DECIZIE nr. 80*) din 29 aprilie 1997

(2)din Legea nr. 47/1992, constata următoarele: Curtea Suprema de Justiţie - Secţia civilă, prin Încheierea din 4 decembrie 1996, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 din Legea nr. 56/1993, invocată de Gaicu Mircea. În motivarea excepţiei se susţine ca prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin dispoziţiilor art. 16 şi art. 20 alin.

(2)din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Cat priveşte art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, se susţine ca acest text încalcă prevederile art. 123 din Constituţie, întrucât independenta şi supunerea judecătorilor numai legii se referă atât la autoritatea judecătorească în ansamblu, cat şi a fiecărui judecător care face parte din completul de judecată. Se arata ca prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995, Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie au schimbat jurisprudenta Secţiei civile cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, obligând astfel completele de judecată să respecte aceasta hotărâre, chiar dacă aveau alte convingeri. Exprimandu-şi opinia, potrivit art. 23 alin.

(5)din Legea nr. 47/1992, instanţa a apreciat ca excepţia invocată este neîntemeiată. În temeiul art. 24 din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Senatul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata. În punctul de vedere al Guvernului se considera ca excepţia este neîntemeiată deoarece cat priveşte dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, ca urmare a modificării acestora prin Legea nr. 17/1997, Curtea Constituţională nu se mai poate pronunţa asupra excepţiei referitoare la dispoziţiile legale în noua redactare, deoarece ar depăşi limitele sesizării prevăzute în art. 24 alin.

(1)din Legea nr 47/1992, iar referitor la art. 31 din Legea nr. 56/1993, se considera că nu exista nici un impediment constituţional în reglementarea posibilităţii schimbării jurisprudenţei instanţei supreme, întrucât aceasta, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993, urmăreşte aplicarea corecta şi unitară a legilor de către toate instanţele. În continuare se apreciază ca instituţia schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, constituită în Secţii Unite, este menita să asigure justa interpretare a legii, în vederea ocrotirii în mod egal a intereselor particulare şi a celor generale, în scopul stabilitatii ordinii sociale în cadrul statului de drept. Camera Deputaţilor nu a comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă şi cele ale art. 31 din Legea nr. 56/1993, raportate la prevederile Constituţiei, şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Analizând excepţia de neconstituţionalitate invocată, se constată că, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este competenţa sa o soluţioneze, fiind legal sesizată. Referitor la dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, la data invocarii excepţiei de neconstituţionalitate, textul avea următoarea redactare: "recursul în anulare se poate declara oricând". Prin Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 18 februarie 1997, dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă au fost modificate şi, în noua redactare, art. 330^1 are următorul conţinut: "Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare." Este de observat ca din textul actual au fost inlaturate prevederile care formau obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel recursul în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile nu mai poate fi declarat oricând de către Ministerul Public, ci în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 1, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 2. Motivele de neconstituţionalitate invocate nu mai pot fi reţinute. Rezultă astfel ca, în urma modificării textului de lege atacat, excepţia este în prezent lipsită de obiect şi, în consecinţa, urmează să fie respinsă ca vadit nefondata. Cat priveşte dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 56/1993, Curtea constata ca acestea nu sunt incompatibile cu principiile enunţate în art. 123 din Constituţie, care statornicesc, pe de o parte, ca justiţia se înfăptuieşte în numele legii [alin.

(1)], iar pe de altă parte, ca judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii [alin.

(2)]. Nu se poate susţine, în primul rând, ca dispoziţiile incriminate, din Legea nr. 56/1993; ar contraveni principiului potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de vreme ce prevederile ce fac obiectul excepţiei sunt cuprinse într-o reglementare data prin lege. Nu este, tot astfel, exact nici ca art. 31 din Legea nr. 56/1993 ar consacra o abatere de la independenta judecătorilor şi de la supunerea lor exclusiv faţă de lege. Problema schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie din iniţiativa uneia dintre secţiile acesteia este rezolvată, potrivit textului menţionat, de judecătorii Curţii, iar nu de persoane din afară acesteia; acest mod de a rezolva o problemă ţinând de soluţionarea unei cauze reprezintă o simpla dispoziţie legală de amenajare a competentei în interiorul Curţii Supreme de Justiţie. Schimbarea jurisprudenţei Curţii este propusă de judecătorii unei secţii, fără nici o ingerinta din exterior. Dar, date fiind consecinţele importante ale schimbării practicii Curţii Supreme de Justiţie, o asemenea decizie este supusă, prin art. 31 din Legea nr. 56/1993, ratificării de către Secţiile Unite ale Curţii, compuse şi ele, bineînţeles, din judecătorii Curţii, la care participa şi judecătorii secţiei, a căror propunere se cere a fi aprobată. Nici de data aceasta nu este vorba despre vreo ingerinta în activitatea de judecată. Într-adevăr, iniţiativa unei asemenea schimbări a jurisprudenţei vine, în ipoteza la care ne referim, de la secţia competenţa să se pronunţe asupra cauzei, iar nu de la Secţiile Unite. Aceasta din urma nu soluţionează cauza supusă judecaţii în secţia ce le-a sesizat, ci numai o chestiune prealabilă - schimbarea jurisprudenţei -, după care judecata în secţie, care fusese întreruptă, va fi reluată. Soluţia reglementată prin Legea nr. 56/1993 corespunde pe deplin art. 125 alin.

(1)din Constituţie, potrivit căruia "justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Acelaşi articol din legea fundamentală prevede că atât competenţa, cat şi procedura de judecată se stabilesc prin lege. O asemenea reglementare corespunde necesităţii de unificare a jurisprudenţei, dând, pentru Curtea Suprema de Justiţie, expresie rolului sau, înscris în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993, de a urmări aplicarea corecta şi unitară a legii. Aceasta obligaţie a Curţii Supreme de Justiţie nu contravine în nici un fel Constituţiei, fiind, dimpotriva, de natura a asigura, printr-o practica judecătorească unitară, egalitatea constituţională a cetăţenilor în faţa legii şi în faţa justiţiei. Aceasta egalitate nu ar fi, într-adevăr, de conceput în cazul în care instanţele ar adopta - uneori chiar în mod generalizat -, în aplicarea aceleiaşi legi, soluţii adesea, ireconciliabile. Instituţia schimbării jurisprudenţei, la care se referă art. 31 din Legea nr. 56/1993, a existat şi în trecut, cat priveşte Curtea de Casaţie şi de Justiţie, fără să se fi pus vreodata la indoiala compatibilitatea reglementării respective cu principiul independentei judecătorului. Unificarea jurisprudenţei nu se realizează prin ordine sau alte injonctiuni ori ingerinţe din afară sistemului judecătoresc, ci este, în felul reglementat prin Legea nr. 56/1993, opera exclusiva a voinţei judecătorilor care hotărăsc împreună asupra corectei aplicari a legii, iar adoptarea hotărârilor cu majoritatea voturilor judecătorilor Secţiilor Unite ale Curţii este absolut normală, de vreme ce este vorba despre schimbarea jurisprudenţei statornicite în acelaşi mod. Concluzia ce se impune este, asadar, aceea ca judecătorii se pronunţa în toate cazurile potrivit intimei lor convingeri, având însă obligaţia constituţională de a se supune legii. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 24 alin.

(2)şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate invocată de Gaicu Mircea în Dosarul nr. 2.143/1995 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă, privind: - dispoziţiile art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993; - dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, constatând ca excepţia invocată în legătură cu aceste prevederi este lipsită de obiect. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa din 29 aprilie 1997. PREŞEDINTE, prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu Magistrat-asistent, Florentina Geangu ----------------