HOTĂRÂRE din 3 martie 2009 în Cauza Băcanu şi Societatea Comercială "R" - S.A. împotriva României Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 484 din 13 iulie 2009 (Cererea nr. 4.411/04) În Cauza Băcanu şi Societatea Comercială "R" - S.A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 februarie 2009, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 4.411/04) îndreptată împotriva României, prin care două persoane resortisante ale acestui stat, domnul Petre Mihai Băcanu şi Societatea Comercială "R" - S.A. (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 22 ianuarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de doamna Liliana Poenaru, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamanţii au susţinut în special că refuzul instanţelor de a le admite probele propuse a încălcat art. 6 din Convenţie. Din perspectiva art. 10 din Convenţie, ei au apreciat condamnarea lor penală şi civilă drept o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la libertatea de exprimare. 4. La data de 14 septembrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, s-a hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 5. Primul reclamant, domnul Petre Mihai Băcanu, este cetăţean român, născut în anul 1941, şi este domiciliat în Bucureşti. Este redactor-şef la cotidianul naţional de informare "România liberă", publicat de Societatea Comercială "R" - S.A., a doua reclamantă. A. Originea cauzei 6. Printr-un contract încheiat la data de 24 mai 1999 cu un om de afaceri, domnul Sorin Ovidiu Vântu (denumit în continuare S.O.V.), domnul Nicolae Văcăroiu (denumit în continuare N.V.), vicepreşedintele Partidului Social Democrat (denumit în continuare P.S.D.), fost prim-ministru, vicepreşedintele Senatului la data evenimentelor şi ulterior preşedinte al Senatului, s-a obligat să facă demersurile necesare pentru a obţine autorizaţia de funcţionare a unei noi bănci, Banca de Investiţii şi Dezvoltare (denumită în continuare banca), al cărei acţionar principal era S.O.V. 7. Contractul prevedea o remuneraţie "cu titlu gratuit" în valoare de 10.800.000.000 lei vechi româneşti (ROL) în beneficiul lui N.V., adică aproximativ 657.000 euro (EUR). Acesta făcea parte şi din acţionarii minoritari ai băncii, cu o cotăparte în valoare de 50.000.000 ROL, reprezentând 0,027% din capital. 8. La data de 31 ianuarie 2000, Banca Naţională a României a autorizat funcţionarea noii bănci. N.V. a fost numit preşedintele consiliului de administraţie, remuneraţia sa lunară fiind de circa 10.000 dolari americani (USD). 9. Înfiinţarea băncii a făcut obiectul unei atenţii deosebite din partea opiniei publice. Anumite mijloace de informare în masă au avansat ipoteza că S.O.V. ar fi constituit capitalul băncii cu sume investite de către depunători într-un fond de investiţii, F.N.I. Acest fond, administrat de o societate înfiinţată de S.O.V., ar fi dat faliment în luna mai 2000, atrăgând pierderea economiilor mai multor sute de mii de depunători. 10. În luna noiembrie 2000, în urma alegerilor legislative, N.V. a fost ales preşedinte al Senatului. Cu toate acestea, el a rămas director al băncii, iar plecarea sa din consiliul de administraţie nu a fost înscrisă la registrul comerţului decât la data de 7 februarie 2001. 11. La data de 9 ianuarie 2002, N.V. şi-a cesionat acţiunile unui alt membru al consiliului de administraţie al băncii. 12. La data de 29 martie 2002, Banca Naţională a României a retras autorizaţia de funcţionare a băncii. Împotriva acesteia a fost începută o procedură de lichidare judiciară, iar S.O.V. a fost cercetat pentru infracţiunile de fals şi uz de fals în procesul de constituire a băncii. B. Prima plângere penală pentru calomnie 1. Articolele incriminate 13. La data de 26 noiembrie 2001, primul reclamant a publicat un articol intitulat "Văcăroiu a primit de la Vântu 10,8 miliarde cu titlu gratuit". O parte din acest articol este reprodusă mai jos: "Aşa cum am anunţat, astăzi declanşăm o altă operaţiune de dezvăluire a legăturilor oculte dintre S.O.V. şi lumea politică. Prin documentele pe care le vom reproduce dovedim că de fapt oameni politici importanţi ai momentului sunt strâns legaţi de S.O.V. şi nu au niciun interes să arate cu degetul spre adevăratul vinovat de escrocheria F.N.I., pentru că alături de S.O.V. şi prin bunăvoinţa lui S.O.V. s-au înfruptat şi ei din cele 100 milioane de dolari "traşi" de la F.N.I. (...) În 1999, prevăzând prăbuşirea F.N.I., S.O.V. a acţionat extrem de rapid, constituindu-şi o nouă baterie de aliaţi, de această dată din tabăra P.S.D.R. (Partidul Social Democrat), virtuali câştigători ai alegerilor din 2000 (...) În strategia sa, S.O.V. a decis înfiinţarea Băncii de Investiţii şi Dezvoltare, împânzită numai cu oameni ai P.S.D.R., în frunte cu Nicolae Văcăroiu. Pentru a-l lega definitiv de numele său, S.O.V. i-a impus lui Văcăroiu semnarea unui contract prin care vicepreşedintele P.S.D.R., senator şi vicepreşedinte al Senatului, primea "cu titlu gratuit" astronomica sumă de 10,8 miliarde de lei, circa 700.000 de dolari, pentru a accepta funcţia de preşedinte al băncii. Această sumă astronomică era un fel de primă de instalare, pentru că salariul ce urma să-i fie oferit lui Văcăroiu era de circa 10.000 USD (...). Ce înseamnă «cu titlu gratuit»? Un act juridic prin care o persoană se obligă la o anumită prestaţie în favoarea altei persoane, fără a urmări să primească ceva în schimb. Oare Văcăroiu primea aproape trei sferturi de milion de dolari în semn de prietenie, de iubire din partea domnului S.O.V.? Mai degrabă credem că Văcăroiu primea gratis 10,8 miliarde de lei şi, tacit, lui S.O.V. i se garanta că nu va fi deranjat de nimeni. «Donaţia» am putea s-o considerăm irevocabilă, dacă ne gândim că de fapt banii provin de la F.N.I. Donatorul - din principiu - transmite altei persoane un bun al său. Numai că în cazul nostru banii (...) nu îi aparţineau lui S.O.V. ci F.N.I.-ştilor păcăliţi. La rândul său, Nicolae Văcăroiu, vicepreşedinte al partidului şi senator a primit fără teamă «gratuitatea» de la Vântu. Musiu Văcăroiu s-ar putea să-i zică în continuare «cadou», «dar», «donaţie», dar cel mai aproape de realitate este plocon pentru a obţine favoruri. Mită în toată regula." 14. Articolul era însoţit de o reproducere a contractului încheiat între S.O.V. şi N.V. la data de 24 mai 1999. 15. La data de 27 noiembrie 2001, ziarul a publicat, sub semnătura unui alt ziarist, un nou articol referitor la bancă. Acesta era intitulat "Văcăroiu afirmă că a muncit gratis pentru S.O.V." şi avea ca subtitlu un citat al lui N.V. care s-a comparat cu un celebru jucător de fotbal: "Salariul meu a fost foarte bun, dar nu la valoarea mea". 16. Articolul relata în principal desfăşurarea unei conferinţe de presă pe care N.V. o ţinuse în ziua anterioară şi la care participaseră ziarişti de la ziarul "România liberă". 17. N.V. recunoscuse că a lucrat pentru S.O.V., însă a negat că ar fi încasat suma menţionată în contractul din 24 mai 1999. El declarase că ar fi renunţat la ea la sfârşitul anului 2000 din cauza suspiciunilor ce planau cu privire la implicarea lui S.O.V. în prăbuşirea F.N.I. 18. La data de 3 decembrie 2001, primul reclamant a publicat un amplu articol, ilustrat prin mai multe documente, intitulat "Trafic de influenţă la nivel înalt". O parte din acest articol este reprodusă mai jos: "Documentele publicate de România liberă (care atestă o stranie legătură între «veteranul» om de afaceri Sorin Ovidiu Vântu şi Nicolae Văcăroiu, cu adânci implicaţii în escrocheria F.N.I.) au stârnit un deosebit interes. Pentru prima dată în presa românească era publicată o dovadă scrisă şi de necontestat a legăturilor dintre un mafiot - «remarcabilul» om de afaceri S.O.V. - şi un alt înalt demnitar al regimului Iliescu, de fapt al doilea om în stat. Aşa cum ne aşteptam, reacţia oficială a Guvernului n-a apărut nici până în acest moment. Clasa politică românească este tentată să îi acorde circumstanţe atenuante lui nea' Nicu, conform principiului că mâine poate fi în locul lui (...). Din păcate pentru Nicolae Văcăroiu, lucrurile sunt mult mai clare. La 30 septembrie 2001 [el] a declarat că iniţiativa «spargerii» acţionariatului băncii şi cooptarea S.I.F.-urilor [societăţi de investiţii financiare aparţinând statului] îi aparţin. Nicolae Văcăroiu, preşedinte al Senatului, vicepreşedinte P.S.D. [fostul P.S.D.R.], şi preşedinte demisionar al băncii, dădea cu nonşalanţă specifică noii Puteri coordonatele traficului de influenţă la nivel înalt. Motivul constă, pe de o parte, în contractul în baza căruia el urma să primească 700.000 USD şi, pe de altă parte, în faptul că el era acţionar al băncii, ceea ce demonstrează interesul său direct în creşterea valorii acţiunilor sale. Cu alte cuvinte, N. Văcăroiu demonstra un adevăr de netăgăduit: contractul 1416 [adică cel din 24 mai 1999] este în vigoare. Se simte de fiecare dată dator să facă «totul» pentru banca sa şi a lui S.O.V. (...) Dacă n-ar fi luat banii de la S.O.V., ci doar semna contractul fără nicio urmare (...) ce rost ar mai fi avut zbaterile preşedintelui Senatului de a aduce cât mai mulţi bani în bancă. Cum S.I.F.urile sunt subordonate puterii politice, era greu de presupus că baronii acestor rezervoare de bani nu-i vor da ascultare. Mai mult, subordonarea era dublă, căci preşedintele S.I.F. Muntenia este vicepreşedintele P.S.D. Bucureşti, iar preşedintele S.I.F. Transilvania este membru în Consiliul Naţional al P.S.D. Consiliile de Administraţie ale tuturor S.I.F.-urilor colcăie de oameni de-ai lui Văcăroiu, «specialişti» de marcă. Într-o ţară civilizată şi normală, Nicolae Văcăroiu ar fi fost astăzi un fost om politic, care din decenţă s-ar fi retras din Senat şi ar fi trăit din dividendele de la bancă. Dar «Cooperativa» P.S.D. este prea încăpăţânată ca să recunoască evidenţa." 19. Sub titlul "Dovada! Trafic de influenţă (articolul 257 din Codul Penal)", ziarul a publicat în aceeaşi zi o serie de 6 documente în sprijinul acuzaţiilor de corupţie. 20. Primele două documente erau contractul din 24 mai 1999 şi autentificarea sa notarială din data de 9 iunie 1999. Acestea erau însoţite de comentarii: "Contract I S.O.V. - Văcăroiu (24 mai 1999)" şi "Onoarea lui Văcăroiu valorează 70 milioane (9 iunie 1999)". 21. Al treilea document, publicat cu comentariul "Conturi personale pentru echipa de specialişti", reproducea o notă scrisă de mână ce purta semnătura lui S.O.V. şi dispunea transferul unor sume importante de bani în conturile mai multor persoane, printre care şi N.V., care era menţionat cu suma de 9.850.000.000 ROL. 22. Al patrulea document, intitulat "Acţionarii B.I.D.: S.O.V. + Văcăroiu + specialiştii", prezenta lista acţionarilor băncii, N.V. figurând şi el cu o cotă de 0,0332%. 23. Ultimele două documente, reproduse sub titlul "Văcăroiu declară că ideea ca S.I.F.-urile să bage banii în banca lui S.O.V. îi aparţine." şi sub titlul "S.I.F. Muntenia aruncă 9 miliarde ROL la ordinul lui Văcăroiu", se refereau la investiţia din 27 august 2001, în valoare de nouă miliarde ROL, făcută de S.I.F. Muntenia în bancă. 24. Se reamintea, de asemenea, faptul că ideea acestei investiţii îi aparţinuse lui N.V. şi că la data evenimentelor preşedintele S.I.F. Muntenia era membru P.S.D. şi vicepreşedintele organizaţiei locale din Bucureşti a acestui partid. 2. Procedura penală 25. La data de 4 decembrie 2001, considerând că afirmaţiile din articolele din 26 noiembrie 2001 şi 3 decembrie 2001 erau calomnioase şi contrare art. 206 din Codul penal, N.V. a formulat plângere penală împotriva primului reclamant în faţa unei judecătorii din Bucureşti. 26. El s-a constituit şi parte civilă, solicitând de la primul reclamant şi de la a doua reclamantă, Societatea Comercială "R", suma de 10,8 miliarde ROL pentru prejudiciul moral suferit. 27. N.V. a arătat că acel contract încheiat cu S.O.V. era perfect legal, remuneraţia prevăzută fiind compensaţia pentru munca depusă în vederea constituirii băncii. În orice caz, el a arătat că nu a încasat niciodată această sumă şi că renunţase la ea din cauza problemelor financiare ale lui S.O.V. 28. La termenul de judecată din 24 ianuarie 2002, N.V. şi primul reclamant au fost audiaţi de instanţă. Judecătorul a respins în jur de 10 întrebări pe care avocata primului reclamant ar fi dorit să i le adreseze lui N.V., considerând că nu erau relevante pentru soluţionarea cauzei. Instanţa a respins şi cererea de citare a 8 martori, cererea de a depune la dosar transcrierea înregistrărilor declaraţiilor a 2 martori, oameni de afaceri apropiaţi ai lui S.O.V., precum şi cererea de a obţine informaţii de la mai multe instituţii publice cu privire la contractul în discuţie şi cu privire la cumulul de funcţii ale lui N.V. de preşedinte al Senatului şi de preşedinte al băncii. Totuşi, instanţa i-a permis primului reclamant să depună la dosar probe scrise în sprijinul afirmaţiilor sale. 29. La data de 16 mai 2002, N.V. a depus la dosar o declaraţie a lui S.O.V. în care acesta confirma că în luna martie 2000 partea vătămată renunţase la suma prevăzută în contractul din 24 mai 1999. Primul reclamant a reiterat fără succes cererea de citare a lui S.O.V. La termenul de judecată din 6 iunie 2002, o nouă cerere de citare a 3 martori a fost respinsă de instanţă. 30. Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa l-a achitat pe primul reclamant şi a respins cererea de despăgubire în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei. 31. Invocând jurisprudenţa Curţii, instanţa a statuat că nimic nu dovedea faptul că afirmaţiile reclamantului erau cu totul false. În orice caz, instanţa a apreciat că reclamantul nu avusese intenţia să calomnieze partea vătămată, ci să informeze opinia publică cu privire la un subiect de interes general, şi anume acţiunile oamenilor politici. N.V. a formulat recurs în faţa Tribunalului Bucureşti, solicitând condamnarea reclamanţilor. 32. La termenul de judecată din 3 septembrie 2003, avocatul primului reclamant a solicitat confirmarea sentinţei pronunţate în primă instanţă, considerând că instanţa a stabilit în mod corect faptele şi a hotărât să îl achite pe primul reclamant, vinovăţia sa nefiind nicidecum dovedită, având în vedere probele administrate la dosar. Aceste argumente au fost reluate în concluziile scrise depuse la dosar. 33. Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie 2003, tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la o amendă penală de 5 milioane ROL, aproximativ 130 EUR. Totuşi, el a fost scutit de executarea ei în baza unei legi de graţiere date de Parlament. 34. Pe latura civilă, tribunalul l-a obligat, în solidar cu cea de a doua reclamantă, la plata sumei de 50 milioane ROL, aproximativ 1.300 EUR, cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat lui N.V. 35. Instanţa a constatat următoarele: "(...) Inculpatul, cu rea-credinţă, a urmărit să aducă atingere onoarei şi demnităţii părţii vătămate, pe care a acuzat-o de fapte ilicite, determinate, dar neadevărate, de natură să o expună pe aceasta sancţiunilor penale, dar şi dispreţului public. Inculpatul nu a respectat codul deontologic al ziariştilor, nu a verificat dacă contractul din data de 24 mai 1999 a mai fost pus în executare. Şi-a expus o părere personală, exprimând judecăţi de valoare cu privire la vinovăţia părţii vătămate, în condiţiile în care numai organele de cercetare penală şi de justiţie se puteau pronunţa cu privire la acest aspect. Astfel, prin afirmaţiile "de a fi primit mită" şi "trafic de influenţă la nivel înalt", inculpatul nu a urmărit informarea opiniei publice cu privire la o problemă de interes naţional, ci a urmărit denigrarea părţii vătămate." C. A doua plângere penală pentru calomnie 1. Articolul incriminat 36. Prin anunţuri inserate zilnic începând cu data de 19 septembrie 2002, ziarul "România liberă" şi-a informat cititorii că urma să demonstreze că N.V. era un mincinos. 37. La data de 7 octombrie 2002, primul reclamant a publicat un amplu articol intitulat "Enigma contului bancar al clientului 421. Văcăroiu a primit mii de dolari de la B.I.D. şi după ce demisionase din funcţia de preşedinte". Articolul era însoţit de reproducerea mai multor extrase de cont, precum şi de o caricatură ce îl reprezenta pe N.V. în faţa a 3 teancuri de dolari. 38. Conform unui extras bancar al contului nr. 421 ce îi aparţinea lui N.V., salariul lunar al acestuia, în calitate de director al băncii, era în luna ianuarie 2001 de 265.130.450 ROL, aproximativ 10.600 EUR. 39. Celelalte extrase de cont arătau că, după ce a părăsit funcţia de preşedinte, N.V. a continuat să primească cu regularitate bani din partea noului preşedinte. Astfel, în lunile mai, iunie, iulie şi noiembrie 2001, el primise de fiecare dată echivalentul a circa 3.000 USD, pe care i-a retras imediat în numerar sau i-a schimbat în valută. În luna martie 2001, contul său a fost din nou creditat, dintr-o sursă nedeclarată, cu 321 milioane ROL, aproximativ 13.000 EUR. 40. În articolul său, primul reclamant considera că era vorba de un salariu deghizat, pe care îl califica drept "taxă de protecţie", "act de corupţie" şi "trafic de influenţă" în scopul asigurării protecţiei băncii şi al aducerii de noi clienţi şi, în special, de societăţi controlate de stat, în timp ce banca se afla în prag de faliment. 2. Procedura penală 41. La data de 10 octombrie 2002, considerând că afirmaţiile cuprinse în articolul din 7 octombrie 2002 erau calomnioase şi contrare art. 206 din Codul penal, N.V. a formulat plângere penală împotriva primului reclamant în faţa judecătoriei de sector Bucureşti. 42. El susţinea că articolul făcea parte dintr-o campanie de presă pe care ziarul "România liberă" o pornise împotriva lui în scopul de a-l denigra şi că acesta conţinea acuzaţii lipsite de temei. În acest sens, el a justificat viramentele din contul său prin rambursarea unui împrumut personal pe care i-l acordase mai înainte vicepreşedintelui băncii, care, după plecarea sa, devenise preşedinte. 43. S-a constituit şi parte civilă, solicitând primului reclamant şi celei de-a doua reclamante suma de 20 miliarde ROL pentru prejudiciul moral suferit. 44. La termenul de judecată din 12 decembrie 2002, N.V. a fost audiat de instanţă. La şedinţă a asistat şi un consilier juridic al celei de-a doua reclamante, deşi aceasta nu fusese citată să se prezinte. 45. Instanţa a respins în jur de 20 de întrebări pe care avocatul primului reclamant ar fi dorit să i le adreseze lui N.V., referitoare în special la suma împrumutată de N.V. succesorului său la preşedinţia băncii şi la forma pe care convenţia lor de împrumut a îmbrăcat-o. Instanţa a considerat că aceste întrebări nu erau relevante pentru soluţionarea cauzei şi că părţile erau libere să încheie convenţia de împrumut în orice formă dorită de acestea. 46. La termenul de judecată din 16 ianuarie 2003, avocatul primului reclamant a depus la dosar mai multe probe şi a solicitat convocarea a 8 martori, printre care şi S.O.V., şi preşedintele băncii. De asemenea, a solicitat permisiunea de a efectua o expertiză contabilă a extraselor de cont şi de a solicita din partea Ministerului Public, Inspectoratului General de Poliţie, Băncii Naţionale a României, Administraţiei Finanţelor Publice, Trezoreriei Statului, Senatului, Guvernului şi Preşedinţiei informaţii cu privire la diverse aspecte ale activităţii băncii şi ale veniturilor lui N.V. 47. Reprezentantul celei de-a doua reclamante a solicitat audierea a 2 martori şi permisiunea de a depune mai multe probe la dosar. 48. Instanţa a încuviinţat părţilor să depună la dosar probe scrise, însă a respins toate celelalte cereri, apreciind că nu erau nici utile, nici pertinente pentru soluţionarea litigiului. 49. La termenele de judecată din 6 martie şi din 27 martie 2003, primul reclamant a depus mai multe probe la dosar. De asemenea, el a fost audiat de instanţă, care a respins o nouă cerere de audiere a 2 martori noi. 50. Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa a recunoscut că articolul incriminat se referea la un subiect de interes general, însă a apreciat că primul reclamant nu respectase cerinţele profesiei de ziarist deoarece calificase faptele descrise ca "trafic de influenţă" şi "corupţie", deşi împotriva lui N.V. nu fusese începută nicio urmărire penală. 51. Instanţa a statuat că aceste afirmaţii nu se încadrau în doza de exagerare sau provocare recunoscută ziariştilor, ci că reclamantul îl calomniase pe N.V. şi încălcase prezumţia de nevinovăţie în privinţa sa. 52. Totuşi, având în vedere circumstanţele cauzei, instanţa a apreciat că această faptă nu era suficient de gravă pentru a cădea sub incidenţa legii penale. Prin urmare, i-a aplicat primului reclamant o amendă administrativă de 3 milioane ROL, adică circa 80 EUR. 53. Instanţa a respins şi cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral, considerând că, având în vedere activitatea politică a lui N.V., ar trebui să dea dovadă de o mai mare toleranţă la criticile presei şi ale opiniei publice. 54. Primul reclamant şi N.V. au formulat recurs împotriva acestei sentinţe. Reclamantul se plângea de respingerea cererilor sale de administrare de probe şi susţinea că prin condamnare se adusese atingere libertăţii sale de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie. Aceste critici au fost reluate în notele depuse la dosar de a doua reclamantă. 55. Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis recursul lui N.V. şi l-a respins pe cel al primului reclamant. L-a condamnat pe acesta din urmă la plata unei amenzi penale în valoare de 20 milioane ROL, adică aproximativ 530 EUR. Pe latura civilă, l-a obligat, în solidar cu a doua reclamantă, la plata sumei de 70 milioane ROL, adică aproximativ 1.850 EUR, cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat lui N.V. 56. Considerând că primul reclamant nu a dovedit veridicitatea acuzaţiilor de corupţie, instanţa a statuat că acestea erau suficient de grave pentru a atrage o condamnare penală din moment ce erau susceptibile să îl expună pe reclamant oprobriului public dacă s-ar fi dovedit a fi întemeiate. În ceea ce priveşte propunerile de administrare de probe, instanţa a statuat că ele au fost în mod corect respinse deoarece nu aveau legătură cu cauza. 57. În fine, instanţa a statuat că despăgubirile acordate erau justificate deoarece acuzaţiile litigioase îi provocaseră părţii vătămate un prejudiciu psihic din cauza unui curent de opinie defavorabil, creat în rândul publicului şi al clasei politice. 58. În anul 2005, la finalul unei proceduri de executare silită asupra bunurilor celei de-a doua reclamante, aceasta i-a plătit lui N.V. despăgubirile, la care s-au adăugat cheltuielile de executare. II. Dreptul intern pertinent 59. Prevederile relevante din Codul penal, în vigoare la data evenimentelor, sunt următoarele: Articolul 206 - Calomnia "Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an, sau cu amendă..." Articolul 207 - Proba verităţii "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie." ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §§ 1 şi 3
Explicație AI pe baza textului oficial al legii. Orientativă, nu înlocuiește consilierea juridică.