DECIZIE nr. 282 din 30 octombrie 2001

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 16 din 14 ianuarie 2002 Nicolae Popa - preşedinte Costica Bulai - judecător Nicolae Cochinescu - judecător Constantin Doldur - judecător Kozsokar Gabor - judecător Petre Ninosu - judecător Lucian Stangu - judecător Ioan Vida - judecător Gabriela Ghita - procuror Doina Suliman - magistrat-asistent Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin.

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 2.415/2000. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Reprezentantul Ministerului Public, invocand jurisprudenta Curţii Constituţionale, solicita respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele: Prin Încheierea din 27 februarie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 2.415/2000, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin.

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Excepţia a fost ridicată din oficiu de către instanţa de judecată într-o cauza civilă care are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare şi revendicarea unui imobil trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca legiuitorul a încălcat principiul separaţiei puterilor, întrucât "face el însuşi o apreciere asupra efectelor actelor normative de naţionalizare din perioada comunista". În dezvoltarea acestei sustineri instanţa de judecată arata ca legiuitorul, "făcând el însuşi aprecieri asupra efectelor actelor normative de naţionalizare şi evaluandu-le, [...] de fapt, face opera instanţei de judecată şi, astfel, îşi depăşeşte prerogativele şi încalcă prerogativele instanţelor şi, totodată, principiul separaţiei puterilor în stat". Pe de altă parte, se arata ca prin dispoziţiile alin.

(1)al art. 6 din legea criticata, "în măsura în care se condiţioneaza valabilitatea titlului statului de conformitatea actului normativ de naţionalizare cu Constituţia în vigoare la momentul adoptării sale", se încalcă prezumţia de constituţionalitate a legilor, ţinând seama ca sub regimul "celor trei constituţii comuniste nu exista vreo dispoziţie prin care instanţele de judecată sa fi fost investite cu prerogative de control constituţional". În legătură cu dispoziţia legală care se referă la examinarea valabilităţii titlului statului şi prin prisma conformitatii actului normativ de naţionalizare cu tratatele internaţionale la care România era parte, se afirma ca în nici una dintre constitutiile anterioare nu exista o dispoziţie similară celei cuprinse în art. 20 alin.

(2)din Constituţia adoptată în 1991. În mod asemănător, instanţa considera ca, "în măsura în care se condiţioneaza valabilitatea titlului statului de conformitatea actelor normative de naţionalizare cu legile în vigoare la momentul adoptării lor, [...] legiuitorul anului 1998 [...] îşi depăşeşte competenţa şi încalcă prerogativele Adunării Constituante - singura în măsura sa stabilească, prin norme constituţionale, o ierarhie a actelor normative". Referitor la dispoziţia cuprinsă în alin.

(3)al art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţa arata ca, "în măsura în care instanţele urmează sa aprecieze valabilitatea titlului prin prisma triplei condiţionari din finalul alin.

(1), devine şi ea neconstitutionala, întrucât, practic, instanţele de judecată sunt investite cu prerogative de control constituţional al actelor normative de naţionalizare, situaţie în care legiuitorul îşi depăşeşte competenţa incalcand prerogativele Adunării Constituante". În afară de aceasta, instanţa, având în vedere ca actele normative de naţionalizare nu mai sunt în vigoare, apreciază ca se încalcă, prin dispoziţiile legale criticate, şi principiul neretroactivitatii legii prevăzut la art. 15 alin.

(2)din Constituţie. Potrivit art. 24 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În esenta, punctul de vedere al Guvernului are în vedere faptul ca instanţa, autoare a excepţiei, nu invoca nici un text constituţional care ar fi fost încălcat de dispoziţiile legale criticate, cu excepţia art. 15 alin.

(2)privind neretroactivitatea legii. În legătură cu aceasta critica privind caracterul pretins retroactiv al textului criticat, Guvernul considera ca dispoziţiile art. 6 alin.

(1)din lege "nu înseamnă altceva decât raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existenta în momentul constituirii lui, iar nu la cerinţele de astăzi", referindu-se şi la jurisprudenta Curţii Constituţionale, în speta Decizia nr. 264/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 19 aprilie 2001. Aceeaşi referire se face de către Guvern şi în legătură cu argumentul invocat de instanţa cu privire la depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin.

(1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin.

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998. Aceste dispoziţii legale au următorul cuprins: "

(1)Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. [...]

(3)Instanţele judecătoreşti sunt competente sa stabilească valabilitatea titlului." ... Critica de neconstituţionalitate are la baza susţinerea ca au fost incalcate prevederile art. 15 alin.

(2)din Constituţie, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". De asemenea, se invoca şi încălcarea de către legiuitor a principiului separaţiei puterilor, principiu care, deşi nu este consacrat ca atare "expressis verbis", este dedus din prevederile Constituţiei, asa cum şi Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenta sa (de exemplu, Decizia nr. 73/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255/1996; Decizia nr. 96/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251/1996). Dispoziţiile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, Curtea Constituţională, în cadrul controlului abstract, prealabil, de constituţionalitate, a stabilit ca dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 sunt constituţionale. În esenta, Curtea a reţinut în considerentele deciziei, între altele: "Condiţiile pe care art. 6 din Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia le prevede pentru ca un bun sa apartina domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale sunt precizate de lege, pentru prima data, în ceea ce priveşte aceste categorii de bunuri; aceste condiţii sunt în deplin acord cu jurisprudenta Curţii Constituţionale, ca şi cu legislaţia din perioada în care a avut loc dobândirea de către stat a bunurilor respective. Ele corespund totodată reglementărilor în baza cărora s-au retrocedat deja ori au fost stabilite despăgubiri pentru bunurile trecute în proprietatea statului." De asemenea, Curtea a constatat: "Cu privire la cuprinsul art. 6 din lege, avut în vedere prin obiecţia de neconstituţionalitate, este evident ca acesta nu poate fi considerat ca având caracter retroactiv, de vreme ce se referă la apartenenţa unor bunuri la domenii ce nu au existat anterior Constituţiei din anul 1991." Referitor la dispoziţiile cuprinse în alin.

(2)şi

(3)din lege Curtea a stabilit ca "alin.

(2)şi

(3)ale art. 6 consacra, pe de o parte, competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea acţiunilor în revendicare privind imobile preluate fără titlu, inclusiv prin violenta, iar pe de altă parte, recunoaşterea competentei instanţelor de a stabili validitatea titlului de trecere a unor bunuri în proprietatea statului, fără de care nu le poate fi recunoscută competenţa de a statua în acţiunile în revendicare". De asemenea, Curtea Constituţională, în exercitarea atribuţiilor sale de control concret, posterior, de constituţionalitate, prin Decizia nr. 264 din 19 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 19 aprilie 2001, a respins ca neîntemeiată o excepţie de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 6 alin.

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998. În cauza se invoca încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 125 alin.

(3)şi ale art. 144, precum şi ale art. 15 alin.

(2)şi ale art. 20 alin.

(2). În considerentele deciziei Curtea a reţinut, în esenta, ca, "În realitate, prin dispoziţiile alin.

(1)al art. 6 din Legea nr. 213/1998 se stabileşte ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, pe lângă alte bunuri, şi acelea care au fost dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în temeiul unui titlu valabil". Curtea a considerat, de asemenea, ca "reprezintă o opţiune a legiuitorului modul în care sunt determinate condiţiile de îndeplinirea cărora depinde apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului, precum şi modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile au fost dobândite, pe baza raportarii acestora la cadrul constituţional şi legal în vigoare la data preluării bunurilor de către stat". De asemenea, Curtea a stabilit ca "textul art. 6 alin.

(1)din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia are, asadar, caracterul unei condiţionari legale a apartenentei bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 la domeniul public sau la domeniul privat al statului. Este constituţional ca Parlamentul sa fi optat pentru soluţia cuprinsă în textul criticat pentru neconstituţionalitate şi sa considere, în mod indirect, ca bunurile care nu au intrat (r)în temeiul unui titlu valabil în proprietatea statului sa nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului şi astfel să poată fi revendicate de către cei de la care au fost preluate în mod abuziv, asa cum prevede alin.

(2)al art. 6". Curtea a mai constatat ca "prevederile art. 6 alin.

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998 nu contravin dispoziţiilor art. 15 alin.

(2)din Constituţie care consacra principiul neretroactivitatii legilor". În considerentele aceleiaşi decizii Curtea a reţinut, de asemenea, ca "este nefondata şi critica potrivit căreia prevederile art. 6 alin.

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998 încalcă dispoziţiile art. 144 din Constituţie, care atribuie numai Curţii Constituţionale dreptul de a controla constituţionalitatea legilor. În realitate, prin dispoziţiile legale criticate nu se instituie un control de constituţionalitate, în sensul dispoziţiilor art. 144 din Constituţie, cu privire la acte adoptate anterior Constituţiei din 1991, care şi-au epuizat efectele în urma cu zeci de ani, sub alte regimuri constituţionale. Prin aceste dispoziţii legale se prevăd unele criterii de care instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilităţii titlurilor prin care, sub regimul existent în perioada 1945-1989, unele bunuri au fost trecute în proprietatea statului. Opţiunea legiuitorului de a nu recunoaşte valabilitatea preluării în proprietatea publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale a bunurilor care au intrat în proprietatea statului fără un titlu valabil nu are nici o legătură cu dispoziţiile care prevăd atribuţiile Curţii Constituţionale în regimul constituţional instituit prin adoptarea Constituţiei din 1991". Deoarece, în cauza de faţa, nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea, în aceasta materie, a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, excepţia urmează să fie respinsă. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 23 alin.

(3)şi al art. 25 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin.

(1)şi

(3)din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Dosarul nr. 2.415/

1. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 30 octombrie
2. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. NICOLAE POPA Magistrat-asistent, Doina Suliman ──────────────