DECIZIE nr. 524 din 25 noiembrie 2004

(1). Se arată în acest sens că, prin crearea posibilităţii ca instanţele să condamne proprietarul legitim care şi-a ocupat imobilul în considerarea exercitării prerogativelor pe care dreptul de proprietate i le conferă, se acordă în mod nejustificat preferinţă posesorilor, cărora, în opinia autorului excepţiei, art. 220 din Codul penal tinde să le recunoască mai multe drepturi decât proprietarului însuşi. Or, protecţia şi grija pe care legea le acordă posesiei exercitate de un non dominus, uneori de un simplu detentor precar, nu pot fi mai mari decât protecţia şi garanţiile constituţionale acordate proprietăţii, astfel încât prevederile art. 220 din Codul penal sunt în contradicţie, în opinia autorului excepţiei, şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin.

(2). Autorul excepţiei invocă şi încălcarea, prin acelaşi text legal, a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitoare la dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privitoare la protecţia proprietăţii, "nefiind acordată în nici unul din documentele privind apărarea drepturilor omului o mai mare atenţie posesiei decât proprietăţii". Tribunalul Timiş - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată în acest sens că ocrotirea exerciţiului legitim al dreptului de posesie prin norma penală prevăzută de art. 220 din Codul penal nu aduce atingere garantării dreptului de proprietate aşa cum este acesta consfinţit de dispoziţiile art. 44 din Constituţie. Astfel, titularul dreptului de proprietate se bucură de totalitatea prerogativelor instituite prin normele constituţionale şi legile ordinare ce reglementează modurile de dobândire, transmitere şi valorificare a dreptului de proprietate, inclusiv de mijloacele juridice de apărare împotriva oricărei persoane, deoarece dreptul de proprietate este un drept real, absolut, opozabil erga omnes, pe când posesia exercitată de un neproprietar este protejată în mod restrâns şi numai în măsura legitimităţii sale. Se arată totodată că "sancţionarea faptei de tulburare de posesie ca infracţiune se relevă a ocroti în mod egal atât pe posesorul legitim, cât şi pe proprietar în condiţiile în care fiecare dintre ei pot reclama acelaşi drept". În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art. 220 din Codul penal, prin care se incriminează tulburarea de posesie, sunt expresia voinţei legiuitorului de a proteja dreptul de proprietate garantat de dispoziţiile art. 44 din Constituţie, prin intermediul mijloacelor de drept penal puse la dispoziţie persoanelor pentru a se apăra împotriva atacurilor îndreptate împotriva patrimoniului lor. Se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 220 alin. 1-3 din Codul penal, incriminând fapta de tulburare de posesie şi variantele acesteia, apără şi ocrotesc posesia legitimă asupra bunurilor imobile, ceea ce nu aduce nici o atingere dreptului de proprietate privată, garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, astfel încât critica de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale este neîntemeiată. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor alin. 4 al art. 220 din Codul penal, se apreciază că aceasta este inadmisibilă, întrucât Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr. 165/1999, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, astfel încât acestea nu mai pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin.

(2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 220 din Codul penal, având următorul conţinut: - Art. 220: "Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani. Dacă imobilul este în posesia unei persoane private, cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală." Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii legale aduc atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile constituţionale ale art. 16, precum şi principiului potrivit căruia proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. De asemenea, autorul excepţiei invocă încălcarea, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, privitoare la protecţia proprietăţii. Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată următoarele: I. Prin Decizia nr. 165 din 21 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, a admis această excepţie, constatând că dispoziţia "cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului" este neconstituţională. Întrucât Curtea a constatat, printr-o decizie anterioară, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, acestea nu mai pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, operând o cauză de inadmisibilitate, în temeiul art. 29 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992. II. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 1-3 din Codul penal, aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează să fie respinsă. Astfel, incriminarea tulburării de posesie este realizată de legiuitor în scopul apărării, prin mijloace de drept penal, a dreptului de proprietate privată, posesia fiind unul dintre dezmembrămintele acestui drept şi semnul exterior al existenţei sale. Ca urmare, prevederile legale criticate nu numai că nu încalcă dispoziţiile art. 44 alin.

(2)din Constituţie privind garantarea dreptului de proprietate, ci constituie o concretizare a acestui text constituţional, în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile privitoare la ocrotirea proprietăţii, cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Faptul că însuşi proprietarul bunului poate fi subiect activ al infracţiunii de tulburare de posesie nu încalcă dispoziţiile art. 44 alin.

(2)din Constituţie, aşa cum neîntemeiat susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, ci constituie aplicarea consecventă a principiilor ordinii de drept, în care nimănui nu-i este permis să-şi facă dreptate singur. Referitor la pretinsa încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece textul de lege criticat se aplică, fără excepţii, tuturor persoanelor care se încadrează în ipoteza prevăzută de acesta. Aşadar, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile art. 220 din Codul penal se aplică deopotrivă posesorilor şi proprietarilor, fără a acorda "preferinţă" uneia dintre aceste categorii de subiecte de drept. În sfârşit, nu poate fi primită nici critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât aceste prevederi, reglementând dreptul la un proces echitabil, nu au incidenţă cu obiectul excepţiei, fiind aşadar nerelevante pentru soluţionarea acesteia. De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 220 din Codul penal Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 31 din 31 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 15 februarie 2002. Cu acel prilej, respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată (ca neîntemeiată în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 220 alin. 1-3 din Codul penal şi ca inadmisibilă în ceea ce priveşte alin. 4 al aceluiaşi articol), Curtea, făcând referire şi la jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 124 din 21 mai 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 714 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998), a reţinut că, "departe de a fi în contradicţie cu prevederile constituţionale, dispoziţiile art. 220 din Codul penal sunt, dimpotrivă, expresia voinţei legiuitorului de a apăra, prin mijloace de drept penal, drepturile şi libertăţile fundamentale consfinţite prin Constituţie, între care dreptul de proprietate privată". Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, soluţia şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin.

(4)din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 11 alin.

(1)lit. A.d) şi al art. 29 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:

1. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 1-3 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Nick Păcurar în Dosarul nr. 793/2004 al Tribunalului Timiş - Secţia penală.
2. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. 4 din Codul penal, invocată de acelaşi autor în aceeaşi cauză. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 noiembrie
3. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent, Marieta Safta _______________