← România

DECIZIE Nr. 21 din 20 februarie 1995

DECIZIE Nr. 21 din 20 februarie 1995 privind excepţia de neconstituţionalitate Publicat în MONITORUL OFICIAL NR. 55 din 23 martie 1995 Vasile Gionea - preşedinte Viorel Mihai Ciobanu - judecător Miklos Fazakas - judecător Ion Filipescu - judecător Florin Bucur Vasilescu - judecător Ioan Griga - procuror Constantin Burada - magistrat-asistent Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 90 din 12 octombrie 1994. Dezbaterile au avut loc la 18 ianuarie 1995, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea din aceeaşi dată, iar pronunţarea s-a aminat la 24 ianuarie, 16 februarie şi apoi la 20 februarie 1995. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ, examinînd decizia atacată cu recurs, motivele invocate, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, constata următoarele: Prin Decizia nr. 90 din 12 octombrie 1994, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Societatea Comercială "Seament Holdings Panama" - S.A., în Dosarul nr. 2/1994 al Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi şi a constatat ca prevederile art. 19 lit.

  1. d)din Legea nr. 94/1992 sunt neconstituţionale. În motivarea deciziei s-a reţinut ca îndeplinirea obligaţiilor financiare la care se referă art. 19 lit.
  2. d)din Legea nr. 94/1992 nu poate intră în sfera administrării sau întrebuinţării resurselor financiare, căci ambele ipoteze privesc resurse constituite; formarea resurselor financiare implica stabilirea şi emiterea titlurilor executorii în vederea constituirii acestor resurse, precum şi urmărirea executării titlurilor, deoarece atât emiterea titlurilor cît şi executarea acestora se includ în sfera drepturilor ce revin statului şi unităţilor sectorului public, în calitate de creditori; în noţiunea de formare a resurselor financiare nu intra şi îndeplinirea de către debitori a obligaţiilor rezultind din titlurile executorii emise, deoarece îndeplinirea acestor obligaţii face parte din sfera dreptului de proprietate al debitorilor, în temeiul căruia ei se pot opune creanţei; în cazul în care controlul Curţii de Conturi s-ar extinde şi asupra executării de către debitori a obligaţiilor de plată, ar insemna ca verificarea să fie îndreptată asupra activităţii debitorilor, în loc sa priveasca activitatea organelor statului legată de emiterea şi executarea titlurilor executorii; pentru sectorul public, controlul Curţii de Conturi, potrivit art. 139 din Constituţie, priveşte modul de administrare şi utilizare a resurselor, ceea ce implica, în sensul art. 17 din Legea nr. 94/1992, îndeplinirea obligaţiilor financiare la care se referă art. 19 lit.
  3. d)din aceeaşi lege; în ipoteza prevăzută de art. 19 lit.
  4. d)din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi nu se poate substitui organelor din sistemul Ministerului Finanţelor, fără ca prin aceasta sa nu se aducă o atingere fundamentelor constituţionale ale specializării autorităţilor publice, cu consecinţe negative în ce priveşte responsabilitatea acestor autorităţi şi funcţionarea serviciilor publice statale. Împotriva acestei decizii, în termen legal, Ministerul Public a declarat recurs, solicitând admiterea lui şi modificarea deciziei criticate în sensul respingerii sesizării ca prematura. Prin primul motiv de recurs, care vizează fondul cauzei, se susţine ca soluţia este gresita datorită interpretării eronate date de Curtea Constituţională unor dispoziţii din Legea nr. 94/1992 şi din Constituţie. Astfel se arata ca, potrivit art. 139 alin.

(1)din Constituţie, activitatea de control a Curţii de Conturi se exercită asupra resurselor financiare ale statului în dinamica lor concretizata în trei etape: formarea acestora, administrarea şi întrebuinţarea lor. Legea nr. 94/1992, prin art. 19 lit. d), instituie competenţa de control a Curţii de Conturi asupra oricărei persoane juridice care are obligaţia să contribuie la formarea resurselor financiare ale statului. Obiectul dreptului de control al Curţii de Conturi nu-l constituie activitatea în sine a persoanei juridice, ci numai în măsura în care aceasta este reflectată corect şi exact în obligaţiile financiare stabilite de organismele asupra cărora dreptul de control al Curţii de Conturi este necontestat. În fapt, acest control se exercită asupra activităţii organelor financiare, numai locul în care se efectuează fiind situat la persoanele juridice cu obligaţii financiare către stat. În acest sens este interpretarea logico-sistematica a secţiunii 1 din capitolul III al Legii nr. 94/1992. Art. 16 din această lege reitereaza coordonatele dreptului de control al Curţii de Conturi, expuse de art. 139 alin.
(1)din Constituţie, iar art. 17 din aceeaşi lege detaliază obiectivele controlului. În art. 18 din Legea nr. 94/1992 se enumera persoanele juridice care sunt supuse dreptului de control, iar art. 19 menţionează că efectuarea de controale se poate face "şi la alte persoane juridice". Deci acest control se desfăşoară la acea persoana juridică, desigur numai în limitele stabilite de art. 17 din Legea nr. 94/1992, şi nu asupra activităţii sale în general. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine ca, potrivit art. 144 lit.
  1. c)din Constituţie, Curtea Constituţională are dreptul de a se pronunţa asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, dar Curtea de Conturi, atât în întregul ei cît şi în componentele sale cu atribuţii de jurisdicţie, nu poate fi considerată ca face parte din autoritatea judecătorească. Curtea de Conturi este reglementată de art. 139 din Constituţie care face parte din titlul IV intitulat "Economia şi finanţele publice". Prin urmare, Curtea de Conturi nu este o instanţa judecătorească, astfel ca invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa sa nu permite Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra ei. În final, hotărârea pronunţată de organismele cu atribuţii jurisdicţionale ale Curţii de Conturi poate fi atacată în faţa instanţei judecătoreşti de contencios administrativ, astfel că nu se poate obiecta ca excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa organismelor cu atribuţii jurisdicţionale ale Curţii de Conturi ar insemna lipsirea unor persoane de garanţia constituţionalităţii unei asemenea excepţii. Examinînd acest al doilea motiv de recurs, care prevalează, deoarece vizează legalitatea investirii Curţii, se constată că prin Deciziile nr. 64, 91 şi 92/1994, definitive prin nerecurare, Curtea Constituţională s-a declarat competenţa să soluţioneze excepţiile, retinind şi ca sesizarea sa de către instanţele Curţii de Conturi nu este contrară art. 144 lit.
  2. c)din Constituţie. Completul de judecată care a dezbătut recursul Ministerului Public în cauza de faţa, declarat împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 90/1994 care priveşte, de asemenea, o excepţie ridicată în faţa Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi, la data de 24 ianuarie 1995, când urma să se pronunţe, a solicitat convocarea Plenului Curţii Constituţionale, în temeiul art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, pentru a aprecia dacă nu este cazul să se îndepărteze de interpretarea juridică continuta în deciziile anterioare. Plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. II din 15 februarie 1995, cu majoritate de 8 voturi, a statuat ca excepţiile privind neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor se pot ridica numai în faţa instanţelor judecătoreşti stabilite, în baza art. 125 alin.
(1)din Constituţie, de Legea nr. 92/1992 şi Legea nr. 54/1993, iar sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa respectiva printr-o încheiere, în condiţiile stabilite de art. 23 din Legea nr. 47/1992. Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Plenul Curţii Constituţionale a reţinut, în esenta, următoarele: Constituţia stabileşte în art. 144 lit. c) atributia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. În aplicarea acestei dispoziţii constituţionale, art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se referă, de asemenea, în mod expres, la excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, stabilind condiţiile în care Curtea poate fi sesizată. Astfel, la alin
(4)al art. 23 se prevede că "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere". Faptul ca în acest alineat legea se referă numai la instanţa nu poate duce la concluzia ca se are în vedere orice organ de jurisdicţie, deoarece art. 23 trebuie interpretat sistematic şi, din moment ce în alin.
(1), în concordanta cu art 144 lit.
  1. c)din Constituţie, se arata despre care instanţe este vorba, din motive de redactare în alineatele următoare (2, 4, 5, 6) nu mai era necesar să fie circumstantiate. Rezultă deci, fără echivoc, ca atât Constituţia, prin art. 144 lit.
  2. c)cît şi art. 23 din Legea nr. 47/1992 recunosc numai instanţelor judecătoreşti dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa lor. Constituţia prevede în art. 125 alin.
(1)(text ce are ca titlu "Instanţele judecătoreşti") ca "Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 ca "Instanţele judecătoreşti sunt:
  1. a)judecătoriile;
  2. b)tribunalele;
  3. c)curţile de apel;
  4. d)Curtea Suprema de Justiţie". La acestea se pot adauga instanţele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993: tribunalele militare; tribunalul militar teritorial; Curtea Militară de Apel. Asa fiind, sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi facuta, în mod legal, decît de una dintre instanţele judecătoreşti enumerate de lege. În acelaşi sens a interpretat Curtea Constituţională noţiunea de instanţe judecătoreşti şi în cazurile în care s-a pronunţat cu privire la respectarea accesului liber la justiţie, or nu este de acceptat ca aceleiaşi notiuni sa i se dea interpretări diferite. Desigur, alta ar fi fost situaţia dacă art. 144 lit.
  5. c)din Constituţie s-ar fi referit la instanţa, deoarece aceasta notiune este folosită, atât de legiuitor cît şi de doctrina, în sens larg, incluzind şi alte organe de jurisdicţie. Textul constituţional se referă însă la instanţe judecătoreşti, care sunt expres şi limitativ stabilite de lege, şi deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin analogie. Faptul ca instanţele Curţii de Conturi nu sunt instanţe judecătoreşti rezultă şi din împrejurarea ca art. 139 din Constituţie, care se referă la Curtea de Conturi, nu este înscris în capitolul VI al titlului III "Autoritatea judecătorească". Pe de altă parte, aceste instanţe nu infaptuiesc justiţia, deoarece art. 139 alin.
(1)prevede doar ca "În condiţiile legii, Curtea de Conturi exercita şi atribuţii jurisdicţionale". Împrejurarea ca art. 144 lit. c) din Constituţie impune ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să se facă în faţa instanţelor judecătoreşti nu afectează dreptul cetăţenilor de a contesta legitimitatea constituţională a legii aplicabile procesului lor în cazul în care cererea este de competenţa altui organ de jurisdicţie, deoarece principiul accesului liber la justiţie, înscris în art. 21 din Constituţie, asigura în orice litigiu accesul la instanţele judecătoreşti, în faţa cărora se poate ridica excepţia. Astfel este asigurata în orice litigiu respectarea supremaţiei Constituţiei. Cu referire la instanţele Curţii de Conturi, este de necontestat ca împotriva hotărîrilor lor se poate exercita, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, recursul la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul art. 4 din Legea nr. 29/1990, unde se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Împrejurarea ca excepţia poate fi invocată numai în faţa instanţei judecătoreşti şi deci judecătorul financiar ar fi obligat să soluţioneze pe fond litigiul, fără rezolvarea în prealabil a constituţionalităţii legii pe care urmează sa o aplice, nu este specifică numai cazurilor în care litigiile sunt de competenţa altor organe de jurisdicţie, deoarece şi instanţele judecătoreşti, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie, pot proceda la soluţionarea fondului, în condiţiile în care legea lasă la latitudinea lor suspendarea judecaţii [art. 23 alin.
(6)din Legea nr. 47/1992 şi art. 32 din Legea nr. 56/1993]. De aceea, art. 26 alin.
(1)şi
(2)din Legea nr. 47/1992 îngăduie rejudecarea proceselor dacă s-a stabilit, prin decizia definitivă a Curţii Constituţionale, neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe. În sfârşit, faptul ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională este Curtea Constituţională şi ca aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale nu este relevant, deoarece problema care se pune nu este aceea a competentei, ci aceea a sesizării Curţii. Un organ jurisdicţional poate fi competent, chiar singurul competent în acea materie, dar, dacă nu a fost investit în condiţiile legii, nu poate trece la soluţionarea unei cauze. Potrivit art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, interpretarea data de plen cu votul majorităţii judecătorilor este obligatorie pentru completul de judecată, astfel ca recursul de faţa urmează a fi soluţionat în lumina Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. II din 15 februarie 1995. Constatindu-se ca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 lit.
  1. d)din Legea nr. 94/1992 a fost invocată în faţa Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi, care nu este o instanţa judecătorească în sensul Legii nr. 92/1992 sau al Legii nr. 54/1993, rezultă ca sesizarea Curţii Constituţionale, prin Încheierea din 25 aprilie 1994 a colegiului respectiv, nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 144 lit.
  2. c)din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992 şi, în consecinţa, recursul Ministerului Public urmează a fi admis şi decizia instanţei de fond modificată în sensul respingerii excepţiei. Faţa de aceasta împrejurare, nu mai este necesară examinarea motivului de recurs care vizează fondul cauzei. Faţa de considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 144 lit.
  3. c)şi ale art. 145 alin.
(2)din Constituţie, ale art. 1, 3, 13 alin.
(1)lit. A.c), art. 23, 25 şi 26 din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite recursul declarat de Ministerul Public şi modifica Decizia nr. 90 din 12 octombrie 1994 în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională nefiind legal sesizată. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 20 februarie 1995. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent, Constantin Burada -------------------

Explicație AI pe baza textului oficial al legii. Orientativă, nu înlocuiește consilierea juridică.