DECIZIE Nr. 123 din 22 octombrie 1996

(1)şi alin.

(2), corelate cu art. 82 alin.

(2)şi art. 103 alin.

(1)din Constituţie. Cu privire la dispoziţiile art. 26 din Constituţie, din sesizare rezultă ca acestea sunt incalcate prin faptul ca textul art. 200 alin. 1 nu incrimineaza, în toate cazurile, relaţiile homosexuale, deşi acestea sunt contrare bunelor moravuri chiar şi atunci când nu au loc în public sau nu produc scandal public. Or, potrivit dispoziţiilor din art. 26 alin.

(2)din Constituţie, persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăşi numai dacă nu încalcă ordinea publică sau bunele moravuri, astfel încât "nici o persoană fizica nu poate invoca dreptul de a dispune de ea însăşi şi nici sa pretindă autorităţilor publice să-i respecte şi să-i ocroteasca viaţa intima, familială şi privată în scopul încălcării bunelor moravuri". În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 82 alin.

(2)şi art. 103 alin.

(1)din Constituţie, privitoare la jurămîntul pe care autorităţile statale l-au depus angajindu-se, cu invocarea ajutorului lui Dumnezeu, de a-şi darui toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, acestea se considera incalcate prin textul în discuţie, deoarece "legalizarea homosexualitatii ar insemna încălcarea jurământului de către toţi cei care l-au depus: preşedinte, prim-ministru, miniştri, membri ai Guvernului etc.". Pe lângă motivele de neconstituţionalitate menţionate mai sus, autorii sesizării expun mai multe contraargumente pentru combaterea susţinătorilor textului de lege votat de Parlament. Astfel, se susţine ca art. 20 din Constituţie, privitor la prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de reglementările interne, nu se aplică în toate cazurile, ci numai pentru drepturile fundamentale ale omului, între care nu se poate include sodomia. De asemenea, se susţine ca ar fi absurd să se dea prioritate în mod necondiţionat reglementărilor internaţionale, "deoarece ar insemna sa acceptam chiar şi ceea ce este contrar intereselor naţionale". În sfârşit, autorii sesizării considera ca art. 200 alin. 1, în redactarea votată de Parlament, ar avea consecinţe dezastruoase şi ireparabile, deoarece ar incuraja manifestările publice ale homosexualilor. Totodată, se arata ca interzicerea prin lege doar a prozelitismului este o soluţie iluzorie, care "duce la imposibilitatea practica de a proteja membrii normali ai societăţii". În vederea soluţionării sesizării, s-au solicitat, potrivit art. 19 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, punctele de vedere ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi al Guvernului. În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arata ca susţinerile semnatarilor sesizării sunt neintemeiate, deoarece confunda "relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex" cu abaterile" sau "încălcările" constiente ale normelor de conduita, dintre persoane cu o structura biologica normală. Or, se arata în continuare, este unanim acceptat în lumea medicală, cît şi în plan social, ca "homosexualii şi homosexualitatea" sunt "deviatii genetice", neimputabile subiectilor. Pornind tocmai de la aceasta realitate, legiuitorul român a înţeles sa sanctioneze astfel de manifestări nefireşti atunci când se produc "în public" sau cu "scandal public", ceea ce tine de voinţa şi controlul subiectului. Asa fiind, nu mai poate fi vorba de nerecunoasterea unor drepturi şi libertăţi fundamentale şi nici de a lasă nepedepsite fapte care, prin gravitatea şi consecinţele lor, atentează la ordinea socială, la morala social-creştină. În ceea ce priveşte critica semnatarilor sesizării cu privire la insuficienta incriminării doar a faptelor de prozelitism, se arata ca aceasta critica nu tine seama de dispoziţia din alin. 5 al art. 200 din Codul penal, potrivit căreia se pedepsesc cu închisoare toate faptele privind "îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop". În general, se arata ca spiritul şi litera art. 200 din Codul penal, dar mai ales ultimul alineat, demonstreaza intenţia clara a legiuitorului român de a sanctiona relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, dacă s-au produs în public ori au fost urmate de scandal public, indiferent dacă autorii sau unul dintre ei fac parte integrantă din categoria "deviatilor biologic". Prin aceasta, atât societatea, cît şi morala creştină sunt aparate împotriva acestor infracţiuni în aceeaşi măsura ca şi împotriva altora. În concluzie, se apreciază sesizarea Curţii Constituţionale ca fiind neîntemeiată. Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca prevederile art. 200 alin. 1 din Codul penal, în redactarea din anul 1968, au fost declarate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 81 din 15 iulie 1994 şi nr. 136 din 7 decembrie 1994, ca fiind neconstituţionale "în măsura în care se aplică relaţiilor sexuale între persoane majore de acelaşi sex, liber consimţite, care nu sunt săvârşite în public ori nu produc scandal public". Întrucît în sesizarea de neconstituţionalitate nu se invoca motive de fond diferite de cele avute în vedere de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a aceluiaşi art. 200 alin. 1 din Codul penal, care să pună în discuţie soluţiile pronunţate ori sa impună modificarea lor, se susţine ca menţinerea nemodificata a dispoziţiei din art. 200 alin. 1 din Codul penal, asa cum arata autorii sesizării, ar insemna reiterarea, printr-o noua lege, a unei prevederi declarate în parte neconstitutionala, ceea ce nu este permis. În legătură cu obiecţiile de neconstituţionalitate cuprinse în sesizare, în punctul de vedere al Guvernului se considera ca acestea sunt neintemeiate. În esenta, se susţine ca textul de lege criticat asigura dreptul persoanei fizice la viaţa sa intima şi privată, drept prevăzut în art. 26 alin.

(1)din Constituţie, prin neincriminarea relaţiilor între persoane de acelaşi sex, comise în particular. În acelaşi timp, art. 200 alin. 1 respecta şi prevederile alin.

(2)al art. 26 din Constituţie, care permit persoanei fizice să-şi exercite dreptul de a dispune de ea însăşi, numai dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri, deoarece incrimineaza numai acele relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, care se săvârşesc în public sau care au produs scandal public, numai în acest caz aducindu-se atingere ordinii publice şi bunelor moravuri. Textul de lege în discuţie se considera a fi în concordanta cu art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cu art. 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care au un conţinut asemănător cu cel al art. 26 din Constituţia României. Cu privire la termenul "bunele moravuri", prevăzut în art. 26 alin.

(2)din Constituţie, în acelaşi punct de vedere se subliniaza ca, atunci când acest termen este folosit într-o norma juridică, "nu se poate face abstractie de tendintele de evoluţie ale societăţii contemporane, inclusiv ale relaţiilor interumane, chiar dacă, la un moment dat, soluţiile legislative şi jurisprudentiale par a veni în contradictie cu preceptele morale traditionale". Se arata, de asemenea, ca modificarea art. 200 alin. 1 din Codul penal a fost impusa de necesitatea punerii de acord a Codului penal cu Constituţia României, care prin art. 20 a consacrat prioritatea convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile omului faţă de prevederile din dreptul intern, atunci când acestea vin în contradictie cu prevederile internaţionale în materie la care România este parte, precum şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. În fine, se mai arata ca art. 200 alin. 1 din Codul penal, în redactarea votată de Parlamentul României, este în deplin acord şi cu cele stabilite în Amendamentul nr. 8 al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la Raportul asupra cererii de aderare a României la Consiliul Europei, în care se exprima speranta ca România nu va intirzia să-şi modifice legislaţia în sensul că art. 200 din Codul penal sa nu mai considere ca infracţiune actele homosexuale săvârşite în privat, între adultii care au consimţit la aceasta. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere. CURTEA, având în vedere sesizarea grupului de deputaţi, punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, raportul judecătorului-raportor, precum şi concordanta textului legal ce face obiectul sesizării cu dispoziţiile constituţionale, retine următoarele: În temeiul art. 3 alin.

(2)din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională constata ca este competenţa să soluţioneze sesizarea care s-a înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992. Textul art. 200 alin. 1 din Codul penal, care face obiectul criticii de neconstituţionalitate, este următorul: "Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, săvârşite în public sau dacă au produs scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani". Semnatarii sesizării considera ca art. 26 alin.

(2)din Constituţie este încălcat prin dispoziţiile art. 200 alin. 1, avîndu-se în vedere condiţiile în care poate fi exercitat dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, şi anume ca ea sa nu încalce drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În acelaşi timp însă se pierde din vedere faptul ca dispoziţiile art. 26 din Constituţie consacra un drept fundamental al persoanei şi ca aceste dispoziţii trebuie să fie corelate cu cele ale art. 49 alin.

(2)din legea fundamentală, care prevăd ca restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, chiar justificată, printre altele, de necesitatea apărării "sănătăţii ori a moralei publice", trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii. De aceea afirmatia autorilor sesizării, în sensul că persoana nu poate invoca dreptul de a dispune de ea însăşi şi nici sa pretindă autorităţilor publice să-i respecte şi să-i "ocroteasca viaţa intima, familială şi privată", nu poate fi acceptată, atât timp cît acest drept se exercită cu limitarile şi condiţionarile impuse de lege. Or, prin dispoziţia din art. 200 alin. 1 din Codul penal, în redactarea în discuţie, legiuitorul instituie tocmai o astfel de restringere a dreptului persoanei de a dispune de ea însăşi, consimtind liber la relaţii homosexuale, drept care nu se poate exercita decît sub o dubla condiţie negativa alternativa: relaţiile respective sa nu fie practicate în public sau sa nu producă scandal public, nerespectarea condiţiilor făcând ca fapta sa constituie infracţiune. De aceea afirmatia autorilor sesizării despre o asa-numita legalizare a relaţiilor homosexuale nu este reală. Legiuitorul incrimineaza relaţiile homosexuale, dar condiţioneaza existenta infracţiunii, în configuraţia ei tipica, de îndeplinirea cerinţelor esenţiale menţionate, cerinţe care nu se mai intilnesc în cazul variantelor agravante ale infracţiunii, prevăzute în art. 200 alin. 2-5 din Codul penal. Nici invocarea dispoziţiilor art. 82 alin.

(2)şi ale art. 103 alin.

(1)din Constituţie, privitoare la jurămîntul pe care autorităţile menţionate în text sunt obligate sa-l depună, cu invocarea ajutorului lui Dumnezeu, nu este de natura sa susţină obiecţia de neconstituţionalitate, cita vreme se au în vedere numai anumite elemente din conţinutul dispoziţiilor respective. Astfel, jurămîntul prevăzut în art. 82 alin.

(2)din Constituţie include şi angajamentul celui care îl depune privind respectarea Constituţiei şi a legilor tarii, apărarea democraţiei şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi alte valori de maxima însemnătate. Or, nu se poate face abstractie de faptul ca, printre drepturile şi libertăţile fundamentale, Constituţia prevede şi dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În condiţiile şi deci în limitele prevăzute în Constituţie, acest drept fundamental trebuie să constituie obiect de ocrotire din partea autorităţilor, inclusiv ca obligaţie asumată prin jurămîntul prestat. În ceea ce priveşte critica adusă de autorii sesizării privitor la prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele interne, se constată că acestea nu pot fi acceptate. Astfel, se afirma ca art. 20 alin.

(2)din Constituţie n-ar putea fi invocat în sprijinul constituţionalităţii textului în discuţie, întrucît "sodomia" nu poate fi inclusă printre drepturile fundamentale ale omului. Se ignora însă faptul că nu despre un asemenea drept este vorba, ci, asa cum s-a arătat, despre dreptul fundamental la ocrotire a vieţii intime, familiale şi private, prevăzut în art. 26 din Constituţie. Nu poate fi acceptată nici teza ca ar putea fi ignorate obligaţiile asumate de ţara noastră prin convenţii internaţionale. Potrivit art. 11 din Constituţie, statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi ca tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin.

(2)din Constituţie, prioritatea convenţiilor internaţionale, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (Afacerea Dudgeon - 1981; Afacerea Norris - 1987; Afacerea Modinas - 1993), nu poate fi pusă în discuţie, judecătorul constituţional fiind ţinut deci, în pronunţarea deciziei sale, de interpretarea consacrată prin aceasta jurisprudenta. Curtea Constituţională a fost sesizată cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 alin. 1 din Codul penal în redactarea Codului penal din anul 1968. Prin Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, definitivă ca urmare a Deciziei nr. 136 din 7 decembrie 1994, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995, Curtea Constituţională a admis în parte excepţia şi a constatat ca dispoziţiile art. 200 alin. 1 din Codul penal sunt neconstituţionale, în măsura în care se aplică relaţiilor sexuale între persoane majore de acelaşi sex, liber consimţite, care nu sunt săvârşite în public ori nu produc scandal public. După cum se poate constata, textul art. 200 alin. 1 din Codul penal, în redactarea votată de Parlament, este în concordanta deplina cu soluţia Curţii Constituţionale, iar din examinarea motivelor invocate de autorii obiectiei de neconstituţionalitate se constată că nu exista nici un element nou care ar putea determina Curtea Constituţională sa revină asupra deciziilor sale în aceasta materie. În consecinţa, obiecţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă. Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 26 alin.

(1)şi alin.

(2), ale art. 82 alin.

(2), ale art. 103 alin.

(1)şi ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 20 alin.

(2)şi

(3)din Legea nr. 47/1992, CURTEA În numele legii DECIDE: Constata ca dispoziţiile art. 200 alin. 1, în redactarea adoptată prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal, sunt constituţionale. Prezenta decizie se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deliberarea a avut loc la data de 22 octombrie 1996 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof.univ.dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Florentina Geangu ----------------