DECIZIE nr. 38 din 6 februarie 2001

(1)din Constituţie, referitoare la inviolabilitatea domiciliului. Tribunalul Mehedinti - Secţia civilă, exprimandu-şi opinia, a apreciat ca "este de principiu ca legile fiscale sunt de stricta interpretare şi ca, în ansamblul lor, urmăresc alimentarea bugetului de stat cu resurse necesare folosului general. Acreditarea unei asemenea excepţii ar conduce la formarea unei practici a acelor prestatori de servicii, de rea-credinţa, care ar executa lucrări la domiciliu, fără a exista posibilitatea controlarii lor prin impunerea veniturilor realizate în acest mod, şi nu exista deci contradictie între prevederile art. 26 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 şi art 27 din Constituţie". Potrivit art. 24 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, apreciază ca "dispoziţiile art. 26 alin. 1 lit.

1. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 (cu modificările şi completările ulterioare) sunt constituţionale, numai dacă prin expresia «în orice alte locuri» nu sunt avute în vedere domiciliul şi reşedinţa contribuabilului". Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia ridicată este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit.
2. c)din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin.

(1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 26 alin. 1 lit.

1. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997 (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 64/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 21 aprilie 1999). Ulterior dispoziţiile legale criticate au fost modificate şi completate prin art. III pct. 18 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 30 iunie 1999, având în prezent următorul cuprins: "Constituie contravenţii, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sa constituie infracţiuni, următoarele fapte: [...]
2. c)refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, după caz, al serviciilor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfăşoară activităţi producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal;". ... Autorul excepţiei de neconstituţionalitate apreciază ca prin aceste dispoziţii legale ar fi incalcate prevederile constituţionale ale art. 27 alin.

(1), referitoare la inviolabilitatea domiciliului, al căror conţinut este următorul: "Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele motive: Prin art. 26 alin. 1. lit.

1. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 se sancţionează contraventional "refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, după caz, al serviciilor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfăşoară activităţi producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal". Textul de lege are în vedere combaterea evaziunii fiscale săvârşite prin împiedicarea exercitării controlului, în condiţiile legii, iar în aplicarea sa trebuie să se ţină seama de întreaga economie a reglementării, precum şi de finalitatea urmărită de legiuitor. Astfel, art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 stabileşte scopul controlului fiscal (verificarea realităţii declaraţiilor, a corectitudinii şi a exactitatii îndeplinirii obligaţiilor fiscale). De asemenea, art. 3 se referă la sfera obligaţiilor fiscale. Potrivit art. 5, angajaţii organelor de control fiscal îndeplinesc o funcţie ce implica exerciţiul autorităţii de stat. Totodată art. 6 lit.
2. d)stabileşte drepturile şi obligaţiile organelor de control fiscal, printre care figurează şi dreptul de a face constatări faptice cu privire la natura activităţilor producătoare de venituri impozabile sau pentru identificarea obiectelor ori a sumelor impozabile. În sfârşit, conform art. 6 lit. g), organele de control fiscal au dreptul de a intra, în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incinta a sediului în care îşi desfăşoară activitatea contribuabilul sau în locuri în care exista bunuri impozabile ori în care se desfăşoară activităţile producătoare de venituri, accesul fiind permis în cursul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afară acestuia, numai cu autorizarea scrisă a conducerii organului de control fiscal sau, după caz, a conducerii serviciilor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale şi cu acordul contribuabilului. Curtea constata ca, în vederea aprecierii constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate, trebuie să se ţină seama de faptul ca persoanele care desfăşoară activităţi supuse controlului fiscal îşi cunosc obligaţiile ce le revin. Astfel, aceste dispoziţii stabilesc, printre altele, ca acest control se efectuează în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, iar dacă se efectuează în afară programului normal de lucru, este necesar "acordul contribuabilului " [art. 26 lit. g)]; contribuabilul este informat în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de verificare [art. 11^1 alin. 1 lit. a)]; contribuabilul confirma ca a luat cunoştinţa de drepturile şi obligaţiile sale, prin semnarea avizului de verificare (art. 11^1 alin. 4); contribuabilii sunt obligaţi sa coopereze la desfăşurarea în condiţii optime a controlului fiscal (art. 16). De asemenea, Curtea constata ca dispoziţiile legale criticate nu vizează spaţii cu destinaţia exclusiv de domiciliu, ci stabilesc în mod clar ca acest control fiscal se efectuează la "sediul de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri". Asa fiind, controlul fiscal priveşte spaţii clar determinate prin destinaţia lor. Rezultă ca art. 26 alin. 1 lit.
3. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 27 alin.

(1)referitoare la inviolabilitatea domiciliului. Desigur, dacă organul fiscal încalcă prevederile legii, contribuabilul este în drept sa procedeze, după caz, potrivit art. 47 sau 48 din Constituţie, mai ales ca legea obliga organul fiscal sa acţioneze "[...] cu profesionalism, dovedind corectitudine şi obiectivitate în relaţiile cu contribuabilii controlati [...]" (art. 10 alin. 2). De aceea nemultumirile autorului excepţiei de neconstituţionalitate privesc aplicarea dispoziţiilor legale în cadrul controlului fiscal, iar nu constituţionalitatea acestora, motiv pentru care excepţia urmează să fie respinsă. Pentru motivele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. 1 lit.

1. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată, excepţie ridicată de Nicolae Mihai Ghiocel în Dosarul nr. 5.442/2000 al Tribunalului Mehedinti - Secţia civilă. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 februarie 2001. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Florentina Geangu OPINIE CONCURENTA Sunt de acord cu soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. 1 lit.
2. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată. Pe de altă parte însă, apreciez ca soluţia adoptată prin vot unanim trebuia să fie intemeiata, parţial, pe alte considerente şi, de aceea, formulez prezenta opinie concurenta. I.1. Conceptul de "opinie concurenta" este distinct de conceptul de "opinie separată". Atât opinia separată, cat şi opinia concurenta sunt formulate de unul sau mai mulţi membri ai completului care soluţionează cauza supusă Curţii Constituţionale, dar niciodată de mai mult decât patru dintre cei nouă judecători ai Curţii - circumstantiere ce rezultă din cuprinsul art. 8 alin.

(1)teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, text conform căruia "[...] actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel". Prin opinia separată, autorul sau autorii acesteia îşi exprima dezacordul cu privire la soluţia luată ca urmare a votului majorităţii completului de judecată, soluţie ce este înfăţişată prin dispozitivul actului pronunţat de Curtea Constituţională (act care, după caz, în raport cu diferentierile realizate prin art. 13 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, poate fi o decizie, o hotărâre sau un aviz consultativ). Acest dezacord poate să se refere la integralitatea dispozitivului sau numai la o parte a dispozitivului; asadar, prin opinia separată, autorii acesteia se pot pronunţa pentru o soluţie integral opusă aceleia luate de către majoritate (de exemplu, se pronunţa pentru constatarea neconstitutionalitatii în loc de constatarea constituţionalităţii sau, după caz, invers) ori se pot pronunţa pentru constatarea inadmisibilitatii sesizării în locul soluţiei de constatare "în fond" a neconstitutionalitatii (sau, după caz, invers) ori se pot pronunţa pentru o soluţie intermediara (de exemplu, pentru constatarea neconstitutionalitatii în măsura în care textul de lege supus controlului are un înţeles ce este considerat de către Curte ca fiind contrar Constituţiei, în locul soluţiei de constatare "fără rezerva" a neconstitutionalitatii; sau, după caz, invers). Asa fiind, şi considerentele exprimate de către autorul sau autorii opiniei separate sunt, în mod necesar, diferite faţă de cele pe care s-a întemeiat majoritatea membrilor completului de judecată. Prin opinia concurenta, autorul sau autorii acesteia sunt de acord - în mod integral - cu soluţia înfăţişată în dispozitivul actului pronunţat de către Curte, dar apreciază ca acea soluţie trebuia să fie intemeiata pe alte considerente decât cele reţinute prin voinţa majorităţii (sau, după caz, şi pe alte considerente ori numai pe anumite considerente). I.2. În sistemul de drept român, în materie de jurisdicţie constituţională, legitimitatea opiniei concurente este la fel de incontestabila ca şi aceea a opiniei separate. Ambele categorii de opinii constituie expresia independentei fiecăruia dintre membrii Curţii Constituţionale (conform art. 143 din Constituţie, "Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia"), independenta a carei existenta asigura independenta Curţii Constituţionale (ca autoritate publică) în raport cu celelalte autorităţi şi instituţii publice şi, prin aceasta, realizarea scopului fundamental al acestei Curţi, acela de "garantare a supremaţiei Constituţiei" [art. 1 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, republicată]. De altfel, dispoziţiile art. 143 din Constituţie sunt reproduse integral în cuprinsul alin.

(1)al art. 4 din această lege, adăugându-se, prin alin.

(2), ca "Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor". Având ca fundament principiul constituţional şi legal al independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, opinia separată şi aceea concurenta au o legitimitate constituţională şi, de aceea, acestea nu pot fi cenzurate de către majoritatea membrilor Curţii nici cat priveşte oportunitatea exprimarii lor şi nici cat priveşte conţinutul sau modul de redactare. Atât opinia separată, cat şi opinia concurenta au şi o legitimitate regulamentara, intemeiata pe dispoziţiile art. 30 alin. final din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale (adoptat prin Hotărârea nr. 12 din 4 noiembrie 1997 a Plenului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 12 noiembrie 1997), dispoziţii regulamentare conform cărora "Judecătorul poate formula opinie separată, având obligaţia sa o motiveze până la data semnării deciziei". Deşi textul se referă in terminis numai la opinia separată, este evident ca, în acest context, termenul "opinie separată" este utilizat lato sensu, iar nu stricto sensu, incluzând - asadar - orice categorie de dezacord faţă de opinia majorităţii; interpretarea contrară, conform căreia numai opinia separată ar fi permisă, ar conduce la concluzia absurda ca acela căruia îi este permis mai mult (dreptul la opinie separată) îi este interzis ceea ce este mai puţin (dreptul la opinie concurenta) - nesocotindu-se astfel principiul juridic qui potest plus potest minus. Ambele categorii de opinii beneficiază de o legitimitate de natura jurisdicţională, iar nu numai de natura exclusiv ştiinţifică (ceea ce ar impune interdicţia publicării nu numai a opiniei concurente, ci şi a opiniei separate în Monitorul Oficial al României, care este o publicaţie oficială, iar nu ştiinţifică). Deşi este incontestabil ca numai în legătură cu dispozitivul actului pronunţat de Curtea Constituţională se poate pune problema aplicabilitatii principiului "autorităţii lucrului judecat", iar nu şi în legătură cu considerentele pe care se întemeiază acel dispozitiv, totuşi, la fel de incontestabil este şi ca, în materie de jurisdicţie constituţională, considerentele au o importanţa jurisdicţională specială. Aceasta concluzie îşi are originea în mai multe motive. Sub acest aspect, de exemplu, trebuie avut în vedere ca aceste considerente se intrepatrund cu conţinutul dispozitivului, formând un ansamblu coerent care este similar aceluia compus din lege şi expunerea sa de motive. La fel cum, în materie de interpretare a legii, referirile la conţinutul expunerii de motive reprezintă un procedeu general acceptat (în cadrul metodei interpretării istorice sau teleologice), şi în materie de jurisdicţie constituţională înţelesul şi finalitatea dispozitivului pot fi diferite în raport cu considerentele pe care se întemeiază. De exemplu, un dispozitiv prin care se constata constituţionalitatea unei dispoziţii legale trebuie întotdeauna să fie coroborat cu considerentele, în cuprinsul cărora sunt indicate prevederile constituţionale ce au fost examinate în cadrul acelei cauze; asa fiind, aceeaşi dispoziţie legală poate fi constatată ulterior, într-o alta cauza, ca fiind neconstitutionala, şi aceasta întrucât, de această dată, examinarea s-a realizat în raport cu alte prevederi constituţionale. În sfârşit, legitimitatea atât a opiniei separate, cat şi a opiniei concurente rezultă şi din utilizarea acestora în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cadrul aplicării de către aceasta autoritate jurisdicţională a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, act internaţional opozabil Curţii Constituţionale, conform art. 11 şi 20 din Constituţie. II.1. În speta, apreciez ca este necesar ca soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate [cu consecinţa constatării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal, modificată] trebuie să fie intemeiata, parţial, pe alte argumente, întrucât considerentele deciziei la care se referă prezenta opinie concurenta pot permite ca, în practica aplicării acestor dispoziţii legale, să se recurgă la interpretări contrare dispoziţiilor art. 27 alin.

(1), alin.

(3)şi alin.

(4)din Constituţie, potrivit cărora: "

(1)Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. [...]

(3)Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege. ...

(4)Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant." ... II.2. Prin art. 26 alin. 1 lit.

1. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997) se sancţionează contraventional "refuzul contribuabilului de a permite accesul organului de control fiscal sau, după caz, al serviciilor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale în sediul sau de afaceri sau în orice alte locuri în care exista bunuri impozabile sau în care acesta desfăşoară activităţi producătoare de venituri, în vederea exercitării controlului fiscal". Textul de lege are în vedere mai multe ipoteze în care, potrivit legii, organelor fiscale li se recunoaşte un drept de acces în anumite spaţii ale contribuabilului. Astfel, conform art. 6 lit.
2. g)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 (în redactarea data textului prin art. III pct. 3 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 30 iunie 1999), în exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele de control fiscal sau, după caz, serviciile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale au dreptul "să între, în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului legal al acestuia ori în prezenta unei alte persoane desemnate de contribuabil, în orice incinta a sediului în care îşi desfăşoară activitatea contribuabilul sau în locuri în care exista bunuri impozabile ori în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri. Accesul este permis în cursul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afară acestuia, numai cu autorizarea scrisă a conducerii organului de control fiscal sau, după caz, a conducerii serviciilor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale şi cu acordul contribuabilului". II.3. Apreciez ca ar fi fost necesar ca, în cuprinsul considerentelor, Curtea Constituţională sa fi observat ca decizia pronunţată nu poate avea ca obiect decât controlul constituţionalităţii prevederilor art. 26 alin. 1 lit. c), precum şi a celor ale textelor din acelaşi act normativ la care art. 26 alin. 1 lit.
3. c)se raportează [asa cum este art. 6 lit. g)]. Aceasta precizare se impunea deoarece Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997, în redactarea acestui act normativ la momentul publicării sale iniţiale (şi anume, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 30 august 1997), conţinea şi dispoziţiile lit.
4. h)din art. 6, dispoziţii care aveau următorul conţinut: "În exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele fiscale au dreptul: [...]
5. h)să între în încăperile care reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu consimţământul scris al acesteia. În caz de refuz, organul fiscal va solicita autorizarea instanţei judecătoreşti competente, aplicându-se dispoziţiile Codului de procedura civilă privind ordonanţa preşedinţială". Textul de lege reprodus [care se afla în deplina concordanta cu prevederile art. 27 alin.

(1)şi

(3)din Constituţie] a fost însă abrogat prin pct. 7 al articolului unic al Legii nr. 64/1999 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997 privind controlul fiscal (lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 21 aprilie 1999). În aceste condiţii şi întrucât Curtea Constituţională a fost sesizată exclusiv în privinta art. 26 alin. 1 lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997, controlul de constituţionalitate efectuat prin decizia pronunţată în prezenta cauza nu a putut fi extins la prevederile unui alt act normativ, mai precis la prevederile pct. 7 al articolului unic al Legii nr. 64/1999, deoarece, în baza art. 25 alin.

(2)din Legea nr. 47/1992, republicată: "În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare"). ... II.4. În contextul celor arătate imediat anterior, apreciez ca ar fi fost necesar ca, în considerentele deciziei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se fi precizat ca, în aplicarea prevederilor art. 26 alin. 1 lit.

1. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997, precum şi în aplicarea textelor din acelaşi act normativ la care prevederile art. 26 alin. 1 lit.
2. c)se raportează - asa cum este, printre altele, textul art. 6 lit.
3. g)-, organele de control fiscal au obligaţia să respecte dispoziţiile constituţionale ale art. 27, privind inviolabilitatea domiciliului; şi aceasta chiar dacă, după abrogarea art. 6 lit.
4. h)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997, în cuprinsul textelor acestui act normativ nu mai este reluată o parte a mentionatelor prevederi constituţionale, câtă vreme este - totuşi - evident ca ele sunt direct aplicabile, ca urmare a dispoziţiilor art. 51 din legea fundamentală, conform cărora: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie." II.5. Sub un alt aspect, apreciez ca soluţia pronunţată nu poate fi intemeiata, în nici un caz pe acea parte a considerentelor în care se face trimitere la prevederile art. 11^1 alin. 1 lit. a), text introdus prin pct. 14 al articolului unic al Legii nr. 64/1999 şi care are următorul conţinut: "Înaintea desfăşurării unei acţiuni de control fiscal la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului, acesta are dreptul:
5. a)să fie informat în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de verificare;" ... Într-adevăr, nerelevanta totală a acestei referiri rezultă din conţinutul alin. 4 al aceluiaşi text de lege, alineat introdus - de asemenea - prin pct. 14 al articolului unic al Legii nr. 64/1999: "În cazul organelor de control fiscal, care, potrivit legii, pot executa controale inopinate, precum şi în cazul în care acţiunea de control fiscal se desfăşoară în vederea soluţionării unor cereri ale contribuabililor, transmiterea avizului de verificare nu este obligatorie." II.6. Faţa de ansamblul celor arătate, consider ca, în prezent, prevederile art. 26 alin. 1 lit.
6. c)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997 urmează a fi interpretate şi aplicate în corelatie cu celelalte prevederi din acelaşi act normativ, iar ansamblul acestor prevederi legale nu poate avea un înţeles contrar dispoziţiilor art. 27 din Constituţie, referitoare la inviolabilitatea domiciliului. Astfel, atunci când se pune problema aplicării prevederilor art. 26 alin. 1 lit.
7. c)prin raportare la ipoteza reglementată de art. 6 lit.
8. g)din Ordonanţa Guvernului nr. 70/1997, este necesar să se distinga între, pe de o parte, situaţia în care incinta în care se refuza intrarea organului de control fiscal este utilizata exclusiv ca "domiciliu" şi, pe de altă parte, situaţia în care, ca urmare a voinţei proprii a contribuabilului de a utiliza acea incinta şi în scopul producerii de venituri impozabile ori pentru amplasarea de bunuri impozabile, acel spaţiu nu mai poate fi considerat ca indeplinind, exclusiv, funcţia de "domiciliu". Împrejurarea ca, în activitatea lor, unele organe fiscale nu ar face o clara distincţie între sediul de afaceri şi "domiciliu" (în sensul art. 27 din Constituţie) sau ca ar încalcă unele dispoziţii ale Ordonanţei Guvernului nr. 70/1997, modificată, constituie aspecte de aplicare a legii (iar nu de constituţionalitate), care, în lumina art. 2 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, republicată, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale. III. Potrivit art. 1 alin.

(3)din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele pe care se întemeiază decizia la care se referă prezenta opinie concurenta (considerente reţinute de voinţa exprimată prin mecanisme democratice de către majoritatea membrilor completului de judecată) sunt singurele care, împreună cu dispozitivul adoptat cu unanimitate de voturi, produc efecte juridice obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin.

(2)din Constituţie. Considerentele prezentei opinii concurente, ca şi în cazul altor opinii concurente, constituie - exclusiv - exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta constituţionalităţii prevederilor legale supuse examinării. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluţia pronunţată şi, cu atât mai puţin, în raport cu numărul de voturi exprimate pentru soluţia pronunţată şi, cu atât mai puţin, în raport cu numărul de voturi exprimate pentru considerentele reţinute prin decizie. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs deopotrivă soluţiei şi considerentelor decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei şi considerentelor pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată. Răspunderea juridică este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000. Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale -------