DECIZIE nr. 92 din 27 ianuarie 2011

(11)referitoare la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane acuzate de a fi prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public cu respectarea tuturor garanţiilor apărării şi ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la prezumţia de nevinovăţie a oricărei persoane acuzate, deoarece permit privarea sa de libertate în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare. Prevederile art. 215 alin. 3 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 45 referitoare la Libertatea economică, art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 57 referitoare la Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor şi art. 135 alin.

(2)lit. a) referitoare la economia României, precum şi ale art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitoare la interdicţia întemniţării pentru singurul motiv că o persoană nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală, art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece se instituie sancţiuni penale privative de libertate în materia obligaţiilor contractuale. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie. Potrivit art. 30 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin.

(2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal - Înşelăciunea şi art. 148 alin. 1 lit.

1. d)şi
2. f)din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, care au următorul conţinut: - Art. 215 alin. 3 din Codul penal: "Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate."; - Art. 148 alin. 1 lit.
3. d)şi
4. f)din Codul de procedură penală: "Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri: [...]
5. d)inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune; [...] ...
6. f)inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică." ... Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin.

(11)referitoare la prezumţia de nevinovăţie, art. 45 referitoare la Libertatea economică, art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 57 referitoare la Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, art. 135 alin.

(2)lit.

1. a)referitoare la economia României, precum şi art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane acuzate de a fi prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public cu respectarea tuturor garanţiilor apărării, ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la prezumţia de nevinovăţie a oricărei persoane acuzate, ale art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitoare la interdicţia întemniţării pentru singurul motiv că o persoană nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală, art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea privării de libertate pentru datorii. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că asupra soluţiei legislative criticate în prezenta cauză s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 76 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 22 februarie 2005. Cu acel prilej, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 148 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile şi condiţiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive, dezvăluie natura juridică a măsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmăririi penale şi a procesului penal în general. Din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit.
2. f)din Codul de procedură penală nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă, ci că există probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se află procesul penal, despre săvârşirea unei infracţiuni. Folosirea în textul contestat a termenului "infracţiune" în locul celui de "faptă prevăzută de legea penală" are o semnificaţie pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea faptei, cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin.

(11)din Constituţie privitoare la prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, Curtea nu poate primi nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, pe baza dispoziţiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, ci se constată numai că există probe sau indicii că inculpatul a săvârşit o infracţiune de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituţie, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. De altfel, Curtea constată că încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă motivele care au stat la baza ei au dispărut şi, nu în ultimul rând, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. În plus, în faza de judecată, instanţa este datoare să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat ori dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice măsura privării de libertate. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.371 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29 noiembrie 2010, a statuat că acestea incriminează înşelăciunea ca o gravă faptă antisocială contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. De altfel, în toate sistemele de drept înşelăciunea ori escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 45 referitoare la Libertatea economică şi ale art. 135 alin.

(2)lit.

1. a)referitoare la asigurarea de către statul român a libertăţii comerţului, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din chiar conţinutul textului criticat, elementul material al infracţiunii de înşelăciune are drept premisă o acţiune şi, respectiv, o omisiune care induce cocontractantul într-o eroare determinantă la încheierea ori executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat în condiţiile respective. Prin urmare, nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor constituţionale menţionate, precum şi a celor ale art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, privitoare la interzicerea sancţionării penale a neexecutării unei obligaţii contractuale şi ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este total nepertinentă. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
2. d)şi al art. 147 alin.

(4)din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin.

(1)lit. A.

1. d)şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal şi art. 148 alin. 1 lit.
2. d)şi
3. f)din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Sebastian Leontiuc în Dosarul nr. 1.836/33/2008 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2011. PREŞEDINTE, ION PREDESCU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -------