DECIZIE nr. 386 din 13 aprilie 2010

(2)referitoare la apartenenţa la dreptul intern al tratatelor ratificate de Parlament raportat la art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu permit administrarea probei cu martori sau a unei expertize grafologice. Prevederile art. 222 alin. 1 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin.

(5), ale art. 15 alin.

(1)şi ale art. 16 alin.

(1)şi

(2), deoarece partea vătămată nu poate face plângere penală împotriva procurorului pentru rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată. Prevederile art. 47 din Codul de procedură penală sunt, în opinia autorului, neconstituţionale, sens în care solicită Curţii Constituţionale să arate prin decizie că prin termenul soluţionare a unei cauze se înţelege nu numai soluţionarea pe fond, putând intră în accepţiunea textului şi situaţia desfiinţării prin recurs cu trimitere a încheierilor de nesesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, în situaţia în care se dă un alt înţeles dispoziţiilor legale criticate sunt afectate prevederile constituţionale ale art. 21 alin.

(1)-

(3), ale art. 11 alin.

(1)şi

(2)şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. Potrivit art. 30 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin.

(2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 47 cu denumirea marginală Judecător care s-a pronunţat anterior, art. 278^1 alin. 7 cu denumirea marginală Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată şi art. 222 alin. 1 cu denumirea marginală Plângerea, toate din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: - Art. 47: "Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză."; - Art. 278^1 alin. 7: "Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate."; - Art. 222 alin. 1: "Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 440 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 4 ianuarie 2005, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, statuând că prin acestea s-a prevăzut posibilitatea atacării rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, pe calea sesizării instanţei de judecată căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Fiind vorba de dispoziţii de procedură judiciară, pe care legiuitorul are competenţa să le adopte potrivit prevederilor art. 126 alin.

(2)din Constituţie, excepţia ridicată în cauză nu ar putea fi admisă decât în cazul în care aceste dispoziţii ar contraveni normelor şi principiilor consacrate prin Legea fundamentală. De asemenea, dispoziţiile contestate nu contravin dreptului la un proces echitabil, întrucât, pe de o parte, sunt menite tocmai să asigure accesul la justiţie în cauzele în care procurorul a emis acte de netrimitere în judecată, iar pe de altă parte, în plângerea formulată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului nu se judecă însăşi cauza, ci doar temeinicia şi legalitatea soluţiilor pronunţate de procuror, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a eventualelor probe scrise înfăţişate instanţei de părţile în proces. În limitele obiectului acestei categorii de cauze, părţile care se plâng împotriva ordonanţei sau rezoluţiei de netrimitere în judecată au posibilitatea să demonstreze atât caracterul incomplet al urmăririi penale, cât şi aprecierea eronată a probelor pe care s-a întemeiat soluţia emisă de procuror. În prima ipoteză, instanţa admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, iar în cea de-a doua ipoteză, când probele existente la dosar sunt insuficiente pentru judecarea cauzei, instanţa reţine cauza spre judecare. Nicio dispoziţie legală nu împiedică partea interesată ca, atunci când apreciază că este posibilă administrarea altor probe pentru stabilirea adevărului, să solicite procurorului care a emis actul de netrimitere în judecată sau procurorului superior ierarhic să dispună, în condiţiile prevăzute de lege, începerea sau redeschiderea urmăririi penale. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei de mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aspectele relevate de autorul excepţiei vizează modul de aplicare şi de interpretare a normelor criticate care însă ţin de fondul soluţionării litigiului în faţa instanţei de drept comun şi nu pot fi convertite în vicii de constituţionalitate menite să justifice contrarietatea acestora cu dispoziţiile din Legea fundamentală invocate. Aşa fiind, în conformitate cu art. 126 alin.

(3)din Constituţie, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicare unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [...]", excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Dispoziţiile legale criticate nu conţin, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei, interdicţia de a formula plângere penală împotriva procurorului care a dispus o soluţie de netrimitere în judecată. Dimpotrivă, orice persoană care se consideră vătămată printr-o infracţiune într-un drept al său, se poate adresa cu plângere penală în condiţiile textului legal criticat. A extinde însă această posibilitate în mod necondiţionat de existenţa unor indicii care să justifice comiterea unei fapte penale, echivalează cu exercitarea în mod abuziv a drepturilor şi libertăţilor care, potrivit art. 57 din Constituţie, se face cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Aceasta, deoarece o soluţie de netrimitere în judecată, chiar dacă este nelegală şi netemeinică, nu poate fi apreciată ipso facto ca fiind rezultatul unei infracţiuni. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin.

(4)din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin.

(1)lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:

1. Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Doru Traian Vânt în Dosarul nr. 838/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.
2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7 şi art. 222 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 aprilie
3. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru _____________