DECIZIE nr. 28 din 15 februarie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 301 din 3 iulie 2000 Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecător Constantin Doldur - judecător Kozsokar Gabor - judecător Ioan Muraru - judecător Nicolae Popa - judecător Lucian Stangu - judecător Florin Bucur Vasilescu - judecător Iuliana Nedelcu - procuror Marioara Prodan - magistrat-asistent Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, excepţie ridicată de Ştefan Zinca în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzau - Secţia penală. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 20 ianuarie 2000, în lipsa părţilor şi în prezenta reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 24 ianuarie 2000 şi apoi la 3 februarie 2000, la 10 februarie 2000 şi la 15 februarie 2000. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele: Prin Încheierea din 27 iulie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 1.048/1998, Tribunalul Buzau - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, excepţie ridicată de Ştefan Zinca. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se considera ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, prin aceasta, ale art. 11 şi 20 din Constituţie. Se arata ca, potrivit art. 5 paragraful 3 din convenţia menţionată, orice persoană arestata sau deţinută trebuie să fie adusă neîntârziat în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat de lege sa exercite funcţii judiciare şi are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Deşi convenţia recunoaşte analogia dintre "judecător" şi "magistrat", totuşi magistratul, altul decât judecătorul, trebuie să fie independent faţă de executiv şi impartial (independent faţă de părţi). Se invoca în acest sens jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume hotărârea pronunţată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992, prin care s-a considerat ca a fost încălcat art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin faptul ca procurorul care a dispus privarea de libertate a inculpatului a acţionat în calitate de adversar al acestuia, fiind şi parte acuzatoare în procesul penal. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca "magistratul abilitat de lege sa exercite funcţii judiciare", la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi în faţa căruia trebuie să fie adusă o persoană arestata preventiv, trebuie să prezinte garanţii de independenta şi imparţialitate. Independenta este privită în raport cu executivul, fără a exclude subordonarea faţă de alţi judecători sau magistraţi, dacă aceştia se bucura ei înşişi de independenta faţă de executiv. Imparţialitatea se determina în mod obiectiv faţă de părţile din procesul penal, îndeosebi faţă de inculpatul arestat. Curtea Europeană a considerat, de asemenea, ca magistratul care se pronunţa asupra stării de libertate, chiar dacă exercita şi alte funcţiuni, nu trebuie să exercite sau să aibă vocaţia de a exercita funcţii care ar naşte bănuieli legitime ca imparţialitatea sa ar fi pusă în discuţie de părţi; în caz contrar, art. 5 paragraful 3 din convenţie ar fi încălcat. Autorul excepţiei considera ca în sistemul penal românesc în vigoare, stabilit prin Codul de procedură penală şi prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, procurorul nu prezintă garanţiile de independenta şi imparţialitate necesare, deoarece este organ de acuzare, deci parte în procesul penal, şi este subordonat procurorilor ierarhici şi, prin procurorii generali, este subordonat ministrului justiţiei şi Guvernului. Se mai arata ca procurorul nu este considerat de Constituţie magistrat şi de aceea el nu poate fi asimilat cu judecătorul, pentru a putea fi considerat competent sa emita un mandat de arestare. Procurorii, fiind subordonaţi ierarhic, nu pot fi consideraţi independenţi, chiar dacă activitatea lor este garantată de principiul legalităţii şi al imparţialităţii. Autorul excepţiei mai considera ca nici garanţia de independenta nu este îndeplinită, pentru ca atât Constituţia, cat şi Legea nr. 92/1992 nu interzic ordinul dat de ministrul justiţiei unui procuror de a aresta un inculpat. În sistemul procesual penal românesc procurorul are doua funcţii ireconciliabile: de organ de urmărire penală şi de acuzator în instanţa, fără a exista alte structuri organizatorice distincte în cadrul parchetelor, care să exercite atribuţiile organelor de instrucţie şi a celor de acuzare. În continuare se mai arata ca, în mod obiectiv, procurorul nu poate fi impartial, întrucât a susţine soluţia eliberării sau a achitării inculpatului arestat ar insemna să contribuie la propriul sau insucces profesional. În final autorul excepţiei considera ca, şi în situaţia în care procurorul care a dispus arestarea nu este şi procuror de şedinţa, simplul fapt ca are vocaţia legală sa cumuleze cele doua calităţi, transformandu-se, în faza judecaţii, într-o parte în procesul penal, adversar al inculpatului, cu interese contrare acestuia, atrage inexistenta imparţialităţii acestuia şi încălcarea art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, a dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie. Dispoziţiile art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, fiind norme preconstitutionale, contrare Constituţiei, trebuie considerate abrogate în temeiul art. 150 alin.
(1)din Constituţie. Autorul excepţiei invoca şi jurisprudenta Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 136 din 7 decembrie 1994, prin care s-a statuat ca "interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional". Se mai susţine ca textele de lege criticate contravin şi prevederilor art. 23 alin.
(4)din Constituţie, interpretate în lumina art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Tribunalul Buzau - Secţia penală, exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, considera ca aceasta este neîntemeiată, invocand jurisprudenta Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei nr. 709 din 19 noiembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, prin care Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. 2, ale art. 146 şi 148, cu referire la art. 143 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 24 alin.
(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca dispoziţiile art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească nu sunt în deplina concordanta cu dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, îndeosebi, cu interpretarile date acestora de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, contravenind astfel şi prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie. Independenta procurorului român faţă de executiv poate fi pusă la indoiala, dacă se are în vedere faptul ca procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, organ esentialmente executiv. Guvernul mai arata ca, deşi activitatea procurorilor este guvernata de principiul imparţialităţii, conform art. 131 alin.
(1)din Constituţie, aceasta nu exclude nici controlul ierarhic şi nici autoritatea ministrului justiţiei asupra lor. Imparţialitatea nu echivaleaza cu "independenta" acestuia, independenta care este prevăzută numai pentru judecători în art. 123 alin.
(2)din Constituţie. De asemenea, se considera că nu este îndeplinită nici cerinţa "imparţialităţii" procurorului, prevăzută la art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece simpla posibilitate pe care o are procurorul român de a fi, în aceeaşi cauza şi cu privire la aceeaşi persoana, organ de urmărire penală şi organ de acuzare, "parte" în procesul penal, constituie o încălcare a acestui text. Totodată Guvernul considera ca este necesar un control automat, din oficiu, şi nu lăsat la latitudinea persoanei arestate, asa cum se prevede în sistemul procesual penal românesc actual, în cel mult 48 de ore, al măsurii arestării, de către judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege. Controlul judiciar al acestor ingerinţe din partea executivului în dreptul individului la libertate este o trasatura esenţială a garanţiei cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenţie, menita sa reducă la minimum riscul arbitrariului. În final Guvernul considera ca, întrucât posibilitatea lipsei de imparţialitate a procurorului, în dreptul român, nu este acoperită prin garanţiile existente în Codul de procedură penală, garanţii apreciate ca insuficiente în lumina art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în interpretarea data de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, textele de lege criticate trebuie interpretate conform art. 11 şi 20 din Constituţie, în sensul prevederilor tratatelor internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin.
(1), precum şi ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997. Art. 148 din Codul de procedură penală are următoarea redactare: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri:
- a)identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; ...
- b)infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 3 luni; ...
- c)inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecata, ori a făcut pregatiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecaţii sunt date ca inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; ...
- d)sunt date suficiente ca inculpatul a încercat sa zadarniceasca aflarea adevărului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte; ...
- e)inculpatul a comis din nou o infracţiune, ori exista date care justifica temerea ca va săvârşi şi alte infracţiuni; ...
- f)inculpatul este recidivist; ...
- g)când exista una din circumstanţele agravante; ...
- h)inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. ... În cazurile prevăzute la lit.
- c)- g), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an." Art. 236 din Codul de procedură penală are următorul cuprins: "Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacă pune în mişcare acţiunea penală şi dacă constata ca sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 150 şi urm. Dacă invinuitul este arestat potrivit art. 233, va fi ascultat de procuror înainte de expirarea termenului de arestare a învinuitului." În sfârşit, art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, are următoarea redactare: "Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:
- a)efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; ...
- b)supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte organe; în exercitarea acestor atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală; ...
- c)sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale; ...
- d)exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege; ...
- e)participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; ...
- f)exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; ...
- g)supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii; ...
- h)verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventivă, de executare a pedepselor, a măsurilor educative şi de siguranţă; ...
- i)apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie; ...
- j)studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale. ... Ministerul Public exercita orice alte atribuţii prevăzute de lege." Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin.
(4), ale art. 11 şi 20 din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Textele constituţionale invocate au următorul conţinut: - Art. 23 alin.
(4): "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plange judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanţa de judecată."; - Art. 11: "
(1)Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2)Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."; ... - Art. 20: "
(1)Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2)Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale." ... Art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale are următorul cuprins: "Orice persoană arestata sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere." Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a celor prevăzute la art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente: În sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde notiunii de "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel însăşi Constituţia, când prevede în art. 23 alin.
(4)ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat │...│", acoperă şi situaţia magistratului care este procuror. De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, referitor la autorităţile publice, capitol intitulat "Autoritatea judecătorească", prevede, pe lângă Secţiunea 1, intitulata "Instanţele judecătoreşti", şi Secţiunea a 2-a, denumita "Ministerul Public", iar în Secţiunea a 3-a, în art. 133 alin.
(1), printre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competenţa acestuia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, în considerarea calităţii de "magistraţi" a procurorilor. Referindu-se la natura juridică a Ministerului Public, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat ca acesta "reprezintă o magistratura specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natura jurisdicţională". Procurorii îndeplinesc însă o importanţa funcţie judiciară în procesul penal, întrucât întreaga faza a urmăririi penale se desfăşoară prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afară activităţii de strangere a probelor privind existenta faptei şi a vinovatiei făptuitorului, au loc şi acte procesuale de o importanţa hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, şi anume punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecata a inculpatului, precum şi măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale, între care se afla şi măsurile preventive privative sau restrictive de libertate. Pentru motivele expuse Curtea constata ca procurorul este un "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", în sensul cerut de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin.
(4)din Constituţie. Cu privire la constituţionalitatea competentei procurorului de a lua măsura arestării inculpatului Curtea observa ca aceasta nu poate fi examinata în afară cadrului constituţional şi legal în care acţionează procurorul. Astfel, în temeiul art. 23 alin.
(4)din Constituţie şi potrivit art. 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile, prelungirea duratei putând fi aprobată numai de instanţa de judecată (art. 155 din acelaşi cod). Împotriva ordonanţei procurorului de arestare preventivă inculpatul arestat poate face plângere la instanţa competenţa sa judece cauza în fond, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, este trimisa instanţei în termen de 24 de ore, invinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în faţa instanţei, asistat de apărător (art. 140 1 din Codul de procedură penală). Măsura arestării încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul judiciar ori când acţiunea penală a rămas fără obiect (art. 140 din Codul de procedură penală). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege sa ia măsura arestării preventive, acesta trebuie să acţioneze în cadrul strict stabilit de lege, cadru care nu vine în contradictie cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Referitor la critica adusă rolului procurorului în procesul penal, care pune în discuţie imparţialitatea şi independenta acestuia, Curtea observa ca examinarea ei nu trebuie facuta în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activităţii procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului contradictorialităţii, Codul de procedură penală în vigoare obliga organul de urmărire penală sa adune probele atât în favoarea, cat şi în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, chiar şi atunci când acesta recunoaşte fapta (art. 202). Conform art. 130 alin.
(1)din Constituţie, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", iar normele din Codul de procedură penală privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanta cu prevederile Constituţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 din Codul de procedură penală, procurorul, exercitând supravegherea respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană sa nu fie urmărită penal fără sa existe probe sau indicii temeinice de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, veghează ca nici o persoană sa nu fie reţinută sau arestata decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau da dispoziţii organelor de cercetare penală sa ia asemenea măsuri. În conformitate cu dispoziţiile art. 220 din Codul de procedură penală, procurorul este obligat sa infirme orice act sau măsura procesuala a organului de urmărire penală luată fără respectarea dispoziţiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecaţii, dispoziţiile art. 316 din acelaşi cod prevăd ca în desfăşurarea cercetării judecătoreşti procurorul exercita un rol activ în vederea aflarii adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, fiind liber să prezinte concluziile pe care le considera întemeiate, potrivit legii, şi ţinând seama de probele administrate. Atunci când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat sa pună concluzii, după caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Curtea mai observa ca procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintă interesele societăţii, apara drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi considerată o contradictie faptul ca procurorul care supraveghează urmărirea penală dispune trimiterea în judecata a inculpatului şi susţine şi acuzarea în proces, atâta vreme cat soluţionarea cauzei revine instanţei judecătoreşti. Totodată nu poate fi considerată o contradictie împrejurarea ca procurorul care a dispus luarea măsurii arestării preventive a dispus şi trimiterea în judecata, deoarece întreaga activitate a procurorului în cursul urmăririi penale se desfăşoară sub controlul instanţelor judecătoreşti. Asa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice persoană nemultumita de soluţionarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de el şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti are dreptul să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Prin Decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 709 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privitoare, între altele, la dispoziţiile art. 148 din Codul de procedură penală, invocand garanţiile prevăzute în art. 23 din Constituţie împotriva unei arestari efectuate cu încălcarea legii. Aceeaşi soluţie se impune şi în prezenta cauza, cu precizarea ca reglementarea constituţională şi procesual penală a activităţii procurorului asigura garanţii de natura sa prevină atingerea drepturilor şi libertăţilor persoanei în procesul penal, chiar dacă a efectuat urmărirea penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi a dispus trimiterea în judecata. Chiar dacă actele şi măsurile procesuale ar fi date în competenţa unor persoane diferite, actele şi măsurile respective ar trebui efectuate cu respectarea aceluiaşi cadru legal. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invoca îndeosebi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuţie independenta procurorului, şi anume hotărârile pronunţate în cauza "Schiesser contra Elvetiei", 1979, şi în cauza "Huber contra Elvetiei", 1990. În primul caz Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece procurorul de district a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie, examinând dacă trebuie să îl inculpe pe cel vinovat şi sa îl plaseze în detenţie provizorie şi apoi, efectuand instructia dosarului, şi-a respectat obligaţia de a cerceta cu aceeaşi grija atât faptele în favoarea acuzarii, cat şi cele împotriva acesteia, fără a suporta nici o ingerinta exterioară, ci exercitandu-şi astfel propria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz ("Huber contra Elvetiei", 1990), speta asemănătoare, Curtea a decis ca, de vreme ce este posibil ca procurorul sa devină organ de urmărire şi deci "imparţialitatea sa poate fi pusă la indoiala", s-au încălcat prevederile art. 5 din convenţie, soluţie reafirmata şi în cauza "Brincat contra Italiei", 1992. Deşi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate de lipsa de imparţialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstitutionalitatii art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a neconstitutionalitatii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, asa cum solicita autorul excepţiei, deoarece, astfel cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistand o contrarietate cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională constata totodată că nu exista neconcordante între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenţie şi, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală şi Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplică dispoziţiile art. 20 alin.
(2)din Constituţie, potrivit cărora: "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale." Criticile de neconstituţionalitate fiind neintemeiate, excepţia urmează să fie respinsă. Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin.
(2)din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.
(1)lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin.
(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, excepţie ridicată de Ştefan Zinca în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzau - Secţia penală. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 februarie 2000. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Marioara Prodan --------------