DECIZIE Nr. 116*) din 16 noiembrie 1995

(9)din Constituţie privind libertatea individuală, întrucît nu permit controlul individualizarii pedepsei de către instanţa de recurs. Curtea de Apel Oradea, exprimindu-şi opinia potrivit art. 23 alin.

(5)din Legea nr. 47/1992, apreciază excepţia ca intemeiata, considerind ca art. 385^9 din Codul de procedură penală "exprima intenţia legiuitorului, care, prin cele 21 de situaţii, a reglementat strict limitativ cazurile în care se pot declara recursuri în cauzele penale supuse acestei cai ordinare de atac, ceea ce ingradeste posibilitatea instanţelor şi dreptul părţilor de a verifica şi, respectiv, de a ataca deciziile instanţelor de apel pe calea recursurilor, sub aspectul individualizarii pedepsei, aspect ce este vizat cu precădere de recurenti". În vederea soluţionării excepţiei, au fost solicitate, în baza art. 24 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului. În punctul sau de vedere, Senatul arata ca textul atacat este constituţional, întrucît căile de atac se stabilesc potrivit art. 128 din Constituţie, în condiţiile legii, astfel încât reglementarea lor este lăsată la aprecierea legiuitorului. De asemenea, se precizează ca, în prezent, este în curs de legiferare o noua reglementare ce va largi controlul judecătoresc pe calea recursului, incluzind şi individualizarea pedepsei, dar ca aceasta situaţie nu infirma cu nimic legitimitatea constituţională a textului atacat. Guvernul, în punctul sau de vedere, considera excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată, deoarece "în recurs nu se verifica fondul procesului, ci anumite aspecte ale hotărîrilor pronunţate de instanţele judecătoreşti. Rejudecarea, în fond, a procesului, inclusiv operaţiunea de individualizare a pedepsei sau, după caz, de reindividualizare a pedepsei, este resortul exclusiv al caii de atac al apelului, care poate fi introdus de părţile interesate şi de procuror împotriva hotărârii primei instanţe. În felul acesta, partea interesată dispune de posibilitatea legală efectivă de a repune în discuţie, în faţa instanţei de control judiciar, un aspect important al procesului penal, exigenţele art. 21 din Constituţie fiind, prin urmare, satisfacute. Constituţia a lăsat în competenţa exclusiva a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, fără ca prin aceasta să se restrângă accesul liber la justiţie". Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere. Având în vedere ca excepţia de neconstituţionalitate priveşte aceeaşi dispoziţie legală invocată în faţa Curţii de Apel Oradea, excepţie ce formează obiectul dosarelor nr. 33C/1995, nr. 57C/1995, nr. 73C/1995 şi nr. 89C/1995 ale Curţii Constituţionale, precum şi pentru o mai buna administrare a justiţiei, la termenul de 14 septembrie 1995 s-a dispus conexarea acestor dosare. CURTEA, examinînd încheierile de sesizare, raportul întocmit în cauza, concluziile procurorului, punctele de vedere ale Senatului şi Guvernului, dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine: În temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 23 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, competenţa soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate aparţine Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate invocată a mai făcut obiectul controlului Curţii şi prin Decizia nr. 54 din 29 mai 1995, definitivă prin Decizia nr. 76 din 12 septembrie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 2 octombrie 1995, s-a constatat ca dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut, în esenta, ca art. 385^9 din Codul de procedură penală reglementează limitativ şi expres cazurile în care hotărârile judecătoreşti sunt supuse casării. Recursul, fiind o cale de atac exclusiv de drept, spre deosebire de calea de atac al apelului, este caracterizat de un anumit grad de selectivitate sub aspectul cazurilor în care el poate fi folosit. Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curţii Constituţionale a statuat ca liberul acces la justiţie presupune accesul la procedurile prin care justiţia se înfăptuieşte şi ca este de competenţa exclusiva a legiuitorului de a institui reguli de desfăşurare a procesului în faţa instanţei judecătoreşti. Aceasta soluţie rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin.

(3)din Constituţie, potrivit cărora "competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege", şi ale art. 128, în conformitate cu care "împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În mod corespunzător, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neingradita a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege. De aceea, asa cum s-a statuat în decizia Curţii Constituţionale sus-menţionată, regula instituită prin art. 21 alin.

(2)din Constituţie, potrivit căruia nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, are ca semnificaţie faptul ca legiuitorul nu poate reglementa măsuri care să împiedice exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit în beneficiul tuturor categoriilor de justiţiabili. Motivarea invocată de inculpatii-recurenti, în sensul că dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală ar limita instanţa de recurs, ca autoritate de ultim grad de jurisdicţie ordinară judecătorească, de a analiza şi cenzura în cadrul acestei cai de atac individualizarea pedepsei aplicate, nu poate conduce la concluzia ca textul este neconstitutional. Întrucît recursul declarat împotriva unei hotărâri definitive după apel reprezintă al treilea grad de jurisdicţie, până la nivelul sau cauza a trecut de faza judecaţii în fond şi în apel. De aceea, constituie o problemă exclusiva a legiuitorului întinderea controlului judecătoresc pe care înţelege sa-l instituie pe calea recursului. Acesta reprezintă motivul pentru care, spre a da satisfactie deplina intereselor procesuale ale părţilor, legea prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel nu mai este limitat la cazurile de recurs prevăzute de art. 385^9 din Codul de procedură penală, instanţa fiind obligată sa examineze întreaga cauza, sub toate aspectele, indiferent de temeiurile invocate de recurent. În aceasta situaţie, recursul preia funcţia devolutiva a apelului, pe care cauza respectiva nu l-a putut traversa, fiind exclusa de la aceasta cale de atac, conform dispoziţiilor art. 361 alin. 1 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte invocarea art. 23 alin.

(9)din Constituţie, care prevede că "nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condiţiile şi în temeiul legii", art. 385^9 din Codul de procedură penală nu contravine acestor dispoziţii. Ar fi contrar prevederilor art. 23 alin.

(9)din Constituţie aplicarea unei pedepse cu încălcarea regulilor procedurale pentru judecarea infracţiunii. Dimpotriva, din moment ce art. 23 alin.

(9)din Constituţie prevede că pedeapsa poate fi stabilită şi aplicată numai în condiţiile legii, rezultă ca art. 385^9 din Codul de procedură penală, ce reglementează aceste condiţii în ce priveşte cazurile în care se poate formula recursul, nu poate fi considerat ca neconstitutional. Un ultim aspect pe care îl ridica soluţionarea excepţiei este faptul ca prin invocarea acesteia se urmăreşte completarea motivelor de recurs prevăzute de art. 385^9 din Codul de procedură penală şi cu posibilitatea instanţei de recurs de a cenzura individualizarea pedepsei. Deci, sub aspectul scopului urmărit de către inculpatii-recurenti, rezultă ca excepţia ar putea reprezenta o neconstituţionalitate prin omisiune, în sensul că textul ar fi neconstitutional, deoarece legiuitorul a omis sa prevadă şi motivul de recurs legat de individualizarea pedepsei. Ţinând seama însă de prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, potrivit cărora obiectul de neconstituţionalitate îl poate forma numai o dispoziţie a unei legi sau ordonanţe în vigoare, rezultă ca, în nici un caz, controlul de neconstituţionalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, Curtea Constituţională s-ar transforma în legislator pozitiv, rol ce revine, prin definiţie, Parlamentului, care, prin natura şi funcţiile sale, reprezintă unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit art. 58 alin.

(1)din Constituţie. Aceste considerente subzistă şi în cauza de faţa, neexistand elemente noi care să le infirme şi care să justifice îndepărtarea Curţii de la practica sa, citata în prezenta decizie. Pentru motivele arătate, având în vedere dispoziţiile art. 385^9 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 24 alin.

(2)şi al art. 25 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de Isopescu Eduard, Bochis Aurel, Varga Alexandru şi Lati Adrian Horatiu, în dosarele nr. 229/1994, nr. 782/1994, nr. 694/1994 şi nr. 360/1994 ale Curţii de Apel Oradea. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa din 16 noiembrie 1995. -------------------- Notă ... *) A se vedea şi decizia Curţii Constituţionale nr. 61 din 21 mai 1996, publicată la pag. 4. PREŞEDINTE, conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu Magistrat-asistent, Doina Suliman -------------------