DECIZIE nr. 176 din 4 iunie 1997*)

(2)din Legea nr. 47/1992, constata următoarele: Curtea Suprema de Justiţie - Secţia civilă, prin Încheierea din 28 februarie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 3.541/1996, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330, ale art. 330^1 şi ale art. 330^2 din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 24 şi 25 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, invocată de intimaţii-recurenti Cernescu Caius Iulian Adrian şi Teleman Florica. Din examinarea concluziilor scrise, depuse în motivarea excepţiei, rezultă ca aceasta se referă şi la Decretul nr. 92/1950 privind naţionalizarea unor imobile. În motivarea excepţiei, se susţine ca dispoziţiile atacate contravin prevederilor art. 16, 20, 21, 41, 128 şi 135 din Constituţie, deoarece "dreptul de declarare a recursului în anulare se acordă numai procurorului general", care are "puteri discretionare în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti". Exprimandu-şi opinia potrivit art. 23 alin.

(5)din Legea nr. 47/1992, instanţa suprema apreciază ca excepţia referitoare la art. 330, art. 330^1 şi art. 330^2 din Codul de procedură civilă este neîntemeiată, iar art. 24 şi 25 din Legea nr. 112/1995 nu se aplică în cauza. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele: În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate a art. 330, art. 330^1 şi art. 330^2 din Codul de procedură civilă, precum şi a Decretului nr. 92/1950. Asupra constituţionalităţii art. 330 şi a art. 330^2 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, rămasă definitivă prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996 şi, respectiv, nr. 255 din 22 octombrie 1996, prin care, pe de o parte, s-a constatat ca prevederile art. 330 şi ale art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, iar, pe de altă parte, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 330^2 alin. 1 din acelaşi cod. Având în vedere ca un text declarat neconstitutional nu mai poate face obiectul unei noi excepţii de neconstituţionalitate, deoarece, potrivit art. 145 alin.

(2)din Constituţie şi art. 26 alin.

(5)din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes, rezultă ca excepţia privind art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă este lipsită de obiect, urmând să fie respinsă ca vadit nefondata. De asemenea, urmează să fie respinsă ca vadit nefondata şi excepţia privind dispoziţiile art. 330 şi ale art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii constante a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, se constată că prin Legea nr. 17/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 18 februarie 1997, acestea au suferit modificări. Recursul în anulare nu mai poate fi declarat oricând de către Ministerul Public, ci numai în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 1 din Codul de procedură civilă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 2 din acelaşi cod. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate n-au pus însă în discuţie legitimitatea constituţională a termenului de 6 luni în care poate fi declarat recursul în anulare, faptul ca aceasta cale de atac poate fi exercitată numai de către procurorul general. Este de observat ca egalitatea părţilor în procesul civil nu poate fi redusă numai la exercitarea directa a căilor de atac, ci are determinări mult mai largi. Aceasta egalitate nu exclude, ci chiar implica un tratament juridic diferenţiat, ţinând seama de natura autorităţilor publice şi de atribuţiile acestora. Ministerul Public este o astfel de autoritate care exercită atribuţii cu drepturi subiective. Rezultă din cele arătate ca excepţia este vadit nefondata. În fine, cu referire la excepţia privind Decretul nr. 92/1950, se constată că aceasta nu poate fi admisă, deoarece controlul constituţional se exercită numai asupra legilor care vizează raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991. În acest sens s-a pronunţat Curtea, prin Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, rămasă definitivă prin Decizia nr. 21 din 20 aprilie 1993, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 mai 1995. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 24 alin.

(2)şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge, ca vadit nefondata, excepţia de neconstituţionalitate invocată de Cernescu Caius Iulian Adrian şi Teleman Florica în Dosarul nr. 3.541/1996 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă, privind: - dispoziţiile art. 330 şi ale art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, precum şi ale Decretului nr. 92/1950; - dispoziţiile art. 330^1 şi ale art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, fiind lipsită de obiect. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată la data de 4 iunie 1997. PREŞEDINTE, prof.univ.dr. Nicolae Popa Magistrat-asistent, Doina Suliman ----------