DECIZIE nr. 143*) din 21 noiembrie 1996

(5)din Legea nr. 47/1992, Tribunalul Bihor arata ca dispoziţia art. 4 din Codul de procedură penală referitoare la rolul activ al judecătorului în desfăşurarea procesului penal contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin.

(1)şi alin.

(8)şi ale art. 24, deoarece "prin rol activ judecătorul poate dirija probaţiunea în sensul dorit de acuzare sau în sensul dorit de apărare, impunându-se limitarea rolului activ în mod expres". În ceea ce priveşte a doua excepţie, tribunalul o găseşte nefondata, "deoarece dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură penală nu obliga expres ca în compunerea instanţei de judecată să apară şi procurorul, ci numai trebuie consemnate, în partea introductivă, numele şi prenumele procurorului". Tribunalul Bihor considera însă ca "practica actuala în care numele procurorului este trecut imediat sub numele judecătorului nu este corecta fiind de natura a prejudicia interesele apărării, dar această măsură poate fi dispusă de persoanele îndreptăţite din instanţele judecătoreşti, în sensul că, după numele judecătorilor ce compun instanţa, să fie trecut un alineat separat, în care să apară numele procurorului". Cu toate ca în încheiere nu apare nici o menţiune în acest sens, din partea autorului excepţiei, Tribunalul Bihor se referă la susţinerea acestuia privind aşezarea procurorului în sala de judecată, sustinere pe care o găseşte justificată, în sensul că ar trebui găsit un loc aparte pentru procuror, pentru ca acesta sa nu poată fi confundat cu judecătorii. În încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale se mai retine ca reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a declarat de acord cu excepţia de neconstituţionalitate invocată. În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, au fost solicitate, în temeiul art. 24 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. În punctul sau de vedere, Guvernul apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal", este neîntemeiată, deoarece, potrivit conceptiei care sta la baza legislaţiei noastre, întreaga activitate procesuala este calauzita de anumite principii fundamentale, între care şi principiul rolului activ al organelor judiciare. Deşi în literatura de specialitate s-a susţinut ca rolul activ al instanţei de judecată constituie o regulă de sorginte socialistă, deoarece aceasta a fost introdusă în anul 1948, după instaurarea regimului comunist, se arata ca şi legislaţia dintre cele doua razboaie mondiale conţinea o serie de prevederi speciale, din care rezultă ca instanţa de judecată trebuie să exercite rol activ în cursul judecaţii pentru aflarea adevărului. De altfel, se arata, în continuare, în răspunsul Guvernului, înfăptuirea unei justiţii corecte şi realiste practic nici nu poate fi concepută fără ca judecătorii să se implice în administrarea tuturor probelor care au legătură cu obiectul cauzei şi sunt de natura a ajuta la aflarea adevărului. Se precizează, de asemenea, ca rolul activ al instanţei, în desfăşurarea procesului penal, nu poate fi cantonat la o anume justiţie, susţinându-se ca ar constitui doar un atribut al justiţiei socialiste. Dintotdeauna, dar mai ales astăzi, când infractorii se folosesc de metode deosebit de abile pentru ca faptele lor sa nu poată fi descoperite, judecătorilor le-a revenit şi le revine obligaţia sa intervină activ în administrarea probelor, în scopul descoperirii faptelor şi aflarii adevărului. Guvernul arata, de asemenea, ca "rolul activ al instanţei în desfăşurarea procesului penal" trebuie discutat împreună cu dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală referitoare la aflarea adevărului. Aceasta explica faptul ca legiuitorul român a prevăzut, în texte succesive (art. 3 şi 4 din Codul de procedură penală), mai întâi regula privitoare la aflarea adevărului şi apoi regula privitoare la obligaţia instanţei de a avea "rol activ" în aceasta privinta. În concluzie, se arata ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură penală, invocată de apărătorul inculpatului, este nefondata, deoarece aceste dispoziţii nu contravin prevederilor art. 23 alin.

(1)şi

(8)din Constituţie, care reglementează situaţii total diferite de cele aflate în discuţie, şi nici altor prevederi constituţionale. Mai mult, este de neconceput a se susţine, fără a gresi, ca rolul activ al instanţei, exercitat în scopul aflarii adevărului, ar fi de natura să contravină principiilor ori prevederilor Constituţiei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 305 şi ale art. 355 din Codul de procedură penală, în punctul de vedere al Guvernului se arata ca excepţia de neconstituţionalitate este, de asemenea, nefondata, întrucît legea nu-i acorda procurorului un drept de natura sa prejudicieze interesele apărării. Faptul ca numele şi prenumele procurorului sunt trecute distinct şi mai în faţa decît cele ale aparatorilor se explica prin aceea ca el face parte din "constituirea instanţei", prin aceasta înţelegindu-se completul de judecată, procurorul şi grefierul. "Constituirea instanţei" nu trebuie confundata cu "compunerea instanţei", din care fac parte numai membrii completului de judecată. În opinia Guvernului se subliniaza ca "de vreme ce din constituirea instanţei face parte şi grefierul, care, în ordinea funcţiei şi a rolului avut în desfăşurarea procesului penal, se situeaza, evident, după apărător, exclude orice banuiala ca legiuitorul ar atribui un rol mai mare acuzarii susţinute de procuror, decît apărării exercitate în favoarea inculpatului, în cursul procesului penal". Totodată, se arata ca din nici o prevedere constituţională nu se poate trage concluzia ca dispoziţiile din Constituţie s-ar opune reglementările din legea procesuala penală referitoare la menţiunile şi la ordinea în care sunt trecute numele şi prenumele părţilor din proces în cuprinsul hotărârii judecătoreşti. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul şi dispoziţiile atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele: În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, al art. 1, art. 3 şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4, ale art. 305 şi ale art. 355 din Codul de procedură penală. Deşi anterioare Constituţiei, dispoziţiile legale criticate stau la baza unor raporturi juridice născute după intrarea în vigoare a acesteia, fiind, totodată, menţinute în urma modificărilor aduse Codului de procedura penală după anul 1989. Prin dispoziţiile art. 4 din Codul de procedură penală, care prevăd ca "organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal", se da expresie unuia dintre principiile fundamentale sau, cum le denumeste însuşi legiuitorul, "reguli de baza" ale procesului penal. Aceasta regula se afla în corelatie şi în perfecta concordanta cu scopul procesului penal, cu dispoziţia art. 2 din Codul de procedură penală privitoare la oficialitatea procesului penal şi mai ales cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi cod, care prevăd ca "în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului". Este greu de înţeles cum ar putea organele judiciare penale să asigure aflarea adevărului asistând pasiv şi indiferent la activitatea de probaţiune desfăşurată în faţa lor, pentru a nu vorbi de organele de urmărire penală care, asa cum prevede art. 200 din Codul de procedură penală, au ca sarcina tocmai stringerea probelor necesare cu privire la existenta infracţiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură penală nu este intemeiata. Afirmatia facuta chiar de Tribunalul Bihor, care considera ca intemeiata excepţia, în sensul că dispoziţiile legale vizate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin.

(1)şi

(8)din Constituţie, nu are suport real: art. 23 alin.

(1)se referă la inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei, iar art. 23 alin.

(8)se referă la prezumţia de nevinovatie. Or, nu se înţelege cum dispoziţiile legale privitoare la rolul activ al organelor judiciare ar fi contrare principiilor constituţionale menţionate. De asemenea, se considera ca dispoziţiile legale criticate ar fi contrare şi dispoziţiilor art. 24 din Constituţie privitoare la dreptul la apărare, dar nici de data aceasta nu se vede cum acest drept fundamental este afectat prin rolul activ al organelor judiciare în descoperirea adevărului în cauza. În susţinerea excepţiei se mai arata ca judecătorul trebuie să aibă rol pasiv şi ca rolul activ îl putea avea atunci când era amovibil, lăsându-se să se înţeleagă ca principiul rolului activ ar fi specific statului totalitar. Dispoziţiile privitoare la rolul activ au existat şi în legislaţia noastră interbelica, după cum se intilnesc şi în legislatiile occidentale. Înfăptuirea justiţiei nu este posibila fără cunoaşterea situaţiei de fapt, reale, în cauza, iar aceasta cunoaştere nu poate fi dobândită fără o preocupare specială din partea organelor judiciare; or, în condiţiile în care legea acorda inculpatului toate garanţiile procesuale, inclusiv dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului penal, nu se poate vorbi de vreo prejudiciere a intereselor apărării. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 305 şi ale art. 355 din Codul de procedură penală, dispoziţii considerate de autorul excepţiei ca fiind contrare art. 24 din Constituţie, se constată că nici aceasta excepţie nu apare ca intemeiata. Asa cum se arata în punctul de vedere primit de la Guvern, critica adusă acestor dispoziţii legale, cu privire la menţionarea, în partea introductivă a hotărârii, a numelui procurorului imediat după acela al membrilor completului de judecată se bazează pe o confuzie între notiunile de constituire şi de compunere a instanţei. Constituirea instanţei are în vedere stabilirea instanţei care urmează să soluţioneze cauza, la un termen determinat, ţinând seama de ansamblul subiectilor oficiali care o compun. Instanţa se constituie din completul de judecată, din procuror şi grefierul de şedinţa. Spre deosebire de aceasta, compunerea instanţei priveşte determinarea în concret a organului cu atribuţii jurisdicţionale în faţa căruia se va desfăşura judecata şi care va soluţiona cauza penală. Compunerea instanţei se face pe baza dispoziţiilor din legea pentru organizarea judecătorească, ce stabilesc numărul judecătorilor care alcătuiesc fiecare complet de judecată, precum şi cine îndeplineşte sarcina de preşedinte al completului. În dispoziţia din art. 305 alin. 1 lit. c), ca şi în aceea din art. 355 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt menţionaţi subiectii procesuali oficiali care intră în constituirea instanţei, între care şi procurorul. Tocmai aceasta explica menţionarea numelui procurorului înaintea numelui părţilor, aparatorilor şi celorlalţi subiecti neoficiali ai procesului, prezenţi la judecata. Evident ca aceasta aşezare nu are cum sa prejudicieze interesele apărării, asa cum se afirma în susţinerea excepţiei. Dimpotriva, este o garanţie ca instanţa a fost legal constituită, ceea ce este şi în interesul apărării. În ceea ce priveşte aşezarea procurorului în sala de judecată, aceasta problema nu poate face obiectul contenciosului constituţional. Având în vedere aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 23 alin.

(1)şi

(8), ale art. 24 şi ale art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), ale art. 24 şi ale art. 25 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4, ale art. 305 şi ale art. 355 din Codul de procedură penală, invocată de Murariu Gheorghe în Dosarul nr. 2.723/1995 al Tribunalului Bihor. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa publică din 21 noiembrie 1996. PREŞEDINTE, dr. Lucian Stangu Magistrat-asistent, Doina Suliman -----------------