S. Beligradeanu, judecător ad-hoc, şi domnul M. O'Boyle, grefier al secţiei, după ce a deliberat în Camera de Consiliu, în zilele de 21 martie şi 6 iunie 2000, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată azi, 27 iunie 2000: PROCEDURA 1. La 27 iulie 1999 şi la 11 septembrie 1999 cetăţeanul român Mihail Constantinescu (reclamantul) şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) au sesizat Curtea, în termenul de trei luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 şi 47 din convenţie. 2. La originea cauzei se afla plângerea (nr. 28.871/1995) formulată împotriva României la 4 aprilie 1995 de către domnul Constantinescu, Comisia fiind sesizată în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia). Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, încălcare datorată condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie. A mai invocat lipsa unui proces echitabil şi deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie, precum şi încălcarea dreptului la libertatea de asociere, garantat de art. 11 din convenţie. La 23 octombrie 1997 Comisia a declarat cererea admisibilă numai cu privire la încălcarea dreptului la libertatea de exprimare şi la lipsa unui proces echitabil. În raportul din 19 aprilie 1999 (fostul articol 31 din convenţie) Comisia a constatat în unanimitate ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 şi că nu a existat o încălcare a art. 10 (21 de voturi împotriva a 7 voturi). 3. Reclamantul, care a beneficiat de ajutor judiciar, este reprezentat în faţa Curţii de către domnul Dinu, avocat în Baroul Bucureşti (România). Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau care funcţionează în cadrul Ministerului Justiţiei, doamna Rizoiu. 4. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 şi conform art. 5 alin. 4 din protocol, coroborat cu art. 100 alin. 1 şi art. 24 alin. 6 din regulamentul Curţii (regulamentul), Marea Camera a hotărât la 7 iulie 1999 trimiterea cauzei spre examinare uneia dintre camerele constituite în cadrul secţiilor Curţii. 5. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, preşedintele Curţii, domnul L. Wildhaber, a repartizat ulterior cauza secţiei I. Camera, constituită în cadrul secţiei menţionate mai sus, îi includea cu drepturi depline pe domnul C. Birsan, judecător ales pentru România [art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 26 alin. 1 lit.

  1. a)din regulament], şi pe domnul J. Casadevall, care a preluat preşedinţia secţiei în cadrul deliberărilor din data de 21 martie 2000, şi implicit preşedinţia Camerei [art. 12 şi art. 26 alin. 1 lit.
  2. a)din regulament]. Ceilalţi membri desemnaţi au fost domnul L. Ferrari Bravo, domnul G. Jorundsson, domnul R. Turmen, doamna W. Thomassen şi domnul R. Maruste [art. 26 alin. 1 lit.
  3. b)din regulament]. Ulterior, domnul Birsan a formulat cerere de abţinere, deoarece participase la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28 din regulament). În consecinţa, Guvernul l-a desemnat în calitate de judecător ad-hoc pe domnul Şerban Beligradeanu (art. 27 alin. 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament). La data de 6 iunie 2000 doamna W. Thomassen a preluat preşedinţia secţiei şi implicit a Camerei [art. 12 şi art. 26 alin. 1 lit.
  4. a)din regulament]. Domnul Maruste, din motive personale, a fost înlocuit de domnul M. Zupancic [art. 24 alin. 5 lit.
  5. b)şi art. 28 din regulament]. 6. Reclamantul şi Guvernul au depus câte un memoriu la data de 6 şi, respectiv, la data de 9 noiembrie 1999. 7. Asa cum a decis Camera, la data de 21 martie 2000 a avut loc audierea în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. Au fost prezenţi la audiere: - din partea Guvernului: ● doamna R. Rizoiu, agent, ● doamna C. Tarcea, Ministerul Justiţiei, ● domnul T. Corlăţean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri; - din partea reclamantului: ● domnul C. Dinu, avocat în Baroul Bucureşti, avocat. Domnul Dinu şi doamnele Rizoiu şi Tarcea au prezentat concluzii orale în faţa Curţii. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 8. La data de 8 iunie 1992 adunarea generală a Sindicatului Învăţământului Preuniversitar din Sectorul 2 Bucureşti (în continuare, sindicatul) a procedat la alegerea noii conduceri. Reclamantul a fost ales preşedinte. 9. La data de 29 iunie 1992 sindicatul a introdus o plângere împotriva cadrelor didactice A.P. şi R.V., foste casiere, şi M.M., fosta lidera a sindicatului, invinuindu-le pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare, înşelăciune şi furt în paguba avutului obştesc. Sindicatul a arătat ca la preluarea funcţiilor de către noua conducere persoanele menţionate mai sus au refuzat sa restituie bunurile şi documentele contabile ale sindicatului, folosindu-le pentru înfiinţarea unei noi organizaţii sindicale. 10. Printr-o adresa din data de 2 octombrie 1992 reclamantul a solicitat, în numele sindicatului, informaţii de la Parchetul Municipiului Bucureşti cu privire la desfăşurarea anchetei, dar nu a primit nici un răspuns. Printr-o noua scrisoare din data de 9 decembrie 1992 reclamantul şi-a reînnoit demersul pe lângă parchet, plangandu-se şi de ritmul lent de desfăşurare a anchetei penale. Şi aceasta scrisoare a rămas fără răspuns. 11. La data de 8 februarie 1993 procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui A.P., R.V. şi M.M. Soluţia a fost comunicată la data de 18 ianuarie 1994 doar părţilor vătămate. 12. În anul 1993 reclamantul, în calitate de lider al sindicatului, a chemat-o în judecata pe R.V. la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, solicitând obligarea acesteia, în temeiul art. 998 şi 999 din Codul civil, privind răspunderea civilă delictuala, sa restituie sindicatului suma de 170.000 lei, reprezentând cotizatii sindicale. 13. La o dată neprecizata reclamantul a avut o discuţie cu un ziarist, discuţie în cursul căreia şi-a exprimat nemultumirea cu privire la desfăşurarea greoaie a cercetărilor penale. La data de 23 martie 1993 în ziarul "Tineretul Liber" a fost publicat următorul articol: "Sindicatul Învăţământului Preuniversitar din Sectorul 2, afiliat la Federaţia Sindicatelor Autonome ale Învăţământului Preuniversitar din România, este cel mai "rau" sindicat, fiindca se bate cu toată lumea pentru respectarea legii şi pentru drepturile cadrelor didactice. Asa susţine preşedintele sau, prof. Mihail Constantinescu, de la liceul "Mihail Sadoveanu", explicand: "Am dat în judecata Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti pentru nerespectarea contractului colectiv de muncă; procesul este fixat pentru 29 aprilie. Pregatim darea în judecata a poliţiei şi a procuraturii, implicate în acţiuni antisindicale, de tergiversare a cercetării penale în cazul unor delapidatori - V.R., P.A., M.M., profesoare în sectorul 2, împotriva cărora avem mărturii scrise şi recunoaşterea a doua dintre ele ca au asupra lor bani ai sindicatului pe care nu i-au predat. Acţiunile antisindicale sunt premeditate (...)." 14. La data de 22 aprilie 1993 A.P., R.V. şi M.M. au sesizat Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti cu o plângere penală prin care reclamantul era acuzat de săvârşirea infracţiunii de calomnie. 15. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 1994. Instanţa, în complet de judecător unic, a pronunţat hotărârea la data de 18 martie 1994. 16. După ce a audiat reclamantul, părţile vătămate, pe cei 6 martori propuşi de acuzare şi 3 propuşi de apărare, judecătorul a hotărât achitarea reclamantului. S-a constatat ca la data apariţiei articolului în discuţie cele 3 cadre didactice erau cercetate penal pentru săvârşirea infracţiunii de furt în dăuna avutului public şi ca soluţia de scoatere de sub urmărirea penală nu le-a fost comunicată decât după apariţia articolului, adică la 18 ianuarie 1994. În plus, judecătorul a arătat ca au existat anumite sume de bani aparţinând sindicatului care nu au fost predate la timp de părţile vătămate, din diferite motive. Prin urmare, instanţa a considerat ca reclamantul nu avusese intenţia de a calomnia pe cele 3 cadre didactice, ci a adus la cunoştinţa publicului ca sindicatul urma sa cheme în judecata poliţia şi procuratura, acuzate de tergiversarea cercetărilor. 17. A.P., R.V. şi M.M. au declarat recurs. Tribunalul Bucureşti a admis recursul, a casat hotărârea din 18 martie 1994 şi a reţinut cauza spre rejudecare. 18. Dezbaterile au avut loc la data de 26 septembrie 1994. Din totalitatea documentelor puse la dispoziţie Curtea nu a putut sa stabilească cu certitudine dacă instanţa a permis avocatului reclamantului sa pledeze. Totuşi în concluziile scrise a arătat ca reclamantul actionase în numele sindicatului, ca scopul urmărit era acela de a reconstitui patrimoniul sindicatului şi ca noua organizaţie sindicala creata de cadrele didactice fusese declarata ilegala de justiţie. A făcut referire la declaraţiile martorilor audiati la fond, din care se puteau deduce neglijenţa celor 3 cadre didactice în administrarea patrimoniului sindicatului, precum şi refuzul lor de a restitui anumite sume de bani şi documente. A subliniat ca, deşi articolul nu a relatat în mod fidel declaraţiile făcute ziaristului, reclamantul nu dorea să se angajeze într-un proces împotriva presei. 19. Reclamantul, deşi a fost prezent, nu a fost audiat de instanţa. Nu a fost administrată nici o alta proba. Încheierea de şedinţa nu menţiona participarea la dezbateri a procurorului, care se pare ca ar fi cerut achitarea reclamantului, ci consemna doar faptul ca s-a dat cuvântul avocaţilor părţilor. 20. Pronunţarea deciziei s-a amânat la data de 3 octombrie 1994 şi apoi la 10 octombrie 1994. Pronunţarea a avut loc la aceasta din urma data, în absenta reclamantului şi a avocatului sau. Instanţa a constatat ca reclamantul a avut intenţia sa aducă atingere onoarei şi reputaţiei celor 3 cadre didactice, incalcand astfel art. 206 din Codul penal, deoarece şi-a exprimat punctul de vedere în presa după ce procuratura a dispus scoaterea de sub urmărire penală la 8 februarie 1993. Tribunalul a mai reţinut ca după această dată reclamantul s-a deplasat la instituţiile în care erau angajate A.P., R.V. şi M.M., acuzandu-le ca au fugit cu banii sindicatului. 21. Reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie la o amenda penală de 50.000 lei şi la plata sumei de 500.000 lei către fiecare dintre cele 3 cadre didactice, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. 22. La data de 19 octombrie 1994 reclamantul a declarat apel împotriva deciziei tribunalului. Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia din 18 noiembrie 1994, a respins apelul ca inadmisibil, constatând ca hotărârea atacată nu era susceptibilă de a fi atacată cu apel. 23. La o dată neprecizata reclamantul a plătit celor 3 cadre didactice sumele la care fusese condamnat. La 28 martie 1995 a achitat amenda penală în cuantum de 50.000 lei. 24. La o dată necunoscută reclamantul a formulat un memoriu prin care a solicitat procurorului general de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie sa introducă recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 octombrie 1994. 25. La data de 26 mai 1995 reclamantului i s-a comunicat faptul ca soluţia este legală şi temeinica şi că nu este cazul să se declare recurs în anulare. 26. Prin încheierea de şedinţa din 28 ianuarie 1997 Tribunalul Bucureşti, examinând cauza din oficiu în camera de consiliu, a îndreptat erorile materiale strecurate în încheierea din 26 septembrie 1994 şi în hotărârea din 10 octombrie 1994. 27. În ceea ce priveşte încheierea de şedinţa din 26 septembrie 1994 tribunalul a dispus menţionarea faptului ca la dezbateri a participat procurorul L.S. care, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea recursului declarat de părţile vătămate şi condamnarea reclamantului la o pedeapsă cu amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, precum şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul moral cauzat. S-a mai consemnat faptul ca la termenul din 26 septembrie 1994 inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. 28. Instanţa a decis, de asemenea, rectificarea hotărârii din 10 octombrie 1994, în sensul că pronunţarea a fost amânată de la 3 octombrie la 10 octombrie 1994, cu participarea procurorului de şedinţa L.S. 29. Părţile nu au fost citate şi nu au fost prezente la şedinţa din camera de consiliu din 28 ianuarie 1997. 30. Printr-o sentinta din 12 martie 1997 Judecătoria Bucureşti a admis cererea de acordare de despăgubiri civile, introdusă în anul 1993 de către sindicat împotriva lui R.V., şi l-a obligat pe acesta din urma sa restituie suma de 170.000 lei, precum şi dobânzile legale aferente sumei. Instanţa a reţinut ca între 1990 şi 1992 R.V. fusese trezorierul sindicatului şi ca în aceasta calitate a încasat suma de 170.000 lei reprezentând cotizaţiile membrilor sindicatului. Instanţa a arătat, de asemenea, ca după plecarea sa din funcţie R.V. a refuzat sa restituie sindicatului documentele ce dovedeau depunerea în banca a sumei menţionate, suma neputând fi recuperată. 31. La data de 6 ianuarie 1998, la cererea Comisiei Guvernul a transmis o copie de pe condica de şedinţe din 3 şi 10 octombrie 1994. Acest document menţionează numai amânarea pronuntarilor pentru 3 şi 10 octombrie 1994, precum şi soluţia pronunţată. 32. Prin scrisoarea din 14 decembrie 1998 Guvernul a informat Comisia că nu se putea transmite şi o copie de pe caietul grefierului cuprinzând menţiunile din şedinţa publică din data de 26 septembrie 1994, deoarece, în aplicarea Ordinului ministrului justiţiei nr. 991/C/1993, acestea sunt păstrate doar pe o perioadă de 3 ani. 33. La data de 11 decembrie 1998 procurorul general de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie a introdus recurs în anulare împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. El a cerut achitarea reclamantului, motivand ca în speta nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie. 34. La audierea din 21 martie 2000 Guvernul a prezentat Curţii decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. Curtea Suprema de Justiţie a casat decizia Tribunalului Bucureşti şi, după rejudecare, a respins recursurile declarate de cele 3 părţi vătămate, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie. 35. Guvernul a prezentat, de asemenea, Curţii copia de pe o adresa din 6 martie 2000 prin care Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a solicitat Administraţiei financiare a sectorului 3 restituirea către reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentând amenda achitată de reclamant în urma condamnării sale din 10 octombrie 1994. II. Legea interna aplicabilă A. Codul penal 36. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele: ARTICOLUL 206 "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. (...)." ARTICOLUL 207 "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie." 37. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele: ARTICOLUL 385^6 ALIN. 2 "Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute (...)." ARTICOLUL 385^9 "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: (...) 10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natura sa garanteze drepturile lor şi sa influenteze soluţia procesului; (...)." ARTICOLUL 385^15 "Instanţa, judecand recursul, pronunţa una din următoarele soluţii: (...) 2. admite recursul, casand hotărârea atacată şi (...)
  6. d)dispune rejudecarea de către instanţa de recurs (...)." ... ARTICOLUL 385^16 "Când instanţa de recurs casează hotărârea şi retine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunţa şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. (...)." ARTICOLUL 385^19 "Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător." ÎN DREPT I. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului 38. La şedinţa publică din 21 martie 2000 Guvernul a susţinut ca hotărârea din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie prin care reclamantul a fost achitat constituie o recunoaştere "în substanţa a unei eventuale încălcări a convenţiei". În consecinţa, a solicitat Curţii sa respingă plângerea, deoarece reclamantul a pierdut calitatea de "victima". 39. Reclamantul nu a formulat observaţii cu privire la aceasta excepţie. 40. Curtea reaminteste ca "o hotărâre sau o măsura favorabilă, în principiu, nu este suficienta pentru ca reclamantul sa piardă calitatea de victima decât atunci când autorităţile naţionale au recunoscut în mod explicit şi apoi au reparat pentru încălcarea unui drept garantat de convenţie" (Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI). 41. În speta Curtea observa ca la 4 februarie 2000 Curtea Suprema de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de parchet şi a anulat hotărârea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul în susţinerea cererii privind încălcarea art. 6 şi 10 (paragraful 34 de mai sus). 42. Curtea constata ca prin hotărârea de achitare, pronunţată în urma redeschiderii procedurii, la mai mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotărâre definitivă, s-a apreciat ca faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, respectiv intenţia. Aceasta hotărâre nu conţine nici o referire la modul în care s-a desfăşurat procedura de judecată la Tribunalul Bucureşti şi nici la criticile reclamantului referitoare la aceasta. În opinia Curţii, decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie nu reprezintă o recunoaştere explicita sau în substanţa a unei încălcări a art. 6 alin. 1 din convenţie şi, în orice caz, nu oferă o reparatie în sensul jurisprudenţei Curţii. 43. În ceea ce priveşte invocată încălcare a art. 10, chiar presupunand ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie ar constitui o recunoaştere în substanţa, curtea apreciază ca aceasta nu oferă o reparatie adecvată în sensul jurisprudenţei sale. Astfel reclamantului nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru condamnare, iar sumele plătite de reclamant celor 3 cadre didactice, cu titlu de daune morale, nu i-au fost restituite. Cat despre amenda penală, Curtea retine ca, deşi de la achitarea acesteia de către reclamant au trecut 5 ani, adresa din 6 martie 2000, trimisa de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti Administraţiei financiare a sectorului 3 Bucureşti, prin care se solicita restituirea sumei respective (paragraful 35 de mai sus), nu are în vedere inflatia din ultimii ani. 44. În concluzie, Curtea apreciază ca reclamantul se poate considera "victima" în sensul art. 34 din convenţie. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie 45. Reclamantul susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din convenţie, care prevede: "1. Orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)". 46. Reclamantul a criticat faptul ca a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără ca instanţa sa îl audieze. A arătat ca tribunalul s-a pronunţat doar în baza pieselor din dosarul judecătoriei, şi anume depozitiile martorilor şi declaraţia sa, rezumata "în 5 randuri". În şedinţa publică din 26 septembrie 1994, care ar fi durat "cel mult 4 minute", nici el şi nici avocatul sau nu au putut lua cuvântul. Reclamantul mai susţine ca menţiunile din încheierea de şedinţa din 26 septembrie 1994 nu sunt reale, deoarece avocatul sau nu a putut pleda, permitandu-i-se doar sa pună concluzii scrise. 47. Reclamantul contesta şi adevărul menţiunilor făcute în încheierea de rectificare a erorilor materiale din 28 ianuarie 1997, arătând că nu a luat cuvântul la şedinţa publică din 26 septembrie 1994, iar procurorul ar fi cerut achitarea, şi nu condamnarea sa, asa cum susţine Guvernul pârât. Mai arata ca încheierea din 28 ianuarie 1997 nu i-a fost niciodată comunicată, luând cunoştinţa de aceasta numai atunci când i-a fost comunicată de Comisie. 48. În sfârşit, reclamantul se plange de faptul ca decizia din 10 octombrie 1994 a Tribunalului Bucureşti face referire numai la declaraţiile martorilor părţilor vătămate, trecând sub tăcere depozitiile celor 4 martori propuşi în apărare, esenţiale de altfel, în măsura în care aceştia au afirmat ca cele 3 cadre didactice nu au restituit sindicatului banii şi documentele şi ca reclamantul fusese împuternicit de către sindicat să le recupereze. 49. Guvernul apreciază ca hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunţată numai pe baza probelor administrate în prima instanţa, nu încalcă exigenţele unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie. Acest articol nu impune ca acuzatul să fie audiat nemijlocit de către instanţa de recurs atunci când aceasta trebuie să examineze doar chestiuni de drept. Deşi Tribunalul Bucureşti, în mod teoretic, avea competenţa sa examineze atât chestiuni de fapt, cat şi chestiuni de drept, totuşi în cauza de faţa nu trebuia sa dispună cu privire la chestiuni de fapt, deoarece situaţia de fapt stabilită de judecătorie nu a fost contestată de părţi. Prin urmare, tribunalul trebuia să se pronunţe numai asupra problemei de drept privind elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv existenta intentiei de a calomnia. Or, pentru a stabili existenta acestui element tribunalul nu avea nevoie sa îl audieze pe reclamant. 50. În orice caz, susţine Guvernul, reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt, aspect consemnat în încheierea din 28 ianuarie 1997, data în urma soluţionării cererii de îndreptare a erorilor materiale. 51. De altfel Guvernul contesta afirmatia reclamantului, în sensul că procurorul a cerut respingerea recursului invocand menţiunile din încheierea din 28 ianuarie 1997, în sensul că procurorul a cerut admiterea recursului şi condamnarea reclamantului. Guvernul apreciază ca judecătorii sunt independenţi, iar poziţia procurorului în timpul procesului nu poate influenţa judecătorul. 52. În sfârşit, Guvernul dezminte faptul ca avocatul reclamantului nu ar fi luat cuvântul în şedinţa publică din 26 septembrie 1994 şi arata ca, în orice caz, avocatul a depus concluzii scrise. 53. Curtea reaminteste ca aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie; se vor avea în vedere astfel întreaga procedura interna şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în prima instanţa, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauza, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competentelor atribuite instanţei de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi aparate efectiv şi în special natura chestiunilor care trebuie soluţionate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39). 54. În faţa unei instanţe de control judiciar care se bucura de plenitudine de jurisdicţie art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o şedinţa publică, iar în cazul în care o astfel de şedinţa publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33). 55. În schimb Curtea a hotărât ca atunci când o instanţa de control judiciar este competenţa sa analizeze atât situaţia de fapt, cat şi chestiunile de drept şi sa studieze în ansamblu problema vinovatiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, sa transeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32). 56. Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 în speta Curtea va examina competentele Tribunalului Bucureşti şi natura problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunţe. 57. Curtea reaminteste ca în speta competentele Tribunalului Bucureşti, ca instanţa de recurs, sunt stabilite prin art. 385^15 şi 385^16 din Codul de procedură penală. Conform art. 385^15 , tribunalul, ca instanţa de recurs, nu era obligat sa pronunţe o noua hotărâre pe fond, dar avea aceasta posibilitate. La 10 octombrie 1994 Tribunalul Bucureşti a casat hotărârea din 18 martie 1994 şi a pronunţat o noua hotărâre pe fond. Faţa de dispoziţiile legale citate mai sus procedura desfăşurată la Tribunalul Bucureşti a fost o procedură complexa, asemănătoare unei proceduri de fond, instanţa analizând atât situaţia de fapt, cat şi problemele de drept. Tribunalul putea fie sa confirme achitarea reclamantului, fie sa îl condamne, după o examinare completa a problemei vinovatiei sau a nevinovăţiei, administrand la nevoie noi mijloace de proba (paragraful 37 de mai sus). 58. Curtea constata ca în cauza, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzatiei, constatând ca inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără sa îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul ca inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte Curtea subliniaza ca exista diferenţe între susţinerile reclamantului şi ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvantului. Se mai retine ca dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţa semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanţa. 59. Prin urmare, Curtea constata ca Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzatiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta sa fi fost audiat şi fără a i se permite sa aducă probe în apărare. Curtea apreciază ca tribunalul trebuia sa îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul ca a dispus pentru prima data condamnarea. 60. Aceasta cerinţa nu a fost satisfacuta, motiv pentru care Curtea constata ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În aceste condiţii ea nu considera utila o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu aceasta prevedere. 61. A existat deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie. III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie 62. Reclamantul susţine ca prin condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele: 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunică informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţionala, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. 63. Din punctul de vedere al reclamantului condamnarea sa nu a fost conformă dispoziţiilor art. 10 din convenţie. Pe de o parte, Tribunalul Bucureşti nu i-a permis sa dovedească adevărul afirmaţiilor sale. Pe de altă parte, neinceperea urmăririi penale dispuse de parchet faţă de cele 3 cadre didactice şi care nu i-a fost comunicată nu dovedeşte ca acestea au restituit banii sindicatului. 64. Guvernul apreciază ca hotărârea de condamnare a reclamantului este conformă cerinţelor alin. 2 al art. 10 din convenţie. În primul rând, s-a urmărit protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane, deoarece reclamantul afirmase ca cele 3 cadre didactice sunt "delapidatoare", deşi nu au fost condamnate pentru săvârşirea acestei fapte. În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, aceasta nu era deloc excesiva, avându-se în vedere suma rezonabila a amenzii aplicate şi a despăgubirilor acordate. 65. Comisia a apreciat ca atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost "necesară într-o societate democratica", deoarece era de preferat ca reclamantul sa găsească o alta modalitate de a-şi exprima părerea decât afirmând despre părţile vătămate ca sunt "delapidatoare", deşi nu au fost condamnate pentru comiterea acestei fapte. 66. Curtea ia act de faptul ca părţile au fost de acord ca hotărârea de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusă libertăţii de exprimare a reclamantului, în sensul art. 10 din convenţie. 67. Urmează deci să se determine măsura în care o asemenea atingere se justifica faţă de prevederile alin. 2 al art. 10, şi anume dacă era "prevăzută de lege", urmarea un scop legitim şi era "necesară" "într-o societate democratica" (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, Seria A, nr. 103, pag. 24-25, alin. 34-37). 68. Curtea apreciază ca atingerea era "prevăzută de lege", aspect necontestat de nimeni din moment ce condamnarea reclamantului se întemeia pe dispoziţiile art. 206 din Codul penal (paragraful 36 de mai sus). Aceasta limitare a urmărit un scop legitim, prevăzut de alin. 2 al art. 10, şi anume protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. Rămâne să se examineze dacă limitarea criticata a fost "necesară într-o societate democratica" pentru atingerea unui astfel de scop. 69. În lumina jurisprudenţei constante a Curţii se va analiza dacă limitarea dreptului la libertatea de exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă justificările prezentate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente. Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din punctul de vedere al art. 10, faţă de toate circumstanţele cauzei, hotărârile care au fost pronuntate (a se vedea Hotărârea Dalban împotriva României citata mai sus, paragraful 47). Prin urmare, Curtea va examina afirmatiile ce au constituit obiectul acuzarii, având în vedere toate circumstanţele cauzei. 70. Curtea observa ca declaraţiile reclamantului contineau doua elemente: criticarea activităţii poliţiei şi parchetului, în sensul că nu au vrut sa finalizeze plângerea depusa împotriva lui A.P., R.V. şi M.M., şi afirmatia ca aceste persoane au "delapidat" fondurile sindicatului. 71. Curtea arata ca încălcarea dreptului la libertatea de exprimare se referă doar la al doilea element. Tribunalul Bucureşti a avut în vedere atunci când a dispus condamnarea doar termenul folosit de domnul Constantinescu pentru a caracteriza acţiunile celor 3 cadre didactice, termen considerat calomnios, nu şi faptul ca reclamantul a făcut unele aprecieri critice cu privire la funcţionarea justiţiei în materie de conflicte sindicale. 72. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independentei sindicatelor şi asupra funcţionarii administraţiei justiţiei, vizând deci un interes public, exista totuşi anumite limite în exercitarea dreptului sau la libertatea de exprimare. În ciuda rolului special pe care l-a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia sa acţioneze în limitele stabilite, mai ales cu scopul "protejării reputaţiei sau drepturilor altor persoane", inclusiv a dreptului la prezumţia de nevinovatie. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsura reclamantul a depăşit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice. 73. În opinia Curţii expresia delapidator desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi era de natura să le ofenseze pe cele 3 părţi vătămate, deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanţa. 74. Curtea apreciază ca reclamantul putea să îşi formuleze opiniile critice şi astfel să contribuie la o discuţie publică libera asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul "delapidator". 75. În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputaţia celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menţionată mai sus. 76. Prin urmare, Curtea este convinsa ca motivele invocate de autorităţile naţionale erau "pertinente şi suficiente" în sensul alin. 2 al art. 10. 77. În plus, Curtea constata ca, date fiind circumstanţele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. Într-adevăr, pedeapsa aplicată de 50.000 de lei amenda penală şi obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate. 78. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu a depăşit marja de apreciere permisă autorităţilor naţionale şi se constată că art. 10 nu a fost încălcat. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie 79. Conform art. 41 din convenţie: "Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor la aceasta şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila." A. Daune 80. Reclamantul solicita acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa. În ceea ce priveşte despăgubirile materiale reclamantul solicita restituirea amenzii penale, precum şi a despăgubirilor civile plătite celor 3 cadre didactice. Mai pretinde şi un alt fel de prejudiciu, arătând ca datorită stresului şi angoasei provocate de procedurile judiciare diverse în care a fost implicat nu a putut publică o carte pe care o scrisese şi care fusese acceptată de o editura. În concluzie, solicita 2 miliarde lei (ROL) cu titlu de despăgubiri materiale. 81. Guvernul arata ca hotărârea pe care o va pronunţa Curtea constituie prin ea însăşi o satisfactie echitabila. 82. În primul rând Curtea constata ca susţinerile reclamantului privitoare la câştigul nerealizat nu au fost în nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta în faptul ca reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti. În mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabila, dar apreciază ca este rezonabil să se considere ca reclamantul a pierdut o sansa reală. (Hotărârea Pelissier şi Sassi împotriva Frantei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999-II). Judecand în echitate, în conformitate cu exigenţele art. 41, Curtea acorda reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plăţii. B. Cheltuieli de judecată 83. Reclamantul solicita restituirea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor naţionale, adică echivalentul a 200.000 ROL la nivelul anului 1994. 84. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la aceasta problema. 85. Curtea observa ca reclamantul şi-a susţinut singur cauza la Comisie şi ca a fost asistat de un avocat doar la şedinţa publică ce a avut loc în faţa Curţii. Curtea mai constata ca domnul Constantinescu a beneficiat de ajutor judiciar acordat de Consiliul Europei în cuantum de 10.806 FRF. Având în vedere constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din convenţie, Curtea, judecand în echitate, acorda reclamantului 20.000 FRF, din care se va scădea suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de ajutor judiciar. Suma este convertibilă în lei româneşti la cursul de schimb în vigoare la data efectuării plăţii. C. Dobânzi 86. Curtea considera ca trebuie avute în vedere dobânzile legale practicate în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,47% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA 1. hotărăşte, în unanimitate, ca reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări a art. 6 alin. 1 din convenţie în sensul art. 34 din convenţie; 2. hotărăşte, cu 5 voturi pentru şi 2 împotriva, ca reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări a art. 10 din convenţie în sensul art. 34 din convenţie; 3. hotărăşte, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenţie; 4. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi 1 vot împotriva, că nu a existat o încălcare a art. 10 din convenţie; 5. hotărăşte, în unanimitate:
  7. a)ca statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 15.000 (cincisprezece mii) franci francezi, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, şi 20.000 (douăzeci de mii) franci francezi, cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin 10.806 FRF şi 10 (zece) centime, convertibili în lei româneşti la rata de schimb de la data efectuării plăţilor; ...
  8. b)ca aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla de 2,47% pe an începând cu data expirării termenului menţionat mai sus şi până la data efectuării plăţilor; ... 6. respinge, în unanimitate, celelalte capete de cerere privind acordarea de despăgubiri. Redactată în limba franceza, apoi comunicată în scris la 27 iunie 2000, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din regulamentul Curţii. Michael O'Boyle Wilhelmina Thomassen grefier preşedinte La prezenta hotărâre se afla anexată, conform art. 45 alin. 2 din convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, opinia separată a domnului judecător Casadevall. W.T. M.O.B. OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a judecătorului Casadevall 1. Am votat alături de majoritate în favoarea constatării încălcării art. 6 alin. 1 din convenţie; în schimb, nu am aceeaşi opinie în ceea ce priveşte art. 10 care, după părerea mea, a fost de asemenea încălcat. 2. Din moment ce Curtea a constatat o încălcare a art. 6 alin. 1 datorită faptului ca reclamantul nu a fost audiat de instanţa, analiza globală a faptelor duce, prin forta lucrurilor, şi la constatarea încălcării art. 10. Partea de hotărâre ce analizează excepţia preliminară a Guvernului, în special paragraful 43, vine în sprijinul opiniei mele. 3. Dacă art. 6 alin. 1 nu ar fi fost încălcat, adică, dacă în timpul dezbaterilor din faţa Tribunalului Bucureşti care l-a condamnat pentru calomnie, reclamantul ar fi avut posibilitatea sa dea o declaraţie, să îşi apere cauza, sa invoce buna sa credinţa şi mai ales sa stabilească adevărul afirmaţiilor sale, asa cum permite oricărui acuzat art. 207 din Codul penal român, rezultatul procedurii penale ar fi putut fi altul. De altfel, evenimentele ulterioare confirma aceasta teza. 4. Asa cum a constatat Curtea (paragraful 72), afirmatiile litigioase au fost efectuate în cadrul unei discuţii libere asupra independentei primelor sindicate create în România după căderea fostului regim şi asupra funcţionarii administraţiei justiţiei. Aprecierea calificativului "delapidatori" folosit în ceea ce le priveşte pe A.P., R.V. şi M.M. trebuie să aibă în vedere cauza în ansamblu şi contextul în care acest cuvânt, reluat şi publicat de ziarist, a fost pronunţat de reclamant. Nimeni nu poate pune la indoiala faptul ca în discuţie este o chestiune de interes public. 5. Nu se poate considera ca termenii folosiţi de reclamant erau lipsiţi de temei, din moment ce prima instanţa, achitandu-l, a arătat ca respectivele cadre didactice nu restituisera anumite sume de bani aparţinând sindicatului. Reaua-credinţa a reclamantului nu poate fi nici ea stabilită, din moment ce aceeaşi instanţa a constatat ca la momentul la care s-au făcut afirmatiile în litigiu soluţia de scoatere de sub urmărirea penală dispusă de parchet nu fusese comunicată nici celor 3 cadre didactice vizate, nici reclamantului (paragrafele 16 şi 63). Aceste doua elemente (afirmaţii nu lipsite de temei şi absenta relei-credinţe) nu au fost contestate de Tribunalul Bucureşti, care l-a condamnat pe reclamant fără a examina măcar problema excepţio veritatis, adusă în discuţie de acesta din urma. Apreciez ca o astfel de încălcare nu era necesară; în special existenta unei "nevoi sociale importante", condiţie stabilită şi reiterata în mod constant de jurisprudenta Curţii, nu a fost demonstrata. Într-adevăr, dacă nu se pot face speculatii asupra hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti dacă ar fi examinat cererea reclamantului de a dovedi adevărul afirmaţiilor sale, apreciez ca lipsa examinării de către instanţa respectiva a acestui mijloc de proba de o importanţa incontestabila (conform art. 207 din Codul penal român, afirmatiile al căror adevăr a fost dovedit nu constituie afirmaţii calomnioase în sensul art. 206 din acelaşi cod) echivaleaza cu o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare, încălcare ce nu răspunde exigenţei necesităţii. 6. În sfârşit, este semnificativ faptul ca la mai mult de 2 ani Tribunalul Bucureşti a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale (sau, mai degraba, a omisiunilor) strecurate în încheiere şi în hotărârea de condamnare din 10 octombrie 1994. Este şi mai important faptul ca la 5 ani de la condamnare Curtea Suprema de Justiţie, admiţând un recurs în anulare introdus tot din oficiu de procurorul general, l-a achitat pe reclamant cu motivarea ca intenţia de a calomnia, element constitutiv al infracţiunii, nu fusese dovedită (paragraful 34). Aceasta tardivă hotărâre din oficiu (pronunţată cu 45 de zile înaintea şedinţei publice de la Curte) constituie cu siguranţa o recunoaştere implicita a încălcării art. 10 din convenţie. 7. Prin urmare, contrar opiniei majorităţii, nu sunt convins de necesitatea încălcării şi nici de caracterul "pertinent şi suficient" al motivelor invocate de autorităţile naţionale în speta. ───────────────

Explicație AI pe baza textului oficial al legii. Orientativă, nu înlocuiește consilierea juridică.