DECIZIE nr. 41 din 4 martie 1997 referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330 şi ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă şi ale art. 24 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 82 din 6 mai 1997 Ioan Muraru - preşedinte Mihai Constantinescu - judecător Nicolae Popa - judecător Romul Petru Vonica - judecător Victor Dan Zlatescu - judecător Raul Petrescu - procuror Florentina Geangu - magistrat-asistent Pe rol, pronunţarea asupra recursurilor declarate de Iahn (Moise) Elisabeta (Dosarul nr. 69C/1996), Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea şi Carp Ion Horia (Dosarul nr. 82C/1996) împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 138 din 13 noiembrie
- Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 februarie 1997, în prezenta părţilor asistate de avocaţi şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 4 martie
- CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele: Curtea Suprema de Justiţie - Secţia civilă, prin încheierile din 8 martie 1996 şi 9 mai 1996, pronunţate în dosarele nr. 1.923/1995 şi nr. 3.479/1995, a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330 şi ale 330^1 din Codul de procedură civilă, ale art. 24 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 31 din Legea nr. 56/1993, invocate de Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea şi Carp Ion Horia. Prin Decizia nr. 138 din 13 noiembrie 1996, Curtea Constituţională a respins ca vadit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate privind prevederile art. 330 şi ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă, ale art. 24 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. 31 din Legea nr. 56/
- Aceasta soluţie s-a fundamentat pe deciziile Curţii Constituţionale nr. 73 din 19 iulie 1995, nr. 73 din 4 iunie 1996 şi nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, nr. 255 din 22 octombrie 1996 şi nr. 251 din 17 octombrie 1996, ţinând seama de obligativitatea, în temeiul art. 145 alin.
(2)din Constituţie, a deciziilor Curţii Constituţionale. Cît priveşte dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 56/1993, instanţa de fond a constatat ca, în realitate, se invoca neconstituţionalitatea Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie nr. 1/1995, care nu poate face obiectul jurisdicţiei constituţionale. Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea şi Carp Ion Horia. Iahn (Moise) Elisabeta critica decizia, pentru următoarele motive: - conexarea pricinilor încalcă prevederile art. 164 din Codul de procedură civilă, deoarece în dosarele menţionate nu este vorba despre aceleaşi părţi şi acelaşi obiect, ceea ce vadeste de la început tendinta de "expediere" a cauzelor de aceasta natura; - în mod nejustificat s-a respins excepţia cu privire la art. 330 şi art. 330^1 din Codul de procedură civilă, deoarece se încalcă egalitatea părţilor şi caracterul echitabil al procesului civil, afectindu-se stabilitatea raporturilor civile reglementate. Faptul ca recursul în anulare se poate introduce oricând şi este pus la indemina unui element străin de părţile în cauza încalcă principiile de baza ale procesului civil şi ale organizării judecătoreşti; - decizia recurată omite sa discute neconstituţionalitatea art. 24 din Legea nr. 112/1995 şi deviaza sensul în care a fost criticat acest text, anume al interzicerii accesului la justiţie şi al încălcării principiilor fundamentale ale unor acte internaţionale la care România a aderat şi care au intrat în legislaţia interna. Prin recursul declarat de Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea şi Carp Ion Horia se susţine ca prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, deoarece dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general, iar, pe de altă parte, legea nu prevede un termen până la care poate fi exercitat recursul în anulare. Prin aceasta reglementare părţile se afla într-o poziţie inegala faţă de autorităţi, din moment ce ele nu pot exercita recursul în anulare. În aceste condiţii, prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, art. 11 alin.
(2)şi art. 20 din Constituţie, coroborat cu art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În mod implicit, prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin dispoziţiilor art. 15 alin.
(2)şi ale art. 16 alin.
(1)din Constituţie. Totodată se susţine ca la judecata în fond au fost solicitate puncte de vedere autorităţilor prevăzute de lege, iar acum, "în condiţiile constituirii statului de drept, după alegerile din noiembrie 1996, sunt necesare raspunsuri de la noile organe democratice". Potrivit art. 24 alin.
(3)din Legea nr. 47/1992, întrucît excepţia a fost respinsă ca vadit nefondata, s-au solicitat punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului. Senatul apreciază ca excepţiile de neconstituţionalitate a art. 330 şi a art. 330^1 din Codul de procedură civilă sunt nefondate. În punctul de vedere exprimat, Guvernul considera ca recursurile sunt neintemeiate, având în vedere ca prevederile recursului în anulare, astfel cum este reglementat de Codul de procedură civilă, au făcut obiectul unor decizii definitive ale Curţii Constituţionale, care, potrivit prevederilor art. 145 alin.
(2)din Constituţie, preluate în art. 26 alin.
(5)din Legea nr. 47/1992, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În legătură cu dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 112/1195, se arata ca asupra constituţionalităţii acestora Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 73/1995. În ceea ce priveşte art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, care reglementează competenţa secţiilor unite ale instanţei supreme referitoare la modalitatea de schimbare a jurisprudenţei, se considera ca aceste prevederi nu încalcă nici un principiu constituţional. De altfel, se arata în continuare, în speta s-a invocat neconstituţionalitatea Hotărârii nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, emisă în temeiul art. 31 din Legea nr. 56/1993, cu privire la care Curtea Constituţională nu este competenţa să se pronunţe. Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere. CURTEA, având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, punctele de vedere ale Senatului şi al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, prevederile art. 330 şi ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 24 din Legea nr. 112/1995, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, constata următoarele: Prin recursurile declarate sunt reiterate susţinerile ce au fundamentat excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330 din Codul de procedură civilă. Asupra prevederilor acestui text de lege Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, definitivă prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996 şi nr. 255 din 22 octombrie 1996, prin care s-a statuat ca prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale. Potrivit art. 145 alin.
(2)din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor, asa cum s-a reţinut şi în decizia recurată. Întrucît nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curţii, în mod întemeiat, la judecata în fond, excepţia de neconstituţionalitate a art. 330 din Codul de procedură civilă a fost respinsă ca vadit nefondata. Nici critica, potrivit căreia exercitarea numai de către procurorul general a recursului în anulare aduce atingere principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, nu este intemeiata. Acest principiu priveşte egalitatea cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice şi nu egalitatea de tratament juridic între cetăţeni şi autorităţile publice. Ministerul Public este o astfel de autoritate, care exercită atribuţii şi nu drepturi subiective, iar declararea de către Ministerul Public a recursului în anulare se justifica exclusiv pe un interes public privind respectarea principiului separaţiei puterilor sau săvârşirea de către judecători a unei infracţiuni legate de hotărârea atacată prin aceasta cale de atac. Prin opoziţie, părţile, potrivit art. 41 şi următoarele din Codul de procedură civilă, urmăresc realizarea unui drept subiectiv. Competenţa Ministerului Public nu încalcă principiul egalităţii cetăţenilor şi dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece, asa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 4 iunie 1996, aceasta nu implica necesitatea garantarii pentru toate părţile dintr-un proces a accesului la toate căile extraordinare de atac. Cît priveşte stabilitatea raporturilor juridice recunoscute prin hotărârile judecătoreşti pronunţate, Curtea a statuat prin deciziile definitive nr. 96/1996 şi nr. 27/
- Argumentele care au fundamentat deciziile menţionate subzistă şi în cauza de faţa şi, întrucît nu au intervenit elemente noi care să determine modificarea practicii Curţii, şi acest motiv de recurs urmează a fi respins. Cu referire la motivul de recurs privind nelimitarea în timp, prin art. 330^1 din Codul de procedură civilă, a dreptului procurorului general de a ataca o hotărâre judecătorească cu recurs în anulare, Curtea constata ca aceste dispoziţii au fost modificate prin Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 18 februarie
- Recursul în anulare, în noua redactare, nu mai poate fi declarat oricând, ci numai în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pe cale de consecinţa, acest motiv de recurs urmează a fi admis şi, în temeiul art. 25 din Legea nr. 47/1992, ţinând seama de noua redactare a art. 330^1 din Codul de procedură civilă, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă. Cît priveşte susţinerea recurentei Iahn (Moise) Elisabeta, potrivit căreia conexarea pricinilor încalcă prevederile art. 164 din Codul de procedură civilă, se constată că acest text de lege reglementează posibilitatea conexarii atât la cererea părţilor, cît şi din oficiu de către instanţa, atunci când exista o strinsa legătură de obiect şi cauza care să justifice judecarea împreună a unor pricini. În speta, obiectul dosarelor conexate fiind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 330 şi ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă, privind recursul în anulare, evident între aceste dosare exista o strinsa legătură în sensul legii de procedura civilă, iar conexarea lor este justificată, astfel încât acest motiv de recurs este neîntemeiat. Motivul de recurs invocat de aceeaşi recurenta, prin care se critica Decizia nr. 138/1996, deoarece "omite sa discute neconstituţionalitatea art. 24 din Legea nr. 112/1995", urmează a fi respins, întrucît, asa cum s-a arătat în decizia de fond, aspectele privind constituţionalitatea acestor dispoziţii legale au fost analizate prin Decizia nr. 73/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august
- De asemenea, în mod întemeiat, instanţa de fond a constatat ca acesta este un text de trimitere la recursul în anulare, asupra constituţionalităţii căruia Curtea se pronunţase prin deciziile nr. 73/1996 şi nr. 96/1996, definitive şi obligatorii conform art. 145 alin.
(2)din Constituţie. Şi motivul de recurs formulat de Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea şi Carp Ion Horia, referitor la solicitarea punctelor de vedere ale fiecărei Camere a Parlamentului şi al Guvernului, este nefondat. Din lucrările dosarului rezultă ca, la judecata în fond, s-a constatat ca excepţia de neconstituţionalitate este vadit nefondata, situaţie în care, conform dispoziţiilor art. 24 alin.
(2)din Legea nr. 47/1992, solicitarea punctelor de vedere de la autorităţile publice prevăzute de lege nu este obligatorie. În recurs însă Curtea a solicitat, la data de 13 ianuarie 1997, punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, în temeiul art. 25 alin.
(3)din Legea nr. 47/1992. Senatul şi Guvernul au considerat excepţia şi respectiv, recursul, nefondate, iar Camera Deputaţilor nu a comunicat punctul sau de vedere. Referitor la susţinerile avocatului recurentei Iahn (Moise) Elisabeta, formulate oral la termenul de judecată din 25 februarie 1997, în sensul că instanţele judecătoreşti ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie privind prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele interne, Curtea constata ca, potrivit practicii sale constante, nu cenzureaza modul în care instanţele judecătoreşti aplica prevederile legale. Faţa de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin.
(2)din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin.
(1)lit. A.c), ale art. 25 şi ale art. 26 din Legea nr. 47/1992, CURTEA În numele legii DECIDE:
- Respinge recursurile declarate de Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela şi Carp Doru Mircea împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 138 din 13 noiembrie 1996 privind prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă şi ale art. 24 din Legea nr. 112/
- Admite recursurile declarate de Iahn (Moise) Elisabeta, Manolescu Adriana Mihaela, Carp Doru Mircea şi Carp Ion Horia privind dispoziţiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă şi modifica Decizia Curţii Constituţionale nr. 138 din 13 noiembrie 1996, în sensul că respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 330^1 din Codul de procedură civilă, ca fiind lipsită de obiect. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 4 martie
- PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Florentina Geangu -------