DECIZIE nr. 288 din 1 noiembrie 2001

(2), referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului. Dimpotriva, dreptul la un recurs efectiv exista, deoarece încheierea poate fi atacată cu recurs atât de procuror, cat şi de inculpat, în conformitate chiar cu dispoziţiile legale criticate, prevederi care nu contravin textelor constituţionale invocate şi nici celor ale art. 5 pct. 4 şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În final se arata ca asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin mai multe decizii (de exemplu, prin Decizia nr. 180 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490/2001), statuand ca acestea nu contravin Constituţiei. Întrucât nu se invoca elemente noi care să determine o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii, solicita respingerea excepţiei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele: Prin Încheierea din 7 iunie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 3.285/2001, Curtea de Apel Pitesti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Neculai şi Duman Palfi în recursul declarat împotriva Încheierii din 31 mai 2001 prin care Tribunalul Arges - Secţia penală a respins cererea acestora de revocare a arestării preventive luate faţă de ei, precum şi cererea de înlocuire a arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, prevăzută la art. 136 lit. b) din Codul de procedură penală, apreciind că nu au încetat cauzele şi condiţiile care au dus la arestarea inculpaţilor. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin ca dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 alin.

(2), referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la aceasta convenţie. Textul de lege criticat este considerat neconstitutional de către autorii excepţiei, deoarece nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive. De asemenea, se considera ca este încălcat "dreptul la doua grade de jurisdicţie în materie penală", principiu prevăzut de Protocolul nr. 7 la convenţie. Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, instanţa de judecată considera ca aceasta este intemeiata, apreciind ca, în raport cu prevederile art. 20 alin.

(2)din Constituţie, referitoare la prioritatea reglementărilor din tratatele internaţionale privind drepturile omului în cazul existenţei unei neconcordante între legile interne şi aceste tratate, la care România este parte, textul de lege criticat este neconstitutional, deoarece contravine Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "în care este consacrat principiul dreptului la doua grade de jurisdicţie în materie penală". În final se arata ca "Soluţionarea pe fond a cauzelor penale presupune o activitate ce se poate prelungi în timp, iar posibilitatea de a uza de calea de atac a recursului o dată cu fondul cauzei constituie o ingradire a drepturilor constituţionale ale părţilor, cu consecinţe deosebite ce vizează starea de libertate". În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece "principiul dublului grad de jurisdicţie se aplică, asa cum textual prevede Protocolul nr. 7, persoanelor găsite vinovate de către un tribunal, prin urmare persoanelor condamnate de prima instanţa. Or, textul art. 141 din Codul de procedură penală are un cu totul alt obiect de reglementare, şi anume arestarea preventivă. Prin urmare, dispoziţiile din protocol nu sunt aplicabile art. 141 din Codul de procedură penală". Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv la cele ale Protocolului nr. 7 adiţional la convenţie, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă ca este contestată legitimitatea constituţională a dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală. Curtea constata însă ca în realitate obiectul excepţiei îl constituie doar dispoziţiile alin. 1 al art. 141 din Codul de procedură penală, iar nu ale întregului articol, autorii excepţiei considerând textul art. 141 din Codul de procedură penală ca fiind neconstitutional deoarece nu prevede calea de atac a recursului şi împotriva încheierii prin care se respinge cererea de revocare a măsurii arestării preventive (cale de atac prevăzută de alin. 1 contra altor încheieri privind măsurile preventive). Or, alin. 2 al aceluiaşi articol se referă la recursul declarat împotriva acelor încheieri prin care s-a dispus luarea unei măsuri preventive, dispoziţii care nu fac obiectul criticilor de neconstituţionalitate. Dispoziţiile art. 141 alin. 1 au următorul conţinut: "Încheierea data în prima instanţa prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 3 zile şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa." În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au invocat următoarele prevederi constituţionale: - Art. 20 alin.

(2): "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale." În acest sens autorii excepţiilor susţin ca textul de lege criticat încalcă şi prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la doua grade de jurisdicţie. Curtea observa ca acest drept este prevăzut de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care are următoarea redactare: "

1. Orice persoană declarata vinovata de o infracţiune de către un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, asa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în prima instanţa de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale." Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează: Dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală prevăd posibilitatea atacarii separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, a încheierii date în prima instanţa prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. Curtea observa ca aceste dispoziţii se referă la o hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ci care priveşte o măsura procesuala provizorie, chiar dacă aceasta este privativă de libertate. Inculpatul sau invinuitul poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, conform art. 5 alin. 5 din Codul de procedură penală, în tot cursul procesului penal, iar dacă nu mai exista temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, potrivit art. 139 alin. 2 din Codul de procedură penală. Asadar, Curtea constata că nu au incidenţa în cauza prevederile art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă la dreptul oricărei persoane "declarata vinovata de o infracţiune penală" de a cere "examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară", deci la dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care se constata vinovăţia penală a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs împotriva încheierilor privind măsurile preventive. În sfârşit, Curtea constata că nu se pune problema existenţei unor neconcordante între reglementările internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, menţionate mai sus, reglementări care nu au incidenţa în cauza, şi legile interne, respectiv Codul de procedură penală (în speta, art. 141 alin. 1), şi, prin urmare, retine ca nici prevederile art. 20 alin.

(2)din Constituţie nu sunt incalcate. Pe de altă parte, faptul ca legiuitorul nu a prevăzut, separat, calea de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu poate fi considerat neconstitutional, fiind atributul exclusiv al legiuitorului de a reglementa asemenea cai de atac, potrivit art. 125 alin.

(3)din Constituţie, care prevede: "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege." De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, respingând excepţiile ridicate (spre exemplu: Decizia nr. 649 din 16 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 19 februarie 1998, şi Decizia nr. 38 din 26 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998). Prin aceste decizii Curtea a reţinut ca "restrangerea prin lege a căilor de atac este constituţională, nefiind contrară dispoziţiilor art. 128 din Constituţie". Curtea constata ca atât considerentele, cat şi soluţiile pronunţate prin aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii. Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin.

(1)şi

(4)din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Neculai şi Duman Palfi în Dosarul nr. 3.285/2001 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia penală. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2001. PREŞEDINTE, prof. univ. dr. COSTICA BULAI Magistrat-asistent, Marioara Prodan ---------