PLAN DE MANAGEMENT din 3 mai 2016

PLAN DE MANAGEMENT din 3 mai 2016 al sitului de importanță comunitară ROSCI0238 Suatu-Cojocna-Crairât Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 426 bis din 7 iunie 2016 Notă ... Aprobat prin Ordinul nr. 840 din 3 mai 2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 07 iunie 2016 CUPRINS Capitolul 1 INTRODUCERE ȘI CONTEXT 1.1. Scurtă descriere a planului de management ... 1.2. Scurtă descriere a sitului ... 1.3. Cadrul legal referitor la sit și la elaborarea planului de management ... 1.4. Procesul de elaborare și aprobarea planului de management ... 1.5. Istoricul revizuirilor și modificărilor planului de management ... 1.6. Procedura de implementare a planului de management ... Capitolul 2 DESCRIEREA SITULUI 2.1. Informații generale 2.1.1. Localizarea și limitele sitului ... 2.1.2. Zonarea internă a sitului ... 2.1.3. Suprapuneri cu alte arii naturale protejate ... ... 2.2. Mediul abiotic 2.2.1. Geologie ... 2.2.2. Geomorfologie ... 2.2.3. Hidrologie ... 2.2.4. Clima ... 2.2.5. Soluri ... ... 2.3. Mediul biotic 2.3.1. Ecosisteme ... 2.3.2. Habitatele de interes conservativ ... 2.3.3. Speciile de interes conservativ ... ... 2.4. Informații socio-economice, impacturi și amenințări 2.4.1. Informații socio-economice și culturale ... 2.4.2. Impacturi ... ... Capitolul 3 EVALUAREA STĂRII DE CONSERVARE A SPECIILOR ȘI HABITATELOR 3.1. Evaluarea stării de conservare a habitatelor de interes conservativ ... 3.2. Evaluarea stării de conservare a speciilor de interes conservativ 3.2.1. Evaluarea stării de conservare pentru speciile de plante ... 3.2.2. Evaluarea stării de conservare pentru speciile de nevertebrate ... 3.2.3. Evaluarea stării de conservare pentru speciile de mamifere ... 3.2.4. Evaluarea stării de conservare pentru speciile de păsări ... ... Capitolul 4 SCOPUL ȘI OBIECTIVELE PLANULUI DE MANAGEMENT 4.1. Scopul planului de management ... 4.2. Obiective generale și specifice 4.2.1. Obiective generale ... 4.2.2. Obiective specifice ... ... Capitolul 5 PLANUL DE ACTIVITĂȚI - ACȚIUNI- ȘI MONITORIZAREA ACESTORA 5.1. Planul de activități ... Capitolul 6 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ANEXE Anexa nr. 1. Harta distribuției habitatelor Anexa nr. 2. Harta distribuției speciilor de plante Anexa nr. 3. Harta distribuției speciilor de nevertebrate Anexa nr. 4. Harta distribuției speciilor de mamifere Anexa nr. 5. Harta distribuției speciilor de păsări Anexa nr. 6. Bugetul Planului de Management Capitolul 1 INTRODUCERE ȘI CONTEXT 1.1. Scurtă descriere a planului de management Prezentul plan de management este elaborat în cadrul proiectului POS Mediu Managementul durabil al sitului Natura 2000 ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât, Beneficiar: Agenția pentru Protecția Mediului Cluj. Planul de management este un document oficial al unui proces de management continuu, capabil să asigure gospodărirea eficientă și adaptativă a ariei naturale protejate pentru care a fost elaborat. Obligativitatea elaborării planului de management, conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările și completările ulterioare, îi aparține custodelui. Planul de Management se avizează de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului, respectiv de către structurile din subordinea acesteia, după caz, și se aprobă prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului, cu avizul autorității publice centrale din domeniul culturii și consultarea autorităților publice centrale din domeniul dezvoltării regionale și administrației publice, agriculturii și silviculturii. În situația în care planurile de management sunt elaborate în cadrul unor proiecte cu finanțare națională/europeană, acestea pot fi elaborate și de către alte entități și însușite de către custozi. Prezentul plan de management a fost elaborat de către SC ENG Green SRL în cadrul contractului Servicii de realizare a planului de management al sitului Natura 2000 ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât. Măsurile prevăzute au ca scop asigurarea unui statut favorabil de conservare pentru speciile și habitatele de interes comunitar prezente în sit și țin cont de condițiile economice, sociale și culturale ale comunităților locale, prioritate având însă obiectivele de conservare ce au stat la baza desemnării sitului, respectiv habitatele și speciile de interes comunitar prezente în sit. Respectarea planului de management și a regulamentului este obligatorie pentru custozii/administratorii ariilor naturale protejate, pentru autoritățile care reglementează activități pe teritoriul ariilor naturale protejate, precum și pentru persoanele fizice și juridice care dețin sau care administrează terenuri și alte bunuri, respectiv care desfășoară activități în perimetrul și în vecinătatea sitului. Durata de implementare a prezentului PM este de 5 ani de la aprobarea acestuia. ... 1.2. Scurtă descriere a sitului ROSCI0238 Suatu-Cojocna-Crairât a fost declarat sit de importanță comunitară în baza Ordinului ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, cu modificările și completările ulterioare. Situl ROSCI0238 a înglobat 3 situri desemnate anterior prin Ordinul ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1964/2007 cu modificările și completările ulterioare și anume: ROSCI0238 Suatu-Ghiriș, ROSCI0017 Căian și ROSCI0261 Valea Florilor. La momentul actual, situl are o suprafață de 4146 ha și se suprapune parțial, cu 170,44 ha, peste ROSPA0113 Cânepiști și peste rezervațiile naturale Suatu I și Suatu II. La momentul elaborării planului de management, situl nu era încredințat în custodie. În ansamblul său, situl este o colecție de poligoane de pajiști de stepă mezoxerofile și xerofile transilvane pe versanți abrupți formate din habitatele 6240* și 6210*, alternând cu pajiști mezofile de tip pratostepic și păduri de stejar și gorun continentale silvostepice corespunzătoare habitatului 91I0*. ... 1.3. Cadrul legal referitor la sit și la elaborarea planului de management Conform legislației comunitare/naționale, următoarele regimuri de protecție au fost instituite pe teritoriul arealului de interes:

1. a)Arie protejată de interes comunitar - sit de importanță comunitară și arie de protecție specială avifaunistică; ...
2. b)Arie protejată de interes național - rezervație naturală. ... Elaborarea planului de management a ținut cont de prevederile următoarelor acte normative relevante:
3. a)Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a- zone protejate; ...
4. b)Ordinul ministrului mediului și dezvoltării durabile nr. 1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, cu modificările și completările ulterioare; ...
5. c)Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările și completările ulterioare; ...
6. d)Legea nr. 46/2008 Codul silvic republicată,cu modificările și completările ulterioare; ...
7. e)Ordinul nr. 410/2008 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților de recoltare, capturare și/sau achiziție și/sau comercializare, pe teritoriul național sau la export, a florilor de mină, a fosilelor de plante și fosilelor de animale vertebrate și nevertebrate, precum și a plantelor și animalelor din flora și, respectiv, fauna sălbatică și a importului acestora, cu modificările și completările ulterioare; ...
8. f)Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 19/2010 pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potențiale ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar; ...
9. g)Hotărârea Guvernului nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, cu modificările și completările ulterioare. ... ... 1.4. Procesul de elaborare și aprobarea planului de management În procesul de elaborare a planului de management s-a avut în vedere faptul că buna administrare a sitului este influențată decisiv de acuratețea, complexitatea, relevanța și operaționalitatea planului de management realizat. Prezentul plan de management se bazează fundamental pe rezultatele studiilor realizate în cadrul proiectului Servicii de realizare a planului de management al sitului Natura 2000 ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât. Astfel au fost realizate următoarele studii care au stat la baza întocmirii planului de managament: 1. Studiu geografic, geologic, pedologic, studiu privind formele de proprietate și categoriile de folosință ale terenurilor; ... 2. Inventarierea și cartarea habitatelor; ... 3. Inventarierea și cartarea speciilor; ... 4. Evaluarea stării de conservare a speciilor și habitatelor; ... 5. Stabilirea strategiilor de consevare a speciilor și habitatelor; ... 6. Elaborarea bazei de date GIS. ... Planul de Management a fost conceput ca un instrument care va permite asigurarea prezenței și conservării în condiții optime a habitatelor și speciilor ce au determinat individualizarea acestei zone ca sit de importanță comunitară, respectiv a celor ce au fost identificate suplimentar în cadrul studiilor menționate anterior. S-a urmărit ca acesta să furnizeze custodelui, administrațiilor publice interesate precum și altor factori interesați, indicații precise pentru un management sustenabil performant și pentru menținerea sau îmbunătățirea stării de conservare a speciilor și habitatelor din interiorul ariei protejate. O atenție deosebită a fost acordată și individualizării posibilelor forme de utilizare a teritoriului compatibile cu scopul de conservare a habitatelor și speciilor protejate. Actualizarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și urbanism incluse în perimetrul ROSCI0238 Suatu-Cojocna-Crairât va fi realizată de către autoritățile administrațiilor publice responsabile, prin integrarea în aceste documentații a prevederilor planului de management. În cuprinsul pieselor grafice/desenate ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și urbanism actualizate vor fi prezentate limitele sitului Natura 2000 ROSCI0238 Suatu-Cojocna-Crairât. Modificarea și actualizarea documentațiilor de amenajare a teritoriului și urbanism se va realiza cu avizul administratorului/custodelui sitului Natura 2000 ROSCI0238 Suatu-Cojocna-Crairât. Pe toată durata elaborării Planului de Management, au existat consultări permanente cufactorii interesați locali, publici și privați, cu scopul de a prezenta și a face cunoscută activitatea și rezultatele etapizate ale elaborării Planului de Management, au fost solicitate opiniile actorilor locali cu privire la diversele măsuri ce urmează a fi adoptate în scopul rezolvării conflictelor existente și informații referitoare la percepția și nevoile populației pentru a crea posibilitatea adoptării de reguli comune acceptate de comunitate în vederea realizării obiectivelor de conservare și protecție. Planul de Management a fost agreat de către factorii interesați datorită în primul rând abordării participative care s-a manifestat pe tot parcursul elaborării lui. Opinia factorilor interesați a fost luată în considerare în cadrul consultărilor publice organizate. Revizuirea planului de management se va face la 5 ani de la data intrării în vigoare a acestuia, până la aprobarea formei revizuite fiind valabil planul de management adoptat. În cazul în care se impun schimbări în planul de management, competența aprobării acestora revine autorității publice centrale pentru protecția mediului, cu respectarea procedurilor legale de revizuire. ... 1.5. Istoricul revizuirilor și modificărilor planului de management Până în prezent, pentru situl Natura 2000 ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât nu a fost elaborat un plan de management. ... 1.6. Procedura de implementare a planului de management După elaborarea participativă și aprobarea planului de management, se va trece la implementarea acestuia. Pentru aceasta, pe baza planului de management aprobat, se va elabora în fiecare an un plan de lucru care să detalieze acțiunile cuprinse în planul de management și să permită realizarea efectivă a obiectivelor specifice. Planul de lucru anual se elaborează de către custode și are drept scop punerea în practică a planului de management pentru fiecare acțiune în parte, precum și reanalizarea și actualizarea, acolo unde este cazul, a unor prevederi cuprinse în planul de management, a unor priorități sau termene, luându-se în considerare situația curentă, atât a celei ce ține strict de situl de interes comunitar, cât și a resurselor de management, respectiv a interesului economic și social al comunității locale. Prin prezentarea planului de lucru anual factorilor interesați se va realiza consultarea referitoare la modul de punere în aplicare a planului de management, a oportunității unor modificări, respectiv a gradului de implicare a fiecărei instituții pentru implementarea acțiunilor și atingerea obiectivelor. ... Capitolul 2 DESCRIEREA SITULUI 2.1. Informații generale 2.1.1. Localizarea și limitele sitului ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât este localizat în partea de vest a Câmpiei Transilvaniei, care la rândul ei este parte integrantă a Depresiunii Transilvaniei. Coordonatele geografice ale întregului areal au fost calculate luându-se în considerare punctele extreme; astfel în extremitatea vestică avem valoarea 23°43'54"E, la nord de satul Aiton, în timp ce în extremitatea estică a arealului a fost calculată valoarea de 24°00'26,58" E, punct situat la est de satul Suatu. În privința latitudinilor, punctul cel mai nordic se află în apropiere de satul Căianu și are valoarea de 46°48'26" lat. N, iar extremitatea sudică are valoarea de 46°37'13" și este situată în apropiere de localitatea Turda, în dealurile din nordul acesteia. În fapt ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât se compune din 18 poligoane ale căror dimensiuni și forme sunt dintre cele mai diverse. Suprafața cu dimensiunea cea mai redusă măsoară 21.28 ha, în timp ce suprafața cu dimensiunea cea mai mare măsoară 805 ha. În total cele 18 suprafețe ocupă 4146,213 ha. 1. Trupul 1 - 183,22 ha - se suprapune în cea mai mare parte cu teritoriul fostului sit Natura 2000 Valea Florilor, com. Ploscoș. ... 2. Trupul 2 - 31,55 ha - se învecinează cu trupul 1 și cuprinde un versant cu expoziție sud- vestică a Dealului Crairât, com. Ploscoș. ... 3. Trupul 3 - 445,08 ha - se învecinează cu trupul 2 și cuprinde cea mai mare parte a Dealului Lobodaș, com. Ploscoș și com. Cojocna. ... 4. Trupul 4 - 771,74 ha - cuprinde suprafețe din Dealul Bătăilor, Dealul Botoșu Mare, Dealul Straja Mare, Dealul Darvaștău, com. Cojocna. ... 5. Trupul 5 - 74,21 ha - cuprinde Dealul Botoșu Mic și Izvoarele Văii Botoș, com. Cojocna. ... 6. Trupul 6 - 804,98 ha - este cel mai mare din cadrul sitului, are o formă alungită, cu orientare N-S. Cuprinde suprafețe din mai multe unități de relief dintre care amintim: Dealul Straja Mică, Dealul Albiilor, Valea Caldă Mare, Dealul Ascuțit, Dealul Cămărașului, Valea Fâneața Vacilor etc. Orientarea versanților este preponderent vestică. Se suprapune peste 3 UAT: com. Aiton, com. Ploscoș, mun. Turda. Figura 1. Harta distribuției teritoriale a ROSCI0238 ... 7. Trupul 7 - 275,93 ha - este cunoscut sub toponimul de Fânețele din Sus și este localizat între localitățile Aiton și Boju. Se suprapune peste 3 UAT: com. Apahida, com. Aiton, com. Feleacu. ... 8. Trupul 8 - 28,26 ha - cuprinde un versant cu expoziție preponderent vestică a Dealului Păduricii, în imediata proximitate a localității Bodrog, com. Apahida. ... 9. Trupul 9 - 21,28 ha - este cel mai mic din cadrul sitului, cuprinde un fragment de versant cu expoziție vestică a Dealului Ceroiu, com. Cojocna. ... 10. Trupul 10 - 99,84 ha - se întinde de o parte și alta a "Vârfului Dealului", mărginindu-se în acest fel cu Valea Cojocnei la vest și Pârâul Căianului la est, com. Cojocna. ... 11. Trupul 11 - 62,68 ha - se află între Valea Cojocnei și vârful Dealului Fundăturii, cuprinzând mare Cojocna. parte din versantul cu expoziție sud-sud-vestică a Dealului Biboruș, com. ... 12. Trupul 12 - 90,83 ha - este reprezentat de versantul cu expoziție sud-vestică a Dealului Erdănimea, versantul nord-estic al Văii Săcălușa, com. Cojocna. ... 13. Trupul 13 - 48,55 ha - se află la nordul Stațiunii Experimentale a USAMV, pe un versant cu expoziție preponderent sudică, com. Cojocna. ... 14. Trupul 14 - 224,94 ha - se suprapune în cea mai mare parte cu teritoriul fostului sit Natura 2000 Căian, com. Cojocna și com. Suatu. ... 15. Trupul 15 - 201,65 ha - cuprinde cea mai mare parte a Dealului Fedeu, la est de Valea Căianului. Se suprapune peste 3 UAT: com. Căianu, com. Cojocna, com. Suatu. ... 16. Trupul 16 - 201,65 ha - se suprapune în cea mai mare parte cu teritoriul fostului sit Natura 2000 Suatu-Ghiriș. Se suprapune peste 2 UAT: com. Mociu și com. Suatu. ... 17. Trupul 17 - 25,86 ha - se află pe versantul sud-sud-vestic al Vârfului Neazoșului, la nord de DN16, com. Căianu. ... 18. Trupul 18 - 147,48 ha - se află pe Valea Dezmirului, cuprinzând o zonă umedă, de mlaștină, la vest de DJ 161A. Se suprapune peste 2 UAT: com. Apahida și com. Cojocna. ... Principalele rute de acces în sit sunt: 1. DN1 Cluj-Turda; ... 2. DJ 103G - Tureni-Ceanu Mic-Aiton-Gheorgheni; ... 3. DJ 161A- Apahida - Moriști - Cojocna - Iuriu de Câmpie - Strucut - Ceanu Mare; ... 4. DJ 161B-Ceanu Mare - Andici - Mortesti - Ploscoș - Turda; ... 5. DJ 161H-DN 16 - Suatu; ... 6. DJ1618 Turda - Ploscoș; ... 7. DC 69 Ploscoș-Valea Florilor-Lobodoș; ... 8. DC 76 Boju-Cojocna; ... 9. DC 48 Dâmburile-Suatu; ... 10. DJ 105S Cluj Napoca- Bodrog-Boju; ... 11. DN 16 Apahida- Corpadea-Căianu Vamă-Căianu Mic-Ghirișu Român-Mociu. ... ... 2.1.2. Zonarea internă a sitului În cadrul siturilor Natura 2000 nu se prevede zonare internă, însă măsurile de management pot duce la apariția unor zone cu anumite restricții sau permisivități în ceea ce privește formele de utilizare a teritoriului în raport cu scopul de conservare a habitatelor și speciilor protejate. În cazul sitului analizat, suprafața redusă, morfologia și fragmentarea teritorială nu presupun o accesibilitate ridicată a acestuia pentru anumiți vectori de impact, astfel încât nu se impune zonarea internă a sitului. În cadrul sitului de interes comunitar există o rezervație naturală - 2.326. Fânațele Suatu, pe teritoriul căreia activitățile antropice vor ține cont de prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările și completările ulterioare și anume: "în rezervațiile naturale nu sunt permise activități de utilizare a resurselor naturale. Prin excepție, sunt permise numai acele intervenții care au drept scopuri protejarea și promovarea obiectivului pentru care au fost constituite și unele activități de valorificare durabilă a anumitor resurse naturale". Principalul obiectiv de conservare îl constituie endemismul local Astragalus peterfii. De remarcat este și specia de Nepeta ucranica, plantată aici de Alexandru Borza în perioada interbelică, fapt rămas nepublicat și care explică starea majoritar vegetativă a populației speciei în perimetru. Alături de aceste specii mai există în perimetrul rezervației specii de plante rare precum Iris pontica, Astragalus dasyanthus, Ephedra distachya. De asemenea, sunt prezente și suprafețe foarte bine conservate ale habitatelor 6240*, 6210*, 40A0*. ... 2.1.3. Suprapuneri cu alte arii naturale protejate Situl analizat se suprapune parțial peste următoarele arii protejate de interes național sau comunitar: 1. ROSPA0113 Cânepiști; ... 2. Rezervația naturală 2.326. Fânațele Suatu (I și II); ... Tabelul nr. 1 Lista suprapunerilor cu alte arii protejate ... ... 2.2. Mediul abiotic 2.2.1. Geologie Într-o prezentare completă a geologiei sitului trebuie să se aibă în vedere faptul că acesta se suprapune peste teritoriul geografic al părții de sud-vest a Câmpiei Transilvaniei, astfel încât o analiză exhaustivă va presupune integrarea evoluției geologice a teritoriului studiat în istoria geologică a întregii suprafețe de câmpie, din punct de vedere al evoluției paleogeografice, structurii geologice, petrografiei și tectonicii. Evoluția Câmpiei Transilvaniei în sens geologic este în concordanță cu cea a Depresiunii Transilvaniei. Regiunea studiată se înscrie orogenului carpatic, cu elemente post-tectogenetice - depozitele de molasă. Acestea sunt primele evidențiate, la sfârșitul Miocenului inferior, după tectogeneza stirică veche când are loc schițarea întregii depresiuni transilvane. Apariția tufului de Dej, apoi depune rea formațiunii cu sare badeniană, reprezintă etapa de conturare și definire a ariei depresionare, dar, în plus, prezintă o importanță deosebită pentru Câmpia Transilvaniei, deoarece aceste elemente geologice au un rol definitoriu în morfologia sa de detaliu. În momentul în care subsidența este reluată în Badenianul superior și continuată în Sarmațian și Pannonian reapare fenomenul de depunere a formațiunilor de molasă, care afectează parțial extremitățile Câmpiei Transilvaniei. Conform lui Mrazec și Jekelius, 1927, domurile din partea sudică a Câmpiei se înscriu în cadrul domurilor circulare sau elipsoidale, de factură criptodiapiră, cu masivele de sare ascunse, care nu au străpuns depozitele badeniene de deasupra. Vorbind de diapir, trebuie remarcat faptul că o relevanță deosebită morfologică o au stockurile de sare ce apar în arealul Cojocna - Sic sau sub forma unor adevărate cute bordiere în partea estică pe aliniamentul Sărățel - partea SE a Câmpiei. În parte aceste cute marginale se suprapun cu arii de falii. În Câmpia Transilvaniei strate helvețiene se întâlnesc în perimetrele Sic, Puini, Căianu, Ghiurbercu, Mociu, Sărmaș, reprezentate printr-un complex marnos-argilos, cu intercalații de nisipuri, gresii și, mai rar, pietrișuri, cu intercalații microfaunistice caracteristice stratelor de Hida. Tufurile dacitice, cunoscute sub numele de tufuri de Dej, alcătuiesc un puternic orizont, având grosimi de până la 200 de metri în cuprinsul regiunii, acestea fiind responsabile de evoluția reliefului omniprezent de tip cuestă. În succesiunea stratigrafică, peste tuful de Dej se situează orizontul de sare badenian, care apare spre suprafață pe marginea dinspre vest și nord- est a Câmpiei Transilvaniei - Sic, Cojocna, chiar la zi -, pentru ca apoi să se afunde spre centrul regiunii: Puini - 1100 m, Căianu - 1200 m, Mociu - 1500-1700 m, Sărmășel - 2000 m, Sărmaș - 2300 m, Zau de Câmpie până la 2800 m, Band - 3000m. Peste orizontul de sare se întâlnește un strat de argile și marne pe întinse suprafețe. Tot badenian este și tuful de Ghiriș ce cuprinde o succesiune de strate marnoase cu intercalații de nisipuri și gresii. În sud-vestul regiunii, la est de Turda, se întâlnește tuful de Hădăreni, iar mai la nord, pe valea Căianului, tuful de Gădalin, la 200 de metri sub tuful de Ghiriș. Compoziția acestor tufuri le face responsabile de dezvoltarea reliefului monoclinal al regiunii studiate. Cu ajutorul tufului de Ghiriș s-au pus în evidență structurile de domuri din Câmpia Transilvaniei. Depozitele sarmațiene au fost puse în evidență prin orizonturile inferior și mediu, volhinian și bessarabian. Se întâlnesc spre centrul regiunii, demonstrând direcția de retragere a lacului pliocen și sedimetarea mai târzie a acestor sectoare. De asemenea, aceste strate mai tinere corespund cu ariile de maximă concentrare a rețelelor secundare ale râurilor interioare - Fizeșul și Pârâul de Câmpie în sectoarele superioare și mediane, Căianul și Gădălinul în sectoarele superioare. Sunt caracterizate prin depozite de marne și nisipuri în alternanță cu intercalații de gresii. Nisipurile, ca o caracteristică, se găsesc în partea superioară a sarmațianului, formând bancuri, întrerupte de pachete de marne compacte. Aceasta alternanță nisip-marnă generează în Câmpia Transilvaniei binecunoscutele alunecări de teren de tip glimee, care afectează și substratul geologic profund. În perimetrul Turda-Cojocna sarmațianul se caracterizează prin prezența marnelor cenușii și a argilelor cenușii, a gresiilor, nisipurilor și calcarelor dolomitice. Depozitele panoniene se grupează în sudul și sud-estul regiunii și sunt predominate de strate nisipoase și argile nisipoase. Corespund cu ariile de maximă eroziune laterală a Mureșului și asocierea acesteia cu fenomene active de prăbușiri și ravenație. Toate formele de relief și dinamica actuală sunt puse în evidență de structura stratelor geologice. Acestea au o orientare generală nord-vest - sud-est și o înclinare preponderentă sud- vest - nord-est sau chiar vest-est pentru centrul regiunii. Responsabilă de înclinarea stratelor este zona de lăsare tectonică din centrul Câmpiei Transilvaniei, unde fundamentul coboară progresiv până la 5000 m în sectorul Sărmaș-Mociu și care a antrenat treptat deformarea unităților geologice superioare. Ca o trăsătură specifică a reliefului se remarcă reliefului monoclinal ce dă naștere la versanți în cuestă și reversuri monoclinale. Reversurile monoclinale corespund cu înclinarea stratelor badenianului - tuful de Hădăreni și, în special, tuful de Ghiriș - cu 2-8° E-NE și având lungimi de 2-3 km, rareori mai mult, din cauza incidenței râurilor secundare. Acest lucru creează imaginea unui relief aparent accidentat, chiar dacă în proporție de 64% pantele nu depășesc 10°, peste 90% din teritoriul câmpiei înscriindu-se între 0-15°. Pante de 15-30° apar doar pe frunțile de cuestă, unde determină apariția glimeelor insecvente însoțite de prăbușiri, cum este de exemplu la Suatu, Dâmbul de Lut. Sectoarele interfluviale și cele de luncă au valori reduse, de 5° și sub 5°, în timp ce reversurile monoclinale și treimea superioară a frunților de cuestă înregistrează valori de 5-15°. Alunecările de teren conforme cu înclinarea stratelor dau naștere la puternice șiruri de alunecare ce afectează cursul râurilor, deviindu-le direcția de curgere inițială - Frata, Bozieș, Mociu, Crăiești, Suatu, Bărăi, Urmeniș. Valori mai mari se înregistrează în partea nordică a Câmpiei Transilvaniei, unde avem 8-9° frecvent, și chiar peste 10°, la valea Ungurașului, 7-9° în perimetrele marginale sud-vestice și sud-estice, apoi estice și vestice, în opoziție cu arealul lacului Zau, 4-5°. În partea sudică a regiunii relieful este mai estompat datorită predominanței formațiunilor friabile, permeabile și impermeabile ca nisipurile și marnele. Structura mai dură, de tufuri și gresii, impune un peisaj de "țigle" sau "țiglăi". Sunt evidențiate succesiunile de cueste, cu ușoară înclinare, care furnizează informații despre localizarea domurilor și a cuvetelor sinclinale. Se impune relieful asimetric, atât la nivelul văilor subsecvente, cât și al culmilor. În zonele marginale, cuestele se suprapun peste diapirul vestic: sistemul de cueste din Dealurile Gădălinului-cuesta Văii Gădălinului, menționată și de V. Gârbacea și Florina Grecu, 1981, cuesta Căianului, pe valea cu același nume, cuesta Ghiurbercu, cu expoziție sud-vestică, cuesta Suatului, pe valea omonimă, cu expoziție sud-vestică, cuesta Ghirișului, cu expoziție sud- vestică, cuesta Mociului. Sistemul de terase și asimetria văii sunt martori ai acestui tip de evoluție, I. Mac, 1965. Cuestele marginale regiunii sunt accentuate și de mișcările de subsidență dinspre Mureș sau de coborârea continuă a nivelului de bază al Someșului Mic înspre Dej. ... 2.2.2. Geomorfologie Morfologia De la Someș la Mureș și de la Valea Dipșei la Valea Florilor se impune un relief de dealuri și coline, cu o altitudine de 450-600 m, care sunt mărginite de versanți monoclinali și în cuestă, însoțite de văi largi cu numeroase iazuri. Regiune de coline, în general domoale, deseori disimetrice, despărțite prin văi relativ largi și mlăștinoase ori cu lacuri pantele mai domoale sunt afectate de celebrele alunecări în cuiburi, ori în mormane, ce reprezintă caracteristici devenite clasice ale Câmpiei Transilvaniei. Caracterul de izolare centrală a Câmpiei Transilvaniei este dat de elementele morfografice și morfologice, precum și de elementele hidrografice specifice, dar și de caracterele geografico- umane. Astfel, relieful uniform altitudinal și energia redusă de relief, depozitele din materiale friabile și prezența alunecărilor masive de teren, văile câmpiei cu caracterul lor radiar-excentric, incompetente, cvasi-absența teraselor, pseudo-luncile, prezența iazurilor, la care se adaugă exportul demografic, întăresc aspectul de izolare centrală a acestei unități. În caracterizarea reliefului un rol însemnat îl au elementele morfometrice și morfografice. Fragmentarea orizontală a reliefului este o problemă morfohidrografică interesantă și importantă în același timp, deoarece are relevanță în studiul utilizării terenului, al repartiției și dezvoltării rețelei de așezări și a rețelei de comunicații. Acoperirea fitopedologică este, de asemenea, în corelație directă cu acest aspect. Apar diferențieri areale profunde între Câmpia Someșană și Câmpia Mureșană, dar și în cadrul acestor subunități. Acest parametru înregistrează în bazinul Ludușului valori cuprinse între 0,50 km/kmp pe reversurile monoclinale și 3,00 km/kmp pe frunțile de cuestă și în sectorul izvoarelor. În bazinul Fizeșului fragmentarea este mai redusă în partea nordică - 0,35-0,45 km/kmp, acolo unde, în schimb, este energia de relief mai mare, și mai ridicată în partea central sudică, cu procese de eroziune mai evidente - 0,50 km/kmp. Chiar dacă aceste valori pot fi comparate cu cele din Podișul Someșan sau Podișul Târnavelor, este de remarcat faptul că aceste valori sunt datorate într-o proporție covârșitoare sectoarelor de văi nepermanente, ceea ce îndepărtează posibilitatea corelației, cel puțin din punct de vedere al capacității de susținere ecologică. Pe lângă existența reliefului monoclinal, caracteristice pentru această regiune sunt: frecvența proceselor de versant, tipice pentru Câmpia Transivaniei fiind aluneăcrile de teren de tip glimee, și extensiunea mare a luncilor, neconformă cu regimul de scurgere al râurilor și debitul lor, fapt pentru care se pot defini ca "pseudolunci". Relieful colinar și structurile de domuri și cute diapire Relieful pe domuri. Este asociat faciesului intern al Depresiunii Transilvaniei și este alcătuit dintr-o alternanță de strate marno-argiloase, marne nisipoase, nisipuri, gresii care înmagazinează gazul metan. Etapa postpanoniană duce la modificări însemnate a structurii și poziționării în cadrul câmpiei a domurilor. Sub controlul unor nivele de baza regionale, dar mai ales locale se realizează accelerări sau încetiniri în ritmul modelării reliefului, funcție preluată de rețeaua hidrografică, sau după caz, de procesele de acumulare fluviatilă. Se produc decompensări izostatice, cu influențarea evoluției diapirismului si domurilor. Prin intermediul rețelei hidrografice, depozitele gazeifere cunosc transferări spațiale, concomitent cu influențarea directă a structurilor salifere, precum și a brahianticlinalelor. Structurile salifere și domurile s-au influențat reciproc în evoluția lor, astfel încât cutele diapire au deviat forma și poziția inițială a domurilor, orientarea generală a domurilor în Câmpia Transilvaniei fiind nord vest-sud est, conformă cu orientarea generală a structurii. Formarea rețelei secundare duce la segmentarea domurilor și brahianticlinalelor, dar va fi influențată ulterior și de poziționarea acestora. În cazul acestor râuri poziția marginală în raport cu structurile de domuri sau brahianticlinale va influența dinamica vale-versant, cu crearea rețelelor terțiare, torențiale, perpendiculare pe cele secundare. Acestea duc la o resegmentare a domurilor sub influența proceselor active de versant -ravenație, torențialitate - stimulate de substratul friabil și panta accentuată. Pe lângă procesul de resegmentare a domurilor, dinamica acestora este influențată de procesele de teșire-aplatizare sau de acumulare complexă. Domurile care se înscriu în cadrul domurilor marginale Depresiunii Transilvaniei sunt influențate de un diapirism mai accentuat și orientarea cutelor pe direcția nord-vest sud-est, sau chiar nord-sud. Peisajul generat de astfel de relief este cel al suprafețelor structurale bine conturate, cu cueste și văi subsecvente, al reliefului de glimee consecvente - Sărmașu, Răzoare, Miheșu de Câmpie, Cămărașu, Năoiu. Desprinderea acestora se realizează în treimea superioară a versantului, iar acumularea are loc spre baza acestuia. Caracteristice în sectorul Cămărăș - Sărmășel sunt glacizările bine conturate de la baza frunților de cuestă, cu remodelarea pseudoluncii, care în afara ariilor de confluențe hidrografice lipsește. În bazinetele torențiale, cu formațiuni coluviale foarte răspândite, se dezvoltă scurgerile noroioase, favorizate de prezența marnelor și argilelor. Pe versanții înclinați, asociați frunților de cuestă, se formează prăbușiri care compartimentează versantul sub forma de șiruri piramidale, la Sărmaș, Sărmășel. În perimetrele interdomale există o frecvență mare a ariilor de convergență hidrografică la nivelul rețelei terțiare. Modelarea actuală este în concordanță cu treapta de relief mai coborâtă, dată de zona maximă de inflexiune a reliefului în centrul Câmpiei Transilvaniei, eroziunea torențială la nivelul versanților fiind mai scăzută. Ca urmare, peisajul va fi dominat de amfiteatre de deraziune și glacizări deluvio-coluviale la baza reversurilor de cuestă, alunecări lenticulare. În afara rețelelor de domuri se înscriu domurile Puini și Mociu, din apropierea sitului, definite ca domuri detip izolat. Aceste domuri se înscriu în caracterul morfologic tipic al Câmpiei Transilvaniei: cueste, reversuri monoclinale. Relieful pe cute diapire. Orizontul de sare imprimă depozitelor de deasupra sa un caracter de modelare propriu. Cauzele locale și regionale au determinat o mare varietate a formelor de diapirism: brahianticlinale, dom, masive de sare, lentile de sare. Depozitele badeniene ocupă pozițiile marginale Câmpiei Transilvaniei, îndeosebi partea vestică, suprapuse sitului în cajul localităților Cojocna, Boju, dar și din alte părți, cum ar fi cele nordică și nord-estică. Poziția și structura cutelor diapire relevă evoluția orizontului de sare în funcție de ariile de subsidență și ariile de convergență hidrografică, precum și de evoluția rețelelor de râuri în funcție de prezența unor arii depresionare de tip graben - poarta Mociului, sau culoarul Buza-Mociu. Diapirul introduce modificări în hidro-morfologia inițială printr-o dinamică de versant accentuată - glimee, ravenație, curgeri noroioase, glacizări deluvio-coluviale - cu influență directă asupra fizionomiei albiei râurilor. În acest sens putem aminti alunecările de teren care deviază cursul râurilor: de la Bărăi, Săcălaia, Sic, Căian, Suatu. Versanții de pe flancurile anticlinalelor sunt caracterizați prin raportul frunte de cuestă/revers monoclinal. Modelarea actuală impune retragere și resegmentare, cu predominarea proceselor de rill-wash, ravenație și torențialitate, dar și creeping. Procesul complex de eroziune- acumulare este semnalat prin glacizări deluvio-coluviale, aplatizări și teșiri. Caracteristice pentru relieful pe cute diapire sunt cuestele angulare, situate la intersecția văilor secundare cu cele terțiare, confluente în unghi drept, dar ambele având caracter subsecvent, de exemplu confluența Vaida-Cămăraș cu Suatu, confluența Bărăilor cu Căianu. Relieful fluviatil Cvasiabsența teraselor, văile impresionant de largi în comparație cu aportul hidric din albie, sculptate în cuaternar, similitudinile fizionomice și de dinamică a scurgerii între râurile aparținând unor bazine hidrografice diferite, prezența pseudoluncilor ca efect al imposibilității de drenare a materialelor coluviale și deluviale acumulate în perioade periglaciare, sunt caracteristici ale reliefului fluviatil monoton al Câmpiei Transilvaniei din zona studiată. În profil longitudinal, râurile principale prezintă porțiuni de îngustări, acolo unde intersectează strate mai dure de tipul tufurilor, gresiilor sau argilelor grezoase. Corelat cu acest aspect, apare și devierea cursului general de curgere, imediat după depășirea obstacolului litologic. Acolo unde râurile intersectează domurile sau brahianticlinalele - Sărmășel, Sărmaș - apar inversiunile de relief, respectiv butonierele. Morfodinamica versanților Procesele de modelare a versanților se înregistrează diferențiat în cadrul regiunii. Aici, contactul dintre cutele diapire de la Cojocna, Sic și structurile de brahianticlinale de la Mociu, Puini și domuri de la Sărmaș, Sărmășel, impun o morfodinamica specifică: alunecări de teren masive, ravenație intensă, la Aiton, Suatu. Ariile de lăsare neotectonică, din perimetrele de întâlnire a morfostructurilor amintite anterior, se individualizează prin ritmuri lente ale morfodinamicii versanților. Lăsările neotectonice s-au manifestat intens, ceea ce a determinat o tendință geomorfologică de agradare, concretizată în dezvoltarea formelor de acumulare, cum ar fi pseudoluncile, glacisurile bazale, conurile de depunere în sectoarele de convergențe hidrografice. Culoarele joase au rolul de nivele de bază locale pentru rețelele de râuri din interiorul regiunii, toate de ordin secundar, care drenează blocurile morfostructurale. În schimb, versanții acestor sectoare suportă modelări prin alunecări de teren, procesul fiind stimulat de drenajul mult încetinit. Versanții au două sectoare caracteristice: superior și mediu, de eroziune și inferior, de acumulare, astfel că întotdeauna versanții vor avea o formă convexă la baza și concavă în partea superioară - dl. Fegheu, la vest de Căianu, dl. Ghiriș. O altă problemă este vârsta depozitelor de versant: depozitele deluvio - coluviale sunt de vârstă periglaciară, depozite detritice de tuf angular - aria Cânepiști, în timp ce depozitele cu maximă extensiune, cele deluvio - coluviale cu concentrație de humus sunt recente, postneolitice. Diferențele majore în structură și mod de manifestare morfodinamică sunt rezultatul modului lor de formare: aport substanțial de material de eroziune de pe versant în condiții pluviale, respectiv remanieri de material relativ fin granulat în condiții pluviale restrictive. Relieful structural și dinamica asociată. Relieful monoclinal este cvasipermanent în arealul analizat, dând naștere proceselor de eroziune tipice și diferențiate pe cele două flancuri. Relieful colinar jos tipic, este influențat în fizionomie de specificul structural. Relieful monoclinal generalizat este concretizat spațial prin apariția ansamblului de cueste și reversuri monoclinale bine individualizate, văi subsecvente la care subscriu cursurile principale de ape din sit și o morfodinamică a versanților tipică: alunecările de teren consecvente și insecvente. Morfodinamica îmbracă forme variate conforme cu caracterul agenților modelatori, gradul de concentrare a acestora, litologia, structura, intensitatea proceselor geomorfologice. Ariile cu morfodinamică accentuată sunt condiționate de existența morfostructurilor - cute diapire, brahianticlinale și domuri - sau se suprapun peste aliniamente ce corespund dislocațiilor tectonice reactivate neotectonic. Aceste morfostructuri imprimă reliefului aspecte de podișuri joase sau de masiveacoperite de depozite terțiare cu relief de platouri joase. Între aceste arii elevate există structuri tip culoar, cum ar fi culoarul sau "poarta" Mociului, pe care se grefează valea Ghirișului. Alunecările de teren de tip glimee, studiate de V. Gârbacea, T. Morariu, I. Mac, s-au produs în formațiuni sedimentare monoclinale sau ușor cutate, cu strate permeabile dispuse pe un strat marno-argilos. Este edificatoare relația dintre glimee și formațiunile sarmațianului sau la limita dintre sarmațian și etajele inferioare și superioare. Formele sub care se prezintă glimeele sunt diverse, "de la simple movile sau forme izolate alungite, până la morfologia complexă cu o multitudine de forme pozitive și negative, de 100-200 ha, de tipul movilelor în două sau mai multe șiruri de alunecare, fragmentate de șiruri depresionare ocupate de mlaștini sau lacuri". Alunecările masive de teren - cunoscute în aria studiată sub numele de grueți, copârșae, dâmburi sau domburi - își leagă evoluția de "existența rocilor eterogene și a apelor subterane prezente la suprafața pachetelor de marne și argile impermeabile, dar și de climatul rece și umed al postglaciarului". Cele mai edificatoare în acest sens sunt alunecările de teren de tip glimee de la Suatu, Dâmburile, Aruncuta și Aiton. Frecvența alunecărilor de teren își are explicația, în afară de constituția litologică, în alternanța perioadelor de precipitații. Procesele de versant sunt asociate între ele, organismele torențiale, în cazul de față, chiar dacă numai incipiente, bazale, contribuie la modelarea ultimelor șiruri de alunecare; practic, înclinările pe reversul monoclinal, alunecările de tip glimee declanșate pe acesta și segmentarea bazală creată de organismele torențiale la Aruncuta și Dâmburile, sau în alte arii cu alunecări de tip glimee. Ținând cont de faptul că la cele mai multe alunecări de teren cornișa de desprindere este slab pusă în evidență, comparativ cu șirurile masive de alunecare, iar în unele cazuri fostele culmi interfluviale au glisat și au creat movilele incipiente, rezultă că morfologia actuală a este strâns legată de evoluția de ansamblu a arealului, mai ales în ceea ce privește interfluviile și culmile. Alunecările de teren de tip glimee, studiate de T. Morariu, V. Gârbacea, I. Mac și alții, alături de pseudolunci, efect al caracterului incompetent al râurilor din regiune și acumulărilor coluvio-proluviale neevacuate de la bază versanților, precum și relieful de tip cuestă, reprezintă componentele morfologice esențiale ale peisajului sitului. Morfometria Analiza aspectelor morfologice și morfometrice reprezintă una dintre cele mai importante abordări în vederea înțelegerii modului de formare și al evoluției peisajului actual al sitului ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât. Elementele cantitative de analiză a reliefului stau la baza aprecierilor calitative a acestuia sub aspectul favorabilității sau a restrictivității diferitelor aspecte de mediu asupra cărora își exercită o influență deosebită, influențează scurgerea pe versant și în albie, tipologia solurilor și existența anumitor formațiuni vegetale și au o influență asupra activităților umane în vederea valorificării a spațiului geografic. Trăsăturile importante ce caracterizează relieful de aici sunt: prezența reliefului monoclinal, înclinarea generală de la vest spre est, prezența unor culoare de vale adânci. Indicatori geomorfologici cantitativi cu rol determinant în evoluția și morfologia arealului studiat vor fi prezentați în ceea ce urmează. Hipsometria Din punct de vedere al hipsometriei, relieful sitului se dispune pe un ecart altitudinal de 331,8 metri, între 302 m și 633,8 m. Pentru analiza hipsometriei a fost realizată harta hipsometrică folosindu-se baza topografică la scară 1:25.000. Analiza hărții hipsometrice permite observarea aceleiași situații remarcate și anterior, o dispunere în trepte a reliefului de la vest spre est, la vest existând valorile cele mai ridicate și progresiv spre est valori mai coborâte. Acest lucru este în conformitate cu înclinarea generală a reliefului de aici, dinspre marginea Câmpiei Transilvaniei mai ridicat, spre partea centrală a acesteia, unde apar ariile de lăsare neotectonică. Analiza comparativă a hipsogramei și histogramei ne permite observarea raporturilor ce se stabilesc între diferitele suprafețe din punct de vedere altitudinal. Analiza distribuției fâșiilor altimetrice arată un puternic dezechilibru din punct de vedere al extinderii în suprafață a acestor fâșii. Pentru o mai bună imagine a distribuirii altitudinale a reliefului s-a realizat o analiză combinată între fâșiile altimetrice și treptele de relief. Astfel, joasă, treapta albiilor cursurilor de apă și a formelor de contact morfohidrologicse dispune între altitudinea cea mai redusă în acest ecart altimetric fiind cuprinsă suprafața albiei minore a albiei majore și acolo unde apare, pe suprafețe restrânse, a luncilor. Ocupă o suprafață relativ însemnată procentual de cca. 39%. Următoare treaptă, cea de 400-500 m, are cea mai mare extensie în suprafață, deținând procentual 50.63% din total. Este treapta versanților și a interfluviilor mai joase, treaptă care domină în relieful sitului. La acest nivel avem cea mai intensă morfodinamică a reliefului. Treapta de 500-600 m ocupă suprafețe mult mai restrânse deoarece estensia acesteia se rezumă la nivelul interfluviilor principale; procentual deține doar 9.98% din totalul suprafeței analizate. În final treapta superioară de peste 600 m ocupă cea mai redusă suprafață, de doar 0.36%; apariția acesteia se remarcă doar în partea de vest a sitului, în cadrul arealului nr. 5 care este localizat la vest de localitatea Boju. Este vorba de o suprafață restrânsă dezvoltată la nivelul unui interfluviu superior. Putem concluziona că treptele de relief se desfășoară pe câteva nivele: primul nivel cel al albiei minore, majore și al luncii, la care se adaugă glacisurile și formele de contact morfologic, apoi treapta versanților și în final treapta interfluviilor principale. Densitatea și adâncimea fragmentării reliefului Sunt indici morfometrici care ne indică repartiția spațială a intensității eroziunii fluviale și evoluției rețelei de văi precum și omogenitatea sau eterogenitatea litologică. Valorile densității și adâncimii fragmentării au fost calculate pe baza D.E.M.-ului obținut cu ajutorul curbelor de nivel de pe hărțile topografice la scara 1:25.000. Densitatea fragmentării reliefului a fost calculată avându-se în vedere totalitatea văilor din arealul studiat; valorile de lungime în km ale văilor au fost raportate la kmp de suprafață. Din analiza hărții densității fragmentării se observă că arealele cu valori ridicate apar, așa cum și era de așteptat în cazul aliniamentelor principale de văi unde cursul principal și afluenții acestuia furnizează valori mai mari de densitate. Cele mai reduse valori de < 0,2 km/kmp apar pe interfluviile principale. Adâncimea fragmentării reliefului. Adâncimea fragmentării reliefului reprezintă un indicator morfometric important în exprimarea peisajului geomorfologic care prezintă diferențele altimetrice pe verticală, rezultat al ratelor de adâncire a râului în timp și un factor condiționant pentru evaluarea dinamicii și frecvenței proceselor de modelare. Harta energiei reliefului a fost calculată folosindu-se valori medii ale adâncimii fragmentării și nu cele maxime. Calculul s-a realizat prin diferența dintre valoarea altimetrică maximă și cea minimă de pe o suprafață standard de 1 kmp. Valoarea diferenței obținute a fost mediată pentru a se obține valoarea cea mai apropiată de realitatea din teren. Valorile adâncimii fragmentării sunt distribuite neuniform în cadrul sitului. Acestea urmăresc parțial distribuția valorilor densității fragmentării. Geodeclivitatea este indicatorul morfometric care determină cel mai mult geneza și intensitatea procesele geomorfologice actuale. Au fost elaborate șase clase de pante pe baza criteriului genetic. Conform acestui criteriu pantele până la 2 grade sunt considerate ca limită superioară a arealelor dominate de modelarea fluvială și de acumulările de apă. Pantele de 2-5 grade sunt specifice zonelor de contact dintre vale și versant sau între versant și culmile interfluviale cu procese de eroziune ușoară sau acumulare deluvio-coluvio-proluvială. Între 5-10 și 10-20 grade domină procesele de deplasare în masă pe versanți, iar peste această valoare până la 30 grade au loc intense procese de eroziune difuză, surpări și șioiri. Pantele de peste 30 grade reprezintă limita pentru mobilizarea depozitelor de versant nefixate. Modul de îmbinare a categoriilor de pante reflectă parțial etajarea treptelor de relief, dar o evidențiere mult mai fidelă este aceea a modului de îmbinare a densității și adâncimii fragmentării. Se observă astfel că cele mai mari valori ale unghiului de pantă apar acolo unde atât densitatea cât și adâncimea fragmentării au valori ridicate. Valorile pantelor sunt distribuite neuniform în cuprinsul sitului. Astfel clasa de 0-2 grade este specifică arealelor grefate fie pe porțiuni ale interfluviilor superioare fie la nivelul unor lunci și albii de văi. Procentual ocupă suprafețe restrânse aprox. 4 % din întreaga suprafață a sitului. Valorile de 2-5 grade apar în sectoarele de racord dintre alibi și lunci cu glacisurile și pe racordul dintre intefluvii și versanți. Ponderea acestora se ridica undeva la 18% din totalul suprafeței sitului. Categoria sectoarelor mediu înclinate de 5-10 grade ocupă cea mai mare pondere, 41.32% din total, dominând în principal pe versanți și secundar pe interfluvii. Clasa valorică de 10-20 și 20-30 grade include aproape în totalitate versanții mai înclinați din cadrul sectoarelor de vale. Acestea împreună dețin un procent de 35.75% din total. În final clasa cu valori de peste 30 grade, care deține și un procent foarte redus de cca. 0.05%, apare doar în cazuri izolate așa cum sunt situațiile unor aflorimente geologice, cornișele fronturilor de cuestă, dar și pe versanții monticulilor alunecărilor de tip glimee ori pe râpele de desprindere ale alunecărilor. Tabelul nr. 2 Intervalele de pantă și valorile acestora de ocupare în procente în cadrul sitului Expoziția versanților are un rol deosebit pentru procesele geomorfologice în special în declanșarea, tipul și intensitatea proceselor de meteorizație. Orientarea versanților controlează prin durata insolației și unghiul de pantă, regimul caloric al suprafeței terestre, rezultând de aici o gamă foarte largă de modificări la nivelul rocilor și solului. Din acest punct de vedere, contraste importante se remarcă între versanții nordici și cei sudici putându-se ajunge până la o valoare de 100-150 C diferență. Acest fapt va impune pentru versanții sudici: dispariția rapidă a zăpezii, durata mai redusă a proceselor de nivo-ablație și în schimb dominanța proceselor de pluvio- ablație. Umiditatea diferită pe cele două categorii de versanți umbriți și însoriți va influența și chiar impune anumite procese de meteorizație. Astfel pe versanții însoriți, cu umiditatea redusă în timpul anului principalele procese de meteorizație vor fi cele fizice, dezagregările, pentru ca versanții cu expoziție nordică și umiditate ridicată să fie afectați în principal de procese chimice, alterarea. Ca urmare și produsele meteorizație se vor diferenția pe versanții însoriți față de cei umbriți. Cu toate că este un indicator pur calitativ efectele expoziției au o importanță deosebită în declanșarea și întreținerea a numeroase procese geomorfologice, în intensitatea și dinamica acestora. În plus, dictează direct și/sau indirect alte elemente din mediu: tipurile de vegetație, categoriile de sol, gradul de umiditate din sol, etc. Categoriile de expoziție țin cont de cantitatea de radiație solară care ajunge la suprafața versanților, fapt dictat de modul cum se realizează orientarea versanților raportată la punctele cardinale; se disting: versanții însoriți cu expunere S și SV, semiînsoriți, spre SE și V, semiumbriți, spre E și NV și umbriți, spre N și NE. Înclinarea generală a arealului de la vest la est a determinat o pondere relativ echilibrată între versanții umbriți și semiumbriți și cei însoriți și semiînsoriți. Procentual, versanții umbriți și semiumbriți însumează cca. 53.66% din totalul suprafeței sitului. Pe acești versanți topirea zăpezilor și dezghețul se produc mai târziu și mai lent, sunt puțin expuși eroziunii peliculare și afectați în principal de procesele de alterare. Dispunerea văilor principale pe direcție inițial sud vest-nord est a determinat ca toți versanții de dreapta ai acestora să aibă o expoziție semi-însorită sau însorită. Procentual, acest tip de versanți ocupă cca. 46.30% din total. Acești versanți sunt degajați rapid de zăpadă și îngheț și afectați de timpuriu și pe o perioadă lungă din an de procesele de pluvioablație, creep, șiroire. Suprafețele plane dețin o pondere foarte redusă, de cca0.13%. Pe baza indicilor geomorfologici cantitativi și calitativi putem afirma că funcționalitatea și dinamica geomorfologică a arealului prezintă două aspecte: pe versanți, cu o energie a reliefului și pante mai accentuate se remarcă o dinamică mai intensă a proceselor geomorfologice, pe când în albiile râurilor, în lunci, dar și pe interfluvii, cu energie de relief mică și pante domoale se remarcă o dinamică și o intensitate redusă a proceselor geomorfologice. Tabelul nr. 3 Orientările suprafețelor și procentul acestora de ocupare în cadrul sitului ... 2.2.3. Hidrologie Apele freatice Cantitatea și calitatea apelor freatice reprezintă probleme ce au condiționat dezvoltarea economică și socială a habitatelor rurale și au determinat amenajarea și întreținerea antropică a lacurilor create natural. Nivelul freatic este caracterizat de discontinuitate areală și neuniformitate în privința adâncimii, cu consecință directă în alimentarea rețelei hidrografice de suprafață. Aceasta din urmă este alimentată pluvial sau pluvio-nival, ponderea freaticului fiind foarte redusă, aproximativ 18-20%. Apele freatice au o importanță deosebită în cadrul regiunii relevând posibilitatea de dezvoltare a localităților sau amplasarea altora și susținerea unei agriculturi eficiente. Condițiile fizico-geografice permit acumularea diferențiată a apelor freatice la diferite adâncimi și dau un caracter destul de asemănător al acestora pe cuprinsul regiunii studiate. Alimentarea stratului freatic se realizează prin infiltrații directe din precipitații, aport subteran sau superficial de pe versanți și din rețeaua de râuri. În general, predominanța formațiunilor impermeabile aproape de suprafață, favorizează scurgerea în detrimentul infiltrației, astfel încât pânzele freatice căpătă un caracter insuficient și superficial. Acumularea apelor freatice este posibilă în prezența depozitelor badeniene de argile și marne, cu intercalații de nisipuri și nisipuri grezoase. În cadrul depozitelor sarmațiene se asigură o acumulare bogată a apelor freatice, aici nisipurile având o grosime apreciabilă. Cuaternarul reprezentat de depozite aluvio-coluviale și deluviale creează, la baza versanților în cuestă și de-a lungul "pseudoluncilor", zone cu exces de umiditate, cu influență negativă asupra calității apelor freatice. Adâncimea stratului freatic este influențată de structură, pe cuestele principale nivelul fiind la 4-5 m sau chiar la 6 m, pe cuestele secundare la o adâncime mai mică, 3-5 m, în timp ce pe reversuri se găsește la 6-7 m. Evident, valori opuse se înregistrează între lunci, 0-3 m, și interfluvii, peste 7 m. Volumul redus al apelor freatice imprimă caracterul temporar sau intermitent marii majorități a apelor de suprafață în perioada de vară și la începutul toamnei. La acestea se adaugă valoarea evapotranspirației reale care în intervalul aprilie - octombrie, este de 550-600 mm, creând un deficit anual de 50-100 mm, jumătate din această valoare înregistrându- se în lunile de vară, cu consecințe directe negative în cultura plantelor și dezvoltarea vegetației naturale. În corelație cu caracteristicile stratului freatic apare o altă componentă importantă a peisajului, fenomenul de înmlăștinire. Cauza rezidă în prezența stratului impermeabil marno- argilos aproape de suprafață, ridicând stratul freatic la 0,5-1 m, alături de lipsa unei pante accentuate în profilul văilor și lățimea considerabilă a pseudo-luncilor cu forma lor cvasiorizontală. Fenomenul de înmlăștinire se resimte în văile larg deschise, ex. Suatu - 66 ha Ca urmare în cele mai multe cazuri localitățile nu sunt amplasate în lunci, preferându-se versanții slab înclinați sau bazinele de recepție ale văilor secundare. Apele de suprafață Râurile care formează rețeaua hidrografică a sitului de interes comunitar aparțin la două bazine hidrografice majore: bazinul Someșului Mic și bazinul Mureșului. Tributare Someșului Mic direct sau prin intermediul unor cursuri colectoare enumerate de la est spre vest sunt: Pârâul Suatu cu afluenții Valea Bercheș, Valea de după Pădure, care la rândul ei are ca afluent Valea Surducului și Valea Ghiriș, Pârâul Căianuluicu afluentul Valea Seleș, Pârâul Cojocna, cu afluenții Valea Sărată, Valea Rojutu, Valea Ceroiu și Valea Biboruș și Pârâul Mărăloiu. Acesta din urmă este singurul afluent direct al Someșului Mic, toate celelalte fiind colectate de către Valea Gădălinului. Tributare bazinului Mureșului prin intermediul râului Arieș sunt: Valea Caldă Marecu afluentul Valea Fâneața Vacilor, care la rândul ei colectează apele Văii Sarganului și Valea Florilorcu afluentul Valea Lungă Mare. Orientarea generală est-vest a râurilor mari este conformă cu proveniența și cu direcția de transport a sedimentelor pliocene, precum și cu panta reliefului inițial, apărut dupa retragerea apelor pliocene. Acesta prezenta o cădere spre două direcții: nord-vest și sud-vest, reprezentând o caracteristică a întregului bazin transilvan. În Câmpia Transilvaniei râurile mari marginale, amintite mai sus respectă această direcție de curgere. Someșul Mic, de asemenea, se îndreaptă pe direcția sud-nord spre zona de evacuare pliocenă din nord-vest. Mureșul se înscrie pe o linie de fractură ce se suprapune peste înclinarea generală inițială est-vest a reliefului pliocen, râul păstrându-și caracterul consecvent pe care îl au râurile mari ce delimitează Câmpia Transilvaniei pe trei laturi. Râurile din interiorul regiunii, cu direcție nord- sud, Valea Caldă Mare și Valea Florilor, perpendiculare pe Arieș, se înscriu pe sectoarele de lăsare neotectonică dintre morfostructurile regiunii, dar au cursul influențat și de structura de domuri, prezentând în mod frecvent un caracter subsecvent. Între Apahida și Dej, Someșul Mic corespunde generației de râuri adaptate marilor dislocații tectonice reluate de mobilitatea mișcărilor petrecute imediat după retragerea apelor lacustre pliocene. Corespunde unei zone de fracturi pe care o urmează râul, ce se continuă până la Dej. Această fractură pe direcția sud-nord este "matca" pentru organizarea cursurilor de apă afluente Someșului Mic pe aceeași direcție: Căianul și Gădălinul. Mișcările de subsidență în cazul Mureșului par a fi, în acest caz, mult mai ample decât la Someșul Mic. Afluențul Mureșului, Arieșul, va fi influențat în scurgerea lui de nivelul de bază local al acestuia, cu efect direct în modelarea puternică a frunților de cuestă. Rețeaua interioară cuprinde râuri cu debite scăzute; Gădălinul are 0,61 mc/s, așa încât toate celelalte râuri ale sitului vor avea valori ale debitelor mai reduse, cu un regim de scurgere semipermanent sau intermitent, exceptând râurile al căror regim a fost modificat prin acumulările lacustre antropice sau naturale, ca în cazul râurilor Valea Caldă Mare și Valea Sarganului. Așa cum se poate observa, debitul râurilor nu este corelat cu suprafața de colectare a apelor, fiind tributar regimului precipitațiilor care are un evident caracter uniform. Alimentarea fiind pluvio-nivală, se înregistrează viituri în lunile martie-aprilie, ca urmare a topirii zăpezilor și în mai-iulie în urma ploilor cu caracter torențial. O altă problemă o reprezintă scurgerea medie, maximă și minimă, cu influență directă asupra valorificării agricole a terenurilor. Scurgerea medie fluviatilă în Câmpia Transilvaniei, înregistrată pe perioada 1950-1970, are valori cuprinse între 50-100 mm în majoritatea bazinelor hidrografice. Scurgerea maximă are loc în perioada apelor mari de primavară și în timpul viiturilor de la începutul verii, iar scurgerea minimă are loc în timpul verii și iernii. Din analizele anotimpuale rezultă o variație mare a debitelor: pe Gădalin primăvara se înregistrează 0,79 mc/s, iar toamna 0,20mc/s. În analiza regiunii se constată o aridizare progresivă, semnalată din 1983-1985, cu un maxim în 1990, cu efect în diminuarea scurgerii dar și în diminuarea variațiilor anotimpuale. Substratul format din formațiuni miocene ușor erodabile creează premisele unei încărcări considerabile a râurilor cu aluviuni în suspensie. Râurile de aici, conform studiilor mai vechi, au valori inferioare ale turbidității, între 300-500 g/mc, explicația constând în energia de relief ceva mai redusă din cuprinsul bazinelor hidrografice respective. În schimb, studiile mai recente, dau valori superioare pentru bazinele din nordul regiunii, de aproximativ 1 kg/mc, ceea ce denotă o activitate umană mai intensă, resimțită nu în dinamica defrișărilor, ci în utilizarea nerațională a terenurilor agricole. Făcând o corelație morfo-hidrografică în profil transversal, la râurile din sit se pot distinge patru subsectoare hidro-geomorfologice: 1. canalul etiajului, în amonte larg de 0,5-1 m, în aval nedepășind 3-4 metri, uneori cu repezișuri datorate interceptării gresiilor sau, mai rar, a tufurilor; ... 2. albia minoră, care în funcție de coerența rocilor poate să fie cu maluri joase, puțin prinse în vegetație, sau cu maluri înalte, cu o vegetație mai abundentă; ... 3. albia majoră periodicăeste ocupată de viituri cel puțin o dată pe an; ... 4. albia majoră excepțională este asociată celor mai mari creșteri de nivel și nu se distinge decât în cursul inferior al râurilor, unde lunca este foarte extinsă. La râurile mai mici, acest sector este delimitat de însăși baza versanților. ... Tabelul nr. 4 Localizarea principalelor bazine hidrografice pe teritoriul sitului Unitățile lacustre din sits-au format, după unele accepțiuni mai vechi, în primele secole de creștinizare a populației maghiare din Transilvania, aproximativ în sec.XII-XIII. Alte accepțiuni consideră formarea lacurilor legată de retragerea lacului ponțian spre bazinul panonic, fundul de mare intrând sub acțiunea agenților de modelare, care au dus la adâncirea treptată a rețelei hidrografice și la formarea bazinelor actuale. După unii autori rolul antropic se reduce la folosirea condițiilor fizico-geografice naturale preexistente pentru construirea digurilor și retenția unei mai maricantități de ape. Cea mai verosimilă explicație a formării lacurilor în Câmpia Transilvaniei este cea care tratează geneza și evoluția conform cu rețeaua hidrografică din regiune și aceasta în corelație cu nivelul de bază al râurilor mari marginale, Someșele și Mureșul. Pe baza analizelor de polen prelevate din unele arii de luncă, s-a concluzionat că lacurile au luat naștere în boreal - atlantic, acum 7000-8000 ani, în condițiile unui climat răcoros, postglaciar. Această afirmație ar răsturna ipoteza formării lacurilor prin intervenție antropică, în perioada feudală. Analizele de polen efectuate la fostul lac de la Suatu și la Geaca indică prezența lacurilor acum 9000-10000 de ani, deci foarte probabil înaintea dezvoltării unor comunități omenești. Totuși, conform accepțiunilor actuale, climatul în boreal era unul cald și arid, comparativ cu situația de azi, iar în atlantic, corespunzând tot optimului climatic, mai rece decât în boreal, dar mai umed, cu o trecere graduală ulterioară la o etapă mai aridă și mai caldă. Concluzia care se desprinde este aceea că lacurile din Câmpia Transilvaniei s-ar fi putut forma cu predilecție în atlantic. Cercetări mai recente, în arealul fostei acumulări Căianu, dezvăluie faptul că originea lacurilor este mult mai recentă, subatlantică, aproximativ 2000 de ani, înainte de această perioadă existând probabil ochiuri de apă în arii de luncă. Formarea lacurilor în Câmpia Transilvaniei are la bază mai multe argumente folosite de-a lungul timpului de mai mulți cercetători. Astfel, panta, deci declivitatea redusă în profilul longitudinal al râurilor este un argument. Valori foarte reduse ale pantei se înregistrează în secțiunile mediane ale râurilor, acolo unde au apărut unitățile lacustre. Un alt argument este intersectarea formațiunilor geologice mai dure, de tipul tufurilor dacitice, sau gresiilor, care duc la îngustarea pe sectoare a văilor. Apa stagnează în mici bazinete încadrate de zone de îngustare. Corelate cu debitul, panta redusă și cantitatea de precipitații înregistrate în regiunea studiată, aceste zone de îngustare reprezintă reale obstacole geomorfologice în profilul longitudinal al râurilor. Prezența sării la Cojocna a dus la favorizarea adâncirii cuvetelor lacustre, ceea ce indică faptul că diapirul a constituit factor local în evoluția sa, iar pretabilitatea sa la eroziune a contracarat dinamica colmatării. Colmatarea continuă a lacurilor este un fenomen larg întâlnit, este cauza adâncimii lor reduse și reprezintă un indiciu al evoluției lor. Procesul pare să fi fost continuu, astfel că în spatele unităților lacustre colmatate, redirijate ca obstacole naturale, s-ar putea forma noi lacuri. Activitatea antropică a favorizat, după cele mai multe accepțiuni, retenția apei în unități lacustre în zonele de îngustare a văilor sau în ariile de confluență, adică acolo unde caracterul văii permite acest tip de amenajare. Unitățile lacustre, alături de râurile cu caracter incompetent și calitatea inferioară, necorespunzătoare, a apelor freatice, creează componenta hidrografică esențială a peisajului Câmpiei Transilvaniei. ... 2.2.4. Clima Analiza elementelor climatice ce caracterizează situl nu poate fi făcută decât în contextul mai larg al abordării climei în tot spațiu geografic al Câmpiei Transilvaniei, cu particularizări pentru teritoriul studiat. Datele și informațiile de ordin climatic au fost obținute în principal de la stația meteorologică de la Sărmașu, dar și de la alte stații aflate în vecinătate, cum ar fi cea de la Turda. Datorită localizăriisitului, în partea de vest a Câmpiei Transilvaniei, se face simțită influență centrilor barici de acțiune dinspre Atlantic și a celor din nord și ca urmare, cea mai mare parte din an deasupra acestei regiuni este prezentă circulația de componentă vestică și nordică. Climatul Câmpiei Transilvaniei este caracterizat prin cvasiuniformitate a manifestărilor elementelor sale componente, deși la nivel topoclimatic există unele diferențieri. Astfel, diferențele cele mai accentuate sunt între nordul nemoral și sudul silvostepic, iar, ca influență a proximității Munților Apuseni, binecunoscuta "umbră" de precipitații din sectorul SV, în opoziție cu sectorul estic, unde masele de aer de factură oceanică se refac. Corelația actuală între elementele climatice și dezvoltarea covorului vegetal trebuie înțeleasă ca o rezultantă a dinamicii în timp, și poate fi extinsă la analize complexe, în care să fie incluse și alte componente - suportul edafic sau activitatea antropică, o retrospectivă climatică la nivelul secvențelor holocenului rezolvă probleme legate de aceste corelații, fie că este vorba de corelații pedo- climatice, hidro-climatice sau fito-climatice. Temperatura aerului, ca și componentă climatică importantă din perspectivă ecologică, înregistrează 8,5 - 9° C, sub influența foehnizării în umbra Trascăului. În partea de V incidența lacurilor și a reliefului mai înalt duce la diferențe de temperatură de 1, chiar 1,5° C între văi și culmi, sub influența complementară a cețurilor de vară. Mediile lunare depășesc 5° C din luna aprilie până în octombrie inclusiv. Numărul zilelor de vară din martie pînă în octombrie depășește 75 zile; zilele de îngheț și brumă sunt frecvente în martie și rare în aprilie, posibile în mai și septembrie, frecvente în octombrie. Ultimul îngheț este la 24 aprilie, iar primul la 8 octombrie, rezultînd un număr de 167 zile fără îngheț. Temperaturile medii ale lunilor extreme arată, la rândul lor, ușoare diferențe locale. Media lunii ianuarie este de -3°, -4° C la nivelul întregii regiuni, variațiile nord-sud fiind sub un grad. În schimb, în luna iulie, se înregistrează 17-18° C în vest și sud-vestul câmpiei, chiar ușor peste această valoare în extremitatea sud-vestică. Tendința de continentalizare din partea sud-vestică este, așadar, consecință pluvială și nu termică. Asociat cu temperaturile mai ridicate, evapotranspirația reală în lunile fără îngheț, aprilie - octombrie, este de 550-600 mm, creând un deficit anual de 50-100 mm, cu consecințe directe negative în cultura plantelor. Decalajul între partea nordică a sitului este evident prin analiza primeizilecuîngheț. Jumătatea sudică a regiunii înregistrează prima zi cu îngheț în prima decadă a lunii octombrie în timp ce sectorului nordic, nord-vestic îi corespunde ultima decadă a lunii septembrie. În extremitatea sudică, sud-vestică prima zi cu îngheț este spre a doua decadă a lunii octombrie. Data de 6 octombrie, ca primă zi cu îngheț, delimitează clar cele două sectoare ale Câmpiei Transilvaniei. Fenomenul opus, ultimazicuîngheț, este înregistrat în ultima decadă a lui aprilie, dealurile mai înalte din nordul Câmpiei semnalându-l la începutul lunii mai. Diferențele climatice între partea N-NV și cea S-SV se manifestă cel mai clar în cantitatea de precipitații: 650 mm, respectiv sub 550 mm/an. Consecințele asupra fizionomiei rețelei hidrografice sunt în relație directă cu altimetria și fragmentarea reliefului: incidența mai mare a rețelelor semipermanente în SV și debitul superior al râurilor din NV. Datele pluviometrice culese de la stația Turda pe intervalul 1949-1997 relevă o medie de 495,9 mm, ceea ce creează o amplitudine la nivelul câmpiei de 200 mm, care este impresionantă având în vedere suprafața acesteia și relativa uniformitate altimetrică. Referitor la regimul precipitațiilor se remarcă o uniformitate a datelor înregistrate de stațiile meteo. Mersul lunar al precipitațiilor este comparabil, diferențe însemnate apărând la cantitatea totală anuală și lunară. Între lunile sezonului rece și cele ale sezonului cald există de asemenea diferențe. De exemplu, fără excepție, peste jumătate din cantitatea de precipitații cade în intervalul mai-iulie, cu luna iunie cea mai umedă pe ansamblul anului. Uneori precipitațiile cad într-un interval scurt de timp, au caracter torențial și favorizează declanșarea sau reactivarea proceselor de versant. Corelat cu fizionomia bazinelor de recepție a râurilor, cu incapacitatea de transfer a albiilor și panta redusă în profil longitudinal, ploile torențiale din iunie-iulie reprezintă un pericol real de inundații. Deficitele de apă în sol și atmosferă se înregistrează primăvara în martie și în perioada august - septembrie, indicele de ariditate de Martonne înregistrând valori de 25-35, mai ridicate în ianuarie, mai mici în septembrie și martie. Tabelul de mai sus arată elocvent raportul dintre situarea stației în cadrul Câmpiei și expresiile climatice la nivel local. Umbra de precipitații din spatele Trascăului creează premisele declanșării ploilor torențiale convective, fapt constatat în datele stației Turda. Regimul precipitațiilor multianuale se remarcă prin fluctuații apreciabile, în medie o dată la șapte ani înregistrându-se abateri semnificative negative, superioare celor pozitive. Astfel, consecințele directe sunt în regimul alimentării râurilor și producția agricolă fluctuantă. Din 1985 se înregistrează discrepanțe pluviale în cantitatea de precipitații pe ani consecutivi, dar și abateri constante de la media anuală și multianuală, care au indus probleme grave de gestiune agricolă. ... 2.2.5. Soluri Solurile reprezintă elementele din mediu care sintetizează cel mai bine intercondiționarea factorilor din învelișul geografic. În cadrul ROSCI0238, varietatea petrografică, climatul cu influențe vestice și submontane, o anumită expoziție a versanților și tipurile distincte de vegetație au determinat apariția unor tipuri de soluri aparținând mai multor clase. Din analiza hărților solurilor la scara 1:200.000, foile Turda 1988 și Cluj 1994,se observă o varietate de soluri împărțite în clase, tipuri și subtipuri. Prezentarea acestora se va face atât după Sistemul de Clasificare FAO/UNESCO, cât și după Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor. În cuprinsul sitului au fost identificate câteva categorii importante: 1. Soluri minerale condiționate de topografia terenurilor - aici fiind identificate soluri din clasa Leptosoluri/Litosoluri, Regosolurilor/Regosoluri, clasa Fluvisolurilor/Soluri aluviale și clasa Gleisolurilor/Lăcoviști. ... 2. Soluri minerale condiționate de materialul parental - aici se includ soluri din clasa Vertisolurilor/Verstisoluri. ... 3. Soluri minerale condiționate de timp, în cadrul cărora se includ Cambisolurile/Soluri brune eu-mezobazice, toate acestea având la rândul lor diferite subtipuri introduse de caracterele diagnostice, structurale și/sau texturale. ... 4. Soluri minerale condiționate de climatul arid - unde intră clasa solurilor slab-moderat diferențiate halomorfe, iar în cadrul acestora fiind identificate în sit solurile din clasa Solonceacuri/Solonețuri. ... 5. Soluri minerale condiționate de climatul temperat continental moderat sau excesiv - care includ marea clasă a Cernoziomurilor/Cernoziomuri. ... 6. Soluri minerale condiționate de climatul temperat umed - din această clasă fiind prezente în sit solurile din clasa Luvisolurilor/Soluri brune. ... În prezentarea acestor clase de soluri, cu unitățile, tipurile și subtipurile lor pe harta pedologică atașată acestui capitol, s-a ținut cont de răspândirea lor în teritoriu și de modul în care acestea se combină pe cuprinsul sitului. 1. Soluri minerale condiționate de topografia terenurilor - aici fiind identificate soluri din clasele Leptosoluri/Litosoluri, Regosolurilor/Regosoluri, clasa Fluvisolurilor/Soluri aluviale și clasa Gleisolurilor/Lăcoviști. Leptosolurile sunt specifice suprafețelor mai înclinate unde are loc îndepărtarea lentă, dar continuă, a materialelor fine rezultate prin meteorizație de către curenții peliculari de apă, ceea ce conferă solurilor un pronunțat caracter scheletic. Factorul pedogenetic dominant pentru acest tip de sol îl reprezintă prezența rocii aproape de suprafață, datorită denudației. În funcție de unitatea de relief în care se formează, acest tip de soluri poate căpăta caractere foarte diferite; astfel, pe rocile dure, superficial poziționate, solificarea este foarte slabă, luând naștere soluri cu un profil scurt, de 0-30 cm. Leptosolurile rendzice au un profil scurt, format din orizonturile Am - R orizonturile Amolic și roca de bază, R, și au luat naștere pe rocile compacte bazice. În ROSCI0238, aceste tipuri de roci ocupă areale restrânse, prezentând totuși o concentrare mai mare în arealul nr. 11 și arealul nr. 9. Leptosolurile rendzice au o textură argiloasă, culori închise, cu diferențiere texturală slabă, saturația în baze sporită, V>80%, reacție slab acidă/slab alcalină și capacitate de schimb cationic mare. Cu toate că se formează în condiții de umiditate, acizii humici rezultați sunt rapid neutralizați de către CaCO3 care provine din rocile carbonatice ce formează substratul. Au un potențial de fertilitate bun în cazul în care profilul de sol nu este foarte scurt. Ca suprafață ocupată, leptosolurile atât în apariții singulare cât și în combinație cu cambisolurile eutrice, dețin doar cca. 1.16% din totalul suprafeței. Regosolurile, care includ regosolurile și erodisolurile, cele două clase fiind amestecate în teren și în aceelași timp și în combinație cu cambisolurile eutrice ocupă o suprafață de cca. 13.1% din totalul suprafeței. Se găsesc răspândite în principal pe suprafețele înclinate, așa cum sunt fronturile de cueste, dar și fronturile alunecărilor de teren. Sunt soluri minerale foarte slab dezvoltate, practic o acumulare de fragmente mineralogice fine aflate în primul stadiu de transformare pedogenetică. Denumirea de regosol semnifică un sol tânăr, neevoluat. Au un profil slab diferențiat, de tipul celor cu orizonturile diagnostice Ao - R. În SRTS, acestea se regăsesc sub aceeași denumire, regosol și erodisol. Au luat naștere în urma proceselor de dezagregare, prin crioclastism și/sau haloclastism. Procesul de solificare în cazul acestora este foarte lent, astfel că "solul" este incomplet dezvoltat, fără orizonturi diagnostice bine precizate. Însușirile și proprietățile lor depind în mare măsură de materialul parental din care provin și de condițiile topoclimatice specifice fiecărei trepte altitudinale din sit. Sunt sărace în humus și nutrienți. Textura este foarte variată, de la nisipoasă pânăla argiloasă în funcție de materialul parental și nediferențiată pe profil. În cazul erodisolurilor apare fenomenul de "trunchiere", care are ca rezultat îndepărtarea unuia sau mai multor orizonturi pedogenetice, așa cum este cazul și aici. Rezultatul se materializează într-o fertilitate foarte redusă, de multe ori aceste soluri neputând întreține vegetație de niciun fel. Profilul erodisolurilor este de tipul Ap - C. Fluvisolurile, ce cuprind tipurile: fluvisolurile eutrice, protosolurile aluviale, sunt foarte puțin răspândite pe teritoriul sitului, ocupă cca. 0.019% în totalul suprafeței și apar doar pe Valea Ghirișului. Au compoziție mineralogical eterogenă și, la inundații, sunt supuse procesului de "îmbogățire" a acestei fracțiuni mineralogice prin aport de noi sedimente. În cadrul depozitelor aluviale ce constituie materialul parental al acestora, datorită influenței râului, se remarcă o bună sortare a materialelor componente atât în profil longitudinal, dar mai ales transversal; materialele mai grosiere din punct de vedere granulometric sunt depozitate în apropierea albiei minore a râului, în timp ce materialele din ce în ce mai fine sunt depuse spre periferiile arealului de luncă. Procesul de pedogeneză este inițiat de maturarea sedimentelor fluviale. În secțiunea superioară a profilului de sol, prin retragerea apei și pătrunderea aerului, are loc debutul transformării materiei organice prin descompunere și humificare. Concomitent, în secțiunile inferioare, sub influența nivelului freatic ridicat al apei, compușii minerali rămân sub stare redusă, ceea ce va determina apariția unor culori neutre imprimate de oxizi feroși și manganoși. Acolo unde nivelul freatic oscilează cu alternanța proceselor de oxidare și reducere, va apărea o mozaicare a culorilor, cu culori neutral pentru zonele de reducere și culori roșcate/gălbui pentru zonele de oxidare. Fluvisolurile au o caracteristică comună ce le deosebește de celelalte tipuri de soluri, și anume faptul că periodic sunt aluvionate în timpul inundațiilor, ceea ce conduce la o înălțare a depozitelor. Procesul de îmbogățire cu noi sedimente întrerupe transformările pedogenetice ce au deja loc aici, "vechiul" sol format fiind acoperit și îngropat la diferite adâncimi. Ca urmare, noul material depus reia ciclul solificării și al evoluției pedogenetice în condiții similare. Solurile din albia Ghirișului sunt de tipul fluvisolurilor eutrice în sistemul FAO-UNESCO sau a solurilor aluviale în SRTS, au o saturație în baze scăzută, V < 50%, datorită spălării intense a sărurilor și o capacitate de schimb cationic diferită, în funcție de prezența mineralelor argiloase care stimulează acest schimb de ioni. Capacitatea de schimb cationic a solurilor din luncă va fi mai redusă în partea internă și mediană, în timp ce spre periferie, odată cu creșterea procentului de minerale argiloase crește și capacitatea de schimb. Fluvisolurile eutrice sunt mai grosier texturate și au condiții de drenaj intern mai bune. Profilul fluvisolurilor eutrice este de tip Ao - C. Fluvisolurile salice au un profil de tipul Aosc - Csa și prezintă un orizont salic îmbogățit în săruri între primii 50-125 cm. Îmbogățirea în săruri are loc prin transportul lateral sau ascensional al acestora, în cazul suprafețelor mai înalte și uscate care pot suferi un grad de uscăciune mai ridicat. Protosolurile aluviale sunt solurile cele mai slab evoluate din această clasă, reprezentând stadiul inițial de evoluție pedogenetică, de presolificare. În cadrul acestui tip, se deosebesc protosolurile aluviale tipice cu un profil de tipul Ao - C, la care se adaugă protosolurile aluviale gleizate cu profil de tipul Ao - CGo. În privința fertilității și productivității agricole, fluvisolurile de aici sunt relativ fertile fiind bine asigurate cu nutrienți deoarece materialul sedimentat în albii provine din depozite solificate din partea superioară a bazinelor hidrografice sau din depozitele de pe versanți. Gleisolurile - reprezentate în sit prin tipul gleisoluri molice, se găsesc răspândite pe aprox. 4.57% din suprafața totală a sitului. Sunt răspândite sub forma unor mici areale izolate pe toată suprafața în studiu. În SRTS aceste soluri sunt echivalente cu tipul de sol denumit Lăcoviște, subtipul mlăștinos. Gleisolurile molice sunt soluri hidromorfe care au luat naștere în condițiile unui surplus permanent de apă freatică condiție ce se realizează ușor în albiile largi ale râurilor având în vedere nivelul hidrostatic foarte ridicat. Sunt dominante procesele de reducere în aceste soluri. Conțin Fe^+ și/sau au un rH < 19. Uneori partea superioară a profilului de sol poate avea caracteristici specifice procesului de oxidare datorită condiților alternative de umezire-uscare. Principala caracteristică morfologică a gleisolurilor este culoarea neutră, verzuie, cenușie sau albăstrie, culori care variază în funcție de compoziția mineralorgică și granulometrică. Gleisolurile molice din cuprinsul sitului sunt soluri cu un procent relativ ridicat în baze în care predomină Ca și Mg. Se formează pe terenuri acoperite cu o bogată fitocenoză ierboasă din decompunerea căreia rezultă orizontul Am. Epipedonul acestor soluri are o structură bine dezvoltată, stabilă hidric, este bogat în humus, de 4-12%, și are capacitate de schimb cationic mare. ... 2. Soluri minerale condiționate de materialul parental - aici se includ soluri din clasa Vertisolurilor. Acestea apar doar în combinație cu faeoziomurile, având un indice de răspândire mare sub formă de areale isolate și dețin o pondere de 9.89% din totalul suprafeței. Vertisolurile au o importanță majoră datorită caracteristicilor fizico-chimice, a comportamentului acestora și a gradului de fertilitate pe care îl au.Vertisolurile sunt slab sau cel mult moderat dezvoltate și sunt localizate pe spațiile undematerialul parental este alcătuit din nisipuri sau argile. În sezonul uscat prezintă crăpături importante de cel puțin 1 cm lărgime pe o porțiune de până la 50 cm. Pe profil, în orizonturile situate între 25 și 100 cm sunt prezente fețe de alunecare care se întretaie dând naștere unor agregate structurale mari, prismatice sau paralelipipedice separate sub un unghi de 10 până la 60 grade, numit orizont vertic, de unde și numele acestor soluri. Cu toate deficiențele produse de proprietățile fizice, densitate mare datorită prezenței argilei în cantitate mare, vertisolurile sunt destul de fertile, dar prezintă dificultăți în aplicarea tehnologiilor agricole fiind prea compacte în perioada uscată și prea plastice în cea umedă așa încât au o perioadă optimă de lucru foarte scurtă. ... 3. Soluri minerale condiționate de timp - fac tranziția între solurile slab dezvoltate, așa cum sunt Regosolurile și Fluvisolurile, spre solurile moderat/puternic diferențiate, Luvisolurile, de aceea nu întâmplător se găsesc în combinație cu acestea. Cambisolurile - sunt reprezentate în sit printr-un singur tip de sol, cambisolurile eutrice, cu câteva varietăți: tipice, erodate, gleizate. Ocupă aproximativ 3.1% din totalul suprafeței aici fiind incluse și situațiile în care acestea apar combinate cu Leptosolurile sau cu Regosolurile și Erodisolurile. Cambisolurile eutrice, în sistem FAO-UNESCO,sau soluri brune eu-mezobazice, după nomenclatura SRTS, în arealul sitului au avut ca material parental diferite tipuri de depozite geologice: depozitele loessoide, nisipurile, nisipurile argiloase și pietrișurile care se găsesc pe interfluviile cele mai înalte din sit. O constantă a tuturor acestor depozite o constituie bogăția în elemente chimice bazice ca urmare a slabei debazificări a acestora prin procesele pedogenetice. Au un profil pedogenetic de tipul Ao - Bv - C, iar datorită faptului că materialul parental pe care s-au format este bogat în săruri chimice au un grad de saturație în baze ridicat și un pH slab alcalin. În condițiile unor cantități de precipitațiile relative reduse, levigarea și debazificarea acestor soluri este slabă deoarece există o eliberare continuă de baze în urma proceselor de alterare ale rocilor din subasment, acest fapt permițând o continuare a proceselor pedogenetice de formare a solului. Cambisolurile eutrice au textură fină aici, au o structură bine definită și o bioacumulare sporită, unde predomină acizii huminici. În cuprinsul sitului, conform cu SRTS, solurile brune eu-mezobazice apar cu următoarele subtipuri: tipice cu profil Ao - Bv - C, gleizate cu profil Ao - Bv - CgoGr, A ocric, B cambic și orizontul parental C combinat cu orizontul Go materialul parental de oxido-reducere sau gleizat sau combinat cu orizontul Gr - de reducere sau gleic. ... 4. Soluri minerale condiționate de climatul arid - unde intră clasa solurilor slab- moderat diferențiate halomorfe, iar în cadrul acestora fiind identificate în sit solurile din clasa Solonceacu și Solonețuri. În SRTS poartă aceeași denumire de Solonețuri. În teren solonețurile haplice sunt reprezentate prin două varietăți, tipice și luvice. Suprafața ocupată de acestea este foarte de redusă, de cca. 0.16% din totalul suprafeței sitului. Din punct de vedere al ocurenței, apar doar în arealul cutelor diapire. Solonețurile au luat naștere prin procesul de salinizare-desalinizare periodică a solului datorită apei meteorice, a apei de irigație și a apelor din pânza freatică, precum și datorită faptului că în substratul cutelor diapire există lentil de sare. Așa cum am arătat, aceste soluri sunt slab până la moderat diferențiate structural și/sau textural, sunt condiționate de prezența unor roci alterate în alte perioade climatice decât cele actuale dar care în prezent suferă de o levigare absentă sau foarte redusă ceea ce permite acumulare în exces de săruri solubile. Ca urmare, solonețurile au un conținut ridicat de Na schimbabilîn complexul coloidal al orizontului iluvial. Datorită drenajului slab sunt afectate de salinizare în partea inferioară a profilului sau în materialul parental. Prezintă o diferențiere clară de conținut de argilă sub forma unui orizont iluvial care este foarte compact și puțin permeabil. pH-ul solonețurilor este puternic alcalin în orizontul Btna și cele de dedesubt de acesta și neutru sau slab alcalin în orizonturile de deasupra. Caracteristic pentru solonețuri este prezența ionului de Na în procent de peste 15% din capacitatea de schimb cationic cu efecte nefavorabile asupra solului cum ar fi:
10. a)acțiune puternic dispersantă asupra coloizilor din sol care migrează în profunzime unde sub acțiunea coagulantă a sărurilor se depun formând orizontul iluvial Btna; prin aceasta, partea superioară a profilului de sol este puternic sărăcită în elemente chimice necesare plantelor; ...
11. b)degradarea structurii solului, cu agregatele de sol care se desfac, solul devenind impermeabil și plastic în stare umedă; în stare uscată solul devine foarte compact și dur, fiind dificil de prelucrat agricol; ...
12. c)scăderea accentuată a porozității totale, ceea ce influențează negativ regimul hidric și de aerație al solului; ca urmare, apare o scădere drastică a fertilității solului. ... Solonețurile haplice tipice au un profil de tipul Ao - Btna - C, sunt deschise la culoare, fără caractere de hidromorfie dominante. Orizontul Ao este adesea subțire, de culoare cenușiu deschis și pudrat cu silice. Orizontul Btna începe după primii 20-25 cm ai profilului de sol, are grosimi de 50-80 cm, structură columnară sau prismatică și culoare marmorată. Deoarece orizontul Btna poate începe de la foarte mică adâncime, proprietățile solonețurilor sunt condiționate de caracteristicile acestui orizont. În privința solonețurilor haplice luvice profilul este similar ca în cazul celor tipice doar că materialul parental C poate fi însoțit de un orizont Go, de oxido-reducere sau gleizat, iar între orizonturile A și B apare în acest caz un orizont intens spălat numit El; astfel, în acest caz, profilul este de forma Ao - El - Btna - CGo. ... 5. Soluri minerale condiționate de climatul temperat continental, moderat sau excesiv, care includ marea clasă a Cernoziomurilor, dintre care în sit se găsesc tipurile: cernoziomurile haplice și cernoziomurile luvice, fiecare dintre acestea cu subtipurile și varietățile lor. În SRTS cernoziomurile haplice sunt denumite cernoziomuri cambice, iar cernoziomurile luvice apar ca cernoziomuri argiloiluviale. Suprafața totală cu cernoziomuri este de >62% din totalul suprafeței sitului astfel încât plasează această clasă de soluri pe locul întâi ca procent de ocupare în teritoriu. Cele mai răspândite sunt cele din tipul cernoziomurilor haplice, care ocupă cea mai mare parte, în timp ce cernoziomurile luvice ocupă o suprafață foarte redusă. O caracteristică importantă a cernoziomurilor o reprezintă acumularea sporită de humus în partea superioară și mediană a profilului de sol ca urmare a existenței unui covor vegetal destul de bogat. Ca urmare, debazificarea este redusă, solurile de acest tip fiind saturate cu baze, în special Ca. Astfel, cernoziomurile sunt definite ca soluri intens humificate, cu un orizont A molic închis la culoare, bine structurat și dezvoltat în adâncime, cu acumulări friabile de carbonat de calciu în primi 125 cm ai profilului de sol. Diferențele fizico-chimice ale cernoziomurilor sunt determinate de caracteristicile topoclimatice, hidrologice și de substrat specifice diferitelor suprafețe ale teritoriului situluiConstituenții solubili ai mineralelor argiloase eliberați prin meteorizație sunt acumulați pe loc sau levigați descendent pe profilul de sol și acumulați sub formă de eflorescențe concrețiuni sau pelicule cutanate. Sărurile ușor solubile sunt îndepărtate complet în schimb ce carbonații de calciu, mai greu solubili sunt transportațiși redepuși la diferite adâncimi în funcție de valoarea pluviometrică a zonei; cand se acumulează la peste 50 cm. adâncime se formează cernoziomurile haplice și cele luvice. Cernoziomurile haplice - s-au dezvoltat pe depozite minerale mai puțin carbonatate decât în cazul cernoziomurilor calcice, situație care, dublată de prezența unui volum de apă mai ridicat a favorizat alterarea mineralelor din depozite cu o ușoară direcție spre argilizare in situ. În aceste condiții, levigarea sărurilor pe profil este mai intensă, iar debazificarea mai accentuată. Între orizonturile A și C se poate să apară un orizont Bv, cu structură mai mare și proprietăți fizice ușor deficitare. Aceste soluri sunt debazificate, au o reacție slab acidă, celelalte caracteristici fiind similare cu ale carnoziomurilor calcice. Cernoziomurile haplice apar în trei varietăți: tipice, erodate și gleizate. Cele tipice au un profil de forma Am - Bv - C; la cele gleizate față de cele tipice în profil se mai adaugă orizonturile Go de oxido-reducere sau Gr de reducere sau gleic, în timp ce în cazul celor erodate părți din orizontul A și uneori chiar și din B pot sa lipsească datorită eroziunii. Cernoziomurile luvice, cel de-al treilea tip de cernoziomuri din cuprinsul sitului apar, așa cum am arătat anterior, pe suprafețe foarte restrânse. Au un profil de tipul Am - Bt - C - A molic, B textural și materialul parental C. Acestea reprezintă o formă extremă de evoluție în clasa cernoziomurilor cu apariția unui orizont iluvial argilic Bt sub orizontul Am. Alterarea și levigarea mai pronunțate care caracterizează cernoziomurile luvice au determinat o debazificare mai accentuată a orizonturilor superioare și o acumulare de baze și de argilă în orizonturile inferioare. Proprietățile chimice și de troficitate sunt favorabile: reacție slab acidă, eubazice, conținut și rezervă de humus ridicate. ... 6. Soluri minerale condiționate de climatul temperat umed - din această clasă fiind prezente în arealul studiat solurile din clasa Luvisolurilor, cu tipurile: luvisolurile haplice. În SRTS luvisolurile haplice poartă numele de soluri brune argiloiluviale și soluri brune luvice. Luvisolurile ocupă cca 8% din total. În privința formelor de relief, luvisolurile apar pe suprafețele mai înalte, bine drenate. Luvisolurile iau naștere în condițiile unor aporturi sporite de apă provenită din precipitații, ceea ce va determina profunde transformări pe profilul pedologic, solurile găsindu-se actualmente într-un stadiu avansat de evoluție, cu o importantă diferențiere texturală și structurală, levigare și îndepărtare accentuată a sărurilor solubile și redistribuire a acestora la adâncime pe profil, ca urmare rezultând o debazificare moderată și un pH mai acid. Aporturile ulterioare de depozite loessoide și aluviuni fluviale, care au fost aduse aici după depunerea depozitelor principale care formează materialul parental al acestor soluri, au contribuit la accentuarea diferențierilor morfologice și granulometrice ale luvisolurilor. Luvisolurile s-au format pe materiale neconsolidate, predominant acide și intermediare în condiții topoclimatice ceva mai umede. Au evoluat din regosoluri sau cambisoluri. Luvisolurile haplice, apar sub arealele cu umiditate și evapotranspirație moderate, materiale parentale ușor acide și sub o vegetație de pădure de foioase. Profilul acestor soluri este de tipul Ao - Bt - C, iar uneori, în situațiile în care levigarea pe profil este mai intensă, are forma Ao - E - Bt - C. Transformarea activă a materiei organice încorporată în sol, favorizează formarea unor cantități mai mici de acizi humici, neutralizați de bazele existente. În situația în care mediul este slab acid, compușii de Fe devin oxidați și imobili, iar solul capătă o culoare brună în partea superioară și brun-gălbuie în cea inferioară. O parte din bazele eliberate prin procesul de hidroliză sunt reținute de mineralele argiloase, cea mai mare parte a acestora însă sunt spălate pe profil, așa încât profilul luvisolurilor haplice nu există condiții de formare a unui orizont Cca. Luvisolurile haplice apar sub forma a trei varietăți: tipice, erodate și pseudogleizate. Caracteristicile și comportamentul acestor varietăți sunt similare cu cele descrise la alte tipuri de soluri. ... ... ... 2.3. Mediul biotic 2.3.1. Ecosisteme Conceptul de ecosistem este anterior celui de habitat, în accepțiunea lui din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind habitatele naturale și a speciilor de floră și faună sălbatice (Directiva Habitate). În mod curent, în ecologie, prin ecosistem se înțelege o unitate funcțională a naturii, constituită dintr-o comunitate stabilă de organisme aflate în interrelații complexe - biocenoză -, într-un mediu abiotic relativ unitar - biotop. Termenul de habitat este folosit cu diverse semnificații, dintre care cea mai comună este aceea de mediu, deopotrivă abiotic și biotic, în care trăiește o populație sau o specie, având sinonimul monotop. Atât prin ecosistem, cât și prin habitat putem înțelege entități concrete, delimitabile, măsurabile, la un moment dat, cât și tipuri de ecosisteme, respectiv de habitate. În tipologia ecosistemelor se operează cu diverse criterii, precum gradul de naturalitate, tipul biotopului, cantitatea de energie ce tranzitează anual ecosistemul etc., la diverse scări spațiale. Prima apropiere între cele două concepte, ecosistem și habitat, a fost stabilită în Europa de Vest prin publicarea sistemului CORINE Biotopes în 1991, înlocuit ulterior de clasificarea Palearctic. În 1992, Directiva 92/43/CEE propune o clasificare a habitatelor europene - sistemul Natura 2000, precizat ulterior în edițiile manualului european de interpretare -, în special cele rare, amenințate și care necesită luarea unor măsuri de protecție. Sistemul european de referință pentru habitate este EUNIS Habitats. Dat fiind că expresia habitat natural este definită în Directiva 92/43/CEE ca: "areale terestre sau acvatice care se disting prin anumite caracteristici geografice, abiotice și biotice naturale sau seminaturale" și că termenul ecosistem nu apare în cuprinsul acestui act legislativ, că între cele două concepte există o sinonimie, în continuare se vor considera ca ecosisteme categoriile (subclasele) de habitate conform manualului românesc de interpretare a habitatelor. Tabelul nr. 5 Categoriile de ecosisteme din ROSCI0238 ... 2.3.2 Habitatele de interes conservativ Habitatele existente pe teritoriul ROSCI0238 Suatu - Cojocna - Crairât, conform formularului standard, sunt: 1. 6510 - Pajiști de altitudine joasă - Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis; cod habitat în clasificarea națională: R3802 ... 2. 91I0 * - Vegetație de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp; cod habitat în clasificarea națională: R4146 ... 3. 6240 * - Pajiști stepice subpanonice; coduri habitat în clasificarea națională: R3414, R3415, R3501 ... 4. 40A0 * - Tufărișuri subcontinentale peri - panonice; cod habitat în clasificarea națională: R3121 ... 5. 1530 * - Pajiști și mlaștini sărăturate panonice și ponto - sarmatice; cod habitat în clasificarea națională: R1530 ... La acestea se mai adaugă două habitate, identificate ca fiind prezente în timpul campaniilor de teren: 6. 1310 - Comunități de Salicornia și alte specii anuale care colonizează terenurile mâloase și nisipoase; cod habitat în clasificarea națională:R1518 ... 7. 6210 - Pajiști xerofile seminaturale și facies cu tufișuri pe substrate calcaroase - Festuco- Brometalia- * situri importante pentru orhidee; coduri habitat în clasificarea națională: R3404, R3408, R3413 ... Harta distribuției habitatelor de interes comunitar în cadrul sitului este prezentată în Anexa nr. 1 la prezentul plan de management. Habitatul 91I0* - Vegetație de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp. Pădurile de silvostepă eurosiberiene cu gorun, stejar, carpen și arțar tătărăsc alcătuiesc zece poligoane de pădure relativ bine conservate pe teritoriul de nord - est al sitului, în suprafață de circa 357 ha. Dintre cele zece poligoane, doar cinci ocupă suprafețe mai importante, ce variază între 158 și 34 hectare, restul poligoanelor având suprafețe sub 10 hectare. Cel mai important pâlc de pădure este situat în imediata vecinătate a localității Suatu, la nord-est, fiind cunoscut sub denumirea de Pădurea Tărcata. Sub raportul suprafeței, al doilea pâlc forestier este situat în zona Dl. Seleșului, Pădurea Seleșului, pe valea Pr. Căianului. Pâlcurile trei și patru ocupă suprafețe aproximativ egale, de 35 hectare, poligonul situat în imediata vecinătate a Pădurii Tărcata, respectiv de 34 hectare, poligonul situat în imediata vecinătate a Pd. Seleșului, pe versantul opus al Văii Seleșului față de poligonul al doilea. Practic, se constată concentrarea acestor poligoane forestiere în cele două zone descrise, restul poligoanelor, reduse ca suprafață, fiind, de fapt, localizate între cele patru poligoane majore menționate. Fitocenozele se încadrează în asociația de silvostepă transilvană Aceri tatarici-Quercetum roboris Z6lyomi 1957, comună în silvostepa din Câmpia Transilvaniei. Aceste mici insule forestiere au fost bine conservate de către proprietari în timpurile medievale, având în vedere suprafețele reduse ocupate de către păduri în regiune. Din păcate, în perioada modernă, pășunatul cu porci în aceste păduri toamna devenise o practică larg răspândită, iar în ultima perioadă nu constituie un eveniment rar intrarea turmelor de oi în păduri, ceea ce duce la degradarea sinuziei lor ierbacee. Vârsta arborilor în rare cazuri trece de 80 de ani ceea ce dovedește exploatarea destul de intensă a lemnului în ultimele secole. Caracterul silvostepic al acestor păduri este arătat de proporția foarte ridicată a speciilor rezistente la continentalismul climatic, Quercus robur, Acer tataricum, Staphyllea pinnata, fenomen nemaiîntâlnit în alte părți ale Transilvaniei unde aceste specii sunt rare sau absente în păduri. Absența totală a speciei Quercus pubescens în silvostepa Câmpiei Transilvaniei, care este frecventă mai la sud, în Podișul Târnavelor și mai la nord, în arealul Dej - Gherla dar și spre vest, la vest de Cluj-Napoca, constituie, de asemenea, un fapt semnificativ pentru a ilustra climatul mai rece și mai uscat, continental din arealul sitului. Habitatul 6240 * - Pajiști stepice subpanonice Acesta este habitatul cel mai valoros din sit, pentru care acesta a fost în primul rând conturat. La o analiză a distribuției spațiale se constată concentrarea segmentelor acestui habitat în aceleași zone precum habitatul precedent, 91I0. Este răspândit în "petece" de dimensiuni reduse la nivelul întregului sit, ocupând suprafețe mai însemnate în zona localității Suatu pe pantele cu expoziție sudică și sud-vestică de la nord de localitate, înzona Dl.Viilor și Vf. Costinitu. A doua zonă de concentrare a habitatului este pe V.Căianu, unde habitatul ocupă suprafețe insulare pe frontul cuestelor subsecvente ce se dezvoltă pe afluenții de dreapta ai văii. Acestea prezintă o expoziție în principal sudică, cu pante semnificative ce favorizează acest tip de habitat. Ultimele suprafețe mai însemnate se întâlnesc la sud-vest de localitatea Crairât, la partea superioară a văii unui afluent temporar al pârâului Fîneața Vacilor. La nivelul sitului suprafața ocupată de acest habitat este de 55 hectare. Caracterul insular al ROSCI0238 a fost stabilit în primul rând pentru a cuprinde toate porțiunile de pajiști stepice rămase bine conservate în silvostepa din sud - vestul Câmpiei Transilvaniei. Speciile rare Nepeta ucranica, Iris pontica, Centaurea trinervia, Astragalus exscapus, Astragalus dasyanthus, Ephedra distachya, Rhaponticoides ruthenica, Crepis pannonica, Goniolimon tataricum, specia endemică locală Astragalus peterfii, specia endemică regională Cephalaria radiata, sunt cei mai prețioși taxoni din cadrul sitului și toți au cea mai mare parte a populațiilor lor în acest habitat. Ca atare, speciile de plante cele mai importante pentru sit se găsesc în cea mai mare parte în habitatul 6240*. Starea de conservare favorabilă a pajiștilor stepice este ușor de constatat prin identificarea unor populații bogate ale uneia sau mai multor specii "indicatoare" în acest sens - Dictamnus albus, Echium russicum, Plantago argentea, Serratula radiata, Crambe tataria, Peucedanum tauricum, Salvia nutans. Aceste specii sunt natural comune în pajiștile stepice din Câmpia Transilvaniei, dar dispar rapid sub impactul suprapășunatului cu ovine, mai ales primele patru. Pe măsura intensificării suprapășunatului și a distrugerii structurii inițiale a pajiștilor, se înmulțesc speciile ruderale iar unele specii native, neconsumate de oi, ințial subordonate în fitocenozele originare se înmulțesc excesiv, devenind codominante: Stipa capillata, Botriochloa ischaemum, Salvia nemorosa, Centaurea micranthos. Principalele asociații prezente în cadrul habitatului 6240* în sit sunt Festuco rupicolae - Caricetum humilis, Koelerietum macranthae. Pe pantele însorite din silvostepa transilvană ar însemna să apară un mozaic de pajiști transilvane stepice, formate din fitocenoze ale asociațiilor menționate în paragraful anterior, și pajiști stepice ponto-sarmatice, 62C0* cu diferite specii de Stipa, ceea ce nu corespunde realității. Pajiștile de Stipa xerofile și mezoxerofile transilvane aparțin tot habitatului 6240* prin structura lor floristică și istoria și poziția lor biogeografică. De aceea fitocenologii din Muntenia, Moldova și Dobrogea au descris alianțe și asociații diferite de cele din Transilvania pentru a include într-un context diferit pajiștile cu Stipa din aceste regiuni, care trebuie încadrate în habitatul 62C0*. Acesta din urmă nu există în Transilvania. Asociațiile Stipetum capillatae, Botriochloetum ischaemi nu reprezintă decât faciesuri degradate ale fitocenozelor precedente, prin suprapășunat cu ovine. Habitatul 40A0 * Tufărișuri subcontinentale peri-panonice Acest habitat este extrem de heterogen din punct de vedere ecologic și fitocenologic, incluzând comunități arbustive foarte diferite, de la cele cu Syringa josikaea din luncile râurilor din Apusenii de nord și cele saxifile cu Spiraea ulmifolia, până la cele stepice xerofile cu Amygdalus nana, Cerasus pumila și Rosa spinosissima. În arealul sitului există doar mici porțiuni de fitocenoze arbustive cu migdal pitic - Amygdalus nana, insulare, răspândite în cadrul pajiștilor habitatului 6240, de obicei la partea superioară a versanților abrupți de tip front de cuestă însorit. Am observat în urma studierii atente a tufărișurilor de migdal pitic că aceste fitocenoze, în pofida unor opinii, se instalează rapid pe porțiunile unde solul este deranjat, prin săparea ocazională de șanțuri sau adăugarea periodică de sol din arături, la limita dintre pajiștile stepice și terenurile arabile situată, de regulă, la partea superioară a interfluviilor asimetrice de tip front de cuestă din Câmpia Transilvaniei. Totuși, în cea mai mare parte aceste fitocenoze sunt în restrângere masivă din cauza incendierii lor frecvente primăvara de către ciobani, fapt ce duce la eliminarea lor totală din multe porțiuni. Fitocenozele de migdal pitic se încadrează asociației Prunetum tenellae. Într-un singur loc din apropierea sitului există și o mică porțiune de tufăriș cu vișin de stepă Prunetum fruticosae, între Huci, Straja și Boj Cătun. În interiorul ROSCI0238 nu a fost încă semnalate fitocenoze ale acestei asociații. Din punctul de vedere al răspândirii habitatului, suprafețele cele mai importante se întâlnesc în sectorul central al sitului, în jurul localității Cojocna. Suprafața totală ocupată de acest habitat este de 345 hectare, însă suprafața medie a unui poligon de tufărișuri este de doar 2,12 hectare. Acest fapt indică heterogenitatea distribuției habitatului în cadrul sitului. Habitatul 6210* Pajiști xerofile seminatural și facies cu tufișuri pe substrate calcaroase (Festuco -Brometalia) (* situri importante pentru orhidee) Acest habitat de pajiști mezoxerofile apare mozaicat cu pajiștile stepice transilvane "subpanonice" în porțiunile mai puțin înclinate și mai puțin uscate ale versanților semiînsoriți și însoriți, și pe platouri. Principalele asociații din interiorul sitului sunt Brachypodio pinnati- Festucetum rupicolae Ghișa 1962; Carici humilis-Brachypodietum pinnati So6 1947; Danthonio-Brachypodietum pinnati So6 1946; Polygalo majoris-Brachypodietum pinnati Wagner 1941; Festuco rupicolae-Danthonietum provincialis Csuros et al. 1961, Thymo pannonici-Stipetum stenophyllae Sanda et al. 1998, Danthonio-Stipetum stenophyllae Ghișa 1941. Speciile indicatoare de bună conservare sunt aceleași ca la habitatul 6240*. Suprafețele ocupate de acest tip de habitat în cadrul sitului sunt mai mari decât cele ocupate de pajiștile habitatului 6240*, dar limita între fitocenozele xerofile și mezoxerofile ale acestuia și fitocenozele mezoxerofile incluse în habitatul 6210* este foarte greu de trasat pe teren, iar caracterul arbitrar al includerii unor asociații de pajiști mezoxerofile în habitatul 6240* sau 6210 este evident. Speciile rare și endemice menționate mai sus ca fiind prezente în habitatul 6240* apar și în pajiștile habitatului 6210 învecinate, dar cu efective mai reduse. Speciile de orhidee prezente în pajiștile acestui habitat în regiune sunt Orchis militaris, Orchis morio și Orchis ustulata, dar efectivul acestora s-a redus foarte mult în ultimii 25 de ani din cauza pășunatului cu ovine. Suprafața totală ocupată de acest habitat este de 836 hectare, fiind practic aproape cel mai răspândit habitat la nivelul sitului. Habitatul este distribuit uniform, suprafețele cele mai semnificative întâlnindu-se în partea de sud-vest a sitului în zona Vf. Straja Mică, precum și în zona localitățilot Lobodaș și Crairât. În arealele menționate anterior suprafața poligoanelor acestui habitat depășește 50 ha, suprafațe însemnate întâlnindu-se însă și în zona localității Căianu, Dl. Seleușului. Habitatul 6510 Pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis) Deși în cea mai mare parte a țării aceste pajiști sunt considerate de origine secundară, în silvostepa transilvană, pe cernoziomurile și feoziomurile din Câmpia Transilvaniei, multe din fitocenozele de pajiști mezofile au un caracter primar, fiind pajiști de pratostepă, element caracteristic peisajelor de silvostepă. Cele mai multe areale ocupate de astfel de pajiști, cândva comune în arealele de silvostepă din țară au fost distruse, solurile lor cu orizonturi molice profunde, bogat humifere, cu regim de umiditate optim și deci foarte fertile fiind arate în cea mai mare parte, iar porțiunile ce nu au putut fi transformate în terenuri agricole din cauza unui microrelief mai accidentat generat de alunecările de teren au fost transformate în pășuni de vite. Porțiuni importante din aceste pajiști au fost însă bine conservate până la începutul secolului XX sub forma fânațelor ce existau în moșia oricărui sat din silvostepa Câmpiei Transilvaniei, dar acestea au fost distruse și transformate în teren arabil sau pășuni în urma "inovațiilor" agronomice din anii 20 ai secolului trecut care au vizat înlocuirea rolului fânațelor naturale de către culturile furajere. Astfel s-au pierdut pentru totdeauna unele dintre cele mai valoroase ecosisteme naturale din România. Porțiuni de pratostepe mai bine conservate există pe areale foarte restrânse în sit, ultimele suprafețe de fânețe rămase fiind degradate pe suprafețe foarte mari începând cu secolul XXI prin practica închirierii fânețelor ca pășuni de oi. Aceasta a apărut deoarece populația practicantă a unui stil de viață tradițional, ce includea cositul manual, din satele din perimetrul sitului a dispărut biologic, iar generațiile actuale care nu mai văd necesitatea cosirii fânețelor obțin prin închiriere o sursă de venit suplimentară. Pratostepele din sit, rămase bine conservate pe areale foarte restrânse, includ specii relicte anticulturale devenite foarte rare în flora țării prin distrugerea habitatului lor precum Serratula lycopifolia, Serratula wolffii, Bulbocodium vernum. Acest habitat ocupă suprafețe în sumă de de aproape 1938 hectare, fiind astfel cel mai răspândit habitat la livelul sitului. Practic ocupă suprafețe întregi în cadrul unor "insule" ale sitului, ca de pildă în zona localităților Aiton și Boju. Habitatul 1530 * Pajiști și mlaștini sărăturate panonice și ponto- sarmatice și 1310 - ComunităJi de Salicornia și alte specii anuale care colonizează terenurile mâloase și nisipoase Habitatele 1530* și 1310 apar mozaicat pe fundul plat al depresiunii de tip butonieră de anticlinal de la Budaștău, unde se formează un complex de asociații vegetale de pajiști halofile încă bine păstrate de o rară frumusețe. Suprafața ocupată de habitatele 1530* și 1310 mozaicate este de 100% din cele 9,1 ha din segmentul Budaștău al ROSCI0238. Habitatul 1530* singur apare în alte două poligoane din sit, la Ploscoș - Valea Lunga Mică și la Tunel, la obârșia văii Letița. După habitatele 6240* și 6210*, habitatele 1530* și 1310 conțin cel mai important număr de specii rare de plante din cadrul sitului. Acestea sunt speciile halofile Peucedanum officinale, Peucedanul latifolium, Plantago cornuti, Iris spuria. ... 2.3.3. Speciile de interes conservativ 2.3.3.1. Plante În formularul standard al sitului, se menționează prezența pe suprafața acestuia a următoarelor specii de plante de interes comunitar: 1. 4098 Iris humilis; ... 2. 4087 Serratula lycopifolia; ... 3. 4097 Iris aphylla L. ssp. Hungarica; ... 4. 2132 Astragalus peterfii Javorka; ... 5. 4067 Echium russicum L. ... 6. 4091 Crambe tataria ... Harta distribuției speciilor de plante de interes comunitar în sit este redată în Anexa nr. 2 la prezentul plan de management. 4098 Iris humilis Georgi ssp. arenaria (Waldst. & Kit.) A.Love et D.Love Această specie stepică petrofilă și arenofilă pontică - panonică nu există pe teritoriul sitului. Menționarea acesteia în formular se datorează cel mai probabil unei confuzii asupra evoluției concepțiilor taxonomice privitoare la speciile de Iris din flora noastră. Astfel, specia rară stepică xerofilă Iris pontica Zapal, cu mai multe populații prezente în sit, cele mai multe din România, era denumită inițial Iris humilis M. Bieberstein. Aceasta a fost probabil sursa confuziei și a includerii neavenite a speciei Iris humilis Georgi în fișa standard. Cele mai apropiate locații de Iris humilis Georgi se află mult în afara sitului, pe stâncăriile de calcar de la Cheile Turzii, inclusiv Dealul Lupului la sud-est de cheile propriu-zise și Cheile Borzești. 4087 Serratula lycopifolia (Vill.) A.Kern Specia este tipic silvostepică, caracteristică pratostepelor cu cernoziomuri și feoziomuri profunde și are un areal pontic - panonic cu mici exclave în Alpii Maritimi francezi. Este extrem de sensibilă la suprapășunatul cu ovine și dispare rapid din fânațele bine conservate când acestea sunt pășunate cu ovine, chiar temporar primăvara și toamna. Deși se poate înmulți vegetativ foarte viguros, ea dispare rapid, după cum aminteam mai sus, sub influența impactului antropic. Era asociată peste tot cu o altă specie a genului, foarte rară și ea și cu o ecologie identică, Serratula wolffii Andrae. Din păcate, compararea situației actuale cu cea menționată de autorii din secolul XIX și cu cea cunoscută începând cu anul 1987, au relevat distrugerea unor suprafețe mari de habitat de pratostepă prin transformarea fânețelor ancestrale de pratostepă în teren arabil sau pășune, fapt care a condus și la degradarea a populațiilor de Serratula lycopifolia și Serratula wolffii. Astfel, fânețele de la izvolarele văii Florilor, astăzi incluse în sit, au fost în secolul XX pășunate cu ovine în perioada de primăvară și toamnă. Ambele specii de Serratula au dispărut de aici, deși aceste pajiști sunt încă folosite ca fânețe, din cauza pășunatului de toamnă - iarnă - primăvară, care de la începutul secolului XX este continuu. Degradarea acestor fânețe a fost accelerată, odată cu invazia unor specii ruderale sau sporirea numărului unor specii favorizate de suprapășunat. Un singur exemplar al speciei a fost găsit aici în anul 2003 de către dr. Andrei Crișan, fapt ce atestă regresul puternic și la ora actuală extincția locală a speciei. Fânețele de pe flancul nordic al dealului Straja Mare până la izvoarele văii Letiței aveau în anii 1873-1877 populații bogate de Serratula lycopifolia și Serratula wolffii din care o parte importantă se mai păstrau în anul 1987 când noi am vizitat prima dată aceste pajiști. În anul 1989 o mare parte a acestora a fost arată, iar pe o întindere și mai mare a început pășunatul cu oi de toamnă și primăvară, devenit continuu peste iarnă și aici, odată cu începutul secolului XX. Am putut astfel documenta prin propria experiență, pe o perioadă de 27 de ani regresul foare puternic al populațiilor locale a celor două specii de Serratula. În iunie 2015 mai existau două grupuri populaționale în fânațele de la est de Dl. Straja Mare: într-o fâșie de fâneață rămasă izolată între terenurile agricole, centrată în jurul coordonatelor 46°42'20.55"N / 23°50'39.25"E (359 de exemplare) și în jurul coordonatelor 46°42'12.04"N / 23°51'12.77"E (97 exemplare). 4097 Iris aphylla L. ssp. hungarica Este o specie stepică- silvostepică sarmatic - central europeană. Subspecia hungarica nu mai este considerată ca fiind valabilă de către Flora Europaea și ultimele tratate privind flora României. Specia este cunoscută din corpul principal al sitului - din arealul fânețelor de la Straja Mare, unde exemplarele sunt întâlnite între glimeele aflate la nord-est de vârf. Populația inventariată în iunie 2015 este de 28 de exemplare. 2132 Astragalus peterfii Javorka Specie endemică locală descrisă în anul 1916. Morfologic este identică cu Astragalus pallescens Bieberstein din estul Ucrainei. Aceasta din urmă este însă o specie tetraploidă, pe când specia transilvană este octoploidă. Există două populații ale speciei - prima, cea de la Suatu pe Dl. Banffy: 15.430 de exemplare în luna iunie 2015, extinse mult în afara rezervației Suatu 1 și cea de la Căianu - Dl. Fedeului, descrisă prima dată de către N. Roman în 1996, ce conținea 7970 de exemplare în iunie 2015. 4067 Echium russicum L. și 4091 Crambe tataria Sebeok Sunt două specii stepice panonic - sarmatice indicatoare ale unei bune stări de conservare ale pajiștilor stepice transilvane. Populațiile celor două specii sunt mari în cadrul sitului și sunt evaluate la peste 20.000 de exemplare la ambele specii. ... 2.3.3.2. Nevertebrate În formularul standard al ROSCI0238 figurează următoarele specii de nevertebrate: 1. Lucanus cervus; ... 2. Cucullia mixta; ... 3. Lycaena dispar; ... 4. Catopta thrips; ... 5. Pseudophilotes bavius. ... Harta distribuției speciilor de nevertebrate de interes comunitar din sit este redată în Anexa nr. 3 la prezentul plan de management. De asemenea, conform formularului standard, încă 11 taxoni de nevertebrate sunt considerați importanți la nivelul sitului: Colias chrysotheme - Gălbiorul de stepă, Conisania poelli ostrogovichi, Cucullia mixta lorica, Cucullia xeranthemi, Eupithecia gratiosata, Maculinea arion - Albăstrelul mare al cimbrișorului, Muschampia cribrellum- Căposul transilvan, Kretania Plebeius sephirus - Albăstrelul zefir, Proserpinus proserpina - Sfingidul proserpina, Pyrgus sidae - Căposul cu pete portocalii și Sphenoptera antiqua. . Lucanus cervus În situl ROSCI0328 specia Lucanus cervus apare în pădurile de sau dominate de cvercete. Adulții speciei pot fi întâlniți și în afara pădurilor, la distanțe de aproximativ 300-600 m față de limita habitatului primordial. Arealul potențial de răspândire al speciei Lucanus cervus în situl este de aproximativ 289 ha, cca. 7% din sit și este reprezentat de pădurile de cvercete. În cadrul sitului, adulții speciei au fost semnalați în: Pădurea Spinii Rațiului și Pădurea Tărcată din com. Suatu, respectiv Pădurea Seleșului din com. Cojocna. Cucullia mixta Specia nu a fost întâlnită pe teritoriul sitului în urma investigațiilor efectuate în teren în cursul anului 2015. Specia nu a mai fost semnalată în zonă de peste 10 ani. Pe suprafața sitului vizat, specia a fost semnalată în rezervația Suatu I și lângă Căian de către Laszlo Rakosy și Cristina Cremene în anul 1999, respectiv 2002. Lycaena dispar Specia apare în habitate umede, chiar și în zone puternic antropizate, pentru că larvele trăiesc pe specii de măcriș - Rumex hydrolapathum, R. aquaticus-, specific acestui habitat. Teoretic pot apărea multe populații în special de-a lungul cursurilor de apă. Tipurile de habitate caracteristice: fânețe umede-mlăștinoase, mlaștini, zone inundabile, maluri de rîuri și lacuri. Situl ROSCI0238 poate să găzduiască câteva populații destul de fragile, pe malurile cursurilor de apă, precum și în unele zone cu u