DECIZIA CIVILĂ nr. 568 A din 20 noiembrie 2015

(3)-

(9)din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, şi au ca obiect stabilirea modalităţii de repartizare, în cote procentuale, între organismele de gestiune colectivă ADFPR şi UPFR, a drepturilor producătorilor de fonograme, a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de fonograme, titulari de drepturi conexe, pentru operele reproduse după înregistrări sonore, precum şi a comisionului de colectare datorat organismului de gestiune desemnat colector pentru drepturile producătorilor de fonograme pentru perioada 2012-

1. Arbitrajul s-a desfăşurat la termenele din data de 27 martie 2013, 2 aprilie 2013, 10 aprilie 2013, 24 aprilie 2013, 9 aprilie 2014, 6 mai 2015, 11 mai 2015, 19 mai
2. Dezbaterile pe fond au avut loc la data de 19 mai 2015, fiind consemnate în încheierea de şedinţă care face parte integrantă din prezenta. Termenul de arbitraj a fost prelungit cu 15 zile, potrivit dispoziţiei directorului ORDA. Completul, având nevoie de timp pentru a delibera şi a da părţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru data de 27 mai
3. Dezbaterile au avut loc la sediul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), cu participarea tuturor arbitrilor care fac parte din complet. Având în vedere înscrisurile administrate, dezbaterile şi concluziile părţilor, completul de arbitri constată: Constituirea iniţială a completului de arbitraj a fost realizată cu respectarea prevederilor art. 131^1 alin.

(4)din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, părţile fiind convocate pentru tragerea la sorţi în vederea desemnării arbitrilor. Prin cererea de arbitraj, UPFR a solicitat stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2012-

1. Prin cererea de arbitraj, ADPFR a solicitat stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pe această sursă, pentru perioada 2012-
2. La termenul din 27 martie 2013 ADPFR a formulat cerere de recuzare a arbitrului desemnat Voican Maria Mădălina, cerere întemeiată pe prevederile art. 42 alin.

(1)pct. 13 din Codul de procedură civilă. Având în vedere faptul că la acest termen onorariul arbitral nu fusese pus în discuţia părţilor şi achitat, completul nu a putut să se pronunţe asupra cererii de recuzare formulate de ADPFR. La termenul din data de 2 aprilie 2013 UPFR a precizat cererea de arbitraj în sensul completării acesteia cu solicitarea de a stabili criteriile de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului de gestiune colectivă desemnat colector UPFR pe această sursă, inclusiv pentru perioada anului 2011, obiectul dedus judecăţii vizând perioada 2011-2014. La acelaşi termen, UPFR a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 pentru stabilirea proporţiei remuneraţiei cuvenite fiecărui organism de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme din remuneraţiile compensatorii pentru copie privată, prin raportare la dispoziţiile art. 131^2 alin.

(3)lit. c) şi art. 133 alin.

(5)din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare. ADPFR a depus o cerere prin care a solicitat schimbarea denumirii Dosarului arbitral nr. 2/2013 sub forma "Dosarul arbitral nr. 2/2013 privind stabilirea modalităţii de repartizare, în cote procentuale, între organismele de gestiune colectivă a drepturilor producătorilor de fonograme, ADPFR şi UPFR, a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de fonograme, titulari de drepturi conexe, pentru operele reproduse după înregistrări sonore, precum şi a comisionului de colectare datorat organismului de gestiune desemnat colector pentru drepturile producătorilor de fonograme pentru perioada 2012-2014". Atât ADFPR, cât şi UPFR au solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de cererile de arbitraj şi de înscrisurile anexate. Completul a luat act de cererea ADPFR privind recuzarea doamnei arbitru Maria Mădălina Voican şi a constatat necompetenţa sa funcţională în privinţa cererii de recuzare formulată de ADPFR, dispunând ataşarea înscrisului care consemnează cererea de recuzare la dosarul de arbitraj. În ceea ce priveşte cererea de schimbare a denumirii dosarului formulată de ADFPR, completul o respinge, având în vedere faptul că prezentul dosar de arbitraj nu poartă o denumire, ci este identificat numai prin numărul de înregistrare şi anul înregistrării. Se admit cererile de amânare a arbitrajului formulate de părţi şi se acordă termen data de 10 aprilie

1. La termenul din data de 10 aprilie 2013 ADPFR depune note de concluzii prin care solicită respingerea excepţiei de nelegalitate formulate de UPFR la termenul din data de 2 aprilie 2013 şi invocă excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj formulate de UPFR la acel termen. UPFR depune întâmpinare împotriva cererii de arbitraj formulate de ADPFR. ADPFR solicită amânarea cauzei în vederea studierii întâmpinării. Ambele părţi solicită admiterea probei cu înscrisuri. Completul uneşte ambele excepţii invocate (excepţia nelegalităţii Deciziei ORDA nr. 249/2011 şi excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj formulate de UPFR la termenul din data de 2 martie 2013) cu fondul cauzei şi stabileşte termen pentru continuarea arbitrajului la data de 24 aprilie
2. La termenul din data de 24 aprilie 2013 ADPFR depune o cerere precizatoare a cererii de arbitraj, solicitând indicarea cotelor procentuale cuvenite fiecărui criteriu de repartiţie propus. Completul de arbitraj pune în discuţie cu prioritate suspendarea cauzei, raportat la cererea de recuzare a arbitrului desemnat Voican Maria Mădălina, şi, în temeiul art. 413 alin.

(1)pct. 1 şi 3 coroborate cu art. 49 alin.

(2)din Codul de procedură civilă, suspendă judecarea cererilor de arbitraj până la pronunţarea Tribunalului Bucureşti asupra cererii de recuzare formulate de ADPFR. La data de 31 martie 2014 UPFR formulează cerere de repunere pe rol a cauzei arbitrale din Dosarul nr. 2/2013, având în vedere soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. 13.626/3/2013 de instanţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în sensul respingerii cererii de recuzare a doamnei arbitru Maria Mădălina Voican. La termenul din data de 9 aprilie 2014, ADPFR invocă excepţia nelegalei constituiri a completului de arbitraj, motivată de faptul că mandatul unor membri ai completului de arbitraj s-a încheiat, acesta fiind limitat la o perioadă de 3 ani. Reprezentanta UPFR susţine că membrii completului de arbitraj trebuie să finalizeze prezentul dosar. Preşedintele completului de arbitraj pune în discuţie aspectele referitoare la autoritatea jurisdicţională competentă să soluţioneze excepţia invocată şi situaţia onorariilor în ipoteza admiterii acestei excepţii. Având în vedere susţinerile părţilor şi motivarea consemnată în Încheierea de şedinţă întocmită la data de 9 aprilie 2014, în temeiul art. 547 din Codul de procedură civilă, completul dispune trimiterea dosarului către Tribunalul Bucureşti în vederea soluţionării excepţiei nelegalităţii compunerii completului de arbitraj invocate de ADPFR, reţinând şi opinia separată a domnului arbitru Victor Babiuc. Prin Sentinţa civilă nr. 499/07.04.2015, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de arbitraj invocate de ADPFR privind pe doamna Voican Maria Mădălina şi domnii Victor Babiuc şi Dan Cristian Gozia. Prin Adresa nr. 8.657/22.04.2015, înregistrată la ORDA cu nr. RGII/3.333/22.04.2015, UPFR a solicitat reluarea procedurii de arbitraj. Prin Adresa ORDA nr. RGII/IES/3.406/24.04.2015 Secretariatul general al Corpului de arbitri de pe lângă ORDA a convocat părţile pentru reluarea procedurii de arbitraj, respectiv pentru tragerea la sorţi a 3 arbitri titulari şi 3 arbitri de rezervă, conform art. 131^2 din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată. La termenul din data de 6 mai 2015, având în vedere imposibilitatea obiectivă de prezentare a doamnei arbitru Amzar Geta-Gabriela, completul acordă termen pentru data de 11 mai 2015. La termenul din data de 11 mai 2015, completul a admis cererea de repunere a cauzei pe rol şi a constatat legala sa constituire. Reprezentanţii ADPFR formulează oral o cerere de renunţare la arbitraj, arătând că au depus în acest sens şi un înscris la secretariatul corpului de arbitri. Reprezentantul UPFR este de acord cu cererea de renunţare formulată de ADPFR şi menţionează că nu mai are alte probe de administrat, urmând să depună concluzii scrise până la termenul stabilit. Completul ia act de cererea de renunţare formulată de ADPFR şi stabileşte termen pentru soluţionarea cauzei la data de 19 mai 2015. La termenul din data de 19 mai 2015, completul pune în discuţia părţilor cererea ADPFR cu privire la termenul arbitrajului şi onorariile arbitrilor depusă la data de 14 mai 2015. Reprezentanţii UPFR solicită respingerea acesteia în integralitate potrivit art. 131^2 alin.

(6)şi

(7)din Legea nr. 8/

1. Completul urmează a se pronunţa asupra acestei cereri odată cu soluţionarea cauzei. În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a prezentului arbitraj invocată de ADPFR, completul dispune unirea excepţiei cu fondul cauzei. Reprezentantul UPFR solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii, admiterea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii ORDA nr. 249/2011, precum şi admiterea cererii de arbitraj, aşa cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată. Pentru a da posibilitate ADPFR să depună concluzii scrise, completul amână pronunţarea cauzei până la 27 mai
2. La termen, UPFR depune concluzii scrise privind excepţiile invocate şi fondul cauzei. Analizând actele şi lucrările dosarului, completul arbitral a constatat: În ceea ce priveşte cererea ADPFR depusă la data de 14 mai 2015, prin care se solicită pronunţarea cu privire la termenul arbitrajului şi onorariile arbitrilor, completul de arbitraj constată respectarea termenului de arbitraj prevăzut de art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996, faţă de împrejurarea că în perioada 24 aprilie 2013-11 mai 2015 cauza a fost suspendată, ca urmare a naşterii unor incidente procedurale, respectiv soluţionării cererii de recuzare a arbitrului Voican Maria Mădălina, formulată de ADPFR, şi, ulterior, a soluţionării excepţiei nelegalei compuneri a completului de arbitraj, invocată de ADPFR. Ca atare, la calculul termenului arbitrajului se va avea în vedere timpul scurs înainte de suspendare şi timpul scurs după repunerea pe rol a cauzei. Verificând lucrările dosarului, completul de arbitraj constată că a fost respectat întocmai termenul prevăzut de art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996. În ceea ce priveşte onorariile arbitrilor stabilite la data de 27 martie 2013, acestea se vor menţine, reducerea cuantumului fiind posibilă doar în situaţia în care arbitrajul se întrerupe fără a se pronunţa o hotărâre, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 599 din Codul de procedură civilă. Restituirea onorariilor achitate nu este, de asemenea, posibilă raportat la faptul că formularea cererii de renunţare la arbitraj a fost făcută ulterior primei zile de înfăţişare în procedura de arbitraj. Faţă de aceste argumente, completul de arbitraj respinge cererea formulată de ADPFR la 14 mai 2015 ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, completul de arbitraj constată că prin excepţia invocată UPFR a criticat Decizia ORDA nr. 249/2011 pentru nelegalitate, motivat de faptul că ORDA şi-a depăşit atribuţiile expres prevăzute de Legea nr. 8/1996, dispunând asupra unor drepturi private, respectiv a stabilit că: "pentru anul 2011 proporţia remuneraţiei cuvenită fiecărui organism de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme din remuneraţiile pentru copia privată este: 95% pentru UPFR şi 5% pentru ADPFR". ADPFR a solicitat respingerea excepţiei, invocând în acest sens necompetenţa instanţei arbitrale de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ, competenţa aparţinând în acest caz doar instanţelor de contencios administrativ. Analizând excepţia invocată şi apărările părţilor, completul de arbitraj constată că, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi cercetată oricând pe cale de excepţie de către instanţa învestită cu fondul litigiului. Completul de arbitraj constituit conform Legii nr. 8/1996 reprezintă "instanţa învestită cu fondul litigiului", în înţelesul art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar Decizia ORDA nr. 249/2011 reprezintă un act administrativ unilateral ce se circumscrie dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel încât analizarea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 intră în competenţa funcţională a prezentului complet de arbitraj. În ceea ce priveşte Decizia ORDA nr. 249/2011, completul constată că aceasta este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 8/1996, întrucât prin emiterea ei s-a procedat la împărţirea remuneraţiei între cele două organisme, fapt ce excede atribuţiilor ORDA expres prevăzute de lege. În consecinţă, completul de arbitraj admite excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, urmând să dea eficienţă la soluţionarea cauzei dispoziţiilor art. 4 alin.

(3)din Legea nr. 554/

1. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj formulate de UPFR la termenul din data de 2 martie 2013, invocată de ADPFR, completul de arbitraj urmează a o respinge ca nefondată, întrucât din conţinutul dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 8/1996 nu rezultă obligativitatea unor negocieri între organismele de gestiune colectivă ca etapă obligatorie prealabilă arbitrajului. În situaţia protocoalelor ce trebuie încheiate organismele de gestiune colectivă pentru stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii şi a comisionului datorat organismului colector, Legea nr. 8/1996 nu a impus o etapă a negocierilor obligatorie, ci doar un termen de încheiere a acestui protocol de 30 de zile. Completul constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii precizatoare de arbitraj, respectiv: lipsa unui protocol încheiat între cele două părţi, expirarea termenului de 30 de zile şi cererea de iniţiere a procedurii de arbitraj. Susţinerea ADPFR potrivit căreia domeniul supus reglementării prin cererea de arbitraj ce formează obiectul prezentului dosar intră sub incidenţa Deciziei ORDA nr. 249/2011 este nefondată, întrucât odată cu admiterea excepţiei de nelegalitate a acestei decizii, ea nu mai este aptă să producă efecte juridice între părţi, intervenind astfel necesitatea reglementării modalităţii de repartizare a remuneraţiei compensatorii şi a comisionului datorat organismului colector. Prin urmare, completul de arbitraj respinge excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare a cererii de arbitraj ca nefondată. Cu privire la excepţia lipsei de obiect a prezentului arbitraj invocată de ADPFR, completul de arbitraj urmează a o admite în parte, pentru următoarele considerente: În motivarea excepţiei invocate, ADPFR a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 180/12.02.2015 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 33.489/3/2014 de Secţia a V-a civilă, a fost reglementată situaţia remuneraţiilor compensatorii cuvenite producătorilor de fonograme pentru copia privată pentru anul 2012, iar pentru anii 2013 şi 2014 a fost reglementată prin protocolul publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin Decizia ORDA nr. 173/10.10.
2. Verificând înscrisurile depuse la dosar, completul de arbitraj constată că excepţia lipsei de obiect este întemeiată în parte, doar în ceea ce priveşte perioada 2013-2014, întrucât aceasta face obiectul protocolului publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin Decizia ORDA nr. 173/10.10.
3. În ceea ce priveşte anul 2012, completul constată, pe de o parte, că Sentinţa civilă nr. 180/12.02.2015 a Tribunalului Bucureşti invocată de ADPFR nu este definitivă şi nici măcar redactată până la data soluţionării prezentului arbitraj, iar, pe de altă parte, obiectul cererii de chemare în judecată din Dosarul nr. 33.489/3/2014 (restituirea de către ADPFR a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, aferentă perioadei ianuarie-octombrie 2012, pe care UPFR a repartizat-o către ADPFR în baza Deciziei ORDA nr. 72/2012 ce a fost anulată) este diferit de cel al cererii de arbitraj. Obiectul prezentului arbitraj, determinat în baza cererilor precizatoare depuse de UPFR şi ca urmare a renunţării la cererea de arbitraj formulată de ADPFR, îl constituie stabilirea unor criterii de repartiţie a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele produse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pe această sursă, pentru perioada 2011-
4. Prin urmare, completul de arbitraj admite în parte excepţia lipsei de obiect a arbitrajului pentru perioada 2013-
5. Cu privire la fondul cauzei: În primul rând, completul a stabilit obiectul prezentului arbitraj, în funcţie de cererile şi susţinerile părţilor formulate în cursul prezentei proceduri. Prin cererile iniţiale de arbitraj, părţile au solicitat stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2012-
6. Ulterior, UPFR a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat extinderea arbitrajului şi pentru perioada 2011, cu privire la care completul a respins excepţia inadmisibilităţii formulată de ADPFR, pentru motivele expuse în cadrul prezentei hotărâri, în cursul prezentei proceduri, părţile au încheiat, pentru perioada 2013-2014, Protocolul privind criteriile de repartizare a sumelor cuvenite ADPFR reprezentând remuneraţie compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore pentru perioada 2013-2014, publicat prin Decizia ORDA nr. 173/10.10.2013, iar ADPFR a renunţat la propria cerere de arbitraj. Curtea a apreciat ca întemeiată excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 pentru stabilirea proporţiei remuneraţiei cuvenite fiecărui organism de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme din remuneraţiile pentru copia privată. Prin urmare, ca efect al admiterii acestei excepţii, completul va înlătura aplicabilitatea acesteia, în concordanţă cu dispoziţiile art. 4 alin.

(3)din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată". Având în vedere toate aceste aspecte, completul a apreciat că obiectul prezentului arbitraj îl constituie cererea UPFR în vederea stabilirii criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2011-

1. În susţinerea cererii sale, UPFR a propus următoarele criterii de repartizare: - criteriul utilizării reale a repertoriului membrilor ADPFR ca urmare a copierii muzicii ascultate la posturile de radio, conform studiilor de piaţă; - criteriul utilizării reale a repertoriului membrilor ADPFR ca urmare a copierii muzicii ascultate la posturile de televiziune conform studiului de piaţă; - criteriul proporţiei repertoriului gestionat de ADPFR pentru proprii membri, raportat la repertoriul gestionat de UPFR pentru toţi producătorii de fonograme, cu excepţia membrilor ADPFR, denumit în continuare criteriul repertoriilor, aplicabil ca urmare a copierii în mod privat a fonogramelor utilizate pe internet, în mediul privat, în magazine de specialitate şi alte surse. Pentru susţinerea acestor criterii, UPFR a depus la dosarul de arbitraj două studii de piaţă realizate de Reveal Marketing Research în anii 2011 şi
2. În ceea ce priveşte comisionul datorat colectorului colectiv s-a solicitat stabilirea unei valori de 7%. Având în vedere susţinerile părţilor, precum şi probele administrate pe parcursul prezentei proceduri, completul a apreciat că pentru stabilirea unor criterii echitabile pentru repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore trebuie făcute unele aprecieri esenţiale asupra tipului de utilizare. În materie de copie privată, remuneraţia compensatorie se datorează pentru copia realizată, iar nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face. Copia privată reprezintă reproducerea în scop de folosinţă personală sau pentru cercul normal al unei familii. În aceste condiţii este aproape imposibil de determinat o pondere a utilizării reale în domeniul copiei private. Dacă în cazul comunicării publice a fonogramelor ar putea exista unele criterii obiective pentru întocmirea unui studiu de piaţă care să ofere o situaţie relevantă a utilizării reale (prin analizarea playlisturilor), în cazul copiei private multitudinea de factori ce nu pot fi cuantificaţi în mod real nu poate susţine un studiu convingător în ceea ce priveşte această utilizare, rezultatele putând varia în funcţie de eşantioanele analizate. Mai mult decât atât, studiile de piaţă depuse la dosar nu au fost agreate de părţile din prezentul arbitraj nici în privinţa obiectivelor lor, nici în privinţa realizatorilor, un motiv în plus pentru complet de a nu ţine seama de concluziile acestora. Nici criteriul hologramelor achiziţionate de membrii fiecărui OGC propus de ADPFR nu poate fi luat în considerare, având în vedere că, în materia copiei private, remuneraţia compensatorie se datorează pentru copia realizată, iar nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face, iar criteriul de repartizare trebuie să fie aplicat unitar, indiferent de sursa de colectare (radio, tv, internet). În aceste condiţii, completul a apreciat că, având în vedere natura utilizării, se impune a da preferinţă criteriului repertoriilor gestionate de fiecare organism de colectare. Acest criteriu ar da cel mai bine eficienţă caracterului compensator al remuneraţiei aferente copiei private, ar simplifica procedurile de repartizare a remuneraţiei între organisme şi ar reprezenta o distribuire echitabilă a remuneraţiei. În plus s-ar realiza şi o scădere a costurilor aferente procedurilor de repartizare. În ceea ce priveşte comisionul datorat colectorului colectiv, solicitarea UPFR de stabilire a acestuia la 7% avea în vedere stabilirea criteriului utilizării reale, criteriu ce nu poate fi aplicat în mod obiectiv în domeniul copiei private. Având în vedere că stabilirea criteriului repertoriilor gestionate de fiecare organism de colectare simplifică mecanismele de repartiţie, un nivel al comisionului datorat organismului de gestiune colector de 5% este considerat suficient pentru acoperirea cheltuielilor de repartiţie. Împotriva Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de Completul arbitral desemnat în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, a formulat apel Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, în motivarea căruia a susţinut următoarele critici: Chestiuni prealabile: Ca urmare a cererilor de iniţiere a arbitrajului formulate de cele două organisme de gestiune colectivă din domeniul producătorilor de fonograme, respectiv ADPFR şi UPFR, cereri înregistrate la ORDA cu nr. RGII/2.661/21.03.2013 şi, respectiv, RGII/2.565/20.03.2013, părţile au fost convocate pentru tragerea la sorţi a arbitrilor la data de 25.03.2013 în Dosarul de arbitraj nr. 2/
3. După desemnarea arbitrilor, la data de 27.03.2013 a fost încheiat Procesul-verbal de constituire a completului arbitral înregistrat cu nr. 398/27.03.2013, prin care a fost stabilit primul termen al arbitrajului - 02.04.2013, onorariul ce urma să fie depus de cele două părţi până la primul termen şi locul arbitrajului în conformitate cu prevederile art. 131^2 din Legea nr. 8/1996 şi art. 6 din Regulamentul Corpului de arbitri de pe lângă ORDA, aprobat prin Decizia nr. 270/
4. Astfel, a fost demarată procedura de arbitraj în Dosarul cu nr. 2/2013, după cum urmează: 2.04.2013 - primul termen al arbitrajului stabilit prin Încheierea din data de 27.03.2013; 24.04.2013 - încheierea completului arbitral prin care se dispune suspendarea judecării cererilor de arbitraj. În temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. 1 pct. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă (suspendare facultativă), până la soluţionarea cererii de recuzare a arbitrului Maria Mădălina Voican invocate în cauză - obiect al Dosarului cu nr. 13.626/3/2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti; 1.10.2013 - Hotărâre definitivă nr. 1.846/21.10.2013 în Dosarul cu nr. 13.626/3/2013 având ca obiect recuzare arbitru Maria Mădălina Voican; 09.04.2014 - încheiere a completului arbitral iniţial desemnat prin care se constată necompetent a soluţiona excepţia nelegalei compuneri a completului invocată de ADPFR şi trimite soluţionarea excepţiei Tribunalului Bucureşti în temeiul prevederilor art. 547 din Codul de procedură civilă; 07.04.2015 - Hotărâre definitivă nr. 499/07.04.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul cu nr. 38.497/3/2014 având ca obiect excepţie nelegală compunere a completului arbitral în Dosarul cu nr. 2/2013; 29.04.2015 - Proces-verbal cu nr. RGII/3.553/29.04.2015 - tragere la sorţi a 3 arbitri titulari şi 3 arbitri de rezervă în Dosarul de arbitraj cu nr. 2/2013, în care se consemnează un alt obiect al arbitrajului decât cel stabilit de completul arbitral iniţial, ca urmare a cererilor de arbitraj ale celor două părţi formulate în martie
5. Prin acelaşi proces-verbal, ORDA practic dispune cu privire la excepţia de incompatibilitate formulată de UPFR cu ocazia tragerii la sorţi faţă de unul dintre arbitrii extraşi; 06.05.2015 - încheiere complet arbitral privind amânarea ca urmare a imposibilităţii de prezentare a unuia dintre arbitri; 11.05.2015, 19.05.2015 - termene arbitraj; 27.05.2015 - pronunţarea Hotărârii arbitrale nr. 1/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 401/08.06.2015 prin Decizia ORDA nr. 58/29.05.
7. Anularea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de Completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, rejudecarea cererilor de arbitraj formulate în dosar şi respingerea cererii de arbitraj a UPFR ca neîntemeiată A. Solicită instanţei de apel ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să anuleze în totalitate hotărârea arbitrală atacată, apreciază ca fiind incident în cauză un motiv de nulitate necondiţionată a hotărârii, şi anume cel reglementat prin dispoziţiile art. 176 pct. 4 şi 6 din Codul de procedură civilă - încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la constituirea instanţei şi alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură. Ca urmare a admiterii de către Tribunalul Bucureşti a excepţiei de nelegală compunere a completului de arbitraj invocate de ADPFR la termenul din 09.04.2004, la data de 29.04.2005 s-a procedat la tragerea la sorţi a arbitrilor ce urmează a soluţiona Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, iar prin Procesul-verbal nr. RGH/3.553/29.04.2015 a fost consemnată procedura de desemnare a unui nou complet. Potrivit prevederilor art. 131^2 alin.

(4)din Legea nr. 8/1996 coroborate cu cele ale art. 6 din Regulamentul corpului de arbitri de pe lângă ORDA, aprobat prin Decizia nr. 270/2010, procedura de desemnare a completului arbitral se desfăşoară astfel: ORDA convoacă părţile în vederea desemnării prin tragere la sorţi a completului de arbitraj constituit din 5 membri, respectiv 3 arbitri de rezervă, iar "absenţa părţilor convocate nu împiedică desemnarea arbitrilor prin tragere la sorţi". De asemenea, potrivit art. 6 alin.

(4)-

(6)din acelaşi regulament: "Tragerea la sorţi se efectuează de directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sau de persoana desemnată de acesta. Minuta tragerii la sorţi se afişează pe site-ul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Arbitrii titulari desemnaţi prin tragere la sorţi şi reprezentanţii părţilor sunt convocaţi la sediul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, prin secretarul general al corpului de arbitri, ocazie cu care completul de arbitraj stabileşte onorariul brut prin negociere cu părţile, primul termen de arbitraj, dar nu mai târziu de 5 zile socotite de la data acestei întruniri, precum şi locul arbitrajului, informând părţile despre măsurile luate." Apelanta susţine că aceste dispoziţii au fost încălcate cu bună ştiinţă, în ciuda sesizărilor sale cu privire la neregularităţile intervenite atât în desemnarea completului, cât şi la continuarea procedurii de arbitraj, neregularităţi pe care completul de arbitraj nu le-a îndreptat până în acest moment. Învederează instanţei ca prin Procesul-verbal cu nr. RGII/3.553/29.04.2015 se consemnează faptul că obiect al arbitrajului: "stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia pentru operele reproduse după înregistrări sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, şi a comisionului datorat organismului colector UPFR pentru perioada 2011-2014", deşi atât pe pagina oficială a autorităţii, cât şi în Încheierea completului arbitral din data de 09.04.2013 se poate constata în mod indubitabil că obiect al arbitrajului îl reprezintă remuneraţiile pentru perioada 2012-

1. Într-adevăr la dosarul cauzei fusese depusă, la termenul din data de 02.04.2013, o cerere precizatoare a UPFR prin care aceasta solicita extinderea perioadei supuse arbitrajului şi la anul
2. La momentul încheierii procesului-verbal mai sus indicat (29.04.2015), completul arbitral nu se pronunţase asupra acestei cereri a UPFR astfel încât lărgirea cadrului procesual se putea realiza numai de către completul arbitral, şi nu de către ORDA prin actul în care s-a consemnat procedura desemnării completului arbitral. Mai mult decât atât, subliniază faptul că în cuprinsul procesului-verbal în cauză nu se consemnează prezenţa directorului general al ORDA, care avea obligaţia potrivit prevederilor art. 6 din Regulament sus-citate să efectueze tragerea la sorţi şi nici nu se precizează că, în absenţa sa, ar fi desemnat o altă persoană să efectueze tragerea la sorţi. În aceste condiţii, conform procesului-verbal menţionat, procedura tragerii la sorţi a fost realizată între "părţi", respectiv de o singură parte prezentă, UPFR, în absenţa directorului general al ORDA, motiv pentru care consideră că nu s-au respectat prevederile imperative cu privire la tragerea la sorţi şi că nu pot fi garantate imparţialitatea, corectitudinea şi legalitatea întregii proceduri. Prin acelaşi proces-verbal se consemnează invocarea de către UPFR a excepţiei de incompatibilitate a avocaţilor celor două părţi în arbitraj, respectiv dl Robert Bucur şi dna Andreea Stratula, întemeiată pe considerentul că aceştia se află pe lista Corpului de arbitri de pe lângă ORDA numit prin Ordinul ministrului culturii nr. 2.381/23.07.
3. Excepţia a fost invocată de UPFR în faţa reprezentantului ORDA, secretar al corpului de arbitri, după părăsirea sălii de către ADPFR, deşi o atare excepţie este propice a fi formulată în faţa completului arbitral. În cadrul tragerii la sorţi iniţiale, după cum reiese din Procesul-verbal cu nr. RGII/3.553/29.04.2015, al treilea arbitru al completului a fost extras dl Robert Bucur, dar, la solicitarea UPFR, în absenţa directorului general al ORDA şi a ADPFR, a fost înlocuit din componenţa completului cu un alt arbitru. Din acest punct de vedere, practic autoritatea a soluţionat o excepţie invocată de UPFR, în absenţa ADPFR, deşi competenţa sa cu privire la procedura de tragere la sorţi a arbitrilor era limitată la dispoziţiile art. 131^2 alin.

(4)din Legea nr. 8/1996 coroborate cu cele ale art. 6 din Regulamentul Corpului de arbitri, neregularităţile procedurale şi incidentele cu privire la această procedură urmând a fi supuse atenţiei şi soluţionate de completul arbitral desemnat. B. Cu privire la termenul legal al arbitrajului, reglementat prin dispoziţiile art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 alin.

(11)din Regulament, a solicitat să se constate că depăşirea termenului pentru depunerea hotărârii arbitrale reprezintă o neregularitate a hotărârii care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia. Potrivit prevederilor menţionate mai sus: "Arbitrii au obligaţia ca în termen de 30 de zile de la primul termen al arbitrajului să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor hotărârea cuprinzând forma finală a metodologiilor supuse arbitrajul", termenul putând fi prelungit cu 15 zile în mod excepţional prin decizie a ORDA ca urmare a solicitării motivate a arbitrilor. În acest sens, din expunerea parcursului arbitrajului se poate lesne constata că: primul termen al arbitrajului este 02.04.2013; judecata fiind suspendată (facultativ) în două rânduri, respectiv la data de 24.04.2013 şi 09.04.2014; judecata a fost reluată la data de 06.05.2015; hotărârea arbitrală fiind pronunţată în data de 27.05.2015. Astfel, între primul termen al arbitrajului şi data suspendării acestuia au trecut 22 de zile din termenul de 30 de zile în care completul arbitral are obligaţia de a depune la ORDA hotărârea arbitrală. Din interpretarea dispoziţiilor art. 413 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 567 alin.

(2)din Codul de procedură civilă, suspendarea facultativă intervine de la data pronunţării încheierii de suspendare, în cazul de faţă de la data de 24.04.2013, şi dăinuie până la soluţionarea definitivă a cauzei de care depinde hotărârea din procesul supus suspendării. Astfel, în speţa de faţă, solicită a se constata că suspendarea facultativă a judecării cauzei a determinat suspendarea termenului de la data de 24.04.2013 până la data de 21.10.2013 când Tribunalul Bucureşti, Dosarul cu nr. 13.626/3/2013, s-a pronunţat definitiv cu privire la cererea de recuzare a arbitrului Maria Mădălina Voican. Arată faptul că atât UPFR, cât şi arbitrul asupra căruia a fost formulată cererea de recuzare (Maria Mădălina Voican) aveau cunoştinţă de soluţia definitivă din dosarul indicat mai sus, încă de la pronunţare fiind părţi în litigiu. De asemenea ORDA, care nu asigură numai secretariatul procedurii de arbitraj, ci are obligaţia de a veghea respectarea prevederilor Legii nr. 8/1996 în desfăşurarea arbitrajului, avea la rândul său cunoştinţă de parcursul dosarului şi de soluţia pronunţată. Se menţionează că UPFR avea la îndemână calea reluării arbitrajului, pentru a se evita depăşirea termenului legal de 30 de zile, însă a înţeles să stea în pasivitate, deşi avea cunoştinţă atât de soluţia pronunţată în Dosarul cu nr. 13.626/3/2013, cât şi de faptul că termenul arbitrajului este suspendat numai până la pronunţarea acestei soluţii, respectiv 21.10.2013. Consideră că, în aceeaşi măsură, nu poate fi invocată pasivitatea şi cu atât mai puţin culpa sa în depăşirea termenului arbitrajului, întrucât la data de 21.10.2013 ADPFR nu mai avea interesul de a solicita reluarea arbitrajului, având în vedere poziţia sa exprimată în mod expres cu privire la depăşirea termenului arbitrajului, solicitând restituirea sumei plătite cu titlu de onorariu arbitri. Prin urmare, de la data de 21.10.2013, suspendarea termenului de arbitraj a încetat, acesta reluându-şi cursul, iar perioada scursă anterior suspendării - 22 de zile - fiind inclusă în calculul termenului. Ar putea aprecia că termenul a fost din nou suspendat de la Încheierea din data de 09.04.2014, când completul arbitral s-a declarat necompetent în soluţionarea excepţiei de nelegală compunere şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, până la data de 07.04.2015, când instanţa a admis excepţia invocată în litigiu fiind părţi ADPFR, UPFR şi ORDA pentru opozabilitate. Cu toate acestea, dacă la data de 09.04.2014 termenul era depăşit, astfel încât nu mai putea interveni suspendarea unui termen depăşit din punct de vedere legal, cu atât mai mult la data de 07.04.2015 termenul era depăşit. La termenul de arbitraj din data de 11.05.2015, ADPFR a adus în atenţia completului arbitral depăşirea termenului arbitrajului de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii cu 15 zile prin decizie a ORDA, şi a solicitat ca acesta să se pronunţe cu privire la acest aspect, fiind depuse şi solicitări scrise la ORDA. Cu toate acestea, completul s-a pronunţat asupra termenului arbitrajului prin Hotărârea arbitrală din 27.05.2015, fără a arăta în concret motivele pentru care a constatat că "a fost respectat întocmai termenul prevăzut de art. 131^2 alin. 7 din Legea nr. 8/1996 (fila 6, paragraful 6, din hotărâre). Mai mult decât atât, se face simpla menţiune că «Termenul de arbitraj» a fost prelungit cu 15 zile, potrivit dispoziţiei directorului ORDA" (fila 2, paragraful 4, din hotărâre), fără a indica numărul şi data emiterii dispoziţiei, încălcând încă o dată prevederile art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 alin.

(11)din Regulament, care prevăd în mod neechivoc faptul că prelungirea se dispune prin decizie a directorului general al ORDA, care se publică pe pagina de internet a ORDA sau se comunică părţilor, fapt care nu s-a întâmplat nici până în prezent. Pentru aceste motive, apreciază că termenul legal al arbitrajului a fost depăşit, prelungirea acestuia nu a fost dispusă conform prevederilor şi procedurilor legale sau a fost dispusă cu încălcarea acestor neregularităţi care nu pot fi înlăturate decât prin anularea actului procedural, respectiv anularea Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015 pronunţate în Dosarul de arbitraj nr. 2/

1. C. Cu ocazia rejudecării, având în vedere renunţarea ADPFR la cererea sa de arbitraj, solicită să se respingă ca neîntemeiată cererea de arbitraj a UPFR precizată la termenul din 06.05.2015 atât cu privire la stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore, cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR, pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă, cât şi cu privire la stabilirea comisionului datorat organismului colector UPFR de 7% pentru perioada 2011-
2. C.
3. Cu privire la criteriile de repartizare a remuneraţiei, învederează instanţei faptul că în perioada 2011-2012 raporturile dintre cele două organisme de gestiune colectivă au fost reglementate prin deciziile ORDA nr. 249/2011 şi 72/2012, prin care remuneraţiile compensatorii pentru copia privată erau repartizate astfel: 5% pentru ADPFR şi 95% pentru UPFR pentru anul 2011; 10% pentru ADPFR şi 90% pentru UPFR pentru anul
4. UPFR a înţeles să atace numai Decizia ORDA nr. 72/2012, anulată în mod definitiv prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3.037/26.06.2014 în Dosarul cu nr. 6.975/2/2012, cu privire la Decizia nr. 249/2011 formulând numai excepţie de nelegalitate în cadrul arbitrajului cu nr. 2/
5. Solicită să se constate că motivele de nelegalitate ale celor două decizii invocate de UPFR atât în acţiunea în anulare, cât şi pe calea excepţiei de nelegalitate în Dosarul de arbitraj cu nr. 2/2013 privesc în mod exclusiv considerentul că autoritatea nu avea atribuţii şi competenţa de a emite o decizie privind repartizarea remuneraţiilor între cele două organisme, şi nicidecum existenţa sau valoarea prejudiciului produs UPFR prin repartizarea remuneraţiilor potrivit celor două decizii. Ulterior iniţierii arbitrajului ce a făcut obiectul Dosarului cu nr. 2/2013, ADPFR şi UPFR au încheiat un protocol prin care au stabilit ca remuneraţiile colectate în perioada 2013-2014 între cele două părţi să se împartă astfel: din sumele colectate de UPFR pentru producătorii de fonograme pentru copia privată 5,2% pentru ADPFR şi 94,8% pentru UPFR; comision de colectare ori repartizare de 2% reţinut de UPFR în temeiul protocolului publicat prin Decizia ORDA nr. 77/09.06.2009 (art. 6 din protocol). Din acest punct de vedere, apare ca formulată cu rea-credinţă şi neîntemeiată cererea precizatoare a cererii de arbitraj a UPFR depusă la termenul din 06.05.2015 ulterior încheierii protocolului, prin care solicita: stabilirea de criterii de repartizare, respectiv procent de 1,72% pentru ADPFR pentru 2011 şi 8% pentru ADPFR pentru anul 2012; comision de colectare datorat organismului colector UPFR pe această sursă de 7% din sumele repartizate către ADPFR pentru perioada 2011-
6. Pe parcursul desfăşurării arbitrajului, însă pe perioada suspendării, UPFR formulează o cerere de chemare în judecată împotriva ADPFR, prin care solicită în calitate de colector unic al remuneraţiilor compensatorii pentru copia privată pentru domeniul audiovizual şi audio restituirea numai de la membrii ADPFR a remuneraţiilor plătite de UPFR în temeiul Deciziei nr. 72/2012 anulate în mod definitiv, respectiv restituirea procentului de 10% din sumele total încasate şi repartizate către ADPFR ca urmare a anulării actului administrativ. Cu toate acestea, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, UPFR a susţinut imposibilitatea de a stabili utilizarea reală a fonogramelor în ceea ce priveşte copia privată, dar că, având în vedere prevederile Deciziei ORDA nr. 249/2011 şi Protocolul încheiat între părţi în data de 21.08.2013 şi publicat prin Decizia ORDA nr. 173/2010, procentul cuvenit ADPFR din sumele total colectate în anul 2012 este aproximativ 5%. Având în vedere atât aceste susţineri ale UPFR, cât şi apărările formulate de ADPFR în cauză, instanţa admite în parte cererea formulată de UPFR şi obligă apelanta la restituirea numai a jumătate din ceea ce a primit în temeiul Deciziei nr. 72/2012, ceea ce echivalează cu restituirea unui procent de 5% din sumele total încasate şi repartizate de către UPFR. Această susţinere este conformă inclusiv cu toate discuţiile purtate între cele două organisme pe parcursul negocierilor organizate în decursul anului 2014, în care UPFR este de acord cu aplicarea aceluiaşi procent de 5,2% pentru ADPFR stabilit prin Protocolul din 2013 şi pentru anii 2011 şi 2012, perioadă care constituie obiect al arbitrajului ca urmare a cererii UPFR din 06.05.
7. Prin urmare, UPFR determină un procent de aproximativ 5% din sumele total colectate pentru producătorii de fonograme cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copia privată ca revenind membrilor ADPFR pentru toată perioada 2011-2014, atât în negocierile directe, cât şi în faţa instanţei de judecată cu ocazia unor acţiuni iniţiate de aceasta. Cu toate acestea, UPFR, cu rea-credinţă, solicită sau ajunge la alte procente în arbitrajul cu nr. 2/2013, respectiv de 1,72% pentru 2011 şi 1,08% pentru 2012 (fila 2 cerere precizatoare UPFR depusă la termenul din data de 06.05.2015). Pentru aceleaşi considerente, apreciază că inclusiv formularea excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 249/2011 este făcută cu rea-credinţă, în condiţiile în care UPFR a pus în aplicare această decizie, iar din întreaga corespondenţă purtată între cele două organisme şi din propunerile avansate în cadrul negocierilor rezultând în mod cert faptul că emiterea actului administrativ atacat nu a cauzat UPFR niciun prejudiciu în realitate procentele stabilite prin decizie, respectiv 5% pentru ADPFR şi 95% pentru UPFR pentru anul 2011, din remuneraţia compensatorie pentru copia privată corespunzând realităţii şi voinţei părţilor exprimate în întâlniri, în faţa ORDA şi a instanţelor de judecată. Mai mult, raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, precum şi la art. 131^2 din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 şi 9 din Regulamentul Corpului de arbitri de pe lângă ORDA, aprobat prin Decizia nr. 270/2000, completul arbitral nu îndeplineşte condiţiile legale de competenţă în soluţionarea excepţiilor de nelegalitate invocate împotriva unor acte administrative, atribuţiile sale fiind limitate la prevederile legii speciale. Astfel că instanţa prevăzută la art. 547 din Codul de procedură civilă era competentă a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate, respectiv Tribunalul Bucureşti, ca urmare a sesizării din partea părţii interesate, procedură pe care UPFR nu a înţeles să o urmeze. Atât timp cât UPFR, în calitate de parte interesată, nu a sesizat instanţa competentă, apreciază că este de prisos analiza întrunirii condiţiilor de admisibilitate a Deciziei nr. 249/2011 ori analiza motivelor de nelegalitate ale acestei decizii în etapa căii de atac a apelului împotriva hotărârii arbitrale. C.
8. Cu privire la stabilirea comisionului de colectare datorat UPFR, apelanta a solicitat să se constate că UPFR a fost desemnat prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/09.06.2009 în Monitorul Oficial, nr. 430/24.06.2009 colector unic al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în domeniul sonor şi audiovizual, prin acelaşi protocol stabilindu-se şi comisionul datorat UPFR în calitate de colector unic. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin.

(2)din Protocol, reprezintă cheltuieli reale privind colectarea următoarele: "cheltuielile salariale pentru 3 angajaţi (drepturile salariale la care se adaugă toate contribuţiile aferente diferitelor fonduri bugetare); comisioanele bancare; costurile funcţionării a două posturi telefonice şi a unui fax (abonament şi convorbiri telefonice); consumabile (toner, hârtie etc.); cota-parte a cheltuielilor de regie aferente suprafeţei unei camere; cheltuieli judiciare şi de executare silită pentru recuperarea remuneraţiilor şi depunerea raportărilor (taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii experţi contabili, onorarii avocaţi, onorarii executori judecătoreşti etc.); cheltuieli poştale; cheltuieli de mentenanţă şi actualizare programe informatice pentru realizarea în format unitar a raportărilor de către utilizatori; cheltuieli de deplasare; cheltuieli pentru mijloace tehnice necesare (calculatoare, inclusiv programele informatice aferente, imprimante, fax, copiatoare, scaner etc.); alte cheltuieli necesare desfăşurării activităţii de colectare a remuneraţiilor datorate de importatorii şi fabricanţii de suporturi şi aparate". De asemenea, potrivit art. 6 din Protocol, "Cheltuielile reale legate de activitatea de colectare şi repartizare vor fi suportate proporţional cu sumele încasate de toate categoriile de beneficiari şi nu vor depăşi 2% din remuneraţia colectată în acel an". Pe cale de consecinţă, prin protocolul mai sus menţionat toate organismele de gestiune colectivă semnatare, inclusiv ADPFR, au convenit ca UPFR să reţină pentru acoperirea cheltuielilor reale de colectare şi repartizare un procent maxim de 2% din sumele total colectate, deci 2% din sumele colectate pentru producătorii de fonograme, echivalent cu 2% din sumele repartizate ADPFR. Stabilirea în favoarea UPFR a unui comision de colectare distinct ar însemna nu numai crearea unei situaţii discriminatorii pentru ADPFR faţă de restul semnatarilor protocolului, dar şi o contestare a acestui protocol de către UPFR. Pentru aceleaşi considerente nu a fost stabilit un comision suplimentar de colectare în beneficiul UPFR nici prin deciziile ORDA nr. 249/2011 şi 72/2012, prin care se stabilea modalitatea de împărţire în cote procentuale a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată între ADPFR şi UPFR, şi nici prin Protocolul încheiat între cele două părţi în data de 21.08.2013, publicat prin Decizia ORDA nr. 173/2013, protocol încheiat pentru perioada 2013-

1. Învederează instanţei faptul că, potrivit situaţiilor disponibile pe pagina de internet a UPFR pentru anii 2011 şi 2012, UPFR a reţinut deja comisioane suplimentare comisionului de 2% din sumele colectate şi cuvenite producătorilor de fonograme după cum urmează: pentru anul 2011, potrivit situaţiei denumite "Situaţia sumelor colectate în 2011 şi repartizate pe categorii de utilizatori", a colectat pentru producătorii de fonograme pentru copie privată suma de 1.026.895 lei, din care a repartizat, inclusiv către ADPFR, numai jumătate din acestea - 545.506,26 lei şi a reţinut din aceste sume comisionul de 60.113 lei, respectiv aproximativ 11% din sumele repartizate. Menţionează că UPFR avea dreptul să reţină un procent de maximum 2% din sumele repartizate producătorilor de fonograme, deci 2% din sumele cuvenite şi repartizate ADPFR, dar a reţinut din acestea un comision cu 9% mai mare. Pentru anul 2012, potrivit situaţiei denumite "Situaţia sumelor colectate în 2012 şi repartizate pe categorii de utilizatori", UPFR a colectat pentru producătorii de fonograme 1.385.885,87 lei, din care a repartizat, inclusiv către ADPFR, numai jumătate - 796.432 lei şi a reţinut din aceste sume un comision de 91.486 lei, reprezentând aproximativ 11% din sumele repartizate. De altfel, în apărările UPFR împotriva deciziilor nr. 249/2011 şi nr. 72/2012 atât în cadrul Dosarului nr. 295/2/2012, cât şi în cadrul arbitrajului nr. 2/2013, nu s-a făcut referire niciun moment şi la nestabilirea prin cele două decizii a unui comision suplimentar celui deja reţinut conform protocolului prin Decizia ORDA nr. 77/
2. Nici în cadrul negocierilor dintre cele două organisme nu a fost solicitat un astfel de comision, organismele fiind de acord cu cel reţinut de UPFR potrivit protocolului menţionat, formulând prima dată o astfel de pretenţie în cadrul arbitrajului cu nr. 2/2013 prin cererea precizatoare la termenul din data de 02.04.2013 în care evaluează comisionul la procentul de 7% din sumele colectate. Prin urmare, apelanta apreciază că cererea privind stabilirea unui comision de colectare şi repartizare suplimentar în beneficiul UPFR în calitate de colector unic este nelegală, având în vedere că este deja reglementat prin protocolul menţionat anterior, printre semnatare fiind şi apelanta, şi a solicitat respingerea ca neîntemeiată şi nelegală a cererii UPFR de stabilire a unui comision de colectare şi repartizare suplimentar faţă de cel de care a beneficiat şi beneficiază de la semnarea Protocolului din 2009 până în prezent, respectiv de 2% din totalul sumelor colectate. Având în vedere aceste considerente, a solicitat să se constate că poziţia diametral opusă a UPFR în arbitraj faţă de cea din negocierile purtate între cele două organisme relevă atât lipsa de interes în susţinerea procentelor şi a valorii comisionului solicitat, cât şi lipsa unui prejudiciu real cauzat UPFR prin remuneraţiile stabilite anterior arbitrajului, precum şi exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale de către UPFR.
3. În subsidiar, schimbarea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de Completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, şi menţinerea aceloraşi criterii de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată folosite în perioada 2011-2012 de către ambele părţi, respectiv criteriul marcajelor holografice aplicate pe fonograme şi eliminarea unui comision suplimentar de colectare în favoarea UPFR A. Cu privire la stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată între cele două organisme, a solicitat constatarea faptului că hotărârea arbitrală atacată este nelegală prin prisma stabilirii criteriului proporţiei repertoriului gestionat de fiecare din organismele de gestiune colectivă pentru operele reproduse după înregistrări sonore. Prin stabilirea acestui criteriu sunt încălcate prevederile Legii nr. 8/1996 care la art. 127 alin.

(1), art. 134 alin.

(2)lit. d) pentru repartizarea remuneraţiilor reglementează principiul utilizării reale a repertoriului (de fonograme în acest caz), şi nu proporţia repertoriului gestionat. Doreşte să sublinieze că în conţinutul legii-cadru legiuitorul se raportează numai la utilizarea operelor/produselor purtătoare de drepturi de autor potrivit art. 106 alin.

(1)coroborat cu art. 107 alin.

(1)din lege numai "pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor cu producătorii de fonograme cu dreptul la o remuneraţie unică echitabilă", astfel că hotărârea arbitrală apare în contradicţie totală cu prevederile Legii nr. 8/1996 indicate. Apelanta arată ca dincolo de criteriile propuse în Dosarul de arbitraj cu nr. 2/2013 de ambele părţi până la emiterea Deciziei nr. 249/2011 remuneraţiile compensatorii pentru copia privată erau repartizate prin protocoale între părţi, iar criteriile de repartiţie a remuneraţiilor cuvenite membrilor săi erau determinate potrivit regulilor de repartiţie interne ale UPFR, fiind aceleaşi cu cele aplicabile şi membrilor UPFR. Potrivit documentului "Criterii de repartiţie (procente) 2010-2011", la copie privată audio (pag. 17), se poate constata că pentru genul petrecere-folclor, unde era încadrat şi ADPFR, UPFR alocă 30% din sumele încasate care se repartizau astfel: 80% după numărul de holograme şi 20% coş petrecere folclor, prevederi care sunt menţinute la momentul redactării prezentei. De asemenea, corespondenţa purtată între cele două organisme arată faptul că acestea au fost de acord ca pentru remuneraţiile compensatorii pentru copia privată să fie utilizat drept criteriu de repartiţie numărul marcajelor holografice aplicate. Astfel, potrivit acestor criterii, UPFR propunea spre exemplu la data de 23.02.2012 procentul de pe anul 2012 identic celui de 5% pentru anul 2012 identic celui de 5% aplicat în anul

1. Pe cale de consecinţă, atât timp cât părţile au fost de acord cu aplicarea criteriului hologramelor pentru perioada 2011-2012, acesta fiind propus chiar de membrii UPFR şi fiind utilizat pentru repartiţia remuneraţiei compensatorii pentru copia privată atât către membrii ADPFR, cât şi de către membrii ADPFR, apelanta consideră că nu a existat şi nu există niciun prejudiciu cauzat UPFR în utilizarea aceluiaşi criteriu în stabilirea remuneraţiei cuvenite ADPFR pentru anii 2011-
2. Mai mult, aceiaşi reprezentanţi ai UPFR au susţinut în cadrul arbitrajelor având acelaşi obiect remuneraţia compensatorie pentru copia privată (cuvenită producătorilor de videograme) drept criteriu în funcţie de care trebuie stabilită remuneraţia "procentul de vânzări al materialelor audiovizuale conţinând videoclipuri muzicale, concerte şi orice alte materiale audiovizuale aparţinând caselor de discuri, DVD-uri cu muzică". Precizează că, potrivit OG nr. 25/2006, modificată şi completată, orice fonogramă sau videogramă, indiferent de suportul pe care este fixată, anterior introducerii în circuitul comercial, trebuie înscrisă în registrele naţionale speciale administrate de ORDA şi trebuie să conţină aplicat un marcaj holografic distinctiv eliberat de ORDA, în caz contrar fonogramele/videogramele neputând fi introduse în circuitul comercial în mod legal. Procentul din remuneraţia compensatorie pentru copia privată a fost motivat de către UPFR prin proporţia DVD-urilor muzicale vândute în comparaţie cu DVD-urile cu filme (fila 3 din Hotărârea arbitrală din 20.11.2007). Prin urmare, apreciază că reţinerea CAB în Decizia nr. 264A/02.12.2008 - potrivit căreia stabilind că efectuarea copiilor private este condiţionată implicit de existenţa unor suporturi originale rezultând din vânzări de materiale audiovizuale criteriul procentului vânzărilor apare ca unul relevant şi obiectiv - este relevantă în soluţionarea prezentei cauze şi se aplică obiectului dedus judecăţii, respectiv stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de fonograme, având în vedere şi perioada supusă judecăţii - 2011 şi
3. B. În ceea ce priveşte stabilirea comisionului de colectare, arată că hotărârea arbitrală atacată este nelegală şi a solicitat instanţei să o schimbe în sensul înlăturării comisionului de colectare în favoarea UPFR, pentru următoarele argumente, în plus faţă de cele prezentate la pct. C
4. Arată că prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/09.06.2009 în Monitorul Oficial, nr. 30/24.06.2009, prin care UPFR a fost desemnat colector unic al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în domeniul sonor şi audiovizual, s-a stabilit şi comisionul datorat organismului colector - în speţă UPFR - în proporţie de 2% din sumele total colectate. Având în vedere ca este vorba despre un comision de colectare, iar UPFR a reţinut pentru perioada 2011-2012 un astfel de comision potrivit protocolului menţionat, apreciază ca fiind neîntemeiată şi nelegală stabilirea unui comision de colectare suplimentar. Nu numai că UPFR nu a explicitat în niciuna din cererile formulate în arbitraj în ce constau cheltuielile de colectare ce s-ar ridica la nivelul a 7% din sumele colectate şi nici nu a adus nicio dovadă în susţinerea solicitării privind stabilirea unui comision suplimentar faţă de cel deja reţinut, cu atât mai puţin dovezi cu privire la temeinicia unui comision de 7%. Cu toate acestea, completul arbitral s-a pronunţat asupra cererii privind comisionul de colectare suplimentar, stabilind valoarea acestuia la 5% din sumele colectate, în lipsa unor precizări exprese din partea UPFR referitoare la cheltuielile necesare care ar justifica un astfel de comision suplimentar şi a unor dovezi (înscrisuri) în susţinerea acestei cereri. Mai mult decât atât, în toate negocierile purtate între cele două organisme în perioada 2011-2012 UPFR, prin adrese şi modele de protocol propuse, nu a solicitat un alt comision decât cel de 2% deja stabilit prin Protocolul nr. 77/09.06.
5. În ipoteza în care pentru producătorii de fonograme procentul de 2% comision stabilit nu ar fi fost îndestulător, ar fi exprimat această nemulţumire până la data iniţierii arbitrajului cu nr. 2/
6. Aceeaşi poziţie a UPFR a fost exprimată inclusiv în arbitrajele purtate cu UPFAR-ARGOA în anul 2007, în care nu a solicitat un comision suplimentar pentru colectarea şi repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată cuvenite producătorilor de opere audiovizuale/videograme. De asemenea, în arbitrajul purtat în anul 2012 între UPFR şi UPFAR-ARGOA pentru repartizarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, UPFR nu a solicitat un comision de colectare, părţile fiind de acord ca UPFR să repartizeze în mod direct remuneraţiile către UPFR şi UPFAR-RGOA, reţinând numai comisionul de 2% stabilit prin Protocolul nr. 77/09.06.
7. Având în vedere aceste aspecte, determinarea unui comision de colectare suplimentar în sarcina ADPFR apare nu numai nelegală, dar şi discriminatorie faţă de celelalte organisme de gestiune colectivă semnatare ale Protocolului din 2009 şi beneficiare ale remuneraţiei compensatorii pentru copia privată colectate de UPFR. Apelanta opinează că cererea UPFR privind stabilirea comisionului de colectare suplimentar şi admiterea de către completul arbitral ar fi fost întemeiată, în măsura administrării unui probatoriu privind atât necesitatea comisionului suplimentar (cheltuieli necesare repartizării către ADPFR a remuneraţiei, cheltuieli ce depăşesc plafonul de 2% din sumele colectate şi datorate apelantei), cât şi valoarea unui eventual comision. Cu toate acestea, apelanta solicită să se constate că UPFR nu a adus în sprijinul cererii privind stabilirea comisionului nicio dovadă, astfel că hotărârea arbitrală este nelegală cu privire la acest capăt de cerere şi se impune înlăturarea dispoziţiilor hotărârii prin care se stabileşte un comision suplimentar de 5% exclusiv pentru repartizarea remuneraţiei determinate potrivit criteriului repertoriului gestionat de cele două organisme părţi în arbitraj. Pentru toate considerentele expuse, solicită ca prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză să se dispună:
8. anularea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de Completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, rejudecarea cererilor de arbitraj formulate în dosar şi respingerea cererii de arbitraj a UPFR ca neîntemeiată;
9. în subsidiar, schimbarea în totalitate a Hotărârii arbitrale nr. 1/27.05.2015, pronunţată de completul arbitral în Dosarul de arbitraj nr. 2/2013, prin stabilirea aceloraşi criterii de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată folosite în perioada 2011-2012 de către ambele părţi, respectiv criteriul marcajelor holografice aplicate pe fonograme, precum şi eliminarea unui comision suplimentar de colectare în favoarea UPFR. În drept, invocă dispoziţiile Codului de procedură civilă, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. UPFR a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ADPFR ca neîntemeiat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive: În fapt, ADPFR solicită în apel anularea Hotărârii arbitrale nr. 1 din 27.05.2015 (publicată în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 58/2015), motivat de nelegala constituire a completului de arbitraj şi de depăşirea termenului legal de soluţionare a arbitrajului, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul stabilirii "aceloraşi criterii" de repartiţie a remuneraţiei din copia privată pentru anii 2011-2012 între UPFR şi ADPFR, respectiv criteriul hologramelor (solicitat prin cererea sa de arbitraj la care a renunţat), şi "eliminarea comisionului suplimentar de colectare în favoarea UPFR". Apelanta critică nelegala constituire a completului de arbitri faţă de cele reţinute în Procesul-verbal nr. RGI II/ 3553/29.04.2015, întocmit cu ocazia tragerii la sorţi a arbitrilor, în vederea reconstituirii completului de arbitri, ca urmare a Sentinţei civile nr. 499/07.04.2015 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă. Apelanta arată că în Procesul-verbal din 29.04.2015 se menţionează la obiectul arbitrajului, fără niciun temei legal, o alta perioadă (2011-2014) decât cea avută în vedere iniţial (2012-2014), deşi admite că cererea precizatoare a cererii de arbitraj, formulată de UPFR la 02.04.2013, precizează inclusiv anul
10. Consideră totuşi că prin respectiva menţiune s-a lărgit în mod nelegal cadrul procesual. Această critică este neîntemeiată, întrucât menţiunea privind perioada dedusă judecăţii în legătură cu obiectul arbitrajului este lipsită de relevanţă juridică, o atare menţiune neputând duce la concluzia că obiectul cauzei ar fi fost modificat prin intervenţia directă a ORDA ori fără ca o atare cerere de completare/modificare a obiectului arbitrajului să fi fost supusă dezbaterii. Aşa cum se menţionează şi în cuprinsul procesului-verbal, acesta a fost întocmit de către secretariatul general al corpului de arbitri în vederea tragerii la sorţi a 3 arbitri principali şi a 3 arbitri de rezervă, faţă de dispoziţiile Sentinţei civile nr. 499/07.04.2015 a Tribunalului Bucureşti, nicidecum acesta nu a fost întocmit în vederea modificării ori completării obiectului cauzei în sensul extinderii nelegale a perioadei deduse judecăţii (acesta fiind un capăt de cerere soluţionat de completul arbitral, şi nu de ORDA). De altfel, se dovedeşte că arbitrii au analizat întinderea obiectului cauzei în raport cu protocolul intervenit între părţi pentru 2013-2014, cu apărările şi susţinerile părţilor faţă de pretenţiile afirmate pentru perioada 2011-2012, drept pentru care ADPFR nu poate pretinde că, prin însăşi menţiunea introductivă din procesul-verbal, s-ar fi extins în mod nejustificat cadrul procesual. Apelanta mai arată că nu se menţionează în procesul-verbal prezenţa directorului executiv ORDA şi nici a reprezentantului desemnat de acesta pentru tragerea la sorţi a arbitrilor, nefiind astfel respectate "prevederile imperative cu privire la tragerea la sorţi" şi nici "garantată imparţialitatea, corectitudinea şi legalitatea întregii proceduri". Consideră neîntemeiată critica, formulată cu rea-credinţă, dată fiind conduita apelantei în cadrul respectivei întâlniri. În realitate, astfel cum reiese din conţinutul procesului-verbal, întâlnirea a fost organizată de secretariatul general al corpului de arbitri, departament din cadrul ORDA ce se ocupă de secretariatul procedurilor de arbitraj, cu citarea şi prezenţa ambelor părţi, deci în prezenţa funcţionarului ORDA - secretar general (care a şi întocmit procesul-verbal). Împrejurarea că ADPFR a înţeles să se retragă din cadrul întâlnirii după nenumăratele tentative de intimidare a funcţionarului ORDA, de amânare a tragerii la sorţi a arbitrilor şi de tergiversare a reluării arbitrajului nu poate fi invocată drept o critică ori suspiciune în legătură cu tragerea la sorţi a arbitrilor de către UPFR, în condiţiile în care nu sunt prezentate dovezi concludente în legătură cu încălcarea dreptului la apărare în cadrul acestei proceduri de tragere la sorţi a arbitrilor. Tragerea la sorţi a arbitrilor a fost făcută în condiţii legale de către secretarul general al corpului de arbitri, în conformitate cu art. 131^2 alin.

(4)şi art. 138 alin.

(1)lit. i) din Legea nr. 8/1996. "Absenţa" ADPFR nu poate fi imputată ORDA şi nici UPFR, prin acuzaţiile aduse, în condiţiile în care, deşi a avut posibilitatea de a fi prezentă la convocare, de a observa şi de a obiecta în legătură cu eventuale nereguli procedurale, ADPFR nu şi-a exercitat acest drept la apărare, părăsind întâlnirea sub pretextul că a renunţat la arbitraj, drept pentru care se dovedesc neîntemeiate criticile acesteia relativ la lipsa de corectitudine, de imparţialitate în legătură cu tragerea la sorţi a arbitrilor. Se mai pretinde că UPFR ar fi invocat "excepţia de incompatibilitate a avocaţilor celor două părţi" (care deţin şi calitatea de arbitri pe lista noului corp de arbitri de pe lângă ORDA), fără a exista un temei legal. În realitate, UPFR a formulat o solicitare legală în sensul de a fi excluşi de la tragerea la sorţi a arbitrilor Robert Bucur şi Andreea Strătulă, care deţin deopotrivă şi calitatea de avocaţi ai părţilor. Corectitudinea secretarului general ORDA a fost dovedită cu această ocazie, relatând despre împrejurarea că Robert Bucur a fost tras la sorţi, însă, la solicitarea UPFR, s-a procedat la extragerea altui arbitru titular, fiind vădită şi de necontestat starea de incompatibilitate a arbitrului Robert Bucur, în condiţiile în care participase la întâlnire în calitate de avocat ales al ADPFR. Relevant în combaterea criticilor formulate este că ADPFR, la termenul din data de 11.05.2015 (primul termen după suspendare), nu a invocat nicidecum nelegală constituirea completului de arbitraj, deşi acest aspect a fost supus dezbaterii cu ocazia repunerii pe rol a cauzei, în contextul modificărilor intervenite în componenţa completului de arbitri. Raportat la dispoziţiile art. 608 alin.

(2), coroborate cu art. 592 alin.

(1)şi

(3)din NCPC, se poate constata că cererea de anulare a hotărârii arbitrale, din cadrul prezentului apel, poate fi formulată numai în condiţiile în care criticile cu privire la constituirea completului arbitral au fost invocate la primul termen de judecată, când partea a fost legal citată, sub sancţiunea decăderii. Cum, în speţă, primul termen de judecată după data întocmirii procesului-verbal contestat este 11.05.2015, instanţa poate reţine decăderea ADPFR de a mai invoca ca motive de anulare a hotărârii arbitrale criticile de mai sus. În ce priveşte cererea de anulare a hotărârii arbitrale sub aspectul depăşirii termenului legal de soluţionare a arbitrajului Apelanta solicită anularea hotărârii întrucât, în opinia sa, a fost depăşit termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996, situaţie pe care o califică drept o neregularitate care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii. Analizând dispoziţiile art. 608 din NCPC şi pe cele ale art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996, se poate constata că nu poate constitui motiv de anulare a hotărârii arbitrale ipoteza pretinsă de apelantă. Obligaţia arbitrilor de a soluţiona cauza arbitrală în termen de 30 de zile nu este prevăzută sub sancţiunea anulării hotărârii arbitrale, termenul instituit de lege fiind mai degrabă unul de recomandare, similar celui prevăzut de art. 426 alin.

(5)din NCPC, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa şi practica instanţelor de judecată, singura sancţiune prevăzută de lege pentru nedepunerea în termen a hotărârii arbitrale fiind imposibilitatea ridicării onorariului de către arbitri, sancţiune prevăzută de art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/

1. Chiar şi în condiţiile în care această critică nu poate constitui motiv de anulare a hotărârii, intimata învederează instanţei că arbitrii s-au încadrat în termenul prevăzut de lege, prelungind soluţionarea arbitrajului cu 15 zile, inclusiv în considerarea asigurării dreptului la apărare al ADPFR prin acordarea acesteia a unui termen pentru a lua cunoştinţă despre înscrisurile depuse şi pentru a formula note de şedinţă. Calculul făcut de ADPFR în legătură cu reluarea termenului legal de la data pronunţării Sentinţei civile nr. 1.846/21.10.2013 (din Dosarul nr. 13.626/3/2013), respectiv de la data de 21.10.2013, nu are niciun temei legal, în condiţiile în care termenul începe să curgă de la data repunerii cauzei arbitrale pe rol, în urma unei cereri din partea oricărei părţi. În speţă, repunerea cauzei pe rol a fost dispusă abia la data de 11.05.2015, după ce fusese suspendată începând cu 24.04.
2. În ce priveşte modificarea hotărârii în sensul stabilirii aceloraşi criterii de repartiţie a remuneraţiei din copia privată pentru anii 2011-2012 între UPFR şi ADPFR, respectiv criteriul hologramelor (solicitat prin cererea sa de arbitraj la care a renunţat), şi eliminarea comisionului suplimentar de colectare în favoarea UPFR Prealabil, intimata constată că ADPFR formulează o nouă cerere în apel, în sensul de a fi modificată hotărârea şi stabilită o cotă procentuală de 5% ca fiind cota cuvenită acesteia din remuneraţia pentru copie privată pentru anii 2011-2012, motivat de faptul că acest procent ar fi fost consimţit de părţi, sens în care face referire la anumite elemente de fapt, cum ar fi împrejurarea că UPFR nu a formulat la momentul respectiv o cerere de anulare a Deciziei ORDA nr. 249/2011 (fapt ce ar dovedi, în opinia ADPFR, lipsa unui prejudiciu pentru UPFR ca urmare a emiterii respectivei decizii), pretinsa recunoaştere a pretenţiilor ADPFR în cadrul Dosarului nr. 33.489/3/2014, de la Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a, încheierea protocolului pentru perioada 2013-2014 unde UPFR recunoaşte ADPFR un procent de 5,2%. Totodată, intimata constată că, în ciuda renunţării la propria cerere de arbitraj, în apel sunt reiterate aceleaşi pretenţii în legătură cu aplicarea criteriului hologramelor, însă de această dată, într-o altă manieră, ce are ca rezultat o cotă de 5%, şi nu de 43,33% cât solicitase iniţial. În acelaşi context, se critică atitudinea de rea-credinţă a UPFR care nu a înţeles să aplice în relaţia cu ADPFR aceleaşi criterii, în condiţiile în care cota cuvenită ADPFR ar fi fost consimţită la 5% din remuneraţia colectată de UPFR din sursa copie privată. În aceste condiţii, apreciază că pretenţiile ADPFR constituie cereri noi, formulate direct în apel, care nu pot fi primite, potrivit art. 478 alin.

(3)din NCPC, urmând a fi respinse în consecinţă. Cât priveşte pretinsa consimţire a cotei procentuale de 5% pentru 2011-2012, susţinere luată sub forma unei critici în ce priveşte soluţia arbitrilor pe excepţia lipsei de obiect a arbitrajului, consideră că ADPFR face simple speculaţii, neexistând exprimat niciun acord între părţi pentru anii 2011-2012. Intimata arată că Sentinţa civilă nr. 180/12.02.2015 a Tribunalului Bucureşti (din Dosarul nr. 33.489/3/2014) are ca obiect cererea UPFR (nu a ADPFR) de restituire de către ADPFR a remuneraţiei compensatorii pentru copie privată, aferentă perioadei ianuarie-octombrie 2012, pe care UPFR a repartizat-o către pârâta ADPFR, în baza Deciziei ORDA nr. 72/2012 (anulată de instanţă în baza Sentinţei civile nr. 7.044/11.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti), solicitând practic repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei anulate. Împrejurarea că pretenţiile UPFR au fost admise în parte nu poate constitui o dovadă a cotei cuvenite ADPFR (pretins a fi 5%), mai ales în condiţiile în care soluţia instanţei este nemotivată şi deci nu se cunosc motivele admiterii în parte a cererii. Nu este adevărată nici împrejurarea că UPFR ar fi declarat instanţei că, pentru perioada dedusă judecăţii, s-ar cuveni ADPFR o cotă de 5%, fiind o simplă speculaţie a apelantei. Faţă de cele menţionate, arbitrii au reţinut în mod just situaţia de fapt, respectiv împrejurarea că Dosarul nr. 33.489/3/2014 are o cauză diferită de cea a arbitrajului şi, prin urmare, nu se pune problema soluţionării cauzei arbitrale prin judecarea cauzei din dosarul respectiv. Cât priveşte criticile aduse soluţiei arbitrale, acestea se rezumă la aspecte formale, în legătură cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 (decizie emisă de ORDA prin care aceasta stabilea ilegal repartiţia între UPFR şi ADPFR din copie privată pentru anul 2011), în sensul că, în opinia sa, tribunalul ar fi fost competent să soluţioneze excepţia, şi nu completul de arbitri, iar pe fond, la împrejurarea că soluţia arbitrilor ar încălca principiul utilizării reale a repertoriului (fără a argumenta concret în ce sens). Aceste critici intimata le consideră neîntemeiate, completul de arbitraj fiind competent să judece excepţia de nelegalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin.

(2)din Legea nr. 554/2004, întrucât excepţia invocată este reglementată ca o apărare de fond ce cade în competenţa instanţei învestite cu fondul litigiului, în speţă, completului de arbitraj. Interpretând istoric şi teleologic dispoziţiile Legii nr. 554/2004, rezultă că, prin instanţa învestită cu fondul litigiului" se înţelege orice fel de instanţă, inclusiv cea arbitrală. Invocă în apărare şi practica constantă a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a considerat completul arbitral instanţă învestită cu soluţionarea fondului litigiului în cazul unui arbitraj între două organisme de gestiune colectivă [în conformitate cu art. 131^2 alin.

(3)lit. c) din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată], competentă să se pronunţe inclusiv asupra excepţiilor de nelegalitate invocate în faţa sa, Dosarul nr. 4.233/2/2013 (Hotărârea nr. 87/26.03.2014) şi Dosarul nr. 3.860/2/2013* (Hotărârea nr. 147/13.03.2015). Pe fond criticile sunt neîntemeiate: În mod just arbitrii au procedat, în prealabil, la stabilirea obiectului arbitrajului, în funcţie de cererile şi susţinerile ambelor părţi, având în vedere pretenţiile UPFR formulate inclusiv pentru 2011 (în legătură cu care s-a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, dar şi excepţia inadmisibilităţii cererii precizatoare), precum şi înţelegerea părţilor pentru perioada 2013-2014 (prin încheierea protocolului publicat în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 173/2013), stabilind că perioada dedusă judecăţii prin cererea de arbitraj a UPFR este 2011-

1. Cum ADPFR a renunţat la cererea sa de arbitraj şi nici nu a formulat întâmpinare la cererea de arbitraj a UPFR, arbitrii au judecat cauza în limitele cu care au fost învestiţi, analizând criteriile propuse de UPFR. Arbitrii au apreciat în mod just că, în materia copiei private, remuneraţia compensatorie se datorează pentru copia privată, respectiv pentru copia realizată în scop personal sau pentru cercul normal al unei familii, şi nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face. Din această perspectivă, au apreciat că este aproape imposibil de analizat gradul de utilizare reală a fonogramelor sub forma copiei private, dată fiind multitudinea de factori care determină realizarea copiei private şi care nu pot fi cuantificaţi în mod obiectiv, în condiţiile în care studiile de piaţă nu au fost agreate de ambele părţi. Pentru aceste motive au dat preferinţă criteriului repertoriilor gestionate de fiecare organism de gestiune colectivă, criteriu apreciat ca fiind echitabil, unitar şi de natură să simplifice procedurile de repartizare între cele două organisme de gestiune colectivă. Arbitrii s-au pronunţat şi asupra criteriului hologramelor propus de ADPFR, în sensul că nu poate fi luat în considerare dată fiind natura copiei private, remuneraţia datorându-se pentru copia realizată, şi nu pentru suportul pe care o astfel de copie se poate face, criteriul propus nefiind unitar. Consideră că cele reţinute de arbitri sunt şi în sensul celor reţinute de practica judiciară (cum este cazul Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 37A/26.03.2014), potrivit căreia criteriul hologramelor nu este relevant, întrucât numărul hologramelor nu reflectă decât numărul de suporturi de tip CD/DVD/casete audio pe care s-au aplicat aceste holograme, nu şi numărul de astfel de suporturi achiziţionate în vederea realizării copiilor după cele vândute în piaţă (nu măsoară vandabilitatea acestora, ci eventual numărul de suporturi introduse în circuitul comercial). În lumina celor prezentate, criticile apelantei se dovedesc neîntemeiate, formulate într-o manieră generală, fără a arăta care sunt aspectele criticate în legătură cu adoptarea criteriului proporţiei repertoriilor fiecărui organism de gestiune colectivă. ADPFR se limitează la a prezenta instanţei de apel o alternativă, cea a criteriului hologramelor, pe care, deşi nu au înţeles să o susţină prin cererea lor de arbitraj (la care au renunţat), o reiterează în apel. Cu privire la comisionul datorat colectorului UPFR pentru sumele repartizate către ADPFR cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copie privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore, aferente perioadei 2011-2012, apelanta solicită eliminarea unui comision suplimentar de colectare în favoarea UPFR, argumentând că între cele două organisme de gestiune colectivă s-ar fi stabilit comisionul la valoarea de 2%, potrivit protocolului publicat în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 77/
2. Arată că stabilirea comisionului suplimentar de 5% de către arbitri este discriminatorie şi nelegală, mai ales în lipsa unor dovezi din partea UPFR privind justificarea cheltuielilor pentru care se datorează acest comision. Intimata UPFR solicită să respingă aceste critici ca neîntemeiate, având în vedere distincţia pe care instanţa urmează s-o facă între comisionul datorat colectorului unic UPFR de toate organismele de gestiune colectivă beneficiare ce reprezintă categoriile de titulari beneficiari ai remuneraţiei (autori de muzică, artişti, producători, autori de opere audiovizuale, producători de opere audiovizuale), stabilit prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/2009, şi comisionul cuvenit UPFR (care face obiectul prezentei cauze) în relaţia cu ADPFR, ca urmare a repartizării remuneraţiei cuvenite ADPFR, în cadrul aceleiaşi categorii de titulari beneficiari, respectiv producătorii de fonograme. Comisionul prevăzut de Decizia ORDA nr. 77/2009 este datorat pentru colectarea şi repartizarea remuneraţiei către autorii de opere muzicale (reprezentaţi de UCMR-ADA), autorii de opere audiovizuale (reprezentaţi de DACIN-SARA), artiştii interpreţi şi executanţi (reprezentaţi de CREDIDAM), producătorii de înregistrări audiovizuale (reprezentaţi de UPFAR-ARGOA) şi producătorii de fonograme (reprezentaţi de UPFR). Prezenţa ADPFR ca parte a protocolului amintit este justificată doar din prisma solidarităţii pe care ADPFR a manifestat-o fată de UPFR pentru numirea sa drept colector unic al remuneraţiei pentru copie privată. Împrejurarea că ADPFR este semnatară a protocolului nu poate fi interpretată în sensul că între UPFR şi ADPFR (ambele organisme operând pe acelaşi domeniu de creaţie) s-ar fi stabilit comisionul datorat de ADPFR colectorului unic UPFR pentru repartiţia către ADPFR. Această concluzie este întărită şi de art. 2 alin. 2 din Protocol, care reglementează că, în situaţia coexistenţei mai multor organisme de gestiune colectivă pe acelaşi domeniu de creaţie, remuneraţiile vor fi repartizate de UPFR către organismul de gestiune colectivă stabilit colector unic pentru acel domeniu de creaţie, cu excepţia cazului în care organismele de gestiune colectivă din acel domeniu de creaţie comunică colectorului unic un protocol prin care stabilesc ca plata remuneraţiilor să se facă direct organismelor beneficiare şi proporţia repartizării. Este evidentă distincţia dintre cele două tipuri de comisioane, respectiv cel datorat colectorului unic de către organismele beneficiare ce reprezintă fiecare în parte câte o categorie de titulari (denumite şi organisme reprezentative) şi cel datorat organismului de gestiune reprezentativ, în relaţia acestuia cu celelalte organisme beneficiare pe acelaşi domeniu de creaţie ori în relaţia lor cu titularii pe care îi reprezintă şi cărora le repartizează mai departe sumele astfel colectate. În atare condiţii, nu se poate susţine că arbitrii ar fi stabilit un supliment la comisionul prevăzut de Decizia ORDA nr. 71/2009, cum nu se poate susţine nici că ADPFR ar fi obligat la o dublă prestaţie către UPFR (una de 2% şi alta de 5%, care cumulat ar fi de 7%). În realitate, ADPFR urmează să achite către UPFR doar un comision de 5% din sumele pe care UPFR le va repartiza către aceasta, în baza criteriilor astfel stabilite prin prezenta procedură arbitrală. Acest comision de 5% este unul echitabil şi justificat din prisma operaţiunilor presupuse de repartiţia sumelor colectate, stabilirea cotelor cuvenite producătorilor de fonograme reprezentaţi de ADPFR, prin raportare la criteriul stabilit de arbitri, analize şi prelucrări de date, întocmirea documentaţiei şi evidenţei financiare distincte, verificarea repertoriului (dacă fonogramele revendicate de ADPFR nu intră în divergenţă cu fonogramele declarate de alţi producători - membri sau nemembri UPFR) etc. Pentru toate aceste motive, solicită să respingă apelul ADPFR ca neîntemeiat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În drept, art. 471 alin.

(5)din noul Cod de procedură civilă. Analizând sentinţa apelată, în raport cu criticile formulate, precum şi actele şi lucrările dosarului, în raport cu normele legale incidente, Curtea reţine următoarele: 1.A. Invocând dispoziţiile art. 176 pct. 4 şi 6 din Codul de procedură civilă referitoare la nulităţile necondiţionate de producerea unei vătămări, apelanta ADPFR solicită anularea hotărârii arbitrale pentru încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea completului de arbitri şi a altor cerinţe legale extrinseci actului de procedură, în concret pentru două motive: greşita consemnare a obiectului arbitrajului în Procesul-verbal nr. RGII/3553/29.04.2015 şi nelegalitatea procedurii de tragere la sorţi a arbitrilor. Din examinarea actelor şi lucrărilor Dosarului de arbitraj nr. 2/2013 Curtea reţine că, urmare a respingerii cererii formulate de ADPFR de recuzare a doamnei arbitru Voicu Maria Mădălina (prin Sentinţa civilă nr. 1.846/21.10.2013, pronunţată în Dosarul nr. 13.626/3/2013 de Tribunalul Bucureşti Secţia a III-a civilă), completul de arbitraj desemnat iniţial, prin tragerea la sorţi din data de 25.03.2013, a fost convocat în data de 09.04.2014, pentru reluarea procedurii de arbitraj. La termenul din data de 09.04.2014, ADPFR a formulat excepţia nelegalei compuneri a completului de arbitraj, iar prin Sentinţa civilă nr. 499/7.04.2015, pronunţată în Dosarul nr. 38.497/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de arbitraj privind pe dna Maria Voican şi dnii Victor Babiuc şi Dan Cristian Gozia, pentru considerentul că mandatul acestora a încetat ca efect al numirii unui nou corp de arbitri prin Ordinul ministrului culturii nr. 2.381 din data de 23.07.2013. Ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate la data de 22.04.2015 de UPFR, prin Adresa nr. RGII/IES/3.406/ 24.04.2015, Secretariatul general al corpului de arbitri de pe lângă ORDA a convocat părţile pentru reluarea procedurii de arbitraj, respectiv pentru tragerea la sorţi a trei arbitri titulari şi a trei arbitri de rezervă. Din examinarea Procesului-verbal încheiat în data de 29.04.2015, înregistrat la ORDA sub nr. RG II/3.553/29.04.2015, publicat pe site-ul ORDA, reiese că reprezentantul ADPFR a declarat faptul că nu va participa la tragerea la sorţi, astfel că desemnarea arbitrilor s-a făcut în absenţa acestei părţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 131^2 alin.

(4)din Codul de procedură civilă. Cu privire la normele de drept care reglementează procedura de arbitraj, Curtea reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, aprobat prin Decizia ORDA nr. 270/2010, precum şi, în completarea acestora, dispoziţiile referitoare la arbitraj din Codul de procedură civilă (în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din acest regulament), în măsura în care sunt compatibile cu natura procedurii reglementate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Analizând, prioritar, excepţia de decădere din dreptul apelantei de a invoca excepţia de nulitate, apărare invocată de către intimata UPFR prin întâmpinare, Curtea constată că este nefondată. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 592 alin.

(1)din Codul de procedură civilă, orice excepţie privind constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. În consecinţă, în aplicarea acestui text de lege, apelanta ADPFR era obligată să invoce orice motiv de nulitate referitor la modalitatea de tragere la sorţi cel mai târziu până la termenul din data de 11.05.2015. Însă Curtea reţine că apelanta ADPFR a dovedit faptul că a invocat aceste neregularităţi înăuntrul termenului legal, prin depunerea la dosarul de apel a Adresei nr. 578/4.05.2015 (intitulată plângere prealabilă); de asemenea, se mai reţine şi rezultatul acţiunii promovate de ADPFR pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care prin Sentinţa civilă nr. 2.307/22.09.2015 a respins acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România, privind anularea Procesului-verbal cu nr. RGII/3.553/29.04.2015 de desemnare a noului complet arbitral în Dosarul arbitral nr. 2/2013, ca inadmisibilă, pe considerentul că legalitatea procesului-verbal contestat de reclamantă poate fi analizată doar în calea de atac prevăzută de lege, respectiv apelul declarat împotriva hotărârii arbitrale. Analizând primul motiv de nulitate invocat de către apelanta ADPFR, privind nelegala extindere a perioadei supuse arbitrajului de către ORDA, prin Procesul-verbal din data de 29.04.2015, Curtea constată că este nefondat. În mod greşit susţine apelanta ADPFR faptul că lărgirea cadrului procesual a fost efectuată prin procesul-verbal în discuţie de ORDA, iar nu de completul arbitral. Pentru emiterea Procesului-verbal din data de 29.04.2015, secretarul general al corpului de arbitri şi-a exercitat în mod exclusiv competenţele stabilite în sarcina sa prin dispoziţiile art. 8 alin. 1 lit. e) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri de pe lângă ORDA, respectiv atribuţia de a convoca părţile în vederea tragerii la sorţi a arbitrilor (conform Adresei nr. RG II/3.406/24.04.2015), precum şi atribuţia prevăzută de art. 6 alin. 1 din Regulament, respectiv aceea de a asigura organizarea tragerii la sorţi a arbitrilor, la sediul Oficiului. În al doilea rând, se constată faptul că asupra cererii formulate la data de 2 aprilie 2013 de către UPFR privind completarea cererii de arbitraj cu solicitarea de a se stabili criteriile de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrările sonore cuvenite organismului de gestiune colectivă ADPFR pentru producătorii de fonograme pe care îi reprezintă şi a comisionului datorat organismului de gestiune colectivă desemnat colector UPFR pe această sursă, inclusiv pentru perioada anului 2011, s-a pronunţat completul arbitral chiar prin Hotărârea arbitrală nr. 1/2015, ce face obiectul apelului, iar simpla menţionare a perioadei 2011-2014 în cuprinsul procesului-verbal de numire a arbitrilor este lipsită de efecte juridice. Analizând cel de-al doilea motiv de nulitate, prin care apelanta ADPFR susţine că Procesul-verbal din data de 29.04.2015 este nul întrucât nu se consemnează prezenţa directorului general al ORDA, care avea obligaţia, potrivit prevederilor art. 6 din Regulament, să efectueze tragerea la sorţi, şi nici nu se precizează că, în absenţa sa, ar fi desemnat o altă persoană să efectueze tragerea la sorţi, Curtea constată că este nefondat. Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 4 din Regulament, tragerea la sorţi a membrilor completului de arbitraj se efectuează de directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sau de o persoană desemnată de acesta. Din examinarea procesului-verbal în discuţie rezultă faptul că tragerea la sorţi a arbitrilor nu a fost efectuată de către directorul general al ORDA, ci de către doamna Daniela Vişoiu, în calitate de secretar general al corpului de arbitri, persoană care a şi redactat procesul-verbal. Cu privire la dovada desemnării acestei persoane de către directorul general al ORDA în vederea participării la tragerea la sorţi, Curtea observă că această atribuţie a secretarului general al corpului de arbitri reiese chiar din cuprinsul Regulamentului. Astfel, art. 5 din Regulament prevede că secretarul general al corpului de arbitri este numit de către directorul general al ORDA, iar printre atribuţiile secretarului astfel desemnat se află (printre altele) şi aceea de a convoca părţile, la sediul ORDA, în vederea constituirii completului de arbitraj (art. 8 alin. 1 lit. b din Regulament) sau aceea de a întocmi procesul-verbal de alcătuire a completului de arbitraj (art. 8 alin. 1 lit. e din Regulament). Apelanta nu a contestat calitatea de secretar general al corpului de arbitri a doamnei Daniela Vişoiu sau numirea acesteia în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Regulament; drept consecinţă aceasta a organizat activitatea de tragere la sorţi a arbitrilor în executarea unei atribuţii regulamentare (art. 5 coroborat cu art. 8 din Regulament) şi legale [art. 138 alin.

(1)lit. i) din Legea nr. 8/1996]. În al treilea rând, apelanta susţine că, deşi competenţa secretarului general al ORDA era limitată doar la efectuarea procedurii de tragere la sorţi a arbitrilor, acesta a soluţionat excepţia de incompatibilitate a avocaţilor celor două părţi în arbitraj (respectiv dl Robert Bucur şi dna Andreea Strătulă), invocată de către UPFR, deşi soluţionarea unei astfel de excepţii intră în competenţa completului de arbitri. Din examinarea Procesului-verbal din data de 29.04.2015 reiese că, la extragerea celui de-al treilea arbitru titular, a fost extras dl Robert Bucur şi că, la solicitarea UPFR, a fost extras un alt arbitru, în considerarea calităţii de avocat al ADPFR a dlui Robert Bucur. Apelanta ADPFR nu contestă starea de incompatibilitate a dlui Robert Bucur, ci doar faptul că secretarul general al ORDA nu avea competenţa de a soluţiona excepţia de incompatibilitate a acestuia. Şi această susţinere este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 9 din Regulament şi ale art. 564 din Codul de procedură civilă, care se aplică în completarea dispoziţiilor regulamentare, interpretate astfel încât să se asigure compatibilitatea cu natura procedurii reglementate de Legea nr. 8/1996. Astfel, potrivit dreptului comun al procedurii de arbitraj, înlocuirea unui arbitru aflat într-una din situaţiile menţionate cu titlu exemplificativ de text (art. 564 din Codul de procedură civilă) se realizează potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui. Prin urmare, constatându-se starea de incompatibilitate a dlui Robert Bucur, încă de la momentul stabilirii componenţei completului de arbitri, numirea unui alt arbitru în locul său s-a realizat, în mod corect, urmându-se aceeaşi procedură pe care Regulamentul o prevedea pentru numirea arbitrilor, adică prin tragere la sorţi. Cum, evident, procedura de tragere la sorţi a arbitrilor nu intră în competenţa completului de arbitri, ci a ORDA prin secretariatul general al corpului de arbitri, este nefondată critica privind depăşirea competenţei acestuia din urmă de a desemna un alt arbitru în locul celui cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate încă de la momentul incipient al tragerii la sorţi. 1.B. Motivul de apel privind nulitatea hotărârii arbitrale pentru depăşirea termenului legal al arbitrajului este nefondat. Sediul materiei care reglementează termenul legal al arbitrajului, indicat în mod corect de către apelantă, este dat de dispoziţiile art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996 şi art. 7 alin. 11 şi 12 din Regulament, însă apelanta nu a indicat şi existenţa unui text de lege derogatoriu de la dreptul comun al sancţiunilor aplicabile în procesul civil, care ar permite instanţei să aplice sancţiunea nulităţii în cazul întocmirii unui act de procedură cu nerespectarea termenului legal (ştiut fiind că nulitatea sancţionează întocmirea actului de procedură cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, ale acestuia; în timp ce sancţiunea pentru depăşirea unui termen legal este aceea a decăderii sau sancţiunea specifică a caducităţii, în cazul depăşirii termenului în procedura de drept comun a arbitrajului - art. 567, 568 din Codul de procedură civilă). Textul indicat de către apelantă reglementează ca primă teză (art. 131^2 alin. 7 teza I) obligaţia completului de arbitri de a depune la ORDA hotărârea cuprinzând forma finală a metodologiilor supuse arbitrajului, în termen de 30 de zile de la primul termen al arbitrajului, termen ce poate fi prelungit în condiţiile prevăzute la teza a doua a textului, iar la teza finală a normei juridice în discuţie prevăzându-se faptul că onorariul arbitrilor se poate ridica de la casieria ORDA numai după depunerea hotărârii arbitrale. Or, din interpretarea textului de lege invocat de către apelantă rezultă că sancţiunea pentru depăşirea de către arbitri a termenului în care au obligaţia de a depune la ORDA hotărârea arbitrală constă în imposibilitatea acestora de a-şi ridica onorariul. Verificând regularitatea invocării excepţiei de caducitate a arbitrajului, Curtea constată că apelanta ADPFR a dovedit că a invocat-o înăuntrul termenului legal prevăzut de art. 9 din Regulament cu trimitere la art. 568 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin depunerea la dosarul de arbitraj a mai multor adrese, dintre care se reţine Adresa nr. 515/9.04.2015 prin care invoca nerespectarea termenului de depunere a hotărârii arbitrale şi solicita restituirea sumei depuse cu titlu de onorariu, se înţelege, ca efect al caducităţii arbitrajului. Completul arbitral a pus în discuţia părţilor această cerere la termenul din data 19 mai 2015 şi s-a pronunţat asupra ei prin hotărârea arbitrală ce face obiectul apelului de faţă, în sensul respingerii. În aceste condiţii, excepţia de caducitate a arbitrajului pentru depăşirea termenului legal fiind invocată de către ADPFR în termenul legal, soluţia pronunţată de completul arbitral prin hotărârea arbitrală apelată urmează a face obiectul cenzurii instanţei de apel, în sensul verificării dacă a fost respectat termenul prevăzut de art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996. Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/1996 începe să curgă de la data primului termen al arbitrajului. Potrivit art. 6 alin. 6 din Regulament, primul termen al arbitrajului este stabilit de completul de arbitraj, evident după stabilirea în prealabil a componenţei completului arbitral. Apelanta ADPFR susţine că primul termen al arbitrajului a fost în data de 2.04.2013, că judecata a fost suspendată în două rânduri, hotărârea arbitrală fiind pronunţată în data de 27.05.

1. La termenul din data de 24.04.2013 completul de arbitraj desemnat iniţial, prin tragerea la sorţi din data de 25.03.2013, a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Tribunalul Bucureşti asupra cererii de recuzare a arbitrului desemnat Voica Maria Mădălina. Apelanta ADPFR susţine că suspendarea dispusă conform Încheierii din data de 24.04.2013 a dăinuit doar până la data de 21.10.2013 (dată care reprezintă momentul pronunţării tribunalului asupra cererii de recuzare în considerarea căreia a fost suspendată cauza); iar intimatul UPFR susţine că suspendarea a operat până la momentul repunerii efective pe rol a cauzei arbitrale, respectiv 9.04.2014, în urma cererii de repunere pe rol formulate de UPFR la data de 31.03.
2. Curtea constată că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 567 alin. 2 din Codul de procedură civilă este cea susţinută de apelanta ADPFR, textul prevăzând într-un mod clar şi lipsit de echivoc faptul că termenul arbitrajului se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei altei cereri incidente adresate tribunalului prevăzut la art. 547 din Codul de procedură civilă. În consecinţă, este corectă observaţia apelantei conform căreia suspendarea dispusă de completul arbitral prin Încheierea din data de 24.04.2013 a durat până la data de 21.10.2013, când a fost soluţionată de către tribunal cererea de recuzare, perioadă care, în conformitate cu dispoziţiile art. 567 alin.

(2)din Codul de procedură civilă, ar trebui să fie exclusă din calculul termenului arbitrajului. Însă Curtea constată că nu este necesar a se efectua un astfel de calcul, pentru perioada anterioară momentului stabilirii componenţei completului arbitral care a pronunţat hotărârea arbitrală apelată, faţă de specificul procedurii de faţă, specific ce este dat de încetarea calităţii de membri ai corpului de arbitri a trei dintre cei cinci arbitri titulari ce au fost numiţi iniţial, prin tragerea la sorţi din data de 25.03.2013, precum şi a trei dintre arbitrii de rezervă. Această stare de fapt a fost constatată de tribunal prin Sentinţa civilă nr. 499/7.04.2015, în sensul că mandatul dlor arbitri Voican Maria Mădălina, Victor Babiuc şi Dan Cristian Gozia a încetat ca urmare a numirii unui nou corp de arbitri prin Ordinul Ministerului Culturii nr. 2.381 din 23.07.2013, arbitrii menţionaţi nemairegăsindu-se în lista noului corp de arbitri. În această situaţie, în care s-a constatat, pe cale judecătorească, nelegala compunere a completului de arbitraj desemnat iniţial, ca urmare a încetării calităţii de arbitru a unora dintre membrii completului, opinia Curţii este în sensul că procedura de arbitraj a fost reluată de la momentul zero, al constituirii completului de arbitri şi stabilirii primului termen al arbitrajului. Efectul încetării calităţii de arbitru a trei dintre titularii iniţiali ai completului arbitral nu este acela al unei simple suspendări urmate de reluarea cursului procedurii arbitrale în noua componenţă a completului (cum se întâmplă, de regulă, în cazul incidentelor referitoare la recuzarea, abţinerea, revocarea, renunţarea unui arbitru în funcţie, când completul se întregeşte cu arbitrul de rezervă), ci este acela al constituirii unui nou complet arbitral, prin declanşarea, din nou, a procedurii tragerii la sorţi prevăzute de Regulament în scopul constituirii completului arbitral. În acelaşi sens pledează şi dispoziţiile art. 567 şi 566 din Codul de procedură civilă, care prevăd că termenul arbitrajului începe să curgă de la data constituirii tribunalului arbitral, iar tribunalul arbitral se consideră constituit la data acceptării însărcinării de arbitru. Raţiunea acestei reglementări constă în aceea că acceptarea sarcinii de a face parte din completul arbitral atrage după sine responsabilitatea pronunţării hotărârii arbitrale într-un anumit termen, care începe să curgă de la momentul acceptării însărcinării de arbitru. Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri de pe lângă ORDA derogă de la dreptul comun al procedurii arbitrale doar sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul, respectiv de la primul termen al arbitrajului; or, stabilirea primului termen al arbitrajului este ulterioară finalizării procedurii de tragere la sorţi a arbitrilor, inclusiv momentului în care aceştia au comunicat ORDA faptul că acceptă numirea în cadrul completului. De aceea, pentru completul de arbitri care a pronunţat hotărârea arbitrală ce face obiectul apelului, termenul de pronunţare şi de depunere la ORDA a Hotărârii arbitrale a început să curgă de la data de 6.05.2015, la care părţile au fost convocate după tragerea la sorţi efectuată în data de 29.04.2015. Hotărârea arbitrală fiind pronunţată în data de 27.05.2015, reiese că a fost respectat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 131^2 alin.

(7)din Legea nr. 8/

1. 1.C. În cadrul acestui motiv de apel, apelanta ADPFR solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de arbitraj formulate de UPFR, pentru setul de argumente expuse la acest punct. În primul rând, apelanta susţine că se impunea respingerea cererii de arbitraj, întrucât UPFR a înţeles să conteste deciziile ORDA nr. 249/2011 şi nr. 72/2012 numai pe considerentul lipsei de competenţă a ORDA, nu şi pe considerentul că procentele stabilite acolo i-ar fi produs vreun prejudiciu prin repartizarea remuneraţiilor conform celor stabilite prin acele decizii. Critica este nefondată, Curtea constatând că argumentul invocat de către apelantă nu are nicio relevanţă juridică asupra soluţiei pronunţate asupra cererii de arbitraj promovate de UPFR, în condiţiile în care cadrul procesual al acţiunii în contencios administrativ a permis dezlegarea doar a unei probleme referitoare la nulitatea deciziei ORDA pentru motivul nerespectării competenţelor stabilite de Legea nr. 8/1996 în această materie. Soluţionând acţiunea având ca obiect anularea Deciziei nr. 72/2012 emise de ORDA, prin Sentinţa civilă nr. 7.044/11.12.2012, pronunţată în Dosarul nr. 6.295/2/2012, rămasă irevocabilă, instanţa de contencios administrativ a dispus anularea acestui act administrativ, pe considerentul că Legea nr. 8/1996 nu conferă Oficiului pentru Drepturile de Autor competenţa de stabilire a modului de repartizare a remuneraţiei pentru copia privată. S-a arătat că nelegalitatea deciziei contestate constă în aceea că nu a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 8/1996 pentru stabilirea modului de repartizare a remuneraţiei între organismele de gestiune colectivă, respectiv încheierea unui protocol pe baza acordului de voinţă al părţilor, urmată de procedura arbitrajului în cazul eşuării negocierilor, astfel încât autoritatea administrativă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor nu avea nicio abilitare legală de a emite actul contestat. Prin urmare, faptul că UPFR nu a invocat în cadrul litigiului având ca obiect anularea Deciziei ORDA nr. 72/2012, respectiv în cadrul excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 şi aspecte de drept substanţial, referitoare la modalitatea de repartizare a remuneraţiei compensatorii având ca sursă copia privată, nu înseamnă că nu poate solicita stabilirea criteriilor de repartizare a remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, prin cererea de arbitraj. În al doilea rând, apelanta ADPFR susţine că netemeinicia cererii de arbitraj formulate de UPFR rezultă din aceea că, între părţi, au intervenit protocoale prin care au stabilit procentele de împărţire a remuneraţiilor colectate în perioada 2013-2014, precum şi din faptul că în cadrul procesului promovat de UPFR împotriva ADPFR privind restituirea remuneraţiilor plătite de UPFR în temeiul Deciziei nr. 72/2012, anulată în mod definitiv (Dosarul nr. 33.489/3/2014), UPFR s-a declarat de acord cu restituirea unui procent de 5% din sumele totale încasate în anul
2. Nici această critică nu poate fi primită, deoarece faptul că părţile au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de repartizare a sumelor cuvenite ADPFR reprezentând remuneraţie compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse după înregistrări sonore pentru perioada 2013-2014 (protocol ce a fost publicat în Monitorul Oficial al României în baza Deciziei ORDA nr. 173/2013) nu echivalează cu încheierea unui acord şi pentru perioada în litigiu în prezenta cauză, în care soluţia depinde, în lipsa unui acord al părţilor, atât de susţinerile şi apărările formulate de părţi, cât şi de probele administrate, în baza cărora se stabileşte situaţia de fapt la care se aplică dispoziţiile legale incidente. Curtea nu va reţine nici cea de-a doua susţinere, deoarece susţinerile şi apărările formulate de către UPFR în cadrul Dosarului nr. 33.489/3/2014 nu pot fi calificate drept acord ("protocol") încheiat între părţi, în înţelesul art. 133 alin.

(2)lit. a) din Legea nr. 8/1996 - singurul act juridic ce ar fi putut paraliza procedura arbitrală demarată, cum de altfel s-a întâmplat în ceea ce priveşte perioada 2013-2014. În al treilea rând, apelanta ADPFR susţine că UPFR a formulat excepţia de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 cu rea-credinţă, întrucât nu a suferit niciun prejudiciu ca urmare a punerii în aplicare a acestei decizii şi că, în realitate, procentul de 5% pentru ADPFR corespundea realităţii şi voinţei părţilor. Curtea va respinge şi această critică, având în vedere că din actele şi lucrările dosarului a rezultat faptul că scopul urmărit de UPFR în formularea excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 a constat în înlăturarea valorii probatorii a acestui act administrativ, scop cu privire la care Curtea constată că nu denotă rea-credinţă, în condiţiile în care UPFR a susţinut că ORDA a stabilit într-un mod arbitrar procentele de repartizare a remuneraţiei compensatorii între organismele de gestiune colectivă beneficiare în acelaşi domeniu de creaţie şi că Decizia contestată a produs o vătămare intereselor patrimoniale ale producătorilor de fonograme ce sunt membri ai UPFR şi dreptului acestora la o remuneraţie echitabilă pentru copia privată, susţineri care au fost supuse cenzurii completului arbitral şi instanţei de apel, în condiţii de contradictorialitate. În al patrulea rând, apelanta ADPFR a criticat soluţia pronunţată de completul arbitral prin hotărârea arbitrală ce face obiectul apelului - de admitere a excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011 - pe motiv că această excepţie poate fi invocată doar în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar nu în faţa completului arbitral, care este o manifestare a jurisdicţiei private, astfel că nu are competenţa legală de a se pronunţa cu privire la legalitatea unui act administrativ emis de o autoritate a statului. Prin urmare, apelanta a invocat excepţia de necompetenţă generală a completului arbitral de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a Deciziei ORDA nr. 249/2011, susţinând în esenţă faptul că arbitrii nu sunt o instanţă judecătorească. Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, competentă să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, de care depinde soluţionarea litigiului pe fond, este "instanţa învestită cu fondul litigiului". Întrucât este evident că completul arbitral ce a pronunţat hotărârea arbitrală apelată nu face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti, Curtea urmează să analizeze dacă acesta poate fi asimilat unei "instanţe" în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, în raport cu cadrul juridic specific care reglementează instituţia arbitrajului în materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, dar şi cu criteriile stabilite în mod constant în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în definirea conceptului de "instanţă", sens în care Curtea va avea în vedere, cu titlu orientativ, principiile enunţate de CJUE în Hotărârea din data de 31 mai 2005 în Cauza C-53/03 privind pe Synetairismos Farmakopoion Aitolias & Akarnanias (Syfait) şi alţii, Panellinios syllogos farmakapothikarion, Interfarm - A. Agelakos & Sia OE şi alţii, K.P. Marinopoulos Anonymos Etairia emporias kai dianomis farmakeftikon proî'onton şi alţii, împotriva GlaxoSmithKline pic şi GlaxoSmithKLline AEVE (Hotărârea Syfait); în Hotărârea din data de 12 iunie 2014 în Cauza C377/13 privind pe Ascendi Beiras Litoral e Alta, Auto Estradas das Beiras Litoral e Alta SA împotriva Autoridade Tributâria e Aduaneira, dar şi în Hotărârea din data de 31 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza C-394/11 privind pe Valeri Hariev Belov împotriva CHEZ Elektro Balgaria AD, Lidia Georgieva Dimitrova, Roselina Dimitrova Kostova, Kremena Stoyanova Stoyanova, CHEZ Razpredelenie Balgaria AD, Ivan Kovarzhchik, Atanas Antonov Dandarov, Irzhi Postolka, Vladimir Marek, Darzhavna Komisia (Hotărârea Belov). În esenţă, potrivit acestei jurisprudenţe, pentru a aprecia dacă un organism are caracterul unei "instanţe", CJUE ia în considerare un ansamblu de elemente, precum originea legală a organismului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenţei sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organism a normelor de drept, precum şi independenţa acestuia. Prin urmare, CJUE califică un anumit organism drept "instanţă" atât în funcţie de criterii structurale, cât şi de criterii funcţionale. Un organism poate fi calificat drept "instanţă" atunci când îndeplineşte o funcţie jurisdicţională, în timp ce atunci când exercită alte funcţii, în special de natură administrativă, această calificare nu îi este recunoscută (de exemplu, Ordonanţa din 26 noiembrie 1999, ANAS, C-192/98, punctul 22). Aplicând aceste criterii, Curtea reţine că organizarea şi funcţionarea corpului de arbitri care funcţionează pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are ca temei Legea nr. 8/1996 şi Hotărârea Guvernului nr. 401/2006, fiind, în consecinţă, o formă alternativă de soluţionare a unei categorii de litigii din materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe (prevăzute expres de Legea nr. 8/1996). Modalitatea de organizare şi funcţionare a corpului de arbitri de pe lângă ORDA, modul de numire a arbitrilor, precum şi regulile de procedură aplicabile procedurii arbitrale sunt reglementate prin regulamentul aprobat prin Decizia nr. 270/2010, cu menţiunea că, potrivit art. 9 din Regulament, această procedură se completează cu dispoziţiile referitoare la arbitraj din Codul de procedură civilă, în măsura în care sunt compatibile cu natura procedurii reglementate prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Ca o primă concluzie, din acest cadru legislativ se observă distincţia crucială între arbitrajul în sens strict (de jurisdicţie alternativă având caracter privat), care se întemeiază pe voinţa părţilor de a sesiza o instanţă nonetatică (privată), şi forma specifică de arbitraj din materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, la care părţile sunt obligate să recurgă, prin voinţa legiuitorului. Prin urmare, competenţa generală a arbitrajului de faţă nu îşi are izvorul în acordul părţilor (clauză de arbitraj), ci în lege, iar părţile nu sunt libere să stabilească principiile de funcţionare ale completului arbitral sau normele de procedură aplicabile. Chiar dacă componenţa concretă a completului de arbitri se stabileşte în mod distinct, pentru fiecare cauză, acest fapt nu neagă originea legală a funcţionării sale şi nici caracterul permanent, întrucât dreptul părţilor de a solicita constituirea completului arbitral şi modul de numire a arbitrilor rezultă din legislaţie (art. 131^2 din Legea nr. 8/1996 şi Regulament). Potrivit art. 606 din Codul de procedură civilă, hotărârea arbitrală comunicată părţilor este definitivă şi obligatorie, iar potrivit art. 131^2 alin.

(9)din Legea nr. 8/1996 este executorie de drept până la pronunţarea soluţiei curţii de apel cu privire la menţinerea sau modificarea metodologiilor. Rezultă că este îndeplinită şi condiţia jurisdicţiei obligatorii a arbitrajului reglementat de Legea nr. 8/1996, fiind gândit ca o alternativă reală la justiţia tradiţională, în scopul soluţionării litigiilor într-un termen mai scurt. Regulile Codului de procedură civilă referitoare la arbitraj garantează caracterul contradictoriu al procedurii, egalitatea părţilor şi aplicarea normelor de drept, iar dispoziţiile art. 131^2 alin.

(9)din Legea nr. 8/1996 garantează faptul că încălcarea acestor reguli deschide părţii interesate o cale de atac la instanţă (apelul la Curtea de Apel Bucureşti). Independenţa arbitrilor rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. 2 şi art. 2 alin. 2 din Regulament (norme ce urmăresc să asigure aspectul extern, independenţa arbitrilor faţă de persoane/instituţii terţe în raport cu litigiul) şi din dispoziţiile art. 547 din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 562 şi 563 din Codul de procedură civilă (intitulate marginal "incompatibilitatea arbitrilor", "cererea de recuzare", "intervenţia instanţei"), al căror scop constă în asigurarea aspectului intern, a imparţialităţii membrilor completului arbitral şi a lipsei interesului personal în ceea ce priveşte o anumită cauză. Toate aceste caracteristici esenţiale ale arbitrajului reglementat de Legea nr. 8/1996 - organism independent, care pronunţă soluţii obligatorii şi executorii, în urma unei proceduri contradictorii, care nu este instituit prin voinţa părţilor, ci caracterul obligatoriu al jurisdicţiei sale rezultă din voinţa legiuitorului - constituie tot atâtea motive pentru care Curtea a ajuns la concluzia că specificul arbitrajului de faţă dă posibilitatea asimilării completului arbitral cu "instanţa învestită cu fondul litigiului", ce are competenţa de a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, de care depinde soluţionarea litigiului pe fond. În al cincilea rând (criticile de la pct. C.2 din motivele de apel), apelanta ADPFR solicită respingerea ca neîntemeiată a cererii de arbitraj formulate de UPFR, în ceea ce priveşte stabilirea comisionului de colectare, susţinând că nu datorează UPFR un comision distinct de cel stabilit prin protocolul publicat prin Decizia ORDA nr. 77/2009, situaţie ce ar echivala cu o discriminare a sa faţă de restul semnatarilor acordului, dar şi cu o contestare a acestui protocol de către UPFR. Critica este nefondată, Curtea constatând că sunt întemeiate apărările formulate de UPFR la acest punct, conform cărora comisionul solicitat prin prezenta cerere are o natură juridică diferită de cel stabilit prin art. 2 alin. 1 şi art. 6 din protocolul adoptat prin Decizia nr. 77/2009, deoarece în prezenta cauză UPFR nu stă în calitate de colector unic al remuneraţiei compensatorii pentru copia privată, ci ca beneficiar al acesteia, la fel ca şi apelanta ADPFR. Într-adevăr, Curtea reţine că remuneraţia compensatorie pentru copia privată este cea prevăzută de Hotărârea arbitrală din data de 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României prin Decizia ORDA nr. 86/2006, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 134A/24.05.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, publicată în Monitorul Oficial prin Decizia ORDA nr.