DECIZIE nr. 331*) din 14 iulie 1997 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330, art. 330^1, art. 330^2, art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 134 din 2 aprilie 1998 ------------- Notă ... *) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 33 din 10 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998. Lucian Stangu - preşedinte Romul Petru Vonica - judecător Victor Dan Zlatescu - judecător Florentina Geangu - magistrat-asistent Completul de judecată, convocat potrivit prevederilor art. 24 alin.
(2)din Legea nr. 47/1992, constata următoarele: Curtea Suprema de Justiţie, completul de 9 judecători, prin Încheierea din 7 aprilie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 8/1996, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330 şi următoarele din Codul de procedură civilă, invocată de intimatul-reclamant Amzuta Constantin. În motivarea excepţiei se susţine ca: - dispoziţiile art. 330 şi următoarele din Codul de procedură civilă, care îngăduie procurorului general sa promoveze oricând recurs în anulare, sunt neconstituţionale, deoarece încalcă principiul disponibilităţii procesuale, specific şi propriu statului de drept; - acţiunea procurorului general, "care este un instrument al puterii executive", constituie o evidenta şi grava ingerinta a puterii executive în domeniul de activitate al puterii judecătoreşti; - art. 330 din Codul de procedură civilă încalcă flagrant dispoziţiile art. 11, 20 şi ale art. 21 din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950, întrucât se contesta dreptul persoanei de a se adresa instanţei de judecată în scopul apărării unui drept civil; - prin recursul în anulare se urmăreşte înlocuirea principiului separaţiei puterilor în stat cu dreptul puterii administrative de a comite acte de ingerinta în domeniul puterii judecătoreşti, contrar dispoziţiilor art. 51 din Constituţie. Exprimandu-şi opinia, Curtea Suprema de Justiţie a apreciat ca excepţia nu este intemeiata. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, raportul judecătorului-raportor, prevederile art. 330-330^4 din Codul de procedură civilă, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele: În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea este competenţa să soluţioneze excepţia invocată. Asupra constituţionalităţii art. 330, art. 330^2, art. 330^3 şi art. 330^4 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, rămasă definitivă prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996 şi, respectiv, nr. 255 din 22 octombrie 1996, prin care, pe de o parte, s-a constatat ca prevederile art. 330, art. 330^2 alin. 2, art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, iar pe de altă parte, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Având în vedere ca un text declarat neconstitutional nu mai poate face obiectul unei noi excepţii de neconstituţionalitate, deoarece, potrivit art. 145 alin.
(2)din Constituţie şi art. 26 alin.
(5)din Legea nr. 47/1992, deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt obligatorii, rezultă ca excepţia privind art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă este lipsită de obiect, urmând să fie respinsă ca vadit nefondata. Potrivit art. 125 din Constituţie, legea este cea care stabileşte căile de atac, acestea fiind incluse în procedura de judecată, iar art. 128 din Constituţie prevede că, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii. Ca urmare, prevederile art. 330, art. 330^2, art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, referitoare la recursul în anulare, nu pot fi considerate neconstituţionale. Dispoziţiile art. 330 şi următoarele din Codul de procedură civilă, care îl indrituiesc pe procurorul general sa declare recurs în anulare, nu încalcă principiul disponibilităţii, deoarece titularul dreptului poate renunţa oricând la judecata sau la dreptul dedus judecaţii (art. 246 şi următoarele din Codul de procedură civilă) ori poate încheia o tranzacţiei pentru a obţine o hotărâre de expedient (art. 271 din Codul de procedură civilă). Procurorul general, care are facultatea de a declara recursul în anulare, în condiţiile legii, chiar dacă nu a participat la proces, acţionează în temeiul prerogativelor sale judiciare, prevăzute la art. 130 din Constituţie, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi intereselor cetăţenilor, şi nu în calitate de instrument al puterii executive. În consecinţa, dreptul procurorului general de a declara recurs împotriva unei hotărâri judecătoreşti civile constituie o exercitare a prerogativelor constituţionale ale Ministerului Public şi nicidecum o ingerinta a puterii executive în domeniul de activitate al puterii judecătoreşti. Prin Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 18 februarie 1997, dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă au fost modificate în sensul că recursul în anulare nu mai poate fi declarat de procurorul general oricând, ci numai în termen de 6 luni de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1 din Codul de procedură civilă. Astfel, motivul de neconstituţionalitate nu mai poate fi reţinut, excepţia privind textul de lege atacat fiind în prezent lipsită de obiect. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 37 din 25 februarie 1997, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 15 aprilie 1997. Art. 330 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, de vreme ce împotriva deciziei date de Consiliul Casei de Asigurări a Avocaţilor intimatul-reclamant are dreptul să se adreseze instanţei de contencios, dacă actul constituie un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, şi instanţei de drept comun, dacă constituie un act de plată a unui debit, calificarea juridică fiind atributul instanţei judecătoreşti. De asemenea, art. 330 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu contravin nici dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie şi nici textelor menţionate din actele internaţionale la care România este parte, întrucât, asa cum s-a arătat, intimatul-reclamant are dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor sale şi deci nu ne gasim în faţa unei încălcări a drepturilor omului. Pentru motivele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.
(1)lit. A.c) şi al art. 24 alin.
(2)din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330, art. 330^1, art. 330^2, art. 330^3 şi ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, invocată de Amzuta Constantin în Dosarul nr. 8/1996 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată la data de 14 iulie 1997. PREŞEDINTE, prof.univ.dr. Lucian Stangu Magistrat-asistent, Florentina Geangu ---------