DECIZIE nr. 61 din 11 februarie 2003

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invoca dispoziţiile art 125 alin.

(3)din Constituţie, potrivit cărora reglementarea competentei şi a procedurii de judecată se face "prin lege". Totodată, apreciază ca "normele conţinute de articolul 392 din Codul de procedură civilă, concepute de legiuitor ca o măsura de evitare a abuzului procesual, constituie, asadar, în ansamblul lor, expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus". Guvernul susţine, de asemenea, ca "autorul excepţiei îşi exprima nemultumirea numai cu privire la cuantumul cauţiunii stabilite în speta, ceea ce, evident, nu reprezintă o problemă de neconstituţionalitate, ci de aplicare a textului procedural criticat în funcţie de datele concrete ale cauzei". Pe de altă parte, Guvernul arata ca "textul art. 392 din Codul de procedură civilă nu se referă şi la cuantumul cauţiunii, acesta rămânând de la caz la caz la aprecierea instanţei de judecată". Avocatul Poporului apreciază ca dispoziţiile legale criticate se referă, de fapt, la "aplicarea dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, fapt ce intră în competenţa de soluţionare a instanţei de judecată". Totodată, precizează, în concluzie, ca dispoziţiile legale invocate de autorul excepţiei "sunt constituţionale". În punctul de vedere al Avocatului Poporului se face referire şi la jurisprudenta Curţii Constituţionale, care a stabilit ca "este de competenţa exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti" şi ca "judecătorul spune dreptul pentru soluţionarea unui litigiu, dar numai în formele şi în condiţiile procedurale instituite de lege" (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, se precizează ca, în legătură cu constituţionalitatea măsurii obligării la plata unei cauţiuni, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000, şi prin Decizia nr. 297 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 17 ianuarie 2002. Prin aceste decizii s-a statuat ca stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi, de natura sa împiedice abuzul de drept, nu constituie o ingradire a liberului acces la justiţie. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin.

(1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 392 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: - Art. 392: "Hotărârea care obliga pe o parte ca sa dea o cauţiune sau un garant va arata şi termenul când să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze acel garant." Critica de neconstituţionalitate se bazează pe susţinerea încălcării accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, text care are următorul cuprins: - Art. 21: "

(1)Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept." ... Din examinarea actelor din dosarul cauzei, Curtea retine ca autorul excepţiei, invocand neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, se referă, în motivarea apelului sau adresat instanţei de judecată, atât la instituirea cauţiunii, cat şi la cuantumul acesteia, stabilit de instanţa, iar nu prin lege. Autorul excepţiei are în vedere, în mod evident, modul în care instanţa a aplicat legea, fixând cauţiunea la suma de 1.000.000.000, pe care o considera exagerata, deşi, în punctul sau de vedere, Tribunalul Cluj apreciază ca aceasta este proporţională cu debitul datorat de contestator (111.419 USD şi 62.117.000 lei). Acest ultim aspect excede însă controlului de constituţionalitate. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată. Din examinarea comparativa a textului de lege criticat şi a textului constituţional invocat în motivarea excepţiei, nu rezultă existenta unor elemente de incompatibilitate. Textul de lege criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Curtea Constituţională a mai examinat constituţionalitatea unor dispoziţii legale (altele decât textul criticat în prezenta cauza), care reglementau cauţiunea, stabilind, de principiu, ca obligarea la plata unei cauţiuni nu este neconstitutionala (în acest sens sunt deciziile Curţii Constituţionale: nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000; nr. 297 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 17 ianuarie 2002; nr. 235 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 7 noiembrie 2001; nr. 236 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 20 noiembrie 2001; nr. 231 din 10 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 25 noiembrie 2002). În aceste cazuri au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate întemeiate pe invocarea încălcării dreptului de acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie. Prin aceste decizii s-a reţinut, pe de o parte, ca instituirea cauţiunii, ca o condiţie a sesizării instanţei judecătoreşti, reprezintă o garanţie a exercitării cu bunacredinta a drepturilor subiective, iar pe de altă parte, ca specificul cauţiunii îl constituie restituirea ei reclamantului (contestatorului), cu excepţia cazului când cererea a fost respinsă. În ceea ce priveşte hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorul excepţiei (Cazul Artico contra Italiei, 1980, şi Cazul Airey contra Irlandei, 1979), Curtea retine ca aceasta jurisprudenta nu este de natura sa conducă la reconsiderarea soluţiilor pronunţate de Curtea Constituţională cu privire la problema de principiu a instituirii unei cauţiuni. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se referă la cu totul alte situaţii, care nu au legătură cu aceasta cauza. Astfel, în cazul Artico contra Italiei, 1980 (cauza penală), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, pe fondul cauzei, ca prevederile art. 6 paragraful 3.

1. c)din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale au fost incalcate, întrucât, potrivit acestui text, care garantează o apărare efectivă, "aceasta nu este asigurata prin simpla desemnare a unui avocat din oficiu, deoarece acesta poate să moara, să se imbolnaveasca grav, poate să fie împiedicat o lungă perioada sa exerseze sau se poate sustrage de la îndatoririle sale. Dacă sunt avertizate, autorităţile trebuie să-l înlocuiască sau sa-l facă să se achite de sarcina. În speta, dl. Artico nu s-a bucurat de asistenţa efectivă în faţa Curţii de Casaţie". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut, totodată, ca "art. 6 paragraful 3.
2. c)nu face obligatorie acordarea asistenţei judiciare decât atunci când interesele justiţiei o reclama", cerinţa îndeplinită în cazul dat. În acelaşi timp, în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului se subliniaza ca "nu s-ar putea imputa unui stat orice deficienta a unui avocat din oficiu; în speta, Convenţia nu cerea mai puţine măsuri pozitive din partea autorităţilor italiene care ar fi trebuit sa înlocuiască avocatul desemnat sau sa-l aducă în situaţia de a-şi îndeplini sarcina". În baza acestor considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în cazul respectiv "existenta unei încălcări a art. 6 paragraful 3.c)" din Convenţie. În cauza Airey contra Irlandei, 1979 (în materie civilă), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit ca "Doamna Airey nu a beneficiat de un drept de acces efectiv la Înaltă Curte pentru a cere o hotărâre de separare de corp", ceea ce constituie o încălcare a articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei. Curtea a mai reţinut, în esenta, ca, deşi Convenţia nu cuprinde nici o clauza cu privire la ajutorul judiciar pentru contestaţiile cu caracter civil, prevăzut de art. 6 paragraful 3.
3. c)numai în materie penală, totuşi "articolul 6 paragraful 1 poate uneori sa oblige statul să asigure asistenţa unui membru al baroului când ea este indispensabila pentru un acces efectiv în justiţie fie pentru ca legea prescrie reprezentarea de către un avocat, cum legislaţia naţionala a unor state contractante o face pentru diverse categorii de litigii, fie datorită complexităţii procedurii sau a cauzei". În concluzie, în primul caz s-a reţinut nu încălcarea liberului acces la justiţie, ci a dreptului efectiv la apărare în materie penală [a prevederilor art. 6 paragraful 3.
4. c)din Convenţie]. În cel de al doilea caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea liberului acces la justiţie (a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie) doar datorită neasigurarii posibilităţii de a se recurge la un avocat pentru ca reclamanta sa ceara, în condiţiile specifice prevăzute de legislaţia irlandeza, separarea de corp. În consecinţa, Curtea retine ca nici una dintre cele doua hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorul excepţiei, nu are relevanta în cauza de faţa. Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit.
5. c)şi al art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mircea Todericiu în Dosarul nr. 6.822/2002 al Tribunalului Cluj - Secţia civilă. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 februarie 2003. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta ------------