DECIZIE nr. 314 din 14 septembrie 2004

(1)lit. d) şi ale art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 971 din 22 octombrie 2004 Ioan Vida - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecător Aspazia Cojocaru - judecător Constantin Doldur - judecător Acsinte Gaspar - judecător Kozsokar Gabor - judecător Petre Ninosu - judecător Ion Predescu - judecător Şerban Viorel Stănoiu - judecător Aurelia Popa - procuror Maria Bratu - magistrat-asistent Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin.

(1)lit. d) şi ale art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Mihaela Romaniţa în Dosarul nr. 10.097/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, prin avocat Gabriela Romaniţa, şi partea Iordan Dumitru, personal şi asistat de avocat Aurelia Popescu. Lipsesc celelalte părţi, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Reprezentantul autorului excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea acesteia, arătând că textele criticate contravin prevederilor art. 15 alin.

(2)din Constituţie, republicată, întrucât prevăd o sancţiune aplicabilă unor raporturi juridice create înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De asemenea, textele criticate contravin şi prevederilor art. 16 alin.

(1)din Legea fundamentală, întrucât dispoziţiile atacate, fiind ulterioare încheierii actelor juridice şi prevăzând sancţiuni pentru neîndeplinirea condiţiilor la data întocmirii acestora, creează situaţii juridice diferite. În susţinere depune note scrise. Apărătorul părţii prezente solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin.

(1)lit. d) din Legea nr. 10/2001, arată că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauza aflată pe rolul instanţei de fond, întrucât imobilul care face obiectul litigiului nu a trecut în proprietatea statului pentru neplata impozitelor sau prin abandon, acest fapt fiind constatat, de altfel, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Referitor la art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001, precizează că, asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii legale, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, statuând, cu acel prilej, conformitatea acestor dispoziţii legale cu Constituţia. În susţinere depune note scrise. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca nefondată. Astfel, arată că Legea nr. 10/2001, în principal, iar dispoziţiile art. 2 alin.

(1)lit. d), în special, au scopul de a statornici măsuri reparatorii în interesul foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice. Prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege, conform art. 2 alin.

(1)lit. d), şi imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din această perspectivă, opţiunea legiuitorului de a acorda măsuri reparatorii nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate al Curţii. În ceea ce priveşte art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001, arată că, în acest articol, teza a doua operează o derogare de la regulă, exceptând de la sancţiunea nulităţii absolute actele juridice de înstrăinare a imobilelor care au fost dobândite cu bunăcredinţă. În susţinerea constituţionalităţii acestui articol este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 191/2002. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea din 27 ianuarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 10.097/2002, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin.

(1)lit. d) şi ale art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Mihaela Romaniţa într-o cauză civilă ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 15 alin.

(2), art. 16 alin.

(1)şi ale art. 41 alin.

(1). În acest sens, arată că prin dispoziţiile criticate sunt sancţionate cu nulitatea absolută acte juridice încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu respectarea reglementărilor în vigoare la data întocmirii lor. Autorul excepţiei apreciază, astfel, că "prin efectul Legii nr. 10/2001 nu pot fi create drepturi noi, în favorem, întrucât dreptul de proprietate este un drept garantat prin lege, în mod egal". Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate, apreciază că aceasta este neîntemeiată. Potrivit prevederilor art. 24 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin.

(1)lit. d) şi ale art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 este neîntemeiată. În susţinerea punctului de vedere arată că, prin conţinutul său, art. 46 alin.

(2)reprezintă o aplicare a principiului bunei-credinţe, consacrat până la apariţia Legii nr. 10/2001 doar de doctrină şi jurisprudenţă. În esenţă, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Guvernul apreciază că dispoziţiile art. 2 alin.

(1)lit. d) şi ale art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 nu contravin prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, şi anume art. 15 alin.

(2), art. 16 alin.

(1)şi art. 44 din Constituţie, republicată. Avocatul Poporului, constatând că prin încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale instanţa de judecată nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate şi nici nu a indicat textele constituţionale pretins încălcate prin dispoziţiile legale criticate, apreciază că numai Curtea poate decide cadrul constituţional în care urmează să fie examinată excepţia. Totodată, invocând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materie, arată că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit în cauză de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, republicată, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin.

(2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 alin.

(1)lit. d) şi ale art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, texte a căror redactare este următoarea: - Art. 2 alin.

(1)lit. d): "

(1)În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [...] d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;"; ... - Art. 46 alin.

(2): "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă." În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 15 alin.

(2), art. 16 alin.

(1)şi ale art. 44 alin.

(1)din Constituţie, republicată, dispoziţii care au următorul conţinut: - Art. 15 alin.

(2): "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."; - Art. 16 alin.

(1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."; - Art. 44 alin.

(1): "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege." Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001, Curtea reţine următoarele: I. Art. 46 alin.

(2)conţine două teze. Prima teză, cu valoare de principiu şi de aplicabilitate generală, lipseşte de eficienţă juridică actele de înstrăinare preluate de stat fără titlu valabil, prin sancţionarea lor cu nulitate absolută. Întrucât este de principiu că nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi, respectiv "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habit", încheierea unui act de înstrăinare consimţit de un neproprietar este esenţialmente viciată, acesta fiind lipsit de eficienţă juridică. A doua teză consacrată de art. 46 alin.

(2)are caracter de excepţie şi reglementează ipoteza în care, prin derogare de la regulă, asemenea acte îşi menţin valabilitatea în situaţia în care au fost încheiate cu bunăcredinţă. Protejarea dobânditorului de bună-credinţă a fost justificată de consideraţiuni de echitate şi utilitate socială şi constituie una dintre excepţiile de la principiul "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens". Însă în cazul în care dobânditorul este de rea-credinţă, având cunoştinţă că vânzătorul nu este proprietarul bunului, contractul încheindu-se cu fraudarea adevăratului proprietar, cu complicitatea şi pe riscul cumpărătorului, sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute, în virtutea principiului "fraus omnia corrumpit". Principiul bunei-credinţe şi al aparenţei în drept, consacrat până la apariţia Legii nr. 10/2001 doar de doctrină şi jurisprudenţă, şi-a găsit astfel aplicarea într-un domeniu particular (când vânzător este statul), dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989. Curtea constată că dispoziţiile art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la art. 16 şi 44 din Constituţie, republicată, invocate şi în speţa de faţă, ca de exemplu Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 august 2002, Decizia nr. 72 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 21 martie 2003, şi Decizia nr. 222 din 3 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 28 iulie 2003. În motivarea acestor decizii, Curtea Constituţională, aplicând principiul ocrotirii bunei-credinţe şi pe cel al aparenţei în drept, a decis că acest text este constituţional, dat fiind că soluţia pe care o consacră nu are nimic novator şi, prin urmare, nu poate fi socotit retroactiv. Curtea a constatat, de asemenea, că ocrotirea interesului dobânditorului de bună-credinţă a fost determinată de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor civile. Ne aflăm în prezenţa unei erori comune a dobânditorului cu privire la calitatea de proprietar a statului, eroare ce justifică o largă prezumţie de bunăcredinţă a acestora, întrucât această eroare comună a tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ. Astfel că nu poate fi decât de bună-credinţă cel ce se întemeiază pe o dispoziţie a legii. Soluţiile adoptate, precum şi considerentele pe care acestea se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, neintervenind elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie. Analizând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 din perspectiva proprietarului care a dobândit imobilul prin cumpărare de la stat, în baza legii în vigoare la data respectivă şi cu respectarea întocmai a prevederilor acesteia, fiind deci de bună-credinţă la momentul cumpărării, Curtea constată că aceste dispoziţii reprezintă o aplicare a principiului ocrotirii proprietăţii private prevăzut de art. 44 din Constituţie, republicată. Curtea constată că dispoziţiile art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 nu contravin nici prevederilor art. 16 alin.

(1)din Constituţie, republicată. Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost determinată în aceeaşi măsură de scopul asigurării securităţii circuitului civil şi al stabilităţii raporturilor civile. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, de exemplu Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, a decis că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există numai atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principul egalităţii nu interzice reguli specifice în situaţii diferite. II. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile art. 2 alin.

(1)lit.

1. d)din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează. Scopul Legii nr. 10/2001 este acela de a statornici măsuri reparatorii în interesul foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice. În sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înţelege şi imobile preluate de stat pentru neplata impozitelor de către proprietarul acestora, însă din motive independente de voinţa sa, sau cele considerate ca fiind bunuri abandonate, împrejurare constatată printr-o dispoziţie a unui organ al administraţiei de stat sau printr-o hotărâre judecătorească. Soluţia de restituire a unor asemenea categorii de imobile este rezultatul opţiunii legiuitorului şi are la bază exercitarea dreptului pe care acesta îl are în a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută cu privire la dreptul de proprietate privată. Astfel cum, în mod constant, a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, ca, de exemplu, în Decizia nr. 73/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, precum şi prin Decizia nr. 136/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, "trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate". Totodată, Curtea a mai statuat cu acelaşi prilej că "Această prerogativă a statului este pe deplin compatibilă cu competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili [...], în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale". Considerentele din aceste decizii sunt valabile şi în cauza de faţă, neintervenind elemente noi de natură a determina o modificare a jurisprudenţei Curţii. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
2. d)şi al art. 147 alin.

(4)din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, 2, 3, art. 11 alin.

(1)lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin.

(1)lit. d) şi ale art. 46 alin.

(2)din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Mihaela Romaniţa în Dosarul nr. 10.097/2002 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 septembrie 2004. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent, Maria Bratu ______________