DECIZIE Nr. 99 din 1 noiembrie 1994

(1)din legea fundamentală. În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenta, ca aplicarea consecventa a prezumţiei de nevinovatie impune ca, sub nici un aspect până la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, sa nu se facă vreo deosebire de tratament între persoana trimisa în judecata penală şi restul cetăţenilor, iar ţinuta vestimentara în care sunt aduse în instanţe persoanele arestate preventiv poate conduce la o discriminare de natura sa afecteze interesele persoanele ale inculpaţilor, să le creeze o imagine nefavorabila în faţa opiniei publice şi poate, în cele din urma, sa influenteze chiar mentalitatea judecătorilor. Totodată, invocindu-se art. 20 din Constituţie, se retine ca, potrivit art. 88 din ansamblul de reguli minimale pentru tratamentul detinutilor, adoptat de primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, ţinut la Geneva în 1955 şi aprobat de Consiliul Economic şi Social în rezoluţiile sale nr. 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr. 2076 (LXII) din 13 mai 1977, un deţinut preventiv va purta uniforma penitenciarului numai dacă doreşte, el neputind fi constrîns la aceasta sub nici o formă. Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, formulând doua motive: Prin primul motiv de recurs, care vizează soluţia de fond, se susţine, în esenta, ca prevederea legală contestată este constituţională, deoarece limitarea libertăţii individuale, atât prin arestarea preventivă, cît şi prin obligarea detinutilor sa poarte costumul locului de deţinere - ultima derivînd şi fiind condiţionată de prima -, este în concordanta cu rezoluţiile nr. 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr. 2076 (LXII) din 13 mai 1977 ale Consiliului Economic şi Social, potrivit cărora "un deţinut poate fi autorizat să-şi poarte veşmintele personale dacă acestea sunt curate şi convenabile". Dacă deţinerea preventivă trebuie considerată, în lumina Constituţiei şi a pactelor sau tratatelor internaţionale, nu numai ca o instituţie absolut utila, dar chiar ca o instituţie legitima, când este vorba de interesele societăţii, care are dreptul să se apere izolând prin acea măsura pe infractorul periculos până când el îşi va primi pedeapsa, tot astfel este justificată şi dispoziţia ca pentru motive temeinice el sa poarte costumul locului de deţinere. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine ca prin deciziile sale Curtea Constituţională nu poate constata abrogarea unui text de lege anterior Constituţiei în baza art. 150 alin.

(1), astfel cum a procedat, ci numai neconstituţionalitatea lui. Din interpretarea art. 150 din Constituţie şi a art. 23 din Legea nr. 47/1992 rezultă ca rezolvarea conflictului de legi în timp este de competenţa altor autorităţi decît Curtea Constituţională, iar când aceasta este competenţa să soluţioneze excepţia, nu poate pronunţa neconstituţionalitatea legii şi a ordonanţelor decît acolo unde este cazul. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, examinînd decizia atacată, motivele de recurs invocate, dispoziţiile art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Motivul de recurs care vizează necompetentă Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor legi anterioare Constituţiei este nefondat. Potrivit art. 150 alin.

(1)din legea fundamentală, legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituţiei. Astfel cum în mod constant s-a statuat în practica jurisdicţiei constituţionale a Curţii, constatarea contrarietatii unei asemenea dispoziţii anterioare cu prevederile Constituţiei o poate face şi Curtea Constituţională, dacă a fost sesizată în condiţiile Legii nr. 47/1992, cu particularitatea ca admiterea excepţiei de neconstituţionalitate nu duce la declararea dispoziţiei legale ca neconstitutionala - o lege putind fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată -, ci la constatarea abrogării, soluţie ce constituie consecinţa constituţională a contrarietatii la care se referă art. 150 alin.

(1)din Constituţie. În ce priveşte motivul de recurs care vizează soluţia pe fond, acesta nu poate fi în întregime primit astfel cum a fost formulat, deoarece Ministerul Public apreciază, fără nici o rezervă, ca dispoziţiile art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969 sunt constituţionale. Recursul urmează, de aceea, a fi admis pentru considerentele ce se vor arata în continuare. Limitarea libertăţii individuale prin efectul arestării preventive este constituţională în condiţiile prevăzute de art. 23 alin.

(2)şi alin.

(4)-

(6)din Constituţie, dar aceasta nu poate aduce în nici un fel o atingere prezumţiei de nevinovatie, prevăzută la alin.

(8)al aceluiaşi articol. De aceea, nu este întemeiat motivul de recurs potrivit căruia limitarea libertăţii individuale prin efectul arestării implica şi "obligarea detinutilor sa poarte costumul locului de deţinere - ultima derivînd şi fiind condiţionată de prima -". Dimpotriva, ţinuta vestimentara a celui arestat preventiv trebuie să evite orice fel de confuzie între acesta şi persoana condamnata, altminteri prezumţia de nevinovatie ce operează în favoarea primului este afectată de imaginea creata de vestimentatia specifică celui condamnat. De aceea prezumţia de nevinovatie implica, printre altele, ca ţinuta vestimentara a detinutilor aflaţi în curs de urmărire penală sau de judecată să fie cea personală. Aceasta regula este înscrisă în art. 40 alin. 4, teza I din Legea nr. 23/1969, text conform Constituţiei României şi recomandărilor internaţionale aplicabile în materie, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia atacată cu recurs. Textul stabileşte însă, prin teza a II-a, ca aceşti deţinuţi, pentru motive temeinice, vor trebui sa poarte costumul locului de deţinere. Constatarea, prin decizia recurată, ca aceasta prevedere este abrogată ca urmare a contrarietatii sale cu prezumţia de nevinovatie poate avea consecinţe contrare insesi acestei prezumţii, întrucît ar insemna ca în toate cazurile cel arestat preventiv sa poarte numai îmbrăcămintea personală, chiar dacă aceasta l-ar pune într-o situaţie de nedemnitate, îmbrăcămintea ar putea avea valoare probanta etc. De altfel, în art. 88 din Ansamblul de reguli minimale pentru tratamentul detinutilor, adoptat de primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, ţinut la Geneva în 1955 şi aprobat de Consiliul Economic şi Social în rezoluţiile sale nr. 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr. 2076 (LXII) din 13 mai 1977, cu referire la arestatii preventivi se stabileşte ca: "un deţinut poate fi autorizat să-şi poarte veşmintele personale, dacă acestea sunt curate şi convenabile" (pct. 1), iar "dacă poarta uniforma locului de deţinere aceasta trebuie să fie diferita de aceea a condamnaţilor" (pct. 2). Deşi nu este vorba de un pact sau tratat la care România să fie parte şi deci sa devină aplicabile dispoziţiile art. 20 din Constituţie, astfel cum în mod nejustificat s-a reţinut în decizia atacată cu recurs, o asemenea recomandare se cuvine a fi reţinută deoarece este în concordanta cu necesitatea respectării prezumţiei de nevinovatie înscrise în Constituţia României. Asa fiind, instituirea unei excepţii de la regula înscrisă în art. 40 alin. 4, teza I, din Legea nr. 23/1969, este justificată şi constatarea abrogării ei în temeiul art. 150 alin.

(1)din Constituţie nu se impune. Dar, în actuala redactare din teza a II-a, motivele temeinice pentru care trebuie să se poarte uniforma locului de deţinere rămân exclusiv la aprecierea conducerii locului de deţinere, asa cum se susţine în motivele de recurs, şi astfel este deschisă posibilitatea unor abuzuri, de natura a afecta prezumţia de nevinovatie, ceea ce este, desigur, neconstitutional. În consecinţa, dispoziţia art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969 poate fi considerată constituţională numai în măsura în care prin condiţia prevăzută de text "motive temeinice" se înţelege ca îmbrăcămintea personală a detinutului aflat în curs de urmărire penală sau de judecată nu este curata sau utilizabila, iar uniforma locului de deţinere este diferita de cea a condamnaţilor. Dind o asemenea interpretare textului se asigura, pe de o parte, respectarea prezumţiei de nevinovatie, iar pe de altă parte, se asigura şi rezolvarea acelor situaţii în care purtarea imbracamintei personale nu este posibila, ceea ce desigur nu se poate obţine în cazul inlaturarii totale a dispoziţiei atacate. Faţa de aceste considerente, recursul urmează să fie admis şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 ianuarie 1994, prin care s-au abrogat prevederile art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969, să fie modificată. Având în vedere şi prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi cele ale art. 1, 3, 13 alin.

(1), lit. A.c) şi ale art. 25 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, În numele legii DECIDE: Admite recursul declarat de Ministerul Public şi modifica Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 ianuarie 1994, după cum urmează: Dispoziţia art. 40 alin. 4, teza a II-a, din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor este constituţională numai în măsura în care prin condiţia prevăzută de text "motive temeinice" se înţelege ca îmbrăcămintea personală a detinutului aflat în curs de urmărire penală sau de judecată nu este curata sau utilizabila, iar uniforma locului de deţinere este diferita de aceea a condamnaţilor. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 1 noiembrie 1994. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent, Constantin Burada --------------------