DECIZIE Nr. 54*) din 29 mai 1995

(9)din Constituţie privind libertatea individuală, întrucît nu permite controlul de către instanţa de recurs a individualizarii pedepsei. Curtea de Apel Oradea, exprimindu-şi opinia potrivit dispoziţiilor art. 23 alin.

(5)din Legea nr. 47/1992, apreciază excepţia ca intemeiata, considerind ca art. 385 ^9 din Codul de procedură penală "exprima intenţia legiuitorului, care, prin cele 21 de situaţii, a reglementat strict limitativ cazurile în care se pot declara recursuri în cauzele penale supuse acestei cai ordinare de atac, ceea ce ingradeste posibilitatea instanţelor şi dreptul părţilor de a verifica şi, respectiv, de a ataca deciziile instanţelor de apel pe calea recursurilor, sub aspectul individualizarii pedepsei, aspect ce este vizat cu precădere de recurenti". În vederea soluţionării excepţiei, au fost solicitate, în baza art. 24 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi ale Guvernului. În punctul sau de vedere, Senatul arata ca textul atacat este constituţional, întrucît căile de atac se stabilesc, potrivit art. 128 din Constituţie, în condiţiile legii, astfel încât reglementarea lor este lăsată la aprecierea legiuitorului. De asemenea, se precizează ca, în prezent, este în curs de legiferare o noua reglementare ce va largi controlul judecătoresc pe calea recursului, incluzind şi individualizarea pedepsei, dar în aceasta situaţie nu infirma cu nimic legitimitatea constituţională a textului atacat. Guvernul, în punctul sau de vedere, considera excepţia de neconstituţionalitate neîntemeiată, deoarece "în recurs nu se verifica fondul procesului, ci anumite aspecte ale hotărîrilor pronunţate de instanţele judecătoreşti. Rejudecarea, în fond, a procesului, inclusiv operaţiunea de individualizare a pedepsei sau, după caz, de reindividualizare a pedepsei, este resortul exclusiv al caii de atac a apelului, care poate fi introdus de părţile interesate şi de procuror împotriva hotărârii primei instanţe. În felul acesta, partea interesată dispune de posibilitatea legală efectivă de a repune în discuţie, în faţa instanţei de control judiciar, un aspect important al procesului penal, exigenţele art. 21 din Constituţie fiind, prin urmare, satisfacute. Constituţia a lăsat în competenţa exclusiva a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, fără ca prin aceasta să se restrângă accesul liber la justiţie". Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, examinînd încheierile de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi susţinerile procurorului, dispoziţiile art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine: În temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 23 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, competenţa soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate aparţine numai Curţii Constituţionale, deoarece este vorba de aplicarea unei dispoziţii legale adoptate sub imperiul Constituţiei din 1991. Articolul 385 ^9 din Codul de procedură penală arata limitativ şi expres cazurile în care hotărârile judecătoreşti sunt supuse casării. Recursul, fiind o cale de atac exclusiv de drept, are ca obiect hotărârea atacată, iar nu devolutiv precum apelul. Deci, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul este caracterizat printr-un anumit grad de selectivitate sub aspectul cazurilor în care el poate fi folosit, condiţionat fiind de existenta unor anumite nelegalitati şi netemeinicii ce vizează hotărârea atacată. Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 a statuat ca liberul acces la justiţie presupune accesul la procedurile prin care justiţia se înfăptuieşte şi ca este de competenţa exclusiva a legiuitorului de a institui reguli de desfăşurare a procesului în faţa instanţei judecătoreşti. Aceasta soluţie rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 125 alin.

(3)din Constituţie, potrivit cărora "competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", şi ale art. 128, în conformitate cu care "împotriva hotărîrilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, cît şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunind posibilitatea neingradita a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege. De aceea, asa cum s-a statuat în decizia Plenului Curţii Constituţionale mai sus menţionată, regula art. 21 alin.

(2)din Constituţie, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, are ca semnificaţie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie sau grup social. Motivarea invocată de inculpatii-recurenti, în sensul că dispoziţiile art. 385 ^9 din Codul de procedură penală ar limita instanţa de recurs, ca autoritate de ultim grad de jurisdicţie ordinară judecătorească, de a analiza şi cenzura, în cadrul acestei cai de atac, individualizarea pedepsei aplicate, nu poate conduce la concluzia ca textul este neconstitutional. Recursul, declarat împotriva unei hotărâri definitive după apel, reprezentind al treilea grad de jurisdicţie, până la nivelul sau, cauza a trecut de "controlul " fondului şi al apelului. De aceea, constituie o problemă exclusiva a legiuitorului întinderea controlului judecătoresc pe care înţelege sa-l instituie pe calea recursului. Aceasta reprezintă motivul pentru care, spre a da satisfactie deplina intereselor procesuale ale părţilor, legea prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel nu mai este limitat la cazurile de recurs prevăzute de art. 38 ^9 din Codul de procedură penală, instanţa fiind obligată sa examineze întreaga cauza, sub toate aspectele, indiferent de temeiurile invocate de recurent. În aceasta situaţie, recursul preia funcţia rejudecarii în fond a apelului, pe care cauza respectiva nu l-a putut traversa, fiind exclusa de la aceasta cale de atac, conform dispoziţiilor art. 361 alin. 1 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte invocarea art. 23 alin.

(9)din Constituţie, care prevede că "nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în condiţiile şi în temeiul legii", art. 385 ^9 din Codul de procedură penală nu contravine acestora dispoziţii. Ar fi contrar prevederilor art. 23 alin.

(9)din Constituţie aplicarea unei pedepse cu încălcarea regulilor procedurale pentru judecarea infracţiunii. Dimpotriva, din moment ce art. 23 alin.

(9)din Constituţie prevede că pedeapsa poate fi stabilită şi aplicată numai în condiţiile legii, rezultă ca art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, care reglementează aceste condiţii în ce priveşte cazurile în care se poate formula recursul, nu poate fi considerat ca neconstitutional. Un ultim aspect pe care îl ridica soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este faptul ca prin invocarea acesteia se urmăreşte completarea motivelor de recurs prevăzute în art. 385 ^9 din Codul de procedură penală şi cu posibilitatea instanţei de recurs de a cenzura individualizarea pedepsei. Deci, sub aspectul scopului urmărit de către inculpatii-recurenti, rezultă ca excepţia este o neconstituţionalitate prin omisiune, în sensul că textul ar fi neconstitutional deoarece legiuitorul a omis sa prevadă şi motivul de recurs legat de individualizarea pedepsei. Ţinând seama însă de prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, potrivit cărora obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate forma numai o dispoziţie a unei legi sau ordonanţe în vigoare, rezultă ca, în nici un caz, controlul de neconstituţionalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislativ negativ, ce este de natura rolului şi funcţiei Curţii Constituţionale în asigurarea supremaţiei Constituţiei, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ce este de natura şi rolul funcţiei exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii, potrivit art. 58 alin.

(1)din Constituţie. Chiar dacă, în prezent, este în curs de legiferare o noua reglementare care va largi controlul judecătoresc pe calea recursului şi asupra individualizarii pedepsei, aceasta este determinata, în principal, de unele ratiuni practice, iar nu de ratiuni pur juridice. Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, al art. 13 alin.

(1)lit. A.c) şi al art. 25 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii D E C I D E: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385 ^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii-recurenti Colda Mircea, Covaciu Roman, Dragos Vasile, Santa Iozsef şi Sautiut Daniel în dosarele nr. 1.371/1994, nr. 1.359/1994, nr. 1.310/1994, nr. 281/1994 şi nr. 1.439/1994 ale Curţii de Apel Oradea. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa din 29 mai 1995. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof.univ.dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Doina Suliman ------------------------