DECIZIE Nr. 94 din 17 septembrie 1996

(1)din Constituţie. Referitor la argumentul privind neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994, potrivit căruia recursul individual în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului se poate introduce numai pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale intervine după intrarea în vigoare a acesteia şi a protocoalelor sale menţionate în prevederile acestui articol, Curtea a reţinut ca art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 nu poate fi considerat ca incalcind obligaţia constituţională de buna-credinţa, prevăzută de art. 11, şi nici prevederile art. 20 din Constituţie, referitoare la prioritatea tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale faţă de legile interne. Aceste dispoziţii constituţionale se referă la aplicarea convenţiilor internaţionale, nu la ratificarea lor. De asemenea, cu privire la încălcarea art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie, s-a reţinut ca acesta este aplicabil numai jurisdictiilor, astfel încât nu poate fi aplicabil unor instanţe internaţionale. În ceea ce priveşte critica adusă prevederilor Legii nr. 4 din 12 ianuarie 1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, prin decizia recurată s-a reţinut ca ratificarea convenţiei s-a făcut tocmai în temeiul unor prevederi ale acestei legi şi ca, oricum, legea respectiva, neavînd o valoare constituţională, nu poate fi opusă legiuitorului care, de principiu, are competenţa ca, oricând, sa deroge, în adoptarea unei legi, de la prevederile altei legi. Împotriva acestei decizii, domnul Panaitescu Edmond a declarat recurs. În motivarea recursului se solicita ca instanţa constituţională sa declare ca lovite de "nulitate de drept" toate actele Parlamentului, Presedentiei şi Guvernului României, pentru ca au confirmat în mod fraudulos alegerea Preşedintelui României după alegerile din septembrie-octombrie 1992. Se invoca, de asemenea, încălcarea art. 99 din Constituţie, în sensul că Decretul nr. 40 din 23 martie 1994 a fost publicat ulterior "analizarii, votării şi promulgării" Legii nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie, iar nepublicarea decretului, imediat după semnarea lui, încalcă prevederile art. 31 alin.

(1)şi alin.

(2)din Constituţie. Se mai susţine, de asemenea, ca prevederile art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994 nu se regăsesc în Decretul nr. 40 din 23 martie 1994, precum şi faptul ca, potrivit art. 77 din Constituţie, Preşedintele României avea posibilitatea sa o restituie Parlamentului pentru reexaminare. Se mai arata ca omisiunea informării cetăţenilor cu privire la data când se pot adresa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, precum şi difuzarea "versiunii româneşti" a convenţiei şi deturnarea sistematica a corespondentei, "creează o stare de confuzie". Şi, în sfârşit, este criticata introducerea art. 3 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu referire la "infracţiunile continue şi/sau continuate în care sunt implicate organe ale statului", precum şi Legea nr. 39 din 28 iunie 1993 ale carei "vicii" sunt asemănătoare cu cele ale Legii nr. 30 din 18 martie

1. În afară motivelor enunţate, recurentul a invocat în fără Curţii excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, susţinând în esenta ca, potrivit art. 31 lit. f) din Legea nr. 92/1992, Ministerul Public are ca atribuţie supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărîrilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, dar aceasta atribuţie nu este realizată în interesul statului şi al cetăţenilor. De asemenea, se invoca în faţa Curţii şi excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 112 din 25 noiembrie 1995, a Legii nr. 92 din 5 august 1992 şi a art. 16 din Legea nr. 47 din 18 mai
2. În vederea soluţionării, în temeiul art. 24 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat Camerelor Parlamentului şi Guvernului comunicarea punctelor lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca publicarea Decretului nr. 40 din 23 martie 1994 împreună cu Legea nr. 30 din 18 mai 1994, prin care a fost ratificată convenţia, în acelaşi Monitor Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, nu conduce la aplicarea sancţiunii prevăzute în art. 99 alin.

(1)din Constituţie, care nu se referă la publicarea cu întârziere, ci la "nepublicare". Potrivit acestui text, "nepublicarea atrage inexistenta decretului". Publicarea cu întârziere a Decretului nr. 40 din 23 martie 1994 nu este de natura sa aducă atingere dreptului la informaţie prevăzut în art. 31 alin.

(1)şi

(2)din Constituţie, deoarece, deşi la art. 3 acesta conţine unele declaraţii şi rezerve cu privire la aplicarea unor texte din convenţie, dacă acestea nu ar fi fost preluate în legea de ratificare, ar fi rămas fără efect, ele având caracter de recomandare. În legătură cu includerea în Legea nr. 30 din 18 mai 1994 a art. 3 se apreciază ca dispoziţiile acestuia nu fac altceva decît sa prevadă principiul neretroactivitatii legii, consacrat în art. 15 alin.

(2)din Constituţie, şi nu era necesar ca acest text să se regaseasca şi în Decretul nr. 40 din 23 martie 1994. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, având în vedere decizia atacată, motivele de recurs, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile Legii nr. 30 din 18 mai 1994, ale Legii nr. 39 din 28 iunie 1993, ale Decretului nr. 40 din 23 martie 1994, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Referitor la primul motiv de recurs, Curtea Constituţională nu este în măsura, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 47/1992, sa declare nule actele autorităţilor publice enumerate de recurent, competenţa sa fiind strict limitată de art. 144 din Constituţie. De altfel, cererea nu a fost formulată la judecata în fond şi ca atare nu poate constitui obiect de recurs. Excepţia de neconstituţionalitate soluţionată prin decizia recurată se referă exclusiv la încălcarea art. 99 din Constituţie ca urmare a introducerii în Legea nr. 30 din 18 martie 1996 a art. 3. În legătură cu celelalte motive de recurs, sunt de reţinut următoarele: Prima critica vizează publicarea concomitenta a Decretului nr. 40 din 23 martie 1994, prin care convenţia a fost înaintată Parlamentului spre ratificare de către Preşedintele României, cu textul Legii nr. 30/1994 şi al Decretului nr. 74/1994, pentru promulgarea acestei legi, operind astfel sancţiunea prevăzută de art. 99 din Constituţie. Analiza legalităţii sau constituţionalităţii decretelor emise de Preşedintele României nu figurează între atribuţiile Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 144 lit.

1. c)din Constituţie, se pronunţa numai asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, nu şi a decretelor emise de Preşedintele României. Cu privire la cea de-a doua critica, este de reţinut ca recurentul nu aduce nici un argument de natura a contrazice motivarea instanţei care a reţinut corect faptul ca este perfect constituţională asumarea unor obligaţii de către statul român, numai după intrarea în vigoare a convenţiei. În ceea ce priveşte cea de-a treia critica privitoare la Legea nr. 39 din 28 iunie 1993, se constata, şi în acest caz, ca ea priveşte o problemă ce nu s-a aflat în dezbatere cu prilejul judecării în fond şi deci nu poate fi invocată direct în recurs. Cu privire la invocarea direct în faţa Curţii Constituţionale a excepţiilor de neconstituţionalitate a Legii nr. 112/1995, a Legii nr. 92/1992 şi a prevederilor art. 16 din Legea nr. 47/1992, acestea nu pot fi primite pentru motivele ce urmează: Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra acestor excepţii de neconstituţionalitate, întrucît ele au fost pentru prima data invocate, în faţa acesteia, în recurs, situaţia lor fiind similară cu cea a excepţiei de neconstituţionalitate vizind Legea nr. 39 din 28 iunie 1993. Potrivit art. 144 lit.
2. c)din Constituţie, Curtea Constituţională hotărăşte "asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti" privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Rezultă, pe cale de interpretare, ca ea nu hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct în faţa ei. Soluţia contrară nu ar putea fi primită şi pentru faptul ca astfel s-ar încalcă prevederile art. 23 alin.

(5)din Legea nr. 47/1992, în sensul cărora, în faţa instanţei judecătoreşti, părţile sunt în drept sa dezbata excepţia, depunind dovezile şi probele pe care le cred de cuviinţă şi exercitindu-şi astfel drepturile procesuale ce le aparţin, ca în orice cauza pendinte pe rolul unei instanţe judecătoreşti. În finalul acestei faze de dezbatere contradictorie, instanţa însăşi este obligată să-şi exprime opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi sa sesizeze prin încheiere Curtea Constituţională. Dacă aceste reguli se referă la condiţiile în care poate fi sesizată Curtea pentru judecata în fond, este limpede ca ele nu pot fi eludate în cazul în care Curtea soluţionează pricina în recurs. Ceea ce imperativ nu este admisibil la judecata în fond, nu poate deveni admisibil ca urmare a exercitării caii de atac a recursului. Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiei de neconstituţionalitate nu numai pe baza sesizării ei prin încheierea instanţei judecătoreşti, dar şi în limitele acestei sesizări. Orice demers al Curţii Constituţionale dincolo de limitele sesizării ar avea drept consecinţa ignorarea prevederilor constituţionale şi ale legii organice a Curţii privind imposibilitatea sesizării ei din oficiu. Aceasta imposibilitate - excepţind initiativele de revizuire a Constituţiei - priveşte orice judecata în contencios constituţional, indiferent de faza acesteia, în fond sau în recurs. Admiterea posibilităţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate, pentru prima data în recursul declarat la Curtea Constituţională, ar înlesni exercitarea abuzivă a caii de atac de acela care, nesocotind legea, ar pune instanţa în situaţia de a se pronunţa în legătură cu noi probleme litigioase ce nu au fost avute în vedere la judecata în fond. În concluzie, ţinând seama de considerentele expuse, recursul urmează să fie respins. Având în vedere considerentele expuse, prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin.

(1)lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992, CURTEA În numele legii DECIDE: Respinge recursul declarat de Panaitescu Edmond împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 47 din 25 aprilie

1. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 17 septembrie
2. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Maria Bratu -------------------