HOTĂRÂRE din 14 octombrie 2008 în Cauza Iordache împotriva României Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 797 din 23 noiembrie 2009 (Cererea nr. 6.817/02) În Cauza Iordache împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23 septembrie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.817/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Florian Iordache (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 17 iunie 2001 în temeiul art.34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 2. Reclamantul, căruia i-a fost acordat beneficiul asistenţei judiciare, este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. 3. Reclamantul susţine în special o încălcare a dreptului său de acces la instanţă din cauza respingerii acţiunii sale ca urmare a neachitării taxelor de timbru, precum şi o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii de familie, în măsura în care i s-au interzis drepturile părinteşti în urma unei condamnări penale şi instanţele au refuzat să îi acorde un drept de vizită. În fine, el susţine că nu are nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interzicerea drepturilor sale părinteşti. 4. La data de 18 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererile de mai sus Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a mai hotărât să fie analizate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei. În aceeaşi zi, Curtea a hotărât să acorde prioritate cererii, în aplicarea art. 41 din Regulamentul Curţii. ÎN FAPT I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamantul s-a născut în anul 1966 şi locuieşte în Giurgiu. A. Procedura penală împotriva reclamantului 6. La data de 9 septembrie 1998, printr-o ordonanţă a parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu, reclamantul a fost învinuit pentru omucidere comisă asupra persoanei lui M.U., concubinul soţiei sale, V.I. În aceeaşi zi, el a fost arestat preventiv. 7. Prin rechizitoriul din 27 octombrie 1998, parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant în faţa Tribunalului Bucureşti pentru infracţiunile menţionate în ordonanţa de punere sub acuzare. Parchetul a reţinut că, la data de 8 septembrie 1998, însoţit de alte persoane (martorii) şi de fiul său minor, reclamantul s-a dus cu maşina la casa victimei; acolo a izbucnit o altercaţie, iar partea interesată i-a aplicat câteva lovituri de cuţit lui M.U., care i-au fost fatale acestuia. Apoi, reclamantul s-a urcat în maşină şi le-a arătat martorilor cuţitul. 8. Prin Sentinţa din 29 martie 1999, Tribunalul Giurgiu l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 20 de ani de închisoare, însoţită automat de pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 coroborat cu art. 71 din Codul penal, inclusiv interdicţia de exercitare a autorităţii părinteşti în timpul detenţiei. Instanţa a confirmat în mare parte constatările parchetului. 9. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 26 mai 1999, apoi de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia definitivă din 17 noiembrie 1999. 10. Prin Sentinţa din 23 octombrie 2000, Tribunalul Giurgiu a respins cererea de revizuire introdusă de reclamant. Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 8 ianuarie 2001, precum şi de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia definitivă din 24 aprilie 2001. 11. La data de 29 mai 2007, comisia pentru individualizarea pedepselor a modificat regimul de executare a pedepsei reclamantului, care a trecut de la regimul semideschis la regimul de maximă securitate. Prin Încheierea din 21 iunie 2007, contestaţia formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal a fost respinsă de judecătorul-delegat, care a reţinut că nu erau întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru executarea pedepsei în regim semi-deschis. Prin Sentinţa din 6 septembrie 2007, Judecătoria Giurgiu a confirmat încheierea judecătorului-delegat. 12. Prin Sentinţa din 12 iulie 2007, Judecătoria Giurgiu a respins cererea reclamantului de întrerupere a executării pedepsei. Întemeindu-se pe o expertiză medico-legală, instanţa a hotărât că starea de sănătate a reclamantului nu era incompatibilă cu regimul de detenţie cu executare. B. Procedurile referitoare la M.I., fiul minor al reclamantului 1. Divorţul părinţilor 13. La data de 25 ianuarie 1999, Judecătoria Giurgiu a pronunţat divorţul dintre reclamant şi V.I. 14. Copilul minor, M.I., născut la data de 15 decembrie 1993, a fost încredinţat spre îngrijire de către instanţă fostei soţii a reclamantului. În plus, instanţa l-a condamnat pe reclamant la plata unei pensii alimentare către fiul său. 2. Acţiunea pentru stabilirea unui drept de vizită 15. În anul 2000, reclamantul a intentat o acţiune împotriva fostei sale soţii în faţa Judecătoriei Giurgiu pentru a obţine dreptul de a-şi vizita fiul, pe care nu îl mai văzuse de la încarcerarea sa din data de 9 septembrie 1998. 16. Prin Sentinţa din 16 octombrie 2000, Judecătoria Giurgiu a respins cererea acestuia. Ea a statuat că mama copilului nu putea fi constrânsă să îl aducă pe acesta la închisoare. 17. Reclamantul a introdus apel împotriva acestei hotărâri şi a solicitat Tribunalului Giurgiu să îi permită fratelui său să îl însoţească pe copil în timpul vizitelor. Cererea de apel a fost înregistrată de Tribunalul Giurgiu la data de 29 ianuarie 2001. La data de 19 februarie 2001, la primul termen de judecată, instanţa a constatat că reclamantul nu fusese citat corect. În continuare, ea a observat că acesta trebuia să plătească o taxă judiciară de timbru în sumă de 60.000 lei româneşti (ROL) pentru prima instanţă şi în sumă de 30.000 ROL pentru apel, precum şi timbrul judiciar în valoare de 4.500 ROL. Tribunalul a dispus ca reclamantul să fie citat şi ca citaţia să menţioneze obligaţia de a achita aceste sume. 18. La data de 19 martie 2001, pentru a-i permite reclamantului să achite cheltuielile de judecată, cauza a fost amânată, la cererea acestuia, pentru data de 2 aprilie 2001. Din cauza citării incorecte, a fost stabilit un nou termen de judecată pentru data de 30 aprilie 2001. La această dată, reclamantul a solicitat un nou termen, pentru a intră în legătură cu familia sa în vederea obţinerii mijloacelor financiare necesare. 19. La data de 28 mai 2001, Tribunalul Giurgiu a respins o nouă cerere de amânare introdusă de reclamant pentru a i se permite să îşi contacteze familia şi a declarat apelul nul din cauza neplăţii taxelor de timbru. 20. La data de 29 iunie 2001, reclamantul a făcut recurs împotriva acestei decizii. Curtea de Apel Bucureşti a fixat la suma de 30.000 ROL taxele de timbru şi la suma de 1.500 ROL timbrul judiciar, sume pe care reclamantul nu le-a achitat. Prin urmare, prin Decizia definitivă din 24 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a anulat recursul pentru neplata taxelor de timbru. 3. Cereri formulate la direcţia pentru protecţia copilului 21. Reclamantul a trimis mai multe adrese la Direcţia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Giurgiu (direcţia), pentru a atrage atenţia acesteia asupra situaţiei fiului său. El susţinea că fosta sa soţie plecase în Spania pentru a se prostitua şi că abandonase copilul. 22. Prin Adresa din 10 noiembrie 2003, direcţia l-a informat că, înainte să plece în Spania, fosta lui soţie solicitase la Primăria Giurgiu ca C.B., sora sa, să fie numită curatorul copilului M.I., cerere ce fusese admisă la data de 24 iulie 2002. Conform acestei adrese, M.I. locuia cu mătuşa sa la Velcea, judeţul Giurgiu, şi frecventa cursurile şcolii locale; pe de altă parte, copilul ar fi declarat că era mulţumit că locuia cu mătuşa sa. Mai mult, mama acestuia contribuia la întreţinerea fiului său, trimiţând regulat bani prin poştă. De asemenea, direcţia a respins cererea reclamantului ca C.B. să fie înlocuită în calitatea sa de curator de către fratele părţii interesate. Aceasta a luat notă de o declaraţie dată de fratele reclamantului prin care acesta o informa că nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l creşte pe M.I., având la rândul său 3 copii în îngrijire, şi că, în orice caz, copilul era bine tratat în familia mătuşii sale. Direcţia a considerat că nu era necesar să numească un alt curator pentru M.I., atât timp cât mătuşa sa îi oferea un mediu familial armonios. 23. La o dată neprecizată, reclamantul a făcut o plângere la poliţia oraşului Giurgiu. În Adresa din data de 18 noiembrie 2003, Poliţia Giurgiu a reluat informaţiile ce figurau în Adresa direcţiei din data de 10 noiembrie 2003. 24. Prin Adresa din 10 februarie 2004, direcţia i-a comunicat reclamantului că nu putea să se implice în căutarea unei soluţii pentru situaţia sa. Ea justifica neintervenţia sa prin faptul că, în virtutea Sentinţei de condamnare din 29 martie 1999, reclamantul nu îşi mai putea exercita autoritatea părintească în timpul detenţiei sale. De asemenea, direcţia i-a reamintit că mama i-l încredinţase pe fiul său spre îngrijire lui C.B., mătuşa acestuia. 25. La data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost informat de fratele său că C.B. părăsise România şi că îl luase pe copil cu ea în Spania. Fratele reclamantului susţinea că acolo copilul era exploatat prin reţele de trafic de fiinţe umane. 4. Acţiunea pentru încredinţarea copilului 26. La data de 26 mai 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Giurgiu cu o acţiune împotriva fostei sale soţii, a lui C.B. şi a direcţiei pentru a i se încredinţa copilul M.I. Partea interesată a solicitat ca acesta să îi fie încredinţat direcţiei până la punerea sa în libertate. Prin Sentinţa din 9 februarie 2006, instanţa a constatat că C.B. nu reuşise să îi ofere lui M.I. un mediu familial mulţumitor, că mama copilului, care se afla tot în Spania, nu îi trimitea cu regularitate ajutor financiar şi că minorul fusese rău tratat cu ocazia şederii sale în Spania. Ea a constatat că situaţia reţinută de instanţa ce încredinţase copilul mamei sale se schimbase considerabil de la sentinţă; prin urmare, ea a admis acţiunea reclamantului şi l-a încredinţat pe M.I. direcţiei. 27. Informaţiile aflate la dosar nu permit să se stabilească dacă această sentinţă a rămas definitivă. II. Dreptul intern pertinent 28. Prevederile legale relevante în materie de taxe de timbru sunt descrise în hotărârile Weissman şi alţii împotriva României [nr. 63.945/00, §§ 20-21, CEDO 2006-VII (extrase)] şi Iorga împotriva României (nr. 4.227/02, § 22-25, 25 ianuarie 2007). 29. Prevederile legale relevante din Codul penal referitoare la interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă accesorie sunt descrise în Hotărârea Sabou şi Pîrcălab împotriva României (nr. 46.572/99, § 21, 28 septembrie 2004). ÎN DREPT I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie 30. Reclamantul denunţă refuzul instanţelor, întemeiat pe neplata taxelor de timbru, de a statua asupra cererii sale de obţinere a dreptului de a-şi vizita copilul. În esenţă, el invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)." A. Asupra admisibilităţii 31. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că el nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor 32. Sprijinindu-se pe jurisprudenţa Curţii în materie de acces la instanţă, în special pe hotărârile Golder împotriva Regatului Unit (21 februarie 1975, seria A nr. 18), Z. şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 29.392/95, CEDO 2001-V], Airey împotriva Irlandei (9 octombrie 1979, seria A nr. 32), Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit (13 iulie 1995, seria A nr. 316-B) şi Kreuz împotriva Poloniei (nr. 28.249/95, CEDO 2001-VI), Guvernul arată că stabilirea cheltuielilor de procedură în cadrul acţiunilor civile nu poate constitui, în sine, o piedică în dreptul de acces la o instanţă. El susţine că reclamantul ar fi putut să solicite din partea Ministerului Finanţelor scutirea de taxa de timbru. În plus, el a avut mai mult de două luni la dispoziţie pentru a plăti cheltuielile. 33. În fine, el argumentează că, spre deosebire de cauza Weissman şi alţii menţionată mai sus, în care Ministerul Finanţelor era atât partea pârâtă, cât şi autoritatea însărcinată să analizeze cererea de scutire, în speţă, litigiul îi privea exclusiv pe reclamant şi pe fosta lui soţie. 34. Reclamantul susţine că tribunalul judeţean nu i-a comunicat valoarea taxei de timbru şi că, deşi această valoare ar putea părea derizorie pentru marele public, pentru el nu era deloc derizorie, deoarece era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. De asemenea, el consideră că instanţa nu i-a analizat situaţia deosebită, şi anume imposibilitatea în care se găsea de a-şi procura banii necesari pentru a plăti taxa de timbru în timpul detenţiei sale. În plus, el arată că nicio autoritate nu l-a informat despre posibilitatea de a solicita o scutire şi consideră că, din acest motiv, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile pozitive decurgând din art. 6 din Convenţie. 35. El afirmă că judecătoria a statuat pe fondul cererii sale fără să îi solicite să achite taxa de timbru. 36. În fine, reclamantul reaminteşte miza importantă a procesului, care avea ca obiect dreptul său de a-şi vizita fiul, şi consideră că instanţele nu au ţinut cont de interesul copilului de a păstra relaţiile cu tatăl său. 2. Aprecierea Curţii 37. Curtea observă că apelul şi recursul introduse de reclamant împotriva Sentinţei din data de 16 octombrie 2000 au fost respinse din cauza neplăţii taxelor de timbru. 38. Curtea a avut de analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale speţei de faţă şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi, printre alte cauze, Weissman şi alţii, §§ 32-44, şi Iorga, §§ 34-52, hotărâri menţionate mai sus). După analizarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. 39. În concret, Curtea observă că, în speţă, valoarea taxei de timbru stabilită de instanţa de apel se ridica la 94.500 ROL, sumă care, deşi nu pare foarte mare la prima vedere, reprezintă totuşi o sumă considerabilă pentru o persoană aflată în situaţia reclamantului, care la momentul respectiv era încarcerat şi nu dispunea de niciun venit. Desigur, tribunalul judeţean i-a acordat în două rânduri o amânare pentru a putea procura banii necesari în vederea plăţii sumei respective. Totuşi, Curtea trebuie să observe că reclamantul nu avea nicio posibilitate de a-şi procura această sumă prin mijloace proprii şi că se afla la mila familiei sale, care nu avea nicio obligaţie legală de a-i oferi bani. 40. Spre deosebire de Cauza Weissman, în care limitarea dreptului reclamanţilor de acces la instanţă a apărut în stadiul iniţial al procedurii (Weissman, menţionată mai sus, § 42), în speţă, reclamantul a obţinut o sentinţă pe fondul cauzei, pronunţată de judecătorie, înainte de a i se respinge apelurile din cauza neplăţii taxei de timbru. Totuşi, Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din Convenţie (Delcourt împotriva Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie respectat şi de instanţa de apel. Curtea apreciază că această abordare se aplică cu atât mai mult în speţă cu cât obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă decât de instanţa de apel, care a solicitat plata atât a cheltuielilor de judecată pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond. 41. În continuare, Curtea reaminteşte că în Cauza Iorga a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plată taxelor de timbru şi că, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială din cauză că hotărârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată în faţa unui minister (Cauza Iorga, menţionată mai sus, paragrafele 45-47 şi 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de faţă era încă valabilă aceeaşi procedură pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciază că faptul că Ministerul Finanţelor nu era, în speţă, parte în procedura litigioasă nu influenţează aplicabilitatea principiilor rezultând din cauzele Weissman şi alţii şi Iorga, menţionate mai sus. 42. În fine, Curtea observă miza foarte importantă a acţiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-şi vizita fiul, şi reaminteşte că judecătorul sesizat cu o astfel de cerere are obligaţia, conform jurisprudenţei constante a Curţii, de a apăra întotdeauna interesul superior al copilului (vezi, printre altele, Sylvester împotriva Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fără să nege că este în primul rând de datoria instanţelor interne să analizeze faptele, să interpreteze şi să aplice dreptul intern şi să stabilească astfel limitele rolului activ pe care legea română i-l încredinţează judecătorului naţional [(Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I)], Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu a putut să dovedească faptul că tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plată lor, dat fiind că o astfel de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluţionarea sa la data respectivă, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond. 43. Ţinând cont de aceste elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea constată că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 şi 13 din Convenţie, întemeiată pe retragerea autorităţii părinteşti 44. Invocând, în esenţă, art. 8 şi 13 din Convenţie, reclamantul susţine că retragerea autorităţii părinteşti, ca pedeapsă accesorie condamnării sale penale, i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii sale de familie şi că nu a dispus de o cale de atac efectivă în faţa unei instanţe naţionale pentru a remedia această situaţie. 45. Art. 8 din Convenţie prevede următoarele: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora." 46. Art. 13 din Convenţie prevede următoarele: "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale." A. Asupra admisibilităţii 47. Întemeindu-se pe cauzele Posti şi Rahko împotriva Finlandei (nr. 27.824/95, §§ 39-40, CEDO 2002-VII) şi Rizki împotriva Franţei [(dec.), nr. 44.893/98, 3 octombrie 2000)], Guvernul invocă nerespectarea termenului de 6 luni, în măsura în care situaţia de care se plânge reclamantul a provenit dintr-un act instantaneu, şi anume Decizia din 17 noiembrie 1999. El consideră că faptul că reclamantul continuă să sufere consecinţele acestei măsuri nu îi transformă cauza într-o situaţie continuă, în sensul jurisprudenţei menţionate mai sus. 48. Reclamantul se opune acestui argument, consideră că situaţia de care se plânge era continuă şi reaminteşte că interdicţia respectivă l-a împiedicat să participe activ la luarea deciziilor privind curatela şi încredinţarea fiului său. 49. Curtea reaminteşte că o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor acesteia poate îmbrăca nu numai forma unui act instantaneu, ci şi forma unei situaţii continue. Conceptul de "situaţie continuă" desemnează o stare de lucruri ce rezultă din acţiuni continue îndeplinite de stat sau în numele statului, acţiuni ale căror victime sunt reclamanţii. Faptul că un eveniment are consecinţe importante situate în timp nu înseamnă că el se află la originea unei "situaţii continue" [Posti şi Rahko, menţionată mai sus, §§ 39-40; Petkov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 77.568/01, 178/02 şi 505/02, 4 decembrie 2007, şi Meltex LTD împotriva Armeniei (dec.), nr. 37,780/02, 27 mai 2008]. 50. Curtea subliniază că, atunci când cererea se referă la o situaţie continuă împotriva căreia nu există nicio cale de atac, termenul de 6 luni începe să curgă de la data încetării acestei situaţii. Atât timp cât situaţia persistă, regula celor 6 luni nu îşi mai găseşte aplicare [vezi, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, § 35, Culegere 1997-II; Marikanos împotriva Greciei (dec.), nr. 49.282/99, 29 martie 2001; Dogan şi alţii împotriva Turciei, nr. 8.803-8.811/02, 8.813/02 şi 8.8158.819/02, § 113, CEDO 2004-VI (extrase)]. Aşadar, rămâne de stabilit dacă situaţia de care se plânge reclamantul constituie o "situaţie continuă" în sensul art. 35 din Convenţie. 51. Totuşi, Curtea apreciază că răspunsul dat acestei întrebări şi, implicit, argumentul bazat pe nerespectarea termenului de 6 luni avansat de Guvern sunt strâns legate de esenţa capetelor de cerere enunţate de reclamant sub incidenţa art. 8 şi 13 din Convenţie. Prin urmare, excepţia trebuie unită cu fondul cauzei. 52. Pe de altă parte, Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, ea constată că acestea nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Asupra fondului 1. Argumentele părţilor 53. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, Guvernul consideră că ingerinţa suferită de reclamant era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, şi anume apărarea intereselor superioare ale copilului. În opinia sa, spre deosebire de Cauza Sabou şi Pîrcălab, menţionată mai sus, gravitatea infracţiunii pentru care reclamantul a fost condamnat şi faptul că ea a fost comisă în prezenţa copilului justifică măsura luată de instanţe. 54. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie, Guvernul argumentează că reclamantul ar fi avut dreptul să se opună executării pedepsei accesorii în temeiul art. 461 alin. 1 lit.
Explicație AI pe baza textului oficial al legii. Orientativă, nu înlocuiește consilierea juridică.