DECIZIE nr. 81*) din 29 aprilie 1997

(2)din Legea nr. 47/1992, constata următoarele: Curtea Suprema de Justiţie - Secţia civilă, prin Încheierea din 17 ianuarie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 3.470/1996, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, invocată de Coros Elena-Rodica şi Coros Ioan. În motivarea excepţiei se susţine ca dispoziţiile menţionate încalcă prevederile art. 128 şi ale art. 20 alin.

(1)din Constituţie. Exprimandu-şi opinia potrivit art. 23 alin.

(5)din Legea nr. 47/1992, instanţa apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate nu este intemeiata, textele criticate fiind constituţionale. Din examinarea concluziilor scrise, depuse la dosarul Curţii Supreme de Justiţie anterior termenului de judecată, rezultă ca s-a invocat şi neconstituţionalitatea prevederilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea nr. 56/1993. Se susţine ca, prin aceste dispoziţii, se încalcă art. 123 din Constituţie, care statorniceste, pe de o parte, ca justiţia se înfăptuieşte în numele legii [alin.

(1)], iar pe de altă parte, ca judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii [alin.

(2)]. Autorii excepţiei arata ca au formulat excepţia, întrucât, prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995, Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie au schimbat jurisprudenta Secţiei civile, cu privire la restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, obligând astfel pe judecători să respecte aceasta hotărâre, chiar dacă au alta convingere. În temeiul art. 24 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Senatul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia invocată este nefondata. Guvernul considera ca excepţia privind art. 330 şi art. 330^4 din Codul de procedură civilă nu este intemeiata, deoarece Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, definitivă, statuand ca ele sunt constituţionale. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 lit.

1. d)şi ale art. 31 din Legea nr. 56/1993, invocată în scris de intimaţi, aceasta nefiind ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, asa cum rezultă din Încheierea din 17 ianuarie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă, nu poate face obiectul sesizării Curţii Constituţionale. Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere. CURTEA, având în vedere încheierea de sesizare, punctele de vedere exprimate de Senat şi de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine: În legătură cu sesizarea Curţii, deşi din încheiere rezultă ca excepţia a fost invocată numai cu privire la prevederile art. 330 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, din examinarea concluziilor scrise, depuse la data de 9 ianuarie 1997, se constată că excepţia se referă şi la dispoziţiile art. 25 lit.
2. d)şi ale art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56 din 9 iulie 1993. În aceasta situaţie, având în vedere obligaţia instanţei de judecată de a sesiza Curtea cu excepţia, astfel cum a fost invocată de părţi, potrivit art. 144 lit.
3. c)din Constituţie şi art. 23 alin.

(2)din Legea nr. 47/1992, urmează ca, prin decizia de faţa, Curtea să se pronunţe asupra tuturor textelor de lege criticate sub aspectul constituţionalităţii şi nu numai asupra celor prevăzute în mod expres în dispozitivul încheierii de sesizare. Referitor la art. 330 şi art. 330^4 din Codul de procedură civilă, se constată că asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, statuand ca ele sunt constituţionale. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea soluţiei, excepţia de neconstituţionalitate privind aceste prevederi legale urmează, potrivit practicii jurisdicţionale a Curţii Constituţionale, să fie respinsă ca vadit nefondata. Aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Legea nr. 56/1993. Textele atacate prevăd următoarele: - art. 25 lit. d): Curtea Suprema de Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizarilor privind schimbarea jurisprudenţei Curţii; - art. 31: Dacă o secţie considera ca este cazul a se reveni asupra propriei jurisprudente, judecata va fi întreruptă şi vor fi sesizate Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata va continua. Din examinarea art. 25 lit. d) din Legea nr. 56/1993, se constată că acesta nu consacra o dispoziţie distinctă de aceea a art. 31, ci reprezintă o simpla evocare a acestui din urma text. Prevederile art. 31 din Legea nr. 56/1993 nu sunt, în nici un caz, incompatibile cu principiile enunţate la art. 123 din Constituţie. Nu se poate susţine ca dispoziţiile incriminate din Legea nr. 56/1993 ar contraveni principiului potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, de vreme ce prevederile ce fac obiectul excepţiei sunt cuprinse într-o reglementare data prin lege. Nu este, tot astfel, exact nici ca art. 31 din Legea nr. 56/1993 ar consacra o abatere de la incidenţa judecătorilor şi de la supunerea lor exclusiv faţă de lege. Problema schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie din iniţiativa uneia dintre secţiile acesteia este rezolvată, potrivit textului menţionat, de judecătorii Curţii, iar nu de persoane din afară acesteia; acest mod de a rezolva o problemă ţinând de soluţionarea unei cauze reprezintă o simpla dispoziţie legală de natura a duce la unificarea practicii judiciare în cadrul Curţii Supreme de Justiţie. Schimbarea jurisprudenţei Curţii este propusă de judecătorii unei secţii, fără nici o ingerinta din exterior. Dar, date fiind consecinţele importante ale schimbării practicii Curţii Supreme de Justiţie, o asemenea decizie este supusă, prin art. 31 din Legea nr. 56/1993, ratificării de către Secţiile Unite ale Curţii, compuse şi ele, bineînţeles, din judecătorii Curţii, la care participa şi judecătorii secţiei a căror propunere se cere a fi aprobată. Nici de data aceasta nu este vorba despre vreo ingerinta în activitatea de judecată. Într-adevăr, iniţiativa unei asemenea schimbări a jurisprudenţei vine, în ipoteza la care ne referim, de la secţia competenţa să se pronunţe asupra cauzei, iar nu de la Secţiile Unite. Secţiile Unite nu soluţionează cauza supusă judecaţii în secţia care le-a sesizat, ci numai o chestiune prealabilă - schimbarea jurisprudenţei -, după care judecata în secţie, care fusese întreruptă, va fi reluată. Soluţia reglementată prin Legea nr. 56/1993 corespunde pe deplin art. 125 alin.

(1)din Constituţie, potrivit căruia "justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Acelaşi articol din legea fundamentală prevede că atât competenţa, cat şi procedura de judecată se stabilesc prin lege. O asemenea reglementare corespunde necesităţii de unificare a jurisprudenţei, dând, pentru Curtea Suprema de Justiţie, expresie rolului sau înscris la art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993, de a urmări aplicarea corecta şi unitară a legii. Aceasta obligaţie a Curţii Supreme de Justiţie nu contravine în nici un fel Constituţiei, fiind, dimpotriva, de natura să asigure, printr-o practica judiciară unitară, egalitatea constituţională a cetăţenilor în faţa legii şi în faţa justiţiei. Aceasta egalitate nu ar fi, într-adevăr, de conceput în cazul în care instanţele ar adopta - uneori chiar în mod generalizat -, în aplicarea aceleiaşi legi, soluţii adesea ireconciliabile. Instituţia schimbării jurisprudenţei, la care se referă art. 31 din Legea nr. 56/1993, a existat şi în trecut, în ceea ce priveşte Curtea de Casaţie şi de Justiţie, fără să se fi pus vreodata la indoiala compatibilitatea reglementării respective cu principiul independentei judecătorului. Unificarea jurisprudenţei nu se realizează prin ordine sau prin alte injonctiuni ori ingerinţe din afară sistemului judecătoresc, ci este, în modul reglementat prin Legea nr. 56/1993, opera exclusiva a voinţei judecătorilor care hotărăsc împreună asupra corectei aplicari a legii, iar adoptarea hotărârilor cu majoritatea voturilor judecătorilor Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie este absolut normală, de vreme ce este vorba despre schimbarea jurisprudenţei statornicite în acelaşi mod. Concluzia ce se impune este asadar aceea ca judecătorii se pronunţa în toate cazurile potrivit intimei lor convingeri, având însă obligaţia constituţională de a se supune legii. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 23, al art. 24 alin.

(2)şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 330 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea nr. 56/1993, invocată de Coros Elena-Rodica şi Coros Ioan în Dosarul nr. 3.470/1996 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată la data de 29 aprilie 1997. PREŞEDINTE, prof.univ.dr. Viorel Mihai Ciobanu Magistrat-asistent, Constantin Burada ----------