DECIZIA nr. 650 din 25 octombrie 2018

(1)fraza a doua], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. b), c) și e)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin.

(1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin.

(6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin.

(1)lit. d)], pct. 14 [cu referire la art. 75 alin.

(2)lit. d)], pct. 15 [cu referire la art. 75 alin.

(3)], pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin.

(1)lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin.

(4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 22 [cu referire la art. 112^1 alin.

(1)și

(2)], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin.

(3)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin.

(1)lit. b) și c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin.

(2)și

(3)], art. I pct. 28 [cu referire la art. 159^1], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin.

(2)-

(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin.

(2)], pct. 31 [cu referire la art. 177 alin.

(1)lit. b) și c)], pct. 32 [cu referire la art. 187^1], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin.

(1)lit. i)], pct. 38 [cu referire la art. 257 alin.

(4)], pct. 39 [cu referire la art. 269 alin.

(3)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin.

(4)-

(6)], pct. 41 [cu referire la art. 273 alin.

(4)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin.

(1)-

(3)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) și (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin.

(3)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin.

(1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin.

(3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin.

(1)], pct. 51 [cu referire la art. 297 alin.

(3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin.

(3)și

(4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] și pct. 62 [cu referire la art. 367 alin.

(6)], art. II [cu referire la sintagma „probe certe“] și art. III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 97 din 7 februarie 2019 Valer Dorneanu- președinteMarian Enache- judecătorPetre Lăzăroiu- judecătorMircea Ștefan Minea- judecătorDaniel Marius Morar- judecătorMona-Maria Pivniceru- judecătorLivia Doina Stanciu- judecătorSimona-Maya Teodoroiu- judecătorVarga Attila- judecătorBenke Károly- magistrat-asistent-șefCristina Teodora Pop- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, obiecție formulată de 110 deputați. ...
2. Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 5.358/5 iulie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 1.050A/
3. ...
4. În motivarea obiecției de neconstituționalitate au fost formulate critici de neconstituționalitate extrinsecă și intrinsecă, după cum urmează: ... Critici de neconstituționalitate extrinsecă
5. Se susține că în procedura de adoptare a acestei propuneri legislative au fost încălcate obiectivele expres și limitativ prevăzute pentru activitatea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru sistematizarea, unificarea și asigurarea stabilității legislative în domeniul justiției, cu consecința nerespectării art. 1 alin.

(3)din Constituție. În acest sens, se menționează că această comisie și-a extins activitatea asupra unui act normativ care nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de legi pe care Comisia, potrivit Hotărârii Parlamentului nr. 69/2017, putea să le modifice, respectiv art. 13^2 din Legea nr. 78/

1. ...
2. Cu privire la obiectivul Comisiei speciale comune de a pune de acord rapoartele GRECO cu Codul penal, se invocă Raportul Ad-hoc pentru România, adoptat de GRECO, la cea de-a 79-a Reuniune plenară care a avut la Strasbourg, în perioada 19-23 martie
3. În acest context, se arată că GRECO a considerat că modificările propuse cu privire la Codul penal, discutate de comisia parlamentară specială comună în legătură cu Directiva Uniunii Europene privind prezumția de nevinovăție, depășesc scopul Directivei și dau naștere unor îngrijorări serioase atât pe plan intern, cât și printre alte state, pentru potențialul impact negativ asupra asistenței judiciare reciproce și asupra capacității sistemului de justiție penală de a aborda forme grave de criminalitate, inclusiv infracțiuni legate de corupție. România ar trebui să se abțină de la adoptarea unor modificări ale legislației penale care să contravină angajamentelor sale internaționale și să-i submineze capacitățile interne în lupta împotriva corupției. Se concluzionează astfel în sensul că „au fost încălcate flagrant prerogativele Comisiei speciale raportat la obligația de a respecta Recomandările GRECO“. ...
4. Se susține, de asemenea, că legea a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 69 alin.

(2)din Regulamentul Camerei Deputaților, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin.

(3)și alin.

(5)din Constituție, deoarece raportul Comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din fața Camerei Deputaților, a fost difuzat deputaților în chiar ziua votului, așadar cu nerespectarea termenului de cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaților. ...

1. De asemenea se apreciază că aceleași texte constituționale au fost încălcate prin faptul că lucrările comisiei nu s-au desfășurat transparent, procedura de lucru nu a fost respectată, amendamente importante au fost prezentate cu câteva minute înainte de ședința în care s-au votat, iar altele au fost făcute chiar în ședința în care s-a dat votul final pe Raport. Spre exemplu, deși modificarea art. 297 din Codul penal a făcut obiectul inițiativei legislative PLX nr. 406/2018, regăsindu-se referiri la modificarea acestui articol în expunerea de motive, din propunerea legislativă a lipsit o propunere concretă de modificare a acestui text. Amendamentul agreat de inițiatorii acestei propuneri legislative a fost prezentat în ședința de vot final a raportului, desfășurată în data de 2 iulie 2018, pornind de la propunerea Ministerului Justiției care, la rândul său, a fost prezentată Parlamentului în 2 iulie 2018 și înaintată membrilor Comisiei speciale cu 10 minute înainte de începerea ședinței. Ca atare, deși lucrările acestei comisii au început din octombrie 2017, amendamentul esențial, care configura structura textului propus pentru punerea în acord a art. 297 din Codul penal cu deciziile Curții Constituționale, a fost prezentat cu câteva clipe înaintea votului, membrii comisiei fiind nevoiți să analizeze acest text și toate consecințele juridice care decurg din el după o singură lectură, ceea ce este inacceptabil. În mod evident, entitățile care activează în domeniul justiției, asociațiile magistraților, instituțiile judiciare, membrii mediului academic, reprezentanții altor categorii de profesii juridice au fost în imposibilitatea de a oferi un punct de vedere asupra acestui text. După votul din Senat, primă cameră sesizată, din data de 3 iulie 2018, a fost convocată, în cadrul procedurii desfășurate în Camera decizională, și anume Camera Deputaților, ședința Comisiei speciale la ora 14,41, pentru ora 16,00, iar tabelul de lucru care conținea varianta adoptată la Senat a fost transmisă la ora 15,
2. Or, potrivit art. 2 alin.

(5)din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017, „convocarea ședințelor Comisiei se face cu cel puțin o zi înainte de către președinte sau, în lipsa acestuia, de către un vicepreședinte care îl înlocuiește“; rezultă, astfel, că a fost încălcat dreptul membrilor Comisiei speciale de a formula amendamente, observații, într-un termen rezonabil, fiind, în mod implicit, afectată și calitatea textelor adoptate. ... 8. Se susține că au fost încălcate dispozițiile art. 64 alin.

(1)din Constituție, potrivit cărora „organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc, prin regulament propriu [...]“. Din acest text nu se poate înțelege că respectarea acestor regulamente este facultativă pentru parlamentari, dimpotrivă, fiind vorba despre acte normative cu forță obligatorie la care se referă în mod expres însăși Constituția, ele nu pot fi ignorate. Principiul potrivit căruia „plenul este suveran“ nu poate încălca aceste reguli și nici dreptul parlamentarilor aflați în minoritate de a lua la cunoștință și a dezbate în mod efectiv inițiativele legislative. Orice lege trebuie adoptată în condiții de deplină transparență, prin voința politică exprimată conform propriei conștiințe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Or, dreptul la inițiativă legislativă, care include și dreptul de a propune amendamente, conform art. 74 din Constituție, a fost încălcat chiar prin modul în care s-a desfășurat procedura de adoptare a legii. În consecință, parlamentarii care nu au făcut parte din Comisia specială nu au putut să propună amendamente față de textul votat în prima Cameră sesizată, aflându-se astfel „în situația de a exercita un mandat imperativ“. ... 9. Se arată că legea analizată încalcă principiul bicameralismului, respectiv dispozițiile art. 61 și ale art. 75 din Constituție. În acest sens, se arată că art. 216^1 și art. 295 din Codul penal au fost modificate în Camera decizională, fără a fi dezbătute sub nicio formă în prima Cameră sesizată, respectiv Senatul. Sunt realizate largi trimiteri la Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016 și Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017. ... 10. Se arată că neîntocmirea studiilor de impact în legătură cu modificările propuse la Codul penal reprezintă o încălcare a Legii nr. 24/2000 și, implicit, a art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție. În acest sens se arată că, în temeiul art. 33 alin.

(2)din Legea nr. 24/2000, revenea Comisiei speciale comune competența de a solicita Ministerului Justiției și Ministerului Afacerilor Interne întocmirea acestor studii de impact. Neîndeplinirea acestei obligații legale echivalează cu încălcarea Constituției. În acest sens se face trimitere la Decizia nr. 104 din 6 martie

1. Dacă studiile de impact ar fi fost întocmite, acestea ar fi vizat și riscurile ce se creează pentru ordinea publică prin relaxarea exagerată a regimului liberării condiționate, în condițiile în care se ajunge la regula eliberării automate din penitenciar după executarea a jumătate din pedeapsa aplicată de instanță. ... Critici de neconstituționalitate intrinsecă
2. În privința art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)] din lege, se susține că încalcă art. 147 alin.

(4)din Constituție, referitor la efectele general obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale. În acest sens, se arată că instituirea unei ordini legale de valorificare a criteriilor în funcție de care judecătorul trebuie să stabilească legea penală mai favorabilă este contrară considerentelor Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, contravenind criteriului aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Or, legea penală mai favorabilă este cea care, în ansamblu, prin raportare la fapta comisă și la autorul ei, are caracter mai favorabil, chiar dacă punctual unele dintre dispozițiile acesteia sunt mai severe, sens în care judecătorul trebuie să facă o apreciere globală a celor două legi aflate în conflict temporal. Se susține că art. 5 alin.

(13)este neclar, fiind dificil de stabilit care a fost voința legiuitorului la redactarea normei. Astfel, se prevede că în ipoteza în care norma prin care se abrogă un text de incriminare este declarată neconstituțională, textul abrogat poate deveni normă penală mai favorabilă. Or, pe de o parte, în măsura în care textul de incriminare abrogat s-a aflat în vigoare, fie și pentru o scurtă perioadă, între momentul săvârșirii infracțiunii și judecarea definitivă a cauzei, acesta are deja vocația de a fi aplicat ca normă penală mai favorabilă în temeiul art. 5 alin.

(2)din Codul penal, iar, pe de altă parte, în ipoteza în care acesta nu s-a aflat în vigoare în intervalul menționat, aplicarea acestuia ca normă penală mai favorabilă ar contraveni principiului securității juridice, consacrat la art. 1 alin.

(5)din Constituție, prin raportare la prevederile art. 64 alin.

(3)teza întâi din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv“. Totodată, se apreciază că acest text încalcă „prevederile art. 146 din Constituție, referitor la atribuțiile Curții Constituționale, care cuprind, totodată, și subiectele de sezină a Curții, prin faptul că instituie un caz de sesizare ex officio“. Se mai susține că art. 5 alin. (1^4) contravine art. 1 alin.

(5)din Constituție, întrucât instituie un paralelism legislativ, prin raportare la prevederile art. 5 alin.

(1)din lege, modificat la rândul său prin legea examinată, care prevede că, „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă în integralitate, neputându-se combina prevederi din legi succesive“. De asemenea, repetiția conținută în sintagma „limitele de pedeapsă aplicabile sunt cele din legea mai favorabilă, precum și termenele și condițiile de prescripție din legea penală mai favorabilă“ este lipsită de previzibilitate, fiind susceptibilă de a fi interpretată în sensul că, în măsura în care limitele de pedeapsă sunt mai favorabile în una dintre legi, iar termenele și condițiile de prescripție în cealaltă dintre legile aflate în conflict temporal, judecătorul va trebui să combine prevederile din legea veche și din legea nouă, creând pe această cale o lex tertia, ceea ce este contrar Deciziei nr. 265 din 6 mai

1. ...
2. În privința art. I pct. 4 [cu referire la art. 17] din lege, se arată că, prin excluderea posibilității săvârșirii infracțiunii comisive, prin omisiune, în ipoteza existenței unei obligații exprese de a acționa în temeiul unui contract, se ajunge la eliminarea răspunderii penale în privința unor fapte cu consecințe deosebit de grave. Se arată că, în expunerea de motive a legii, inițiatorii acesteia au justificat o asemenea măsură prin prisma Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, „unde se arată că, potrivit principiului legalității incriminării, este obligatoriu ca din punct de vedere penal, atunci când este vorba de infracțiune, acțiunea sau inacțiunea ce constituie conținutul acesteia să fie configurată numai de actele normative primare. Pentru acest motiv, obligațiile contractuale nu pot constitui temei al răspunderii penale, deoarece, pe de o parte, acestea nu sunt prevăzute de acte normative primare, iar, pe de altă parte, aceste obligații rezultă din înțelegeri realizate de subiecte de drept privat sau și de drept privat și ele angajează răspunderea civilă contractuală a celui care le nesocotește, sens în care există deja reglementare legală dată de legea civilă, pentru astfel de situații“. Or, decizia antereferită nu este aplicabilă în această situație, din moment ce art. 17 reprezintă tocmai legea care incriminează încălcarea obligațiilor contractuale. În susținerea criticii de neconstituționalitate, este invocată Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016, prin care Curtea a statuat că prevederile art. 1 alin.

(3)din Constituție „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“. Se concluzionează în sensul că restrângerea incriminării infracțiunii comisive prin omisiune doar la situația în care ar exista o obligație expresă de a acționa prevăzută de lege este de natură să lipsească de protecție valori sociale fundamentale, precum dreptul la viață, sănătate, integritate fizică etc. ... 13. În privința art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. b), c) și e)] din lege, se arată că, în condițiile în care noul Cod penal a diminuat în mod semnificativ limitele speciale de pedeapsă față de cele prevăzute în Codul penal din 1969, prin modificările propuse legiuitorul revine la tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni din Codul penal din 1969, cu diminuarea limitei maxime a sporului facultativ de la 5 la 3 ani. Prin urmare, noua reglementare nu este proporțională și echitabilă, în sensul că ignoră pericolul social mai ridicat al unui infractor care comite mai multe infracțiuni față de cel care comite una singură, încurajându-se, totodată, continuarea activității infracționale pentru infractorii care au comis deja o infracțiune, întrucât agravarea situației lor va fi una nesemnificativă. Prin urmare, textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin.

(3)din Constituție, care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016]. ... 14. În privința art. I pct. 10, 11 și 17 [cu referire la art. 64 alin.

(1), la abrogarea art. 64 alin.

(6)și la abrogarea art. 91 alin.

(1)lit. c)] din lege, se susține că eliminarea condiției existenței consimțământului persoanei condamnate la înlocuirea obligației de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității contravine art. 42 din Constituție, referitor la interzicerea muncii forțate. ... 15. În privința art. I pct. 13 [cu referire la art. 75 alin.

(1)lit. d)] din lege, se arată că eliminarea infracțiunilor exceptate de la aplicarea circumstanței atenuante prevăzute în art. 75 alin.

(1)lit. d) din Codul penal, în vigoare, va conduce la situații inechitabile, absurde, de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă în situații nejustificate. În forma adoptată, norma permite aplicarea circumstanței atenuante în cazul acoperirii prejudiciului material cauzat printr-o infracțiune care are alt obiect juridic decât relațiile sociale de ordin patrimonial. Astfel, o vătămare corporală prin care s-a cauzat o infirmitate permanentă va fi sancționată mult mai blând dacă se achită costul operației. Prin urmare, se arată că legiuitorul nu a realizat un just echilibru între interesul făptuitorului și valoarea socială a cărei protecție se urmărește prin legea penală. În acest sens, spre exemplu, în ipoteza infracțiunilor de corupție sau de serviciu, al căror obiect juridic constă în relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de serviciu, acoperirea prejudiciului material constituie un element marginal, care nu este de natură a diminua atingerea adusă valorilor sociale protejate prin normele de incriminare. În aceste condiții, se arată că legiuitorul nu și-a respectat obligația de a stabili tratamentul sancționator în mod echitabil și proporțional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidența legii penale, cât și a intereselor societății în general, obligație care rezultă inclusiv din jurisprudența Curții Constituționale, sens în care Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015 este aplicabilă mutatis mutandis și în cauza de față: „în reglementarea sancțiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancțiune, și valoarea socială a cărei protecție a determinat limitarea“. Prin urmare, textul legal criticat încalcă art. 1 alin.

(3)din Constituție. ... 16. În privința art. I pct. 14 [cu referire la art. 75 alin.

(2)lit. d)] din lege, se arată că formularea textului criticat este deficitară, textul nestabilind care este conduita susceptibilă de a atrage aplicarea circumstanței atenuante. Se mai arată că, potrivit art. 74 alin.

(1)lit. f) din Codul penal, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal constituie un criteriu general de individualizare a pedepsei, astfel că dispoziția nou-introdusă duce la valorificarea, în procesul de individualizare judiciară a pedepsei, a aceleași împrejurări de două ori. Totodată, sintagma „fără a se aprecia această circumstanță în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziție de nerecunoaștere a săvârșirii infracțiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“ este neclară, putând fi interpretată în sensul că în cazul în care inculpatul nu recunoaște săvârșirea faptei, dă declarații neadevărate și face toate demersurile pe care le are la dispoziție pentru a nu se afla adevărul, dar susține că a efectuat toate aceste demersuri întrucât s-a considerat nevinovat, trebuie să i se acorde o reducere a pedepsei. În consecință, se apreciază că textul legal criticat încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta sa privind claritatea, precizia și previzibilitatea legii. ... 17. În privința art. I pct. 15 [cu referire la art. 75 alin.

(3)] din lege, se susține că individualizarea judiciară trebuie să se bazeze pe criterii clare și previzibile, referirea la caracterul exemplificativ al circumstanțelor atenuante judiciare dând naștere la impredictibilitate și la interpretări subiective în procesul de individualizare. În consecință, se apreciază că textul legal criticat încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta sa privind claritatea, precizia și previzibilitatea legii. ... 18. În privința art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin.

(4)] din lege, se arată că, de vreme ce condamnatul a beneficiat deja de clemența statului când i s-a oferit șansa de nu executa pedeapsa într-un loc de detenție, limitarea posibilității de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în maniera aleasă de legiuitor nu se justifică. Astfel, pe de o parte, comiterea unei noi infracțiuni intenționate denotă o periculozitate crescută a infractorului prin perseverența sa în continuarea activității infracționale, chiar dacă pedeapsa aplicată este mai mică sau egală cu un an, iar, pe de altă parte, în cazul comiterii unei noi infracțiuni din culpă, interzicerea necircumstanțiată a posibilității de revocare a suspendării executării pedepsei nu este proporțională și are potențialul de a crea o stare de pericol pentru o serie de valori constituționale, precum viața sau integritatea fizică și psihică sau proprietatea privată. Prin urmare, textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin.

(3)din Constituție, care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016]. ...

1. În privința art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege, se apreciază că, în contextul în care concepția avută în vedere de legiuitor la adoptarea Codului penal în vigoare a fost tratarea cu indulgență a infractorilor aflați la prima abatere, materializată prin scăderea semnificativă a limitelor de pedeapsă, reducerea semnificativă a fracției minime din pedeapsă ce trebuie executată efectiv, prin care se relaxează și mai mult tratamentul sancționator de drept penal, tinde să golească de conținut instituția pedepsei și, în mod inerent, să o deturneze de la scopul preventiv al acesteia. Or, în vederea garantării ordinii și siguranței publice, legiuitorul are obligația de a stabili un regim sancționator echitabil și proporțional, cu luarea în considerare atât a intereselor persoanelor care cad sub incidența legii penale, cât și a intereselor societății în general. În acest sens, este citată Decizia nr. 711 din 27 octombrie
2. Prin urmare, textul criticat nu asigură un just echilibru între dreptul fundamental al deținutului, restrâns prin efectul sancțiunii penale, și interesul general al societății de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii și siguranței publice, cu consecința încălcării art. 1 alin.

(3)din Constituție referitor la statul de drept. Se mai indică faptul că, în forma preconizată a art. 100 alin.

(1)lit. d) din Codul penal, se instituie prezumția că persoana condamnată este reintegrată social, în mod automat la împlinirea fracției, având loc, de fapt, o nouă individualizare a pedepsei în faza de executare, liberarea condiționată devenind un drept, și nu o vocație. Astfel, se încalcă principiul independenței judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin.

(3)din Constituție, întrucât se elimină dreptul acestora de a aprecia dacă persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. ... 20. În privința art. I pct. 22 și 23 [cu referire la art. 112^1 alin.

(1),

(2)și (2^1)] din lege, se arată că dispozițiile art. 112^1 alin.

(1)și cele ale art. 112^1 alin.

(2)lit. a) și b), respectiv alin. (2^1) sunt contradictorii. Astfel, pe de o parte, potrivit tezei finale a alin.

(1)și alin.

(2)lit. a), confiscarea extinsă poate fi dispusă dacă instanța și-a format convingerea, pe baza disproporției dintre veniturile licite și averea persoanei, că bunurile provin din activități infracționale, iar, pe de altă parte, potrivit alin.

(2)lit. b) și alin. (2^1), confiscarea extinsă poate fi dispusă doar dacă proveniența bunurilor din activități infracționale este dovedită prin probe. Or, din jurisprudența Curții Constituționale, pe de o parte, rezultă că o asemenea deficiență de redactare a textului legal este contrară art. 1 alin.

(3)din Constituție, iar, pe de altă parte, că, în ipoteza confiscării extinse nu trebuie probat fiecare act infracțional din care provin bunurile, în caz contrar ajungându-se la confiscarea specială a acestora și la inutilitatea măsurii confiscării extinse. Prin urmare, art. 112^1 alin.

(2)lit. b) și alin. (2^1) încalcă art. 1 alin.

(3)din Constituție, referitor la statul de drept, prin neasigurarea unui just echilibru între interesele legitime ale persoanei vizate de măsură și cele ale societății, în general. Se mai susține că art. 112^1 alin.

(1)și

(2)încalcă și dispozițiile art. 148 din Constituție. Astfel, art. 112^1 alin.

(2)lit. b) și alin. (2^1) nu sunt conforme cu Directiva 2014/42/UE, care prevede că judecătorul apreciază pe baza probelor. Or, textul de „transpunere“ prevede un nivel mult mai strict de condiții, respectiv „din probele administrate rezultă“. Aceleași considerații se impun și în privința sintagmei „probe dincolo de orice îndoială“ prin valorificarea cărora judecătorul ia măsura confiscării extinse. De asemenea, se mai indică faptul că, în acest caz, se introduc în Codul penal instituții ale Codului de procedură penală, pentru că dispozițiile referitoare la aprecierea probelor se referă la soluționarea în întregime a raportului de drept penal. ... 21. În privința art. I pct. 24 [cu referire la art. 112^1 alin.

(3)] din lege, se arată că textul criticat dă naștere unui paralelism legislativ, având în vedere art. 112^1 alin.

(9)din Codul penal, contrar art. 16 alin.

(1)și

(2)din Legea nr. 24/2000, ceea ce încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție în componenta sa referitoare la calitatea legii. Se mai apreciază că teza finală a alin.

(3)contravine considerentelor reținute de Curte în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, potrivit cărora „dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumției dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituționale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societății în ansamblu, căreia statul este ținut să îi acorde ocrotire, cu consecința ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societății și interesele legitime ale fiecărei persoane“. Prin urmare, textul legal criticat încalcă și prevederile constituționale ale art. 1 alin.

(3)referitor la statul de drept și ale art. 147 alin.

(4)privind efectul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale. ... 22. În privința art. I pct. 26 și 27 [cu referire la art. 154 alin.

(1)lit.

1. b)și
2. c)și art. 155 alin.

(3)] din lege, se susține că diminuarea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiuni cu pericol social ridicat, concomitent cu reducerea termenelor speciale de prescripție a răspunderii penale, pune la îndoială aptitudinea sancțiunilor penale de a-și atinge scopul preventiv. Prin urmare, textul criticat încalcă prevederile art. 1 alin.

(3)din Constituție, care „impun legiuitorului obligația de a lua măsuri în vederea apărării ordinii și siguranței publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracțional (...) cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“ [Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016]. De asemenea, se ignoră cu desăvârșire dreptul victimelor de a avea ele însele parte de o procedură echitabilă, încălcându-se astfel art. 124 alin.

(2)din Constituție, precum și principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părții interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, și principiul dreptății, consacrat de art. 1 alin.

(3)din Constituție ca o valoare supremă a statului de drept“ (Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009). ... 23. În privința art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin.

(2)-

(5)] din lege, se arată că asimilarea deciziilor Curții Constituționale cu noțiunea de „lege penală“ încalcă art. 147 alin.

(4)din Constituție, referitor la puterea numai pentru viitor atribuită deciziilor Curții Constituționale. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că principiul neretroactivității legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare al acesteia. Singura excepție pe care o îngăduie norma constituțională privește legea penală sau contravențională mai favorabilă. În consecință, se apreciază că deciziile Curții Constituționale nu pot fi asimilate unei „legi“ și nici nu pot fi extinse efectele acestora, în sensul acordării unui caracter retroactiv. Se fac referiri în acest sens la Decizia nr. 126 din 3 martie 2016. Totodată, noua formulă redacțională preconizată în privința art. 173 alin.

(4)și

(5)din Codul penal încalcă principiul securității raporturilor juridice, consacrat la art. 1 alin.

(5)din Constituție, întrucât reglementarea nu este suficient de precisă și clară pentru a fi aplicată, textul neprevăzând cu claritate care este procedura de judecată aplicabilă în speță. ... 24. În privința art. I pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin.

(2)] din lege, se arată că abrogarea art. 175 alin.

(2)din Codul penal este nejustificată, calitatea de funcționar public neputând fi legată doar de apartenența respectivei persoane la una dintre entitățile sau funcțiile de la alin.

(1), ci și de îndeplinirea unor servicii publice a căror exercitare este adusă la îndeplinire de un număr diversificat de persoane, asupra cărora autoritățile publice exercită o anumită formă de control. Această modificare vine să avantajeze o serie de grupuri profesionale ce își desfășoară activitatea în mediul privat ori în cadrul unor profesii liberale (notari, executori judecătorești, funcționari bancari, lichidatori, experți judiciari), față de care instituirea unui tratament penal preferențial nu se justifică. Și aceste categorii profesionale sunt executanți ai unor servicii de interes general și beneficiari sau gestionari ai unor fonduri publice, cum sunt sumele avansate din bugetul statului sau fondurile europene, politica penală în domeniu fiind în sensul înăspririi regimului juridic sancționator al faptelor săvârșite de acești funcționari. În acest sens, se fac referiri extensive la Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, concluzionându-se că textul legal criticat contravine art. 1 alin.

(3)și

(5), art. 11 alin.

(1), precum și art. 16 alin.

(1)și

(2)din Constituție. ... 25. În privința art. I pct. 31 [cu referire la art. 177 alin.

(1)lit. b) și c)] din lege, se arată că textul criticat pare că pune în acord dispozițiile art. 177 din Codul penal cu Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017. În realitate, acesta definește noțiunea de membru de familie, reglementând faptul că la stabilirea calității de membru de familie sunt avute în vedere și situațiile trecute de conviețuire, ceea ce ridică probleme sub aspectul previzibilității normei. Astfel, cu titlu de exemplu, se va reține forma agravată a infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută la art. 199 prin raportare la art. 193 din Codul penal, inclusiv în situația în care făptuitorul își lovește fosta concubină, după 20 de ani de la separare. Prin urmare, textul legal criticat contravine principiului securității juridice, prevăzut la art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta sa referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea legii. ... 26. În privința art. I pct. 32 [cu referire la art. 187^1] din lege, se susține că modul de definire a informațiilor nedestinate publicității încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție în componenta sa privind claritatea, precizia și previzibilitatea legii, având în vedere terminologia diferită de cea din Legea nr. 182/2002. ... 27. În privința art. I pct. 38 [cu referire la art. 257 alin.

(4)] din lege, se arată că textul impune aplicarea pedepsei cu închisoarea în privința ultrajului realizat asupra unui polițist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, chiar dacă norma de incriminare a infracțiunii, care dobândește caracter calificat prin efectul prezentei dispoziții, prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii. Or, astfel se încalcă principiul independenței judecătorilor, prevăzut la art. 124 alin.

(3)din Constituție, prin eliminarea dreptului acestora de a realiza o veritabilă individualizare judiciară a pedepsei, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, privitoare la faptă și la făptuitor. ... 28. În privința art. I pct. 39 și 40 [cu referire la art. 269 alin.

(3)-

(6)] din lege, se susține că modul de redactare a dispozițiilor art. 269 alin.

(3)referitor la favorizarea făptuitorului încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta referitoare la previzibilitate, claritate și precizie, nefiind corelat cu art. 177 din Codul penal, care în definiția noțiunii de membru de familie ajunge până la rude de gradul al treilea. O asemenea lipsă de corelare este contrară normelor de tehnică legislativă reglementate prin Legea nr. 24/2000. Se mai arată că noul art. 269 alin.

(4)creează o imunitate absolută pentru reprezentanții autorităților executive, legislative sau judiciare, imunitate care, în mod evident, ar trebui limitată doar la aspecte privind oportunitatea emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative, interpretarea și aplicarea actelor normative, respectiv aprecierea probelor și încadrarea juridică a faptelor. Întrucât obligația martorului de a declara adevărul este prevăzută de lege, are caracter personal și netransferabil, iar infracțiunea de favorizare a infractorului este comisă cu intenție directă, calificată de un scop, rezultă că „mărturia depusă în cadrul unei proceduri judiciare“ în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate nu poate constitui o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Astfel, aceste dispoziții încurajează actele de corupție la nivelul demnitarilor și magistraților, afectează activitatea și imaginea publică a autorităților statului și au repercusiuni grave asupra procesului de legiferare și de justiție, vulnerabilizând cele trei puteri fundamentale în stat: legislativă, executivă (în componenta emiterii de acte normative) și judecătorească, precum și încrederea cetățenilor în autoritățile statului. Prin urmare, se încalcă principiul statului de drept și principiul supremației Constituției și al obligativității respectării legilor, consacrate de art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție. De asemenea, dispozițiile art. 269 alin.

(4)lit. b) și c), prin eliminarea răspunderii penale pentru o serie de fapte comise în activitatea de justiție, încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părții interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, și principiul dreptății, consacrat de art. 1 alin.

(3)din Constituție ca o valoare supremă a statului de drept“ (Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009), precum și dispozițiile referitoare la rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, prevăzute la art. 131 alin.

(1)din Constituție. Noile dispozițiile ale art. 269 alin.

(5)și

(6)încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta referitoare la claritate, precizie și previzibilitate, întrucât cuprind norme care nu sunt prevederi specifice Părții speciale a Codului penal. Se apreciază că introducerea de cauze de limitare a răspunderii penale, precum cea prevăzută la alin.

(5), potrivit căruia dacă prin același act material și în aceeași împrejurare se acordă ajutor mai multor făptuitori, fapta va constitui o singură infracțiune de favorizare a făptuitorului, încalcă art. 1 alin.

(3)din Constituție privind statul de drept și separația puterilor, de vreme ce stabilirea elementelor specifice răspunderii penale în concret aparține organelor judiciare. ... 29. În privința art. I pct. 41 [cu referire la art. 273 alin.

(4)] din lege, se susține că, potrivit art. 273 alin.

(4)lit. a) din Codul penal, nu constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă refuzul de a face declarații prin care persoana se autoincriminează, legiuitorul realizează o confuzie între calitățile de suspect/inculpat și martor. Astfel, se extinde dreptul la tăcere și cu privire la martori, deși atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și Directiva (UE) 2016/343 acordă acest drept exclusiv persoanelor suspectate sau acuzate de săvârșirea de infracțiuni. În plus, art. 118 din Codul de procedură penală prevede deja garanții suficiente pentru ca declarațiile date de martor să nu fie folosite împotriva sa, astfel că unicul rezultat al noii reglementări va consta în îngreunarea semnificativă și nejustificată a obținerii de probe și, pe cale de consecință, a aflării adevărului în cauză. Prin urmare, se încalcă art. 1 alin.

(3)din Constituție, arătându-se că „principiul adevărului“ este valoarea supremă a statului de drept. Se fac referiri la Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009. Noua variantă redacțională a dispozițiilor art. 273 alin.

(4)lit.

1. b)și
2. c)din Codul penal este considerată a fi neclară, în condițiile în care Partea generală a Codului penal reglementează situațiile referitoare la eventuale abuzuri comise de organele judiciare, conferindu-le, în aceste situații, impunitate martorilor (a se vedea art. 24 și art. 25 din Codul penal, referitoare la constrângerea fizică și cea morală). Se apreciază că sintagma „presiuni de orice fel“ asupra martorului - presiuni care duc la modificarea și retractarea declarației date, fără ca aceasta să fie calificată mărturie mincinoasă - are vocația de a duce la situații absurde, precum exonerarea martorului de răspundere din cauza insistențelor depuse de organele judiciare pe lângă acesta pentru a spune tot ce știe cu privire la fapta care face obiectul procesului. Se încalcă astfel art. 1 alin.

(5)din Constituție, în componenta sa referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea normei. Potrivit noului text al art. 273 alin.

(4)lit. d) din Codul penal, simpla divergență de mărturii în cadrul procesului nu poate fi considerată mărturie mincinoasă decât dacă există probe directe din care să rezulte „caracterul mincinos și de rea-credință al acestora“; or, această din urmă sintagmă este în sine o eroare logică, neputând exista caracter mincinos fără ca acesta să implice și rea-credință. Simpla eroare nu implică rea-voință, fiind în sine diferențiată tocmai prin această caracteristică de noțiunea de minciună. Prin urmare, formularea normei este neclară și poate conduce la interpretări absurde în practică, prin care s-ar putea încerca dovedirea caracterului de bună-credință al unei declarații mincinoase, ceea ce încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție. Totodată, condiționarea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă de existența unor probe directe din care să rezulte caracterul mincinos și de rea-credință „al acestora“ încalcă art. 124 alin.

(3)din Constituție, întrucât limitează aprecierea instanței de judecată pentru reținerea acestei infracțiuni. Se fac referiri la art. 4 alin.

(2)și art. 103 alin.

(1)și

(2)din Codul de procedură penală, precum și la Decizia nr. 54 din 14 ianuarie

1. ...
2. În privința art. I pct. 42 [cu referire la art. 277 alin.

(1)-

(3)] din lege, se apreciază că, având în vedere că faza de judecată este în principiu publică, textul care reglementează infracțiunea de compromitere a intereselor justiției prin calificarea drept faptă penală a divulgării/dezvăluirii de informații confidențiale/mijloace de probă sau înscrisuri oficiale/alte informații este constituțional doar în măsura în care mijloacele de probă sau înscrisurile oficiale dezvăluite nu au fost prezentate și dezbătute în fața instanței. O interpretare contrară contravine art. 30, 31 și 127 din Constituție, referitoare la libertatea de exprimare, dreptul la informație și, respectiv, la caracterul public al dezbaterilor. Se mai arată că textul nu respectă exigențele de calitate a legii, indicându-se, în acest sens, Decizia nr. 451 din 28 iunie 2016. De asemenea, întrucât textul incriminează fapte care sunt susceptibile de sancționare disciplinară potrivit statutelor profesionale, se apreciază că acesta încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție. ... 31. În privința art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) și (3^2)] din lege, se apreciază că introducerea acestei noi infracțiuni - Fapta funcționarului public care înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare definitive se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca și cum aceasta ar fi fost condamnată - reprezintă o abatere disproporționată de la Directiva (UE) 2016/343, care nu impune și nici nu sugerează statelor membre o astfel de sancțiune, ci un comportament responsabil în legătură cu prezumția de nevinovăție în procesul penal. În plus, chiar și persoanele cu un statut oficial se bucură de libertatea de exprimare, iar lor le revine obligația de informare a publicului în legătură cu procedurile judiciare aflate pe rol și celelalte probleme de interes general ce pot face obiectul unor asemenea proceduri. Interdicția instituită în sarcina acestor persoane este vagă, generală și de natură să nască dificultăți de interpretare și de aplicare, suferind prin lipsa de previzibilitate și constituindu-se într-o măsură disproporționată cu scopul urmărit prin Directivă, inclusiv sub aspectul severității tipului de sancțiune, respectiv închisoarea. Se citează considerentul 16 din directiva antereferită. Se mai subliniază că din formularea textului rezultă că funcționarul public va săvârși infracțiunea de compromitere a intereselor justiției inclusiv atunci când aduce la cunoștința publică faptul că o persoană este condamnată printr-o hotărâre nedefinitivă. Se mai indică faptul că noile infracțiuni reglementate au fost plasate în titlul referitor la infracțiunile contra înfăptuirii justiției, ceea ce afectează sistematizarea și coerența legislației penale, întrucât, prin conținut, obiectul juridic al infracțiunii constă în relațiile sociale referitoare la onoarea și demnitatea persoanei, și nu în cele referitoare la înfăptuirea justiției. În consecință, se apreciază că textul analizat încalcă art. 1 alin.

(5), art. 30 și art. 31 din Constituție. ... 32. În privința art. I pct. 46 [cu referire la art. 290 alin.

(3)] din lege, se susține că textul criticat, care condiționează denunțarea faptei de dare de mită de către mituitor până ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, dar nu mai târziu de 1 an de la data săvârșirii acesteia, încalcă art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție. Formularea este neclară, deoarece s-ar putea interpreta că mituitorul se pedepsește dacă denunță după un an și o zi de la săvârșirea faptei, adică inhibă orice tentație de a denunța. În foarte puține cauze denunțătorii anunță organele de urmărire penală imediat după consumarea infracțiunii, deoarece la acel moment sunt mulțumiți de folosul primit în schimb. Din practică s-a constatat că denunțurile se înregistrează când apar neînțelegeri între participanții la infracțiune sau când aceștia doresc să profite de cauze de reducere a pedepselor. Nu se explică rațiunea pentru care se dorește protejarea celor care au luat mită și garantarea faptului că, după trecerea unui an de la data comiterii faptei, nu mai pot fi trași la răspundere. Legislația penală trebuie să realizeze un echilibru așa încât nevoia societății de a trage la răspundere toate persoanele care au săvârșit infracțiuni să fie asigurată. Aceste prevederi intră în sfera legii penale mai favorabile și se aplică inclusiv cauzelor în curs, astfel încât toate dosarele aflate pe rolul instanțelor având ca obiect această infracțiune vor fi condiționate de formularea denunțului în termen de 1 an de la data săvârșirii faptei. ... 33. În privința art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin.

(1)] din lege, se arată că modificarea operată în privința infracțiunii de trafic de influență condiționează reținerea acestei infracțiuni de obținerea de foloase materiale, contrar art. 1 alin.

(5)din Constituție. Or, există pe rolul instanțelor dosare în care autorul a obținut și foloase nemateriale, astfel încât includerea condiției suplimentare ar putea avea ca efect dispunerea de soluții de achitare în toate dosarele cu care a fost sesizată instanța pentru săvârșirea acestei infracțiuni, inclusiv în situațiile unde s-au dispus deja condamnări definitive. Similar, vor fi adoptate soluții de clasare în dosarele aflate pe rolul organelor de urmărire penală având ca obiect infracțiuni de trafic de influență în care folosul este nematerial. O asemenea modificare legislativă nu respectă nevoia de a proteja în mod eficient valori sociale importante; de asemenea, se menționează că această modificare nu este o cerință a vreunei decizii a Curții Constituționale și, în plus, încalcă Convenția Organizației Națiunilor Unite, ratificată de România, care precizează că influența are ca scop „să obțină de la o administrație sau autoritate publică a Statului Parte un avantaj necuvenit“ (indiferent că este patrimonial sau nepatrimonial). Conform Convenției penale privind corupția, influența traficată are ca obiect luarea unei decizii de către funcționarul public sau celelalte persoane care pot săvârși infracțiunea de corupție pasivă. ... 34. În privința art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin.

(3)] din lege, se arată că textul criticat reglementează punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de delapidare la plângerea prealabilă a persoanei, precum și înlăturarea răspunderii penale prin împăcare. Or, potrivit art. 159 alin.

(1)din Codul penal împăcarea poate interveni numai în cazul în care acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu. Prin urmare, împăcarea nu operează în privința infracțiunilor cu privire la care punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Se încalcă astfel art. 1 alin.

(5)din Constituție referitor la principiul securității juridice. ... 35. În privința art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin.

(1)] din lege, se susține că modificarea infracțiunii de abuz în serviciu reprezintă în realitate o dezincriminare parțială a acestei infracțiuni, iar elementele introduse de legiuitor nu au legătură cu Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016. Reducerea limitelor de pedeapsă, având drept consecință reducerea termenelor de prescripție a răspunderii penale, nu este în vreun fel argumentată și nici dedusă din nevoi acute și actuale de ordin social. Dimpotrivă, numărul frecvent al acestor infracțiuni și continua încălcare a legii de persoane aflate în diferite funcții publice nu justifică o astfel de intervenție legislativă, care, pe lângă faptul că încurajează încălcarea legii penale, mulțumită relaxării condițiilor de incriminare, face posibilă apariția altui tip de abuz, săvârșit în afara unui folos material necuvenit pentru făptuitor sau apropiații acestuia, și prin care instituțiile din mediul public și privat pot fi practic devalizate. Se mai arată că infracțiunea de abuz în serviciu este, de obicei, sesizată la o perioadă mai mare de timp de la săvârșire, fie în urma unor controale ale autorităților administrative, fie în urma constatării lor de noua conducere a instituției, astfel că există posibilitatea ca autoritățile judiciare să afle de existența infracțiunii după 1-5 ani de la săvârșirea acesteia. Introducerea scopului calificat, ca element de tipicitate, prin inserarea sintagmei „în scopul de a obține un folos material patrimonial“, element ce nu este invocat în nicio decizie a Curții Constituționale, nu este în concordanță cu valoarea protejată de norma în discuție și nu are nicio justificare obiectivă, cauzarea unei pagube fiind suficientă pentru a califica fapta intenționată a funcționarului ca infracțiune. Abuzul în serviciu a fost incriminat pentru a asigura apărarea relațiilor sociale privitoare la realizarea sarcinilor de serviciu în instituțiile publice, încălcarea dispozițiilor legale de către funcționarul public și producerea unei pagube fiind considerate suficient de grave pentru a fi în sfera de aplicare a dreptului penal. Condiționarea existenței infracțiunii de obținerea folosului material patrimonial ar conduce la sancționarea unei fapte prin care, spre exemplu, funcționarul a obținut 2.000 de lei prin încălcarea dispozițiilor legale și nepedepsirea unei fapte prin care funcționarul a cauzat intenționat o pagubă de 1.000.000.000 de lei, dar nu a obținut niciun beneficiu propriu. Mai mult, există posibilitatea ca funcționarul public să urmărească obținerea unui folos nepatrimonial. Date fiind condițiile actuale de incriminare, multe dintre faptele cu un grad sporit de pericol social vor scăpa incidenței legii penale. Textul propus se îndepărtează și de la modelul european în materie, care face din existența scopului calificat de obținere a unui folos material necuvenit o condiție de agravare a răspunderii penale a făptuitorului, astfel încât, și dintr-o atare perspectivă, condițiile de incriminare introduse determină îndepărtarea și mai mult de politica internațională în domeniu, axată pe combaterea corupției și abuzului administrației. Condiționarea obținerii folosului pentru „sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv“ și excluderea celei mai întâlnite forme a abuzului, care presupune obținerea unui folos material (în prezent incriminat de Legea nr. 78/2000) pentru altul sau prin persoane interpuse, nu a fost impusă de Curtea Constituțională. Dimpotrivă, dispozițiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, în forma în care pedepsește și obținerea unui folos pentru un terț, „au fost declarate constituționale, fără nicio rezervă“. Introducerea unei condiții referitoare la poziția subiectivă a făptuitorului față de beneficiarul produsului infracțiunii este de natură să restrângă, în mod nejustificat, aria de incidență a infracțiunii, prin excluderea oricăror persoane care s-ar afla în legături de interese cu făptuitorul, altele decât cele care au calitatea de soț, rudă sau afin până la gradul al doilea inclusiv. Or, România și-a asumat, la nivel internațional (Convenția de la Merida), obligația de a sancționa astfel de fapte chiar în beneficiul unui terț și fără a lua în considerare că în prezent interpunerea unor persoane în lanțul infracțional, săvârșirea infracțiunilor prin utilizarea „oamenilor de paie“ și urmărirea intereselor unor grupuri infracționale care în mod evident nu sunt legate prin relații de familie sunt modalități frecvente de comitere nu numai a abuzului în serviciu, ci și a altor tipuri de infracțiuni, precum luarea de mită, evaziunea fiscală, spălarea banilor etc. Astfel, se ajunge la situația de a exclude din sfera aplicării legii penale acele fapte care se circumscriu noțiunii de abuz în serviciu, dar care au fost comise în beneficiul rudelor îndepărtate, în favoarea unui partener de afaceri, a unei societăți agreate, a unui grup de interes sau în interesul unei persoane care urmează la un moment să gratifice funcționarul public în numerar, spre exemplu, fără a se putea stabili legătura cu infracțiunea de abuz. Se arată că textul analizat se suprapune parțial cu art. 301 din Codul penal referitor la conflictul de interese, care interzice, fără a fi necesară încălcarea unei dispoziții legale, luarea unor decizii sau atribuirea contractelor de către funcționar membrilor de familie enumerați și în cuprinsul art. 297 din Codul penal. Se realizează o comparație între cele două infracțiuni și se ajunge la concluzia că maximul pedepsei principale este identic, iar interzicerea drepturilor în ipoteza art. 301 din Codul penal, când funcționarul nu încalcă legea, se dispune în mod obligatoriu pe o perioadă de 3 ani. Se arată că, într-o explicație practică, dacă un funcționar public atribuie un contract societății conduse de fiica sa, fără o încălcare a unei dispoziții exprese a legii în baza căreia atribuie contractul, acesta riscă o pedeapsă de până la 5 ani și interzicerea unor drepturi (conflict de interese). Dacă același funcționar chiar încalcă dispozițiile legale și atribuie contractul societății fiicei sale fără ca societatea să îndeplinească condițiile legale specifice încheierii acelui contract (abuz în serviciu) riscă aceeași pedeapsă, fără însă a-i fi interzise niciun fel de drepturi. Se concluzionează în sensul că analiza comparativă a conținutului celor două infracțiuni creează premisa legală a unei duble incriminări pentru o singură faptă, contrar art. 16 alin.

(1)din Legea nr. 24/2000 și, implicit, art. 1 alin.

(5)din Constituție, sens în care se fac trimiteri la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017 sau Decizia nr. 612 din 3 octombrie

1. Cu privire la valoarea normelor de tehnică legislativă, se invocă Decizia nr. 61 din 13 februarie
2. Prin modificarea elementului material din „neîndeplinirea unui act“ în „refuzul de a îndeplini un act“ sunt excluse toate acele situații în care funcționarul public lasă în nelucrare un act ce trebuia îndeplinit, dar nu își exprimă refuzul explicit sau nu îi este solicitată o astfel de atitudine, mai ales în cazul în care funcționarul public este conducătorul instituției, caz în care se poate imagina că sfera persoanelor care i-ar putea solicita să exprime intenția de a nu îndeplini actul este foarte restrânsă. Se concluzionează în sensul că sunt încălcate prevederile art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție. Sunt invocate jurisprudența Curții Constituționale referitoare la exigențele constituționale care vizează incriminarea faptelor antisociale [se fac trimiteri la Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016], precum și Convenția de la New York privind combaterea corupției, sens în care, în mod evident, reglementarea abuzului în serviciu trebuie să aibă în vedere obligația asumată de România prin ratificarea acestei convenții prin Legea nr. 365/2004. De asemenea, în acest context, se invocă Decizia nr. 2008/801/CE a Consiliului Uniunii Europene din 25 septembrie 2008 privind încheierea, în numele Comunității Europene, a Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției, care a avut scopul de a angaja Comunitatea prin instrumentul de confirmare oficială. Rezultă că respectarea acestei Convenții se analizează nu numai prin prisma obligativității sale în dreptul intern, ci și prin prisma respectării obligațiilor României în calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene. Prin urmare, sunt invocate prevederile art. 3 paragraful 2, art. 5 și art. 19 din această Convenție. Se concluzionează în sensul că textul analizat nesocotește obligațiile asumate de România prin semnarea Convenției, restrângerea sferei persoanelor beneficiare ale folosului obținut doar la persoana făptuitorului și a soțului sau a unei rude sau afin până la gradul al doilea inclusiv este în contradicție cu textul Convenției, ceea ce este contrar art. 11 alin.

(1)din Constituție. Se mai indică faptul că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut referire la infracțiunea de abuz în serviciu, astfel cum a fost și este reglementată în legislația națională, fără a se fi constatat vreo încălcare a dispozițiilor art. 7 din Convenție. Se face referire la Decizia din 13 septembrie 2016, pronunțată în Cauza Teodor Octavian Tripon împotriva României, Hotărârea din 12 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Centrul de resurse juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României, și la Decizia din 18 noiembrie 2014, pronunțată în Cauza Adrian Năstase împotriva României. ... 36. În privința art. I pct. 51 [cu referire la art. 297 alin.

(3)] din lege, se susține că prin modificarea introdusă de prezentul text sunt afectate valori sociale protejate de Constituție, prin nesancționarea încălcării unor relații sociale ce ar avea drept consecință existența unei amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială. Având în vedere prevederile art. 11 alin.

(1)din Constituție, statul român, ratificând sau aderând la convențiile internaționale menționate în prealabil, și-a asumat obligația de a respecta și transpune întocmai prevederile internaționale în dreptul său intern, și anume obligația de a incrimina corupția activă și corupția pasivă (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014). Or, potrivit art. 1 alin.

(5)din Constituție, respectarea Constituției este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu își poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție. ... 37. În privința art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege, se susține că abrogarea art. 298 din Codul penal, referitor la neglijența în serviciu, încalcă art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție, în condițiile în care este necesară sancționarea faptelor antisociale săvârșite de funcționarii publici, chiar și din culpă, considerate mai grave prin prisma funcției publice ocupate. Abrogarea realizată afectează valori sociale protejate de Constituție, tocmai prin nesancționarea încălcării unor relații sociale, ce ar avea drept consecință existența unei amenințări cu privire la instituțiile statului de drept, democrație, drepturile omului, echitatea și justiția socială. Or, nevoia protejării acestor valori este menționată și în Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 25-28. ... 38. În privința art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin.

(3)și

(4)] din lege, se arată că textul analizat nu este corelat cu dispozițiile de reducere a pedepsei stipulate în alte legi (de exemplu, Legea nr. 241/2005). Deosebirile se referă la momentul acoperirii pagubei, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei. Se mai arată că făptuitorii în privința cărora prejudiciul cauzat a fost acoperit de un alt făptuitor, în virtutea faptului că au comis împreună una dintre faptele imputate prin ipoteza normei, ar fi privilegiați în raport cu persoana care a achitat integral prejudiciul cauzat, din moment ce nu se află pe poziții de egalitate, ci li se acordă un avantaj legal fără să achite nicio sumă de bani. Pentru egalitate în fața legii, ar trebui ca fiecare dintre aceștia să facă dovada achitării propriei cote din prejudiciu către cel care a făcut singur plata prejudiciului integral (pentru care toți răspund solidar), existând drept de regres în funcție de contribuția fiecăruia la producerea prejudiciului. Se concluzionează în sensul că sunt încălcate prevederile art. 1 alin.

(3)și

(5), precum și ale art. 16 alin.

(1)din Constituție. ... 39. În privința art. I pct. 62 [cu referire la art. 367 alin.

(6)] din lege, se susține că definiția grupului infracțional organizat încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție în componenta referitoare la claritate, precizie și previzibilitate. Expresia „prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat“ este neclară, termenele „organizat“ și „structurat“ sunt sinonimi, astfel că nu se poate previziona ce a intenționat legiuitorul să incrimineze. De asemenea, termenul „structurat“ poate fi interpretat ca o condiție obligatorie pentru reținerea ca infracțiune a existenței unei anumite organizări formale a grupului. Or, în realitate, nu numai că o formalizare este arareori întâlnită, dar proba acesteia se poate dovedi imposibilă, activitatea infracțională organizată nefiind cunoscută pentru birocrație internă. În asemenea cazuri, deși activitatea infracțională va avea loc, prin prisma faptului că nu există dovezi cu privire la organizarea formală a grupului, fapta va putea scăpa nepedepsită. De asemenea, se apreciază că introducerea unei condiții suplimentare legate de urmărirea unui beneficiu material este nejustificată, fiind contrară art. 1 alin.

(5)din Constituție. Astfel, este posibil ca grupul să fie constituit în vederea comiterii unor infracțiuni foarte grave, spre exemplu infracțiunea de omor, dar fără a se urmări obținerea unui beneficiu material. În astfel de situații nu se mai protejează relațiile sociale ocrotite prin acest text. ... 40. Pe rol se află soluționarea obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. b) și c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin.

(4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin.

(1)lit. b) și c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin.

(3)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin.

(2)-

(4)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin.

(2)], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin.

(1)lit. i)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin.

(4)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin.

(1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin.

(3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin.

(1)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin.

(4)] și pct. 54 [cu referire la art. 309] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, obiecție formulată, prin Hotărârea nr. 8 din 5 iulie 2018, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite. ...

1. Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 5.360/6 iulie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 1051A/
2. ...
3. În motivarea obiecției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. b)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin.

(1)lit. b) și c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin.

(3)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin.

(2)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin.

(1)] și pct. 54 [cu referire la art. 309] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție încalcă art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție cu privire la statul de drept și obligativitatea respectării Constituției și a supremației sale. În acest sens, se fac referiri la deciziile Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017 și nr. 356 din 30 mai

1. ...
2. În privința art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)] din lege, se arată că prin modificarea operată legiuitorul a eliminat teza privitoare la existența obligației contractuale de a acționa și, în consecință, infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat nu se consideră săvârșită și prin omisiune, în cazul în care există o obligație contractuală, iar nu o obligație legală de a acționa. Această modificare are ca efect dezincriminarea faptelor comisive săvârșite prin omisiune, în ipoteza în care obligația de a acționa nu este prevăzută de lege, ci de contractul încheiat între părți. Infracțiunile contra vieții ori cele contra integrității corporale sau sănătății constituie exemple de infracțiuni comisive care pot fi săvârșite prin omisiune, iar competența de dezincriminare a acestor fapte săvârșite prin omisiune, în cazul în care există o obligație contractuală de a acționa, este exercitată cu încălcarea normelor constituționale ale art. 22 privitoare la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. ...
3. În privința art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. b)] din lege, se arată că, în cazul concursului de infracțiuni, legiuitorul a limitat sporul facultativ aplicabil la 3 ani de închisoare. Soluția legislativă adoptată, prin limitarea sporului facultativ la 3 ani de închisoare, are ca efect impunitatea pentru o parte dintre infracțiunile concurente, în cazul în care în structura concursului intră multiple infracțiuni grave. De exemplu, în cazul concursului de infracțiuni în structura căruia intră infracțiunea de omor (sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani), infracțiunea de trafic de persoane (sancționată în forma de bază cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani), infracțiunea de viol (sancționată în forma de bază cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani) și infracțiunea de tâlhărie calificată [pentru care legea prevede, în art. 234 alin.

(1)din Codul penal, pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani], limitarea sporului facultativ la 3 ani conduce, practic, la nepedepsirea unora dintre infracțiunile concurente. O asemenea soluție legislativă contravine exigențelor statului de drept, astfel cum acestea au fost consacrate prin Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34, exigențe care implică adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional și excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestuia. ... 45. În privința art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege, se susține că reducerea fracțiunilor de pedeapsă care trebuie executate și, în special, reducerea fracțiunilor de pedeapsă care trebuie executate în mod efectiv în materia liberării condiționate nu răspund cerinței impuse de art. 1 alin.

(3)din Constituție și nu asigură un just echilibru între scopul cu caracter preponderent individual de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor condamnate și scopul sancționator al răspunderii penale, care corespunde interesului general. Soluția legislativă preconizată permite dispunerea liberării condiționate după executarea efectivă a unei fracțiuni de o treime din durata pedepsei închisorii (de până la 10 ani) și de o jumătate din durata pedepsei închisorii (mai mare de 10 ani), iar în cazul persoanei care a împlinit vârsta de 60 de ani, după executarea efectivă a unei fracțiuni de o pătrime din durata pedepsei închisorii (de până la 10 ani) și de o treime din durata pedepsei închisorii (mai mare de 10 ani). Opțiunea legiuitorului pentru o fracțiune redusă de executare efectivă a pedepsei în materia liberării condiționate ridică probleme din perspectiva realizării rolului sancționator al hotărârii judecătorești de condamnare. Scopul liberării condiționate, cu caracter preponderent individual, trebuie să se afle într-un just echilibru cu scopul sancționator al răspunderii penale, care corespunde interesului general, iar soluția legislativă adoptată în materia liberării condiționate trebuie să respecte echilibrul între rolul punitiv, rolul preventiv și rolul reintegrator al justiției penale. ... 46. În privința art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin.

(1)lit. b) și c)] și pct. 27 [cu referire la art. 155 alin.

(3)] din lege, se susține că reducerea termenului general de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, până la 20 de ani, și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, până la 10 ani, precum și reducerea termenului prescripției speciale constituie soluții legislative care, pe de o parte, încalcă exigențele consacrate în paragraful 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, iar, pe de altă parte, afectează echilibrul între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, răspunzând unui interes general, și drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale. Se arată că aceste reduceri ale termenului de prescripție a răspunderii penale sunt semnificative, indicându-se, cu titlu de exemplu, că, în privința infracțiunilor de vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal sau viol, termenul de prescripție a răspunderii penale se reduce cu 2 ani, iar cel de prescripție specială cu 7 ani. Reducerea semnificativă a termenelor de prescripție în cazul infracțiunilor de vătămare corporală, lipsire de libertate în mod ilegal sau viol nu este de natură să asigure un just echilibru între drepturile persoanelor inculpate pentru săvârșirea acestor infracțiuni și drepturile victimelor infracțiunilor menționate și nu răspunde interesului general de sancționare a infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății, contra libertății persoanei sau contra libertății și integrității sexuale a persoanei. ... 47. În privința art. I pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin.

(2)] din lege, se arată că abrogarea art. 175 alin.

(2)din Codul penal are ca efect dezincriminarea unei game largi de fapte săvârșite de persoanele care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Sunt incluse în categoria faptelor dezincriminate, de exemplu, faptele de luare de mită, delapidare, abuz în serviciu, folosire abuzivă a funcției în scop sexual sau uzurpare a funcției săvârșite de funcționarii publici prevăzuți în art. 175 alin.

(2)din Codul penal. De asemenea, abrogarea acestui text are ca efect dezincriminarea unei game largi de fapte săvârșite în legătură cu persoanele incluse în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 175 alin.

(2)din Codul penal. Fac parte din categoria faptelor dezincriminate, de exemplu, darea de mită, traficul de influență sau cumpărarea de influență săvârșite în legătură cu funcționarii publici prevăzuți în art. 175 alin.

(2)din Codul penal. O asemenea opțiune legislativă conduce la eliminarea protecției penale a persoanelor fizice și juridice în cadrul relațiilor sociale legate de exercitarea atributelor de autoritate publice delegate. Or, abrogarea dispozițiilor art. 175 alin.

(2)din Codul penal are ca efect eliminarea acestei protecții penale, ceea ce contravine și considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 2 din 15 ianuarie 2014. În continuare, se arată că legiuitorul nu a modificat în mod corespunzător art. 178 alin.

(2)din Codul penal, care definește noțiunea de „înscris oficial“, art. 259 alin.

(1)din Codul penal, care incriminează sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ori art. 317 alin.

(1)din Codul penal referitor la falsificarea de instrumente oficiale. Omisiunea legiuitorului de a realiza corelările impuse de abrogarea art. 175 alin.

(2)din Codul penal are ca efect imposibilitatea delimitării sferei de aplicare a normelor de incriminare, care utilizează noțiunea de „înscris oficial“, și a normelor de incriminare menționate, contrar standardelor de previzibilitate impuse de art. 1 alin.

(5)din Constituție în materia normelor de incriminare. Mai mult, deși a abrogat art. 175 alin.

(2)din Codul penal, legiuitorul nu a modificat art. 308 alin.

(1)din Codul penal. Necorelarea dintre abrogarea art. 175 alin.

(2)din Codul penal și menținerea art. 308 alin.

(1)din Codul penal, nemodificat, conduce la imposibilitatea stabilirii sferei de aplicare a normelor de incriminare la care se referă art. 308 alin.

(1)din Codul penal, cu încălcarea exigențelor impuse de art. 1 alin.

(5)din Constituție privind previzibilitatea normelor de incriminare. ... 48. În privința art. I pct. 50 [cu referire la art. 297 alin.

(1)] din lege, se susține că introducerea condiției ca fapta să fie săvârșită „în scopul de a obține pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv un folos material necuvenit“ în cuprinsul art. 297 alin.

(1)din Codul penal are ca efect dezincriminarea tuturor faptelor de abuz în serviciu prin care funcționarul public, deși nu a săvârșit fapta în scopul menționat, a cauzat persoanelor fizice sau juridice o pagubă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor ori a intereselor legitime ale acestora. Prin introducerea condiției antemenționate, competența de dezincriminare a faptelor de abuz în serviciu a fost exercitată cu încălcarea drepturilor și a intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice, inclusiv a drepturilor prevăzute în Constituție, contrar exigențelor impuse de art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție, consacrate în Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragrafele 34 și

1. Reducerea limitei maxime speciale a pedepsei principale a închisorii, introducerea pedepsei principale alternative a amenzii și eliminarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică nu constituie soluții legislative adoptate în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful
2. De asemenea, se invocă și Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful
3. Atât prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, cât și prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, Curtea a stabilit necesitatea reglementării valorii pagubei în cuprinsul normei de incriminare a abuzului în serviciu, în scopul de a face posibilă delimitarea sferei răspunderii penale de sfera răspunderii extrapenale, însă nu a prevăzut posibilitatea de a introduce o condiție care să excludă din sfera răspunderii penale faptele de abuz în serviciu, indiferent de valoarea ridicată a pagubei. Or, condiționarea reținerii abuzului în serviciu de scopul săvârșirii acestuia prejudiciază grav persoanele fizice sau juridice ori le vatămă drepturile sau interesele legitime, nu răspunde cerințelor stabilite prin Deciziile Curții nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017 și nu respectă criteriile prevăzute în considerentele acestora, aria faptelor dezincriminate depășind cu mult nevoia de a asigura delimitarea sferei răspunderii penale de sfera răspunderii extrapenale. ...
4. În privința art. I pct. 54 [cu referire la art. 309] din lege, se arată că prin eliminarea infracțiunii de abuz în serviciu din cuprinsul art. 309 din Codul penal și, în consecință, din sfera faptelor sancționate mai sever în ipoteza în care au produs consecințe deosebit de grave se încalcă Decizia Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, paragraful 34, sub aspectul obligației legiuitorului de a adopta instrumentele legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol și a fenomenului infracțional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestuia. ...
5. Se mai susține că art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^3) și (1^4)], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin.

(4)], pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin.

(2)-

(4)], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin.

(1)lit. i)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin.

(4)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin.

(3)] și pct. 53 [cu referire la art. 308 alin.

(4)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție în componența sa privind calitatea legii. Se fac trimiteri la Decizia Curții Constituționale nr. 104 din 6 martie 2018, paragraful

1. ...
2. În privința art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^3) și (1^4)] din lege, se susține că forma preconizată a dispozițiilor art. 5 alin. (1^3) din Codul penal nu permite identificarea cu claritate nici a ipotezei avute în vedere de legiuitor și nici a obiectului său de reglementare, existând „incongruențe“ între prima și ultima parte a textului. Mai mult, din modul de redactare a textului se înțelege că se instituie un control de constituționalitate automat asupra textelor de abrogare a normelor de incriminare, ceea ce contravine art. 146 din Constituție. De asemenea, se apreciază că forma preconizată a dispozițiilor art. 5 alin. (1^4) din Codul penal nu permite identificarea exactă a intenției legiuitorului, generând incertitudini în aplicarea legii penale mai favorabile. Se arată că, în cazul succesiunii în timp a legii penale, sunt aplicabile limitele de pedeapsă, precum și termenele și condițiile privind prescripția din legea penală mai favorabilă în ansamblu. Or, în măsura în care intenția legiuitorului a fost aceea de a combina aplicarea limitelor de pedeapsă dintr-o lege penală cu termenele și condițiile privind prescripția dintr-o altă lege penală, textul analizat intră în contradicție cu art. 5 alin.

(1)din Codul penal, care se referă la aplicarea legii penale mai favorabile în integralitate, precum și cu Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014. ... 52. În privința art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. c)] din lege, se apreciază că noile dispoziții ale art. 39 alin.

(1)lit. c) din Codul penal, reglementând aplicarea pedepsei celei mai grele și a unui spor de pedeapsă, până la o treime din acel maxim, în cazul concursului de infracțiuni cu privire la care s-au aplicat numai pedepse cu amendă, nu stabilesc cu claritate la ce maxim se referă legiuitorul și, în consecință, nu se poate identifica pedeapsa maximă aplicabilă în cazul concursului de infracțiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu amendă. ... 53. În privința art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin.

(4)] din lege, se susține că forma preconizată a dispozițiilor art. 96 alin.

(4)din Codul penal restrânge revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni intenționate doar la ipoteza în care pentru noua infracțiune s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Or, deși a operat această modificare, legiuitorul nu a reglementat soluția pe care instanța o pronunță în cazul în care pentru noua infracțiune s-a aplicat o pedeapsă de până la un an închisoare și nu a corelat modificarea realizată cu dispozițiile art. 96 alin.

(5)din Codul penal, potrivit cărora, fără excepție, pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. Astfel, legiuitorul a generat incertitudini în aplicarea normelor privitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, incompatibile cu exigențele referitoare la previzibilitatea legii. ... 54. Cu privire la art. I pct. 23 [cu referire la art. 112^1 alin. (2^1)] din lege, se apreciază că noile dispozițiile ale art. 112^1 alin. (2^1) din Codul penal intră în contradicție cu art. 112^1 alin.

(1)și

(2)din același cod, de asemenea, modificate. Dacă primul text impune în privința confiscării extinse un nivel de probațiune care ar permite pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru participarea persoanei condamnate la activitatea infracțională producătoare de bunuri, cel de-al doilea text impune numai formarea convingerii instanței că bunurile provin din activități infracționale de natura celor pentru care s-a dispus condamnarea. Or, în măsura în care există probe și pentru această activitate infracțională, instanța dispune condamnarea persoanei, cu luarea măsurii confiscării speciale, și nu a măsurii confiscării extinse. Această contradicție determină imposibilitatea aplicării normelor în materia confiscării extinse și exclude caracterul previzibil al condițiilor în care poate fi dispusă această măsură de siguranță, contrar standardelor referitoare la previzibilitatea legii. ... 55. În privința art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin.

(2)-

(4)] din lege, cu privire la forma preconizată a dispozițiilor art. 173 alin.

(2)și

(3)din Codul penal, se apreciază că acestea sunt imprecise, întrucât atât deciziile de admitere pronunțate de Curtea Constituțională, cât și cele de respingere sunt general obligatorii, astfel că prin referirea pe care o face legiuitorul la obligativitatea aplicării deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale ca lege penală mai favorabilă nu se poate stabili cu exactitate sfera deciziilor pe care o are în vedere legiuitorul. Aceasta, mai ales pentru că în privința deciziilor de respingere nu se poate stabili modalitatea în care acestea ar putea fi aplicate ca lege penală mai favorabilă de către instanțele judecătorești. Introducerea obligației instanțelor de a analiza din oficiu hotărârile judecătorești definitive, pronunțate în baza unor norme penale supuse controlului de constituționalitate, prevăzută de noul art. 173 alin.

(4)din Codul penal, nu este însoțită de nicio normă de procedură corespunzătoare și nu este reglementată nicio modalitate concretă în care instanțele judecătorești ar putea realiza o asemenea verificare. În consecință, se apreciază că această omisiune de reglementare conduce la imposibilitatea aplicării textului legal analizat și este contrară standardelor de previzibilitate a legii. ... 56. În privința art. I pct. 33 [cu referire la art. 189 alin.

(1)lit. i)] din lege, se arată că noile dispoziții ale art. 189 alin.

(1)lit. i) din Codul penal modifică tratamentul sancționator în privința infracțiunii de omor calificat săvârșit împotriva unui judecător, procuror, polițist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, prevăzând că fapta se pedepsește cu detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani, fără însă ca legiuitorul să observe că aceeași faptă este sancționată cu alte limite de pedeapsă prin prevederile art. 257 și art. 279 din Codul penal, aspect care creează un paralelism legislativ. Se prevăd, astfel, pedepse diferite în norme de incriminare diferite pentru aceeași infracțiune, ceea ce încalcă exigențele privind calitatea legii în materia normelor de incriminare. ... 57. În privința art. I pct. 40 [cu referire la art. 269 alin.

(4)] din lege, se arată că, din forma preconizată a dispozițiilor art. 269 alin.

(4)din Codul penal - potrivit căreia anumite activități nu constituie infracțiunea de favorizare a făptuitorului - nu rezultă cu claritate intenția legiuitorului, întrucât toate activitățile înscrise în cadrul literelor a)-c) ale textului au caracter licit și nu pot, prin simpla lor desfășurare, în condiții de legalitate, să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni. Mai mult, s-ar putea ajunge la concluzia că efectuarea unei expertize în condiții de nelegalitate, în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală, s-ar situa în afara sferei de aplicare a normei de incriminare prevăzute de art. 269 alin.

(1), soluție care intră în contradicție cu art. 1 alin.

(3)și

(5)din Constituție. Prin urmare, se apreciază că modul de formulare a textului legal analizat, care nu cuprinde nicio distincție, face imposibilă stabilirea efectelor asupra sferei de aplicare a normei de incriminare, ceea ce contravine cerințelor de claritate a legii. ... 58. În privința art. I pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^2)] din lege, se susține că din norma de incriminare, care stabilește drept infracțiune încălcarea dreptului la un proces echitabil prin orice „intervenție care afectează procesul de repartizare aleatorie a dosarelor“, nu rezultă, cu claritate, sfera de aplicare a incriminării în sine, în condițiile în care anumite cereri sunt excluse de la repartizarea aleatorie. În acest sens, se face referire la cererile formulate în temeiul art. 598 alin.

(1)lit. c) teza întâi din Codul de procedură penală, care, conform Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, se soluționează de către completul care a pronunțat hotărârea, acesta fiind unicul în măsură să lămurească propria hotărâre. Într-un astfel de caz nu se poate stabili dacă există sau nu o încălcare a noii norme de incriminare, ceea ce afectează exigența de claritate a legii. ... 59. În privința art. I pct. 49 [cu referire la art. 295 alin.

(3)] din lege, cu privire la infracțiunea de delapidare, se prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Or, o asemenea reglementare este contradictorie, întrucât împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu. În consecință, se apreciază că această contradicție creează incertitudini cu privire la exercitarea acțiunii penale în cazul infracțiunii antereferite, încălcându-se exigențele referitoare la calitatea legii. ... 60. În privința art. I pct. 53 [cu referire la art. 308 alin.

(4)] din lege, se arată că acest text legal, potrivit căruia reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate se aplică tuturor persoanelor care au comis împreună una dintre faptele expres indicate în cuprinsul normei, indiferent dacă plata a fost efectuată doar de unul sau o parte dintre aceștia, nu este corelat cu art. 50 alin.

(1)din Codul penal, conform căruia „circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți“. ... 61. Totodată, se susține că dispozițiile art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin.

(1)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție încalcă art. 11 alin.

(1)și

(2)din Constituție privind raportul existent între dreptul intern și cel internațional, cu referire la art. 12 din Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, și ratificată prin Legea nr. 27/2002. ... 62. În privința art. I pct. 47 [cu referire la art. 291 alin.

(1)] din lege, se susține că condiționarea reținerii infracțiunii de trafic de influență de faptul ca promisiunea să fie urmată de intervenția la funcționarul public contravine obligațiilor asumate de statul român prin ratificarea Convenției penale privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, referitoare la incriminarea traficului de influență. În acest sens, se face trimitere la art. 12 din Convenție, subliniindu-se că textul analizat contravine părții finale a art. 12 din aceasta. Se mai indică faptul că referirea normei de incriminare la foloasele materiale pretinse/primite/acceptate contravine aceluiași art. 12 din Convenție, care privește foloasele necuvenite, iar nu numai foloasele materiale necuvenite. ... 63. Se susține, de asemenea, că dispozițiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1) și (1^2)], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin.

(2)-

(4)] și pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție încalcă art. 147 alin.

(4)din Constituție privind efectele deciziilor Curții Constituționale. ... 64. În privința art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1) și (1^2)] din lege, se apreciază că forma preconizată a dispozițiilor art. 5 alin. (1^1) și (1^2) contravine Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, întrucât aplicarea legii penale mai favorabile în ansamblu este incompatibilă cu ordinea legală stabilită prin textele criticate. Determinarea legii penale mai favorabile se realizează numai pe baza evaluării tuturor criteriilor indicate în art. 5 alin. (1^1), astfel încât aplicarea unui singur criteriu, cu excluderea celorlalte, nu permite determinarea legii penale mai favorabile în ansamblu. Prin aplicarea criteriilor indicate în art. 5 alin. (1^1) în ordinea legală prevăzută în art. 5 alin. (1^2), se ajunge la situația considerării ca lege penală mai favorabilă a legii penale defavorabile, cu încălcarea art. 15 alin.

(2)din Constituție. Se menționează, cu titlu exemplificativ, situația unei legi penale prin aplicarea căreia fapta ar fi prescrisă, dar pedeapsa rezultantă aplicată, tot în temeiul acestei legi, ar fi mai severă; în acest caz, se apreciază că instanța judecătorească, aplicând ordinea legală reglementată, va trebui să dispună condamnarea persoanei și va exclude de la aplicare, pe cale de consecință, legea penală care duce la încetarea procesului penal, ca efect al prescripției și care, în concret, ar constitui legea penală mai favorabilă. Totodată, se susține că aceste texte legale intră în contradicție cu art. 5 alin.

(1)din Codul penal, în forma modificată, care prevede aplicarea legii penale mai favorabile în integralitate, ceea ce generează incoerențe legislative, incompatibile cu art. 1 alin.

(5)din Constituție în componenta referitoare la calitatea legii. ... 65. În privința art. I pct. 29 [cu referire la art. 173 alin.

(2)-

(4)] din lege, se arată că, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, Curtea a stabilit intangibilitatea hotărârilor judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat, acesteia neputându-i-se aduce atingere decât în situații excepționale. În raport cu controlul de constituționalitate, potrivit deciziei antereferite, hotărârea judecătorească poate fi revizuită dacă excepția de neconstituționalitate admisă a fost invocată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, dar soluționată ulterior acestui moment. În caz contrar, recunoașterea de efecte juridice unor decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate ar înfrânge principiul securității raporturilor juridice civile, permițând repunerea în discuție într-un număr nedeterminat de cauze a tuturor hotărârilor rămase definitive anterior publicării deciziei. În acest fel, intangibilitatea hotărârilor judecătorești definitive și-ar pierde caracterul de principiu, transformându-se într-o excepție. Prin urmare, textul legal criticat, care asimilează decizia Curții Constituționale cu legea penală mai favorabilă, încalcă dispozițiile constituționale referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale. Se mai arată că textul analizat contravine și art. 147 alin.

(1)din Constituție, întrucât pe perioada suspendării de drept a aplicării normei juridice constatate neconstituționale se impune obligația instanțelor judecătorești ca, într-un termen mai scurt, de 15 zile de la publicarea deciziei, să dea efect celor statuate de Curtea Constituțională. Mai mult, într-o atare situație, s-ar putea ajunge la încălcarea principiului securității juridice, dacă hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești, în raport cu cele statuate de Curtea Constituțională, ar fi în contradicție cu actul normativ emis în termenul prevăzut de Constituție, în scopul corelării legislației cu decizia Curții. ...

1. În privința art. I pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298] din lege, se apreciază că abrogarea textului legal care incriminează neglijența în serviciu elimină protecția penală a drepturilor și a intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice, inclusiv a drepturilor prevăzute de Constituție, care pot fi încălcate prin faptele de neglijență în serviciu. O asemenea optică legislativă încalcă Decizia Curții Constituționale nr. 518 din 6 iulie
2. ...
3. Pe rol se află obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, obiecție formulată de Președintele României. ...
4. Obiecția de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 7.075/25 iulie 2018 și constituie obiectul Dosarului nr. 1.192A/
5. ...
6. În motivarea obiecției de neconstituționalitate au fost formulate următoarele critici de neconstituționalitate extrinsecă și intrinsecă. ... Critici de neconstituționalitate extrinsecă
7. Se susține că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție contravine prevederilor art. 61 alin.

(2), art. 75 alin.

(2)și art. 147 alin.

(4)din Constituție, întrucât a fost adoptată de Senat, cu încălcarea termenului de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin.

(2)din Legea fundamentală. Se arată că propunerea legislativă a fost depusă la Senat, pentru dezbatere și adoptare, la data de 18 aprilie 2018, fiind înregistrată sub nr. B184/18.04.2018, dată la care Biroul permanent al Senatului a trimis propunerea legislativă Consiliului Legislativ și Guvernului, spre avizare. Se susține că, potrivit art. 75 alin.

(2)din Constituție și art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaților, prima Cameră sesizată se pronunță asupra codurilor și a altor legi de complexitate deosebită în termen de 60 de zile, depășirea acestui termen făcând ca respectivele propuneri legislative să fie considerate adoptate tacit. Se arată că la împlinirea termenului de 60 de zile anterior menționat încetează dreptul primei Camere sesizate de a se pronunța cu privire la propunerea legislativă în cauză și se naște dreptul Camerei decizionale de a se pronunța asupra propunerii legislative, în forma adoptată tacit de prima Cameră. Se mai susține că termenul de 60 de zile prevăzut la art. 75 alin.

(2)din Constituție este un termen de drept public, motiv pentru care se calculează pe zile calendaristice, că acesta începe să curgă, conform art. 113 alin. (1^1) din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 118 din Regulamentul Senatului, de la data înregistrării propunerii legislative la Biroul permanent însoțit de avizele solicitate și că acesta poate fi suspendat doar în perioada dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condițiile în care nu a fost cerută întrunirea în sesiune extraordinară. Se arată însă că modalitatea de calcul al termenelor diferă de la o Cameră a Parlamentului la cealaltă, aspect ce conferă procedurii parlamentare un caracter neclar. Astfel, conform art. 113 alin. (1^1) din Regulamentul Camerei Deputaților, aceste termene se calculează luând în calcul 4 zile pe săptămână, cu excepția sărbătorilor legale, în timp ce art. 119 din Regulamentul Senatului prevede că la calculul acestor termene se au în vedere numai zilele în care Senatul lucrează în plen și în comisii. Or, programul în plen și în comisii ale Camerelor nu este cunoscut de la începutul sesiunii parlamentare, putând suferi modificări chiar și în timpul unei săptămâni de lucru. Având în vedere aceste diferențe, se susține că termenul de 60 de zile prevăzut la art. 75 alin.

(2)din Constituție nu poate fi calculat decât calendaristic, aceasta fiind singura interpretare de natură să confere efectivitate normei constituționale anterior menționate, respectând, pe de o parte, principiul transparenței activității parlamentare, iar, pe de altă parte, caracterul predictibil al aplicării normelor constituționale și al derulării procesului legislativ. Se conchide că termenul în care Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, ar fi putut să se pronunțe asupra propunerii legislative s-a împlinit la data de 16 iunie 2018 și, prin urmare, adoptarea legii de către Senat la data de 3 iulie 2018 sa făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 75 alin.

(2)coroborat art. 61 alin.

(1)și art. 147 alin.

(4)din Constituție. ... 71. Se susține, totodată, că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție încalcă dispozițiile art. 61 alin.

(2)și art. 66 alin.

(2)și

(3)din Constituție, întrucât, pe de o parte, această lege a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaților neconstituțional întrunită, iar, pe de altă parte, legea criticată nu a fost expres înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaților. ... 72. Cu privire la faptul că legea a fost adoptată în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaților neconstituțional întrunită, se arată că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție a fost dezbătută și adoptată de Camera Deputaților în cadrul unei sesiuni extraordinare neconstituțional întrunite, deoarece niciunul dintre subiectele care au dreptul, potrivit art. 66 alin.

(2)din Constituție, de a cere întrunirea Camerelor în sesiune extraordinară nu a formulat o asemenea cerere, iar convocarea Camerei Deputaților în sesiune extraordinară s-a realizat de un alt subiect decât cel stabilit la art. 66 alin.

(3)din Constituție. Cu privire la titularii dreptului de a cere întrunirea, în sesiune extraordinară, a Camerei Deputaților, se arată că acest drept revine Biroului permanent al acestei Camere și se exercită prin emiterea unei decizii, însă Decizia Biroului permanent al Camerei Deputaților din 27 iunie 2018 face referire la proiectul președintelui Camerei Deputaților de a convoca sesiunea extraordinară și nu la un proiect al Biroului permanent. Mai mult, se susține că din stenograma ședinței Biroului permanent al Camerei Deputaților, din data de 27 iunie 2018, rezultă că participanții la această ședință au discutat în permanență despre o cerere a președintelui Camerei Deputaților de convocare în sesiune extraordinară și nu despre o cerere a Biroului permanent. Se mai arată că din aceeași stenogramă rezultă că, despre o cerere a Biroului permanent în vederea convocării unei sesiuni extraordinare, nu s-a discutat nici în contextul concluziilor ședinței, că proiectul de decizie nu este supus, în ansamblul său, aprobării membrilor prezenți ai Biroului permanent, fiind supusă aprobării numai ordinea de zi a viitoarei sesiuni extraordinare, și că, prin urmare, nu rezultă din acest vot o manifestare de voință a Biroului permanent în sensul formulării către președintele Camerei a cererii de convocare în sesiune extraordinară. Se susține că manifestarea de voință a Biroului permanent de a cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară trebuie să se concretizeze într-o cerere care, conform art. 84 alin.

(9)din Regulamentul Camerei Deputaților, trebuie să îmbrace forma scrisă, cerere a cărei existență nu poate fi dedusă, pe cale de interpretare, din operațiunea aprobării unui alt act. Se susține că regula convocării în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților de către Biroul permanent al Camerei este una imperativă, nerespectarea ei lipsind de conținut dispozițiile art. 66 alin.

(2)și

(3)din Constituție. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 732 din 10 iulie 2012, despre care se susține că este aplicabilă, în mod corespunzător. Se arată, de asemenea, că art. 66 alin.

(2)și

(3)din Constituție prevede convocarea Camerelor în sesiune extraordinară de către președinții acestora, iar, conform art. 35 alin.

(2)din Regulamentul Camerei Deputaților, vicepreședinții conduc activitatea Biroului permanent și a plenului Camerei Deputaților, la solicitarea președintelui sau, în absența acestuia, prin decizie a președintelui Camerei Deputaților. Cu toate acestea, în prezenta cauză, decizia de convocare a Camerei Deputaților în sesiune extraordinară a fost semnată de unul dintre vicepreședinți, în condițiile în care nu fusese publicată, până la data de 27 iunie 2018, în Monitorul Oficial al României, Partea I, o decizie a președintelui Camerei Deputaților prin care acesta să își delege atribuțiile pentru data anterior menționată. Se arată că, în cazul Senatului, a existat o astfel de decizie, respectiv Decizia președintelui Senatului nr. 8 din 27 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018, prin care președintele Senatului și-a delegat atribuțiile unui vicepreședinte, pentru data de 28 iunie 2018, și că, numai ca o consecință a acestei delegări, Decizia nr. 9/2018 de convocare a Senatului în sesiune extraordinară a fost semnată de către vicepreședintele Senatului, căruia președintele Senatului îi delegase atribuțiile. Pentru aceste motive, se susține că o atribuție constituțională expres stabilită în sarcina președintelui Camerei a fost exercitată, în numele său, de către o altă persoană, fără o justificare reală și fără vreo împuternicire legală, precum și că, în absența unei hotărâri a Biroului permanent al Camerei Deputaților, aceasta nu putea decide, din oficiu, întrunirea în sesiunea extraordinară. ...

1. Cu privire la faptul că legea criticată nu a fost expres înscrisă pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaților, se susține că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție nu a fost înscrisă, în mod expres, pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaților, aspect ce rezultă din Decizia nr. 5 din 27 iunie 2018, care prevede ca făcând parte din ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaților doar inițiative legislative adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată și inițiative legislative înregistrate la Biroul permanent al acestei Camere. Or, la data de 27 iunie 2018, data la care decizia mai sus menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție nu fusese adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, și nici nu fusese înregistrată la Biroul permanent al Camerei Deputaților. Se mai susține că, pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare a Camerei Deputaților, au fost prevăzute două categorii generic determinabile de propuneri legislative, și nu o serie de propuneri expres indicate, și că o astfel de formulare generică, fără precizarea clară și fără echivoc a unor propuneri legislative determinate, ce sunt incluse pe ordinea de zi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului României, încalcă caracterul extraordinar, respectiv excepțional al sesiunii, care presupune convocarea Parlamentului pentru adoptarea unor inițiative legislative în mod clar individualizate, care trebuie să fie prevăzute în cererea și în actul subsecvent de convocare. ... Critici de neconstituționalitate intrinsecă
2. În privința art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (1^1)-(1^4)] din lege, se susține că acesta încalcă prevederile art. 1 alin.

(4), alin.

(5)și ale art. 147 alin.

(4)din Constituție. Se arată, în acest sens, că, la art. 5 din Codul penal s-au introdus două noi alineate, iar textul propus pentru art. 5 alin. (1^1)-(1^4) din Codul penal prevede stabilirea legii penale mai favorabile pe instituții de drept penal substanțial. Se susține că, prin obligativitatea raportării la fiecare dintre elementele enumerate de legiuitor în cuprinsul celor patru alineate anterior menționate (conținutul infracțiunii și limitele de pedeapsă, circumstanțele de agravare și atenuare a răspunderii și modul de contopire al pedepselor în caz de concurs de infracțiuni sau de stabilire a stării de recidivă, termenele de prescripție), în mod distinct și în ordinea prevăzută de acestea, se încalcă, în mod vădit, Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. Se susține că prevederile art. I pct. 2 din legea criticată duc la aplicarea unei lex tertia, aspect care, potrivit deciziei mai sus invocate, încalcă prevederile Legii fundamentale. Se mai susține că criteriile de stabilire a legii penale mai favorabile nu pot fi inventariate, enumerarea legală a acestora fiind de natură să piardă întotdeauna din vedere împrejurări relevante pentru diverse situații de fapt, motiv pentru care legislațiile penale nu operează cu astfel de norme. Se arată, de asemenea, că textele criticate pot duce, în situații concrete, la aplicarea legii penale mai grave, creând astfel situații de inechitate. Se susține, totodată, că textul propus pentru art. 5 alin. (1^3) din Codul penal este neclar, creând reale premise pentru o interpretare neunitară și, pe cale de consecință, pentru o practică judiciară având același caracter. Se mai arată că textul propus pentru art. 5 alin. (1^4) din Codul penal contravine prevederilor art. 5 alin.

(1)din același cod. ... 75. În privința art. I pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)] din lege, se susține că acesta încalcă prevederile art. 1 alin.

(3)și art. 22 din Constituție. Se arată că, prin modificarea propusă pentru art. 17 lit. a) din Codul penal, care exclude din cuprinsul normei penale anterior referite obligația contractuală de a acționa, textul criticat restrânge sfera infracțiunii comisive săvârșite prin omisiune, scoțând în afara ilicitului penal faptele comisive constând în neîndeplinirea obligației de a acționa, atunci când această obligație este prevăzută printr-un contract. Se susține că, spre exemplu, infracțiunile contra vieții și cele contra integrității corporale sau a sănătății pot fi săvârșite, prin omisiune, de către persoane obligate să acționeze în baza unui contract, care poate fi de muncă, de colaborare etc., și că, așa fiind, textul criticat nu oferă suficiente garanții pentru asigurarea protecției penale a dreptului la viață și la integritate fizică și psihică. Pentru același motiv, se arată că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin.

(3). ... 76. În privința art. I pct. 5 [cu referire la art. 35 alin.

(1)] din lege, se susține că acesta încalcă prevederile art. 147 alin.

(4)din Constituție. Se arată că, prin menținerea condiției săvârșirii infracțiunii continuate împotriva aceluiași subiect pasiv, în cazul infracțiunilor contra persoanei, textul criticat încalcă Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 30 mai 2017. ... 77. În privința art. I pct. 6 [cu referire la art. 39 alin.

(1)lit. b), c) și e)] din lege, se susține că acesta încalcă prevederile art. 1 alin.

(3)și art. 147 alin.

(4)din Constituție. Se arată că, prin noua reglementare a modului de stabilire a pedepselor în cazul concursului de infracțiuni, propusă pentru art. 39 alin.

(1)lit. b),

1. c)și
2. e)din Codul penal, legiuitorul a renunțat la caracterul obligatoriu al aplicării sporului și, în același timp, a redus semnificativ cuantumul sporului de pedeapsă aplicabil, atât în cazul pedepselor cu închisoarea, cât și în cazul celor cu amenda. Se susține că, prin această modificare, judecătorul este lipsit de libertatea de a sancționa în mod corespunzător perseveranța infracțională deosebită, fiind avut în vedere, în mod special, cazul săvârșirii de către aceeași persoană a unui număr mare de infracțiuni, toate cu un grad ridicat de pericol social. Se arată că, în această din urmă ipoteză, aplicarea unui spor de până la 3 ani închisoare echivalează cu o nesancționare a perseverenței infracționale și a gradului sporit de pericol social pe care îl prezintă persoana infractorului. Se susține, totodată, că la elaborarea textul criticat nu au fost avute în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 711 din 27 octombrie 2015 și nr. 44 din 16 februarie 2016. ... 78. În privința art. I pct. 13 și pct. 14 [cu referire la art. 75 alin.

(1)lit. d) și alin.

(2)lit. c) și d)] din lege, se susține că acesta încalcă art. 1 alin.

(5)din Constituție, referitor la principiul legalității în componenta sa vizând calitatea și previzibilitatea legii. Se arată că modul de redactare al art. 75 alin.

(1)lit. d) din Codul penal, prin textul criticat, este deficitar, întrucât folosește noțiunea de „făptuitor“ care acoperă integral prejudiciul material „în cursul urmăririi penale sau al judecății“, o astfel de calitate nefiind recunoscută vreunei părți, în cursul celor două faze ale procesului penal anterior menționate. De asemenea, se susține că reglementarea ca circumstanță atenuantă legală a eforturilor depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii creează o suprapunere cu circumstanța atenuantă judiciară similară, de la art. 75 alin.

(2)lit. a) din Codul penal (text nemodificat), ce poate genera dificultăți reale de interpretare și de aplicare a prevederilor art. 75 alin.

(1)lit. d) din Codul penal, așadar, o practică judiciară neunitară. Se arată, totodată, că sintagma „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești“ conferă prevederilor art. 75 alin.

(1)lit. d) din Codul penal, în forma propusă prin legea criticată, un caracter impredictibil în aplicare, în ipoteza în care acoperirea prejudiciului are loc după pronunțarea sentinței și până la rămânerea definitivă a acesteia, întrucât în acest interval de timp prima instanță nu mai are posibilitatea de a reveni asupra propriei soluții, deoarece intervine dezînvestirea. Se mai susține că dispozițiile art. 75 alin.

(2)lit. d) din Codul penal, în forma supusă controlului de constituționalitate și adoptată de Parlament, la art. I pct. 14 din legea criticată, creează „un amestec de reglementare“ între o circumstanță atenuantă și una agravantă. Se arată că aprecierea unei circumstanțe „în defavoarea inculpatului“ conduce la schimbarea naturii juridice a acesteia din circumstanță atenuantă în una agravantă, astfel că suplimentarea reglementării cu sintagma „fără a se aprecia această circumstanță în defavoarea inculpatului, dacă acesta a adoptat o poziție de nerecunoaștere a săvârșirii infracțiunii, deoarece s-a considerat nevinovat“ este contradictorie, îndeosebi în condițiile în care art. 83 alin.

(1)lit. a) din Codul de procedură penală consacră dreptul inculpatului de a se apăra, de a-și susține nevinovăția și de a nu da nicio declarație, fără ca exercitarea acestui din urmă drept să poată fi folosită în defavoarea inculpatului. ... 79. În privința art. I pct. 20 [cu referire la art. 96 alin.

(4)] din lege, se susține că acesta contravine art. 1 alin.

(5)din Constituție. Se arată că, prin textul propus pentru art. 96 alin.

(4)din Codul penal, legiuitorul creează incertitudine în aplicarea normelor referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, întrucât restrânge revocarea obligatorie a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârșirii doar a unei noi infracțiuni intenționate și doar la ipoteza în care, pentru noua infracțiune, s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Se arată că legiuitorul nu a reglementat și soluția pe care instanța o va adopta în cazul în care pentru noua infracțiune s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii de până la un an și nu a corelat modificarea propusă prin art. I pct. 20 din legea criticată cu dispozițiile art. 96 alin.

(5)Cod penal, potrivit cărora, fără excepție, pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. ... 80. În privința la art. I pct. 21 [cu referire la art. 100] din lege, se susține că acesta contravine art. 1 alin.

(3)și

(5)și art. 124 alin.

(3)din Constituție. Se arată că forma pe care textul criticat o propune pentru prevederile art. 100 din Codul penal nu asigură un just echilibru între protecția penală a drepturilor fundamentale ale persoanei private de libertate, drepturi restrânse prin aplicarea, în mod definitiv, a pedepsei penale, și ocrotirea interesului general al societății, acela de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii și siguranței publice, cu consecința încălcării art. 1 alin.

(3)din Constituție privind statul de drept. Totodată, se susține că modificările realizate constituie o îndepărtare de la regimul sancționator stabilit deja prin hotărârea definitivă de condamnare; de aceea, o atare modificare, ulterioară pedepsei de executat, trebuie să se bazeze pe dovezi care să justifice derogarea și care să dovedească judecătorului atingerea scopului pedepsei. Astfel se explică, de altfel, dispozițiile de la alin.

(5)ale aceluiași articol, care îl obligă pe judecător să prezinte motivele de fapt care au determinat acordarea liberării condiționate. Or, instituirea unei „prezumții de reeducare“ este contrară acestui mecanism (care este de esența liberării condiționate) și nu mai este de natură să justifice derogarea de la autoritatea de lucru judecat. De altfel, textul de la art. 100 alin.

(1)lit. d) din Codul penal vine în contradicție cu norma din alin.

(5)al aceluiași articol. Prin această nouă „individualizare legală“, realizată în faza de executare a pedepsei, liberarea condiționată își pierde caracterul de vocație, devenind un drept al persoanei private de libertate potrivit unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare. Se mai arată că, prin aceasta, se încalcă principiul independenței judecătorilor, prevăzut de art. 124 alin.

(3)din Constituție, întrucât sunt eliminate dreptul și obligația acestora de a aprecia dacă persoana privată de libertate, aflată în executarea pedepsei închisorii, a dat dovezi temeinice de îndreptare și se poate reintegra în societate. De asemenea, soluția legislativă prevăzută la art. 100 din Codul penal, în forma modificată, permite dispunerea liberării condiționate după executarea efectivă a unor fracțiuni mult reduse din pedepsele aplicate. Se face trimitere la Deciziile Curții Constituționale nr. 356 din 30 mai 2018, paragraful 85, nr. 57 din 2 februarie 2017, paragraful 16, și nr. 238 din 21 mai 2013. ... 81. În privința art. I pct. 22, 23 și 24 [cu referire la art. 112^1 alin.

(1),

(2), (2^1) și

(3)] din lege, se susține că acesta contravine art. 1 alin.

(3), art. 147 alin.

(4)și art. 148 din Constituție. Se arată că, prin textul criticat, legiuitorul a menținut în cuprinsul art. 112^1 alin.

(2)din Codul penal prevederea potrivit căreia „confiscarea extinsă se dispune dacă (...) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit“, aspect ce încalcă principiul neretroactivității legii și vine în contradicție cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 11 din 15 iunie 2015 și nr. 356 din 25 iunie 2014. Se mai arată că normele criticate introduc un standard pentru confiscarea extinsă similar celui pentru condamnare, respectiv pentru confiscarea specială, în condițiile în care confiscarea extinsă este dispusă în lipsa unei condamnări, iar condițiile dispunerii acesteia sunt diferite de cele specifice confiscării speciale. Se observă că instrumentul european transpus prin aceste norme impune dispunerea confiscării speciale în mod distinct și în alte condiții, în raport cu confiscarea extinsă. Se susține, de asemenea, că textul propus pentru art. 112^1 alin.

(3)din Codul penal confundă confiscarea extinsă cu confiscarea de la terți. Aceasta, întrucât faptul de a se ține seama de valoarea bunurilor transferate la terți nu semnifică posibilitatea confiscării de la terț, ci înseamnă că bunurile în cauză sunt doar avute în vedere la stabilirea disproporției dintre veniturile licite și averea persoanei ale cărei bunuri sunt confiscate. Pentru aceste motive se susține că condiția cunoașterii de către terț a scopului transferului este lipsită de sens în cadrul instituției confiscării extinse, aceasta găsindu-și justificarea doar în cadrul confiscării speciale. Se susține că această condiție încalcă dispozițiile Directivei nr. 2014/42/UE, stabilind o cerință pentru confiscarea extinsă, pe care directiva nu o prevede, și restrângând, în acest fel, domeniul ei de aplicare. ... 82. În privința art. I pct. 26 [cu referire la art. 154 alin.

(1)lit. b) și c)] din lege, se susține că acesta contravine art. 1 alin.

(3), art. 16 alin.

(1)și

(2), art. 21 alin.

(1)și

(2)și art. 124 alin.

(2)din Constituție. Se arată că reducerea termenului general de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor cu un grad sporit de pericol social (respectiv reducerea acestui termen cu câte 2 ani în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani, și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani) reprezintă o soluție legislativă care contravine jurisprudenței Curții Constituționale și afectează echilibrul între dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, răspunzând unui interes general, și drepturile persoanelor care beneficiază de prescriptibilitatea răspunderii penale. Se face trimitere la Deciziile Curții Constituționale nr. 224 din 4 aprilie 2017, nr. 62 din 18 ianuarie 2007 și nr. 107 din 1 noiembrie 1995. Se arată că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, limitele de pedeapsă pentru o serie de infracțiuni au fost reduse, fiind menținute însă termenele de prescripție a răspunderii penale, pentru a nu lipsi de eficiență legea penală, dar că reducerea semnificativă a termenelor de prescripție a răspunderii penale, în cazul infracțiunilor grave, în contextul modificărilor propuse prin textul criticat, nu este de natură să asigure un just echilibru între drepturile persoanelor inculpate pentru săvârșirea unor asemenea infracțiuni și drepturile persoanelor prejudiciate prin comiterea lor și, cu atât mai puțin, să răspundă interesului general de sancționare a acestui gen de infracțiuni. Se mai susține că reducerea termenelor de prescripție va avea ca efect îngreunarea sau împiedicarea anchetării unor cauze penale, în special a celor complexe, privind fapte care au produs prejudicii foarte mari, pentru care împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale va conduce la imposibilitatea sancționării făptuitorilor, fiindu-le creată astfel o situație mai favorabilă, aspect ce contravine dispozițiilor art. 16 alin.

(1)și

(2)din Constituție privind egalitatea în drepturi, precum și dispozițiilor art. 21 alin.

(1)și

(2)din Constituție