Decizia nr. 847 din 18 noiembrie 2020

DECIZIA nr. 847 din 18 noiembrie 2020 referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcția de președinte al Consiliului Legislativ Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 1302 din 29 decembrie 2020 Valer Dorneanu- președinteCristian Deliorga- judecătorMarian Enache- judecătorDaniel Marius Morar- judecătorMona-Maria Pivniceru- judecătorGheorghe Stan- judecătorElena-Simina Tănăsescu- judecătorVarga Attila- judecătorBenke Károly- magistrat-asistent-șef 1.

Pe rol se află soluționarea sesizării de neconstituționalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcția de președinte al Consiliului Legislativ, sesizare formulată de liderul Grupului parlamentar al Partidului Uniunea Salvați România din Camera Deputaților. ...

2.

Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6.488 din 21 octombrie 2020 și constituie obiectul Dosarului nr. 1.831L/2/2020. ...

3.

În motivarea sesizării de neconstituționalitate, se arată că numirea în funcția de președinte al Consiliului Legislativ se face, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, prin votul majorității tuturor deputaților și senatorilor, nu doar a celor prezenți, ceea ce înseamnă că numărul minim necesar de voturi pentru a fi numit în funcția antereferită este de 230 de voturi. Or, domnul Florin Iordache a fost numit în funcția de președinte al Consiliului Legislativ în condițiile în care candidatura sa a întrunit doar un număr de 185 de voturi „pentru“, insuficient pentru a îndeplini condiția expresă prevăzută în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993. În consecință, se apreciază că Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 a fost adoptată cu nerespectarea art. 1 alin. (5) și a art. 79 din Constituție. ...

4.

Pe rol se află și soluționarea sesizării de neconstituționalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcția de președinte al Consiliului Legislativ, sesizare formulată de liderul Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal din Camera Deputaților. ...

5.

Sesizarea de neconstituționalitate a fost înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 6.496 din 22 octombrie 2020 și constituie obiectul Dosarului nr. 1.833L/2/2020. ...

6.

În motivarea sesizării de neconstituționalitate, se arată că numirea în funcția de președinte al Consiliului Legislativ se face, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, prin votul majorității tuturor deputaților și senatorilor, nu doar a celor prezenți, ceea ce înseamnă că numărul minim necesar de voturi pentru a fi numit în funcția antereferită este de 230 de voturi. Se menționează că dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993 sunt în vigoare, nefiind afectate de nicio decizie a Curții Constituționale, aflându-se sub prezumția de constituționalitate. Or, domnul Florin Iordache a fost numit în funcția de președinte al Consiliului Legislativ în condițiile în care candidatura sa a întrunit doar un număr de 185 de voturi „pentru“, insuficient pentru a îndeplini condiția expresă prevăzută în art. 9 alin. (2) din Legea nr. 73/1993. În consecință, se apreciază că Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 a fost adoptată cu nerespectarea art. 1 alin. (5) din Constituție. ...

7.

Se mai arată că domnul Florin Iordache nu îndeplinește condiția legală privind buna reputație profesională și morală prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993. În acest sens, se menționează că, în anul 2017, domnul Florin Iordache a avut o conduită care a generat revoltă publică, incompatibilă cu dispoziția legală antereferită. Buna reputație morală nu rezultă din niciun act depus la dosarul de candidatură de către domnul Florin Iordache, iar Parlamentul a ignorat procedura audierii candidaților, atât în comisiile avizatoare, cât și în cadrul ședinței comune. Inexistența procedurii de audiere a candidaților pentru funcția de președinte al Consiliului Legislativ arată că Parlamentul nu a verificat și nu a constatat îndeplinirea condiției legale privind buna reputație profesională și morală, condiție imperativă a cărei neîndeplinire atrage încălcarea principiului legalității, principiu de rang constituțional. Neîndeplinirea procedurii de verificare a bunei reputații morale și profesionale reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 și constituie o nesocotire a art. 1 alin. (5) din Constituție. ...

8.

Se arată că, în accepțiunea art. 20 din Legea nr. 73/1993, președintele Consiliului Legislativ este parte a personalului acestei instituții. Or, întrucât personalul Consiliului Legislativ nu poate face parte din partide politice, rezultă că această condiție trebuie îndeplinită anterior numirii în funcția de președinte, respectiv la data depunerii dosarului de candidatură sau de concurs. Per a contrario, a accepta ideea că președintele Consiliului Legislativ poate fi membru al unui partid politic până în ziua începerii activității semnifică o înfrângere a dispoziției legale în vigoare. În cazul analizat, se arată că la dosarul de candidatură al domnului Florin Iordache nu există documentul care să ateste că nu este membru al unui partid politic. În aceste condiții, se susține că Parlamentul nu a îndeplinit o altă condiție imperativă prevăzută de lege, aceea de a constata existența sau inexistența, la data examinării dosarului de candidatură, precum și la data numirii în funcție a calității domnului Florin Iordache de membru al unui partid politic, fapt care constituie o încălcare a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, cu consecința încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție. ...

9.

În conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului pentru a comunica punctele de vedere ale birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului. ...

10.

Președintele Camerei Deputaților a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei Deputaților, prin care se apreciază că sesizarea de neconstituționalitate nu îndeplinește condițiile de admisibilitate și se solicită respingerea acesteia. ...

11.

Invocându-se Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, se subliniază că legiuitorul face distincție între hotărârile parlamentare care se adoptă cu majoritatea absolută de voturi și hotărârile care se adoptă cu majoritate simplă de voturi. Ținând cont de faptul că normele prescrise prin regulamentele parlamentare sunt reguli procedurale, care privesc organizarea și funcționarea Camerelor Parlamentului, precum și reglementarea procedurilor de adoptare a actelor juridice ce pot fi adoptate de către acestea, și de faptul că prevederile referitoare la reglementarea majorității necesare numirii în conducerea Consiliului Legislativ invocate de autori aparțin unei legi organice, în amândouă cazurile fiind vorba de acte/norme juridice inferioare Constituției, dată fiind și jurisprudența Curții, acestea nu pot cuprinde reguli de fond contrare acesteia.

Aceste reglementări trebuie să permită doar valorificarea dispozițiilor constituționale, neputându-le afecta în ceea ce privește domeniul de reglementare și conținutul, și, în consecință nu pot fi interpretate ca adăugând la exigențele Legii fundamentale în materia stabilirii majorității necesare pentru adoptarea hotărârilor Parlamentului sau Camerelor acestuia. În continuarea celor arătate anterior este incidentă și problematica privind coerența, claritatea și predictibilitatea normativă, o interpretare diferită (care ar permite Parlamentului sau Camerelor sale să determine, inclusiv pe cale normativă, alte praguri ale majorității necesare adoptării hotărârilor în afara cadrului prescris de Legea fundamentală) fiind de natură a genera chiar un paralelism legislativ, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin.

12.

Totodată, se menționează Decizia nr. 64 din 23 ianuarie 2019, în care s-a arătat că regula care guvernează adoptarea hotărârilor Parlamentului este întrunirea cvorumului decizional al majorității simple de voturi, respectiv jumătate plus unu din numărul senatorilor și/sau deputaților prezenți la ședință, excepțiile de la această regulă fiind expres prevăzute de Legea fundamentală. Astfel, toate hotărârile adoptate de Camera Deputaților sau de Senat, în ședințe separate, cu excepția celor referitoare la regulamentele proprii de organizare și funcționare, urmează regula stabilită de dispozițiile art. 76 alin. (2) din Constituție, respectiv se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră. De regulă, hotărârile Parlamentului se adoptă cu majoritate simplă de voturi, dacă Legea fundamentală nu prevede altfel. De asemenea, Hotărârea Parlamentului nr. 29/2020 reprezintă o hotărâre cu caracter individual, categorie în rândul căreia se includ cele privind alegerea sau numirea într-o funcție, revocarea din funcție, precum și cele referitoare la validarea în funcții. Or, hotărârile de acest fel nu sunt supuse controlului de constituționalitate. ...

13.

În consecință, se apreciază că acceptarea susținerilor autorilor sesizării ar echivala cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție atât sub forma nerespectării ierarhiei normative, prin acceptarea posibilității ca normele infraconstituționale să fie interpretate de o manieră care să denatureze prevederile constituționale, cât și sub forma nerespectării exigențelor de tehnică normativă. ...

14.

Referitor la presupusa încălcare a prevederilor art. 79 din Constituție, se arată că numirea președintelui Consiliului Legislativ și a președinților de secții se realizează de către Parlament, în ședință comună, însă în limitele și cu respectarea celorlalte prevederi relevante de rang constituțional. Întrucât numirea președintelui Consiliului Legislativ a fost realizată în acord cu exigențele constituționale și normative incidente, se consideră că nu au fost încălcate prevederile art. 79 din Constituție. ...

15.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia Hotărârea Parlamentului nr. 29/2020 este neconstituțională deoarece domnul Florin Iordache nu îndeplinește condiția legală privind „buna reputație profesională și morală“ prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993, se arată că norma instituită prin utilizarea sintagmei „reputație profesională și morală“ trebuie interpretată cu bună-credință și în acord cu întregul context cuprins la art. 18 alin. (1), care reglementează aspecte concrete și de ordin obiectiv ce stau la baza accederii în funcția de președinte al Consiliului Legislativ. Astfel, cerințele legale cuprinse la art. 18 alin. (1) sunt cumulative și trebuie interpretate în strictă legătură cu calitatea profesională a celui ce urmează a fi numit în funcție, și nu la o interpretare ce vizează o apreciere subiectivă cu privire la exercitarea unor atribuții ale funcției publice ce îi sunt imputate intuitu personae. ...

16.

Invocându-se Decizia nr. 459 din 16 septembrie 2014, Decizia nr. 21 din 16 ianuarie 2019 și Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2020, se subliniază că, deși în cadrul controlului de constituționalitate al hotărârilor Parlamentului, Camerei Deputaților sau Senatului care privesc organizarea și funcționarea autorităților de rang constituțional sunt relevante și normele infraconstituționale, instanța de contencios constituțional nu se poate substitui autorității de numire, în cazul de față Parlamentului, în competența sa proprie de apreciere subiectivă în procesul de verificare a îndeplinirii condițiilor legale de numire. Se precizează că Parlamentul are plenitudinea de competență în aprecierea îndeplinirii criteriilor de numire și în aprecierea oportunității acceptării și alegerii unui candidat. ...

17.

Se arată că, prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2020, analizând îndeplinirea cerințelor de numire prevăzute de cadrul normativ de organizare și funcționare a Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, similare prezentei cauze (respectiv cetățenia română, domiciliul pe teritoriul României, studii superioare în domeniul de referință, buna reputație și îndeplinirea pragului de vechime în specialitatea relevantă specificului instituției), Curtea a statuat faptul că verificarea în fond a îndeplinirii condițiilor de numire prin prelucrarea și interpretarea documentelor puse la dispoziție de candidat ține de competența exclusivă a organului de numire, cu atât mai mult cu cât o astfel de analiză vizează o apreciere subiectivă, de competența Parlamentului, ca autoritate care realizează numirea în funcție. În concluzie, Parlamentul și-a exercitat în cazul de față deplina și exclusiva competență de apreciere în ceea ce privește evaluarea îndeplinirii condiției bunei reputații profesionale și morale atât prin activitatea desfășurată la nivelul comisiilor de specialitate, cât și la nivelul activității în Plenul reunit al celor două Camere unde a fost validată soluția comisiilor, cadrul normativ aflat în vigoare neimpunând o anumită procedură în procesul de verificare a acestei condiții. ...

18.

Referitor la presupusa încălcare a dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 73/1993, se arată că interdicția stabilită în privința personalului Consiliului Legislativ de a face parte din partide politice operează din momentul în care persoana numită în funcția respectivă intră în exercitarea atribuțiilor conform legii, respectiv în cazul de față după depunerea jurământului, și nu anterior numirii în funcție a președintelui Consiliului Legislativ, respectiv la data depunerii dosarului de candidatură sau de concurs. În consecință, interdicția privind apartenența politică a domnului Florin Iordache operează din momentul în care acesta intră în mod legitim în atribuții, exercitarea demnității fiind condiționată de depunerea jurământului, potrivit Constituției și legislației în vigoare. După depunerea jurământului, domnul Florin Iordache va avea la dispoziție termenul legal pentru a opta între funcția publică de președinte al Consiliului Legislativ și funcția politică. ...

19.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului. ...

20.

La termenul de judecată fixat pentru data de 4 noiembrie 2020, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 11 noiembrie 2020 și, ulterior, pentru 18 noiembrie 2020. La această dată, Curtea, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.833L2/2020 la Dosarul nr. 1.831L2/2020, care a fost primul înregistrat, și a pronunțat prezenta decizie. ...

CURTEA, examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctele de vedere ale Biroului permanent al Camerei Deputaților, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispozițiile criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

21.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. l) din Constituție și ale art. 1, 10 și 27 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, să soluționeze sesizarea de neconstituționalitate. ...

22.

Obiectul controlului de constituționalitate îl constituie Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcția de președinte al Consiliului Legislativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020, potrivit căreia: „Articol unic. - Domnul Florin Iordache se numește în funcția de președinte al Consiliului Legislativ“. ...

23.

Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării legii și ale art. 79 privind Consiliul Legislativ. ...

Invocarea acestor dispoziții nu trebuie să fie formală, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 și Decizia nr. 628 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 15). Întrucât, în cauză, criticile formulate sunt raportate la texte constituționale cu caracter generic [art. 1 alin. (5) și art. 79] coroborate cu texte de natură legală, acestea urmează a fi analizate pe fond în măsura în care ele se constituie în veritabile critici de neconstituționalitate a căror soluționare ține de competența Curții Constituționale. Prin urmare, din această fază a analizei nu se poate ajunge la concluzia inadmisibilității sesizării pe motiv că criticile formulate sunt formale. ...

Prin aceeași decizie, paragraful 31, Curtea a statuat că art. 76 alin. (2) din Constituție și jurisprudența Curții Constituționale sunt neechivoce cu privire la majoritatea de vot necesară a fi întrunită pentru adoptarea hotărârilor parlamentare, altele decât cele care privesc ipotezele de excepție reglementate prin art. 65 alin. (2), art. 76 alin. (1), art. 95 alin. (1), art. 96 alin. (1), art. 103 alin. (3), art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituție. ...

A accepta o asemenea teză „echivalează cu negarea atribuțiilor constituționale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv Președintelui României, care ar deveni atribuții comune/partajate cu Curtea Constituțională, respectiv instanțele judecătorești, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituție referitoare la principiul separației puterilor în stat, precum și dispozițiilor art. 1 alin. (5) care consacră principiul supremației Constituției. Prin urmare, în ceea ce privește îndeplinirea condiției înaltei competențe profesionale, nici instanțele judecătorești și nici Curtea Constituțională nu au vreo competență de control și cenzură“ (paragraful 44). ...

54.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. l) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) și al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, ...

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ În numele legii DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituționalitate formulată și constată că Hotărârea Parlamentului României nr. 29/2020 privind numirea domnului Florin Iordache în funcția de președinte al Consiliului Legislativ este constituțională în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 18 noiembrie 2020.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-șef, Benke Károly OPINIE CONCURENTĂ În dezacord cu soluția de respingere a sesizării ca neîntemeiată pronunțată de Curtea Constituțională în prezenta cauză considerăm că soluția care se impunea era fie cea de respingere a sesizării ca inadmisibilă, fie - în ipoteza în care s-ar fi trecut peste filtrul de inadmisibilitate - cea de admitere pe fond a sesizării pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:• După modificările legislative din vara anului 2012 cadrul normativ ce permite Curții Constituționale să verifice constituționalitatea hotărârilor parlamentare a rămas incert, fapt care a permis Curții Constituționale să afirme că „este singura în măsură ca, pe cale jurisprudențială, să stabilească cadrul în care își exercită atribuția de control al constituționalității hotărârilor Parlamentului, așa cum de altfel a procedat până în prezent, urmând a examina obiectul sesizărilor cu care este învestită și a le soluționa în consecință prin raportare la valorile și principiile constituționale afectate“. • Cu privire la conținutul atribuției sale de verificare a constituționalității hotărârilor parlamentare, în particular în materia constituționalității hotărârilor cu caracter individual, Curtea Constituțională are o jurisprudență impredictibilă care oscilează între un control abstract și formal, ce poartă doar asupra actului emis de Parlament și un control concret, inclusiv asupra marjei discreționare de care dispune Parlamentul atunci când desemnează, validează sau revocă persoane în cadrul unor autorități publice. • Pe baza jurisprudenței variabile a Curții Constituționale, în prezenta cauză respingerea ca neîntemeiată a sesizării ar fi avut cea mai mică probabilitate, în vreme ce respingerea ca inadmisibilă ar fi fost posibilă, iar admiterea ar fi fost cea mai predictibilă soluție.

1.1. Cu titlu preliminar trebuie precizat că și în această cauză s-a pus problema naturii juridice a opiniei pe care trebuie să o redacteze judecătorul ce formulează opinie individuală, respectiv dacă aceasta este o opinie separată sau o opinie concurentă și în raport de ce criterii ar putea Plenul Curții să decidă dacă decizia pronunțată în cauză s-a luat cu unanimitate ori cu majoritate de voturi. Și în această cauză Plenul Curții Constituționale a insistat asupra faptului că, în cadrul contenciosului constituțional, nu sunt posibile decât două tipuri de soluții, respectiv admitere sau respingere a sesizării, iar între respingerea ca inadmisibilă și respingerea pe fond a unei sesizări nu există decât o diferență de nuanță și nu de natură a deciziei. ...

1.2. Fără a relua toate considerentele referitoare la rolul și importanța opiniei separate/concurente a judecătorului constituțional expuse în opinia separată de la Decizia nr. 609/2020, pe care le susținem în continuare în integralitate și care sunt perfect aplicabile și în cauza de față, prezentăm în continuare exemple din jurisprudența Curții Constituționale în care judecătorii rămași în minoritate și a căror independență a fost respectată pe deplin la acel moment de jurisdicția constituțională, cu toate că aparent și formal achiesau la soluția generică la care ajunsese majoritatea colegilor lor, nu au redactat opinie concurentă ci opinie separată, prezentând argumentele pentru care soluția susținută de ei era radical diferită de cea majoritară.

Astfel, în Decizia nr. 34/1999 opinia majoritară a decis ca sesizarea să fie respinsă ca inadmisibilă în vreme ce judecătorii rămași în minoritate au redactat opinie separată explicând de ce ea ar fi trebuit să fie respinsă pe fond și nu pe motive de procedură. În Decizia nr. 53/2000 opinia majoritară a decis ca sesizarea să fie respinsă ca inadmisibilă în vreme ce mai mulți judecători rămași în minoritate au redactat fiecare câte o opinie separată explicând de ce sesizarea ar fi trebuit să fie respinsă pe fond. În Decizia nr. 55/2000 opinia majoritară a decis ca sesizarea să fie admisă în vreme ce judecătorii rămași în minoritate au redactat opinie separată explicând că motivele care puteau sta la baza unei astfel de soluții erau radical diferite de cele reținute în opinia majoritară. ...

1.3. Pentru claritatea poziției adoptate de judecătorul rămas în minoritate și pentru plasticitatea exprimării acestei poziții prezentăm în continuare și un extras din opinia concurentă la Decizia Curții Constituționale nr. 38/2001: „[…] prin opinia separată, autorii acesteia se pot pronunța pentru o soluție integral opusă aceleia luate de către majoritate (de exemplu, se pronunță pentru constatarea neconstituționalității în loc de constatarea constituționalității sau, după caz, invers) ori se pot pronunța pentru constatarea inadmisibilității sesizării în locul soluției de constatare «în fond» a neconstituționalității (sau, după caz, invers) ori se pot pronunța pentru o soluție intermediară (de exemplu, pentru constatarea neconstituționalității în măsura în care textul de lege supus controlului are un înțeles ce este considerat de către Curte ca fiind contrar Constituției, în locul soluției de constatare «fără rezervă» a neconstituționalității; sau, după caz, invers).

Așa fiind, și considerentele exprimate de către autorul sau autorii opiniei separate sunt, în mod necesar, diferite față de cele pe care s-a întemeiat majoritatea membrilor completului de judecată.Prin opinia concurentă, autorul sau autorii acesteia sunt de acord - în mod integral - cu soluția înfățișată în dispozitivul actului pronunțat de către Curte, dar apreciază că acea soluție trebuia să fie întemeiată pe alte considerente decât cele reținute prin voința majorității (sau, după caz, și pe alte considerente ori numai pe anumite considerente).În sistemul de drept român, în materie de jurisdicție constituțională, legitimitatea opiniei concurente este la fel de incontestabilă ca și aceea a opiniei separate.Ambele categorii de opinii constituie expresia independenței fiecăruia dintre membrii Curții Constituționale (conform art. 143 din Constituție, «Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea mandatului lor și inamovibili pe durata acestuia»), independență a cărei existență asigură independența Curții Constituționale (ca autoritate publică) în raport cu celelalte autorități și instituții publice și, prin aceasta, realizarea scopului fundamental al acestei Curți, acela de «garantare a supremației Constituției» [art. 1 alin.

2.1. Verificarea constituționalității hotărârilor parlamentare a fost adăugată competenței materiale a Curții Constituționale prin modificarea legii sale organice din 2010 ca o consecință a revizuirii Constituției în 2003 și a fost primită cu multe rezerve de jurisdicția constituțională. Revizuirea legii fundamentale din 2003 nu a adăugat noi atribuții Curții Constituționale, ci a operat o delegare de competență în sensul că legiuitorul constituant derivat a permis legiuitorului organic să stabilească eventuale alte atribuții în sarcina jurisdicției constituționale. În Decizia nr. 148/2003 referitoare la constituționalitatea propunerii de revizuire a Constituției României Curtea arăta: „Propunerea legislativă de revizuire a prevăzut [...] că printr-o lege organică Curtea Constituțională poate dobândi și alte atribuții, lucru interzis de actuala reglementare constituțională.

Curtea constată că această propunere urmează să fie eliminată pentru a se păstra neutralitatea politică a acestei autorități publice și pentru a se da curs voinței puterii constituante originare“. Constituantul derivat nu a ținut seama de acest considerent al deciziei și enumerarea atribuțiilor Curții s-a transformat din exclusiv constituțională și exhaustivă în mixtă (constituțională și legală) și exemplificativă; oricând legiuitorul organic poate stabili Curții Constituționale și alte atribuții la cele menționate în legea fundamentală. O încercare de mai precisă circumstanțiere a acestei atribuții a fost realizată cu prilejul promovării propunerii legislative de revizuire a Constituției din 2011, când s-a avansat ideea restrângerii sale doar la „hotărârile cu caracter normativ ale Parlamentului“.

Prin Decizia nr. 799/2011 Curtea Constituțională a exprimat aceleași rezerve, recomandând abrogarea în întregime a literei l) a art. 146 din Constituție întrucât adăugarea de atribuții de rang legal la cele de rang constituțional permite multiplicarea lor „ori de câte ori interese ale forțelor politice impun modificarea sau completarea legii de organizare a Curții. Curtea apreciază că prin eliminarea dispoziției constituționale este garantată independența instanței constituționale și se păstrează voința puterii constituționale originare cu privire la atribuțiile Curții limitativ prevăzute numai în cuprinsul Constituției“. ...

2.2. Cu toate acestea, prin Legea nr. 177/2010 s-a modificat - între altele - art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, la controlul constituționalității regulamentelor parlamentare adăugându-se și controlul constituționalității hotărârilor Plenului Camerei Deputaților, hotărârilor Plenului Senatului și hotărârilor Plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, fără nicio altă precizare. Sesizată cu o obiecție de neconstituționalitate referitoare la acest aspect, în Decizia nr. 1.106/2010 Curtea Constituțională a realizat un reviriment de jurisprudență nemarcat și, contrar celor susținute în deciziile anterior citate, a considerat că este neîntemeiată ideea că această nouă atribuție a sa vizează „alte atribuții“ decât cele privind controlul de constituționalitate.

Prin urmare, „dacă voința legiuitorului constituant ar fi fost aceea de a conferi Curții Constituționale atribuții de altă natură decât controlul de conformitate cu Legea fundamentală, această voință ar fi trebuit să se materializeze într-o normă expresă, care să precizeze natura acestor competențe. Or, în din interpretarea sistematică a prevederilor Constituției, în ansamblul lor, precum și a dispozițiilor art. 146, care cuprinde un singur alineat în care sunt enumerate atribuțiile Curții Constituționale, rezultă că legiuitorul constituant nu a reglementat atribuții cu natură juridică diferită, competența materială a instanței constituționale limitându-se exclusiv la controlul de constituționalitate. “ Astfel, începând cu 4 octombrie 2010, în dreptul pozitiv român a apărut atribuția de rang legal a Curții Constituționale de a controla constituționalitatea hotărârilor parlamentare.

De vreme ce a fost introdusă printro lege organică, ea poate fi modificată ori abrogată tot prin lege organică și poate face obiectul controlului de constituționalitate din partea Curții Constituționale. După cum vom vedea în continuare, Curtea Constituțională a considerat că odată câștigată o noua atribuție ea nu îi mai poate fi luată, limitând astfel competența de legiferare a Parlamentului. ...

2.3. Este important de precizat că această schimbare a competenței materiale a Curții a apărut pe fondul unei constante jurisprudențe anterioare a jurisdicției care, pe fond, contrazicea noua prevedere a Legii nr. 47/1992 republicată. Astfel, în mod constant și înainte și după revizuirea Constituției și chiar și după modificarea în 2010 a legii sale organice, Curtea Constituțională a stabilit că nu intră în competența sa „eventualele încălcări“ ale regulamentelor parlamentare și nici hotărârile parlamentare prin care sunt puse în aplicare regulamentele parlamentare deoarece un astfel de control de constituționalitate ar încălca autonomia parlamentară (Decizia nr. 44/1993, Decizia nr. 68/1993, Decizia nr. 68/1993, Decizia nr. 22/1995, Decizia nr. 98/1995, Decizia nr. 710/2009, Decizia nr. 786/2009, Decizia nr. 1.466/2009, Decizia nr. 209/2012, Decizia nr. 260/2015, Decizia nr. 223/2016, Decizia nr. 156/2020).

Prin simpla extindere a sferei actelor supuse controlului de constituționalitate realizată doar prin alăturarea hotărârilor parlamentare la regulamentele parlamentare, fără nicio altă precizare cu privire la tipul hotărârilor parlamentare care ar putea fi vizate de control ori cu privire la procedura ce ar trebui urmată în astfel de situații, legiuitorul organic a dat impresia că dorește să pună capăt acestei jurisprudențe constante a Curții. Curtea Constituțională nu numai că nu și-a modificat practica, dar a modificat conținutul noii sale atribuții pentru a o face compatibilă cu jurisprudența sa. ...

2.4. În plan strict normativ, în cursul anului 2012 a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2012 prin care, aparent în conformitate cu deciziile nr. 148/2003 și nr. 799/2011, hotărârile parlamentare au fost eliminate din cuprinsul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2012 nu a abrogat prevederi din Legea nr. 177/2010, ci doar a modificat art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată. Ea a intrat în vigoare pe 4 iulie 2012 și a fost respinsă prin Legea nr. 183/2013. Curtea Constituțională a ignorat explicit Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2012 în mai multe decizii, procedând la controlul constituționalității unor hotărâri parlamentare cu caracter individual și după 4 iulie 2012, chiar dacă a recunoscut în una dintre ele (Decizia nr. 783/2012) că era conștientă de faptul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2012 era în vigoare.

Altfel spus, Curtea Constituțională a recunoscut că a acționat ultra vires. Tot în cursul anului 2012 a fost adoptată și o Lege pentru modificarea alin. (1) al art. 27 din Legea nr. 47/1992, prin care a fost preluat ca atare conținutul normativ al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012, și care a fost declarată neconstituțională de către Curte pe 9 iulie 2012 cu reluarea argumentelor din Decizia nr. 1.106/2010 și precizarea că, deși „atribuția privind controlul constituționalității hotărârilor Parlamentului a fost acordată Curții Constituționale prin legea sa organică, aceasta a dobândit valență constituțională în temeiul dispozițiilor art. 146 lit. l) din Constituție“. Astfel, în Decizia nr. 727/2012, fără să invoce un temei constituțional concret, Curtea a considerat că „soluția legislativă care exclude de la controlul de constituționalitate hotărârile Parlamentului care afectează valori și principii constituționale este neconstituțională“.

Deși această decizie a invalidat proiectul de lege care intenționa să modifice Legea nr. 47/1992 și nu Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2012, Curtea a explicat constant că „efectele juridice specifice“ deciziilor sale o obligă la „menținerea stării de constituționalitate a cadrului normativ în vigoare“, adică o obligă la ignorarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012. De altfel, în Decizia nr. 738/2012 care a vizat proiectul de lege de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012 Curtea a invalidat întreg conținutul legii, analizând en passant și conținutul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012. Acest lucru nu a echivalat însă cu ieșirea din vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012, care nu s-a produs decât pe 23 iunie 2013, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 183/2013 care a cuprins un unic articol redactat după cum urmează: „Se respinge Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38 din 4 iulie 2012 pentru modificarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iulie 2012“.

Legea nr. 183/2013 nu a făcut aplicarea prevederilor art. 115 alin. (8) din Constituție, care precizează că „Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței.“ ...

2.5. În absența oricărei precizări legale devine legitimă întrebarea de a ști ce formă a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, a rămas în vigoare după 23 iunie 2013 și, mai precis, dacă hotărârile parlamentare pot fi supuse controlului de constituționalitate sau nu.

Art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, dispune: „Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament“. Deși nu a avut forma unei ordonanțe de urgență de abrogare și nici nu a inclus norme juridice de abrogare, intenția Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012 a fost aceea de a elimina din competența materială a Curții Constituționale verificarea hotărârilor parlamentare. Respingerea prin lege a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012 ar putea echivala cu o revenire la starea dreptului pozitiv dinaintea sa, adică poate fi considerată o intenție de abrogare a modificărilor introduse de această ordonanță de urgență în cuprinsul art. 27 alin.

Respingerea de către Parlament, fără alte precizări, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012 nu poate face să dispară din dreptul pozitiv modificarea introdusă de acest act normativ cu atât mai mult cu cât Parlamentul nu a făcut nicio precizare cu privire la efectele juridice produse de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 38/2012. Prin urmare, în perioada 4 iulie 2012-23 iunie 2013, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu a mai inclus hotărârile parlamentare printre actele ce puteau fi supuse controlului de constituționalitate. Cu toate acestea în respectiva perioadă Curtea Constituțională a emis numeroase decizii referitoare la hotărâri parlamentare. După 23 iunie 2013, în absența unor prevederi legale pertinente, doar o interpretare jurisprudențială teleologică poate justifica reluarea de către Curtea Constituțională a controlului asupra hotărârilor parlamentare.

Cadrul normativ referitor la atribuția legală a Curții Constituționale rămâne până astăzi incert. Credem că este astfel dovedită încă o dată importanța calității legilor pentru siguranța juridică a tuturor subiectelor de drept și relevanța legisticii formale pentru controlul constituționalității legilor. ...

3.1. Nu doar cadrul normativ, ci și practica jurisdicției este lipsită de certitudine și predictibilitate. Din start Curtea Constituțională a circumstanțiat și limitat noua sa atribuție pentru a o face compatibilă cu jurisprudența sa anterioară conform căreia nu intră în competența sa hotărârile parlamentare de punere în aplicare a regulamentelor parlamentare, deși noua redactare a art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu face nicio distincție în această privință. Astfel, în Decizia nr. 53/2011, sesizată cu verificarea constituționalității unei hotărâri parlamentare prin care fuseseră validați magistrații aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a precizat că „pot fi supuse controlului de constituționalitate numai hotărârile care afectează valori, reguli și principii constituționale sau, după caz, organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional“.

În această decizie Curtea Constituțională a considerat că este vizată „o autoritate fundamentală a statului reglementată de Constituție“. Nelimitându-se la controlul abstract de constituționalitate al hotărârii parlamentare, ea a procedat la analiza pe fond a conținutului actului de validare a magistraților aleși, ajungând la concluzia încălcării art. 1 alin. (5) din Constituție prin medierea unei dispoziții din legea organică a Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel și în Decizia nr. 54/2011, sesizată cu verificarea constituționalității unei hotărâri parlamentare prin care fuseseră validați cei doi reprezentanți ai societății civile în Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea a intrat în analiza pe fond a hotărârii parlamentare și a constatat că una din cele două persoane validate de Senat nu îndeplinea cerințele legale pentru ocuparea respectivei demnități.

Procedând astfel, Curtea Constituțională a acționat ca o instanță de apel, ce verifică în concret situația de fapt a persoanelor vizate de actul parlamentar și nu actul parlamentar ca atare, adică realizează un control jurisdicțional asupra competenței discreționare a Parlamentului și nu doar un control jurisdicțional asupra legalității actului emis de acesta. ...

3.2. Îndepărtându-se de la considerentele din Decizia nr. 1.106/2010, în Decizia nr. 307/2012 Curtea Constituțională și-a extins competența și a precizat că, dacă în privința hotărârilor parlamentare care afectează valori, reguli și principii constituționale normele de referință pot fi exclusiv de rang constituțional, în ceea ce privește hotărârile care afectează organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional normele de referință pot fi și de rang „infraconstituțional“. Fiind vorba de Consiliul Național al Audiovizualului, despre care Curtea a afirmat că „nu este [o autoritate publică] de rang constituțional“, în Decizia nr. 307/2012 Curtea a decis să cenzureze hotărârea parlamentară de numire a membrilor CNA doar prin prisma „exigențelor procedurale și substanțiale stabilite expres prin textul Constituției“. Altfel spus, deși inițial a anunțat că va face doar un „control de constituționalitate“ și limitat doar la „organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de rang constituțional“, Curtea a cenzurat hotărâri parlamentare referitoare la instituții despre care afirmă că nu au rang constituțional și prin raportare la norme de referință „infraconstituționale“. ...

3.3. În continuare, în contradicție cu deciziile nr. 53 și nr. 54/2011 și în cadrul unui nou reviriment de jurisprudență neanunțat, învestită cu judecarea neconstituționalității unor hotărâri parlamentare referitoare la revocarea unor persoane din funcții de conducere a unor autorități publice Curtea a stabilit că astfel de acte juridice au caracter individual și, în virtutea acestei trăsături, nu pot face obiect al controlului Curții. Și a continuat: „Curtea Constituțională nu se poate transforma întrun arbitru al conflictelor politice din Parlament, nu poate cenzura opțiunile politice majoritare ale parlamentarilor [...] și nici nu are rolul unei instanțe de apel pentru soluționarea unor diferende sau neînțelegeri între persoane ce au calitatea de parlamentari.

Astfel de acte reprezintă manifestări politice care, chiar dacă îmbracă formal haina unor acte juridice, nu au caracter normativ“. Curtea Constituțională nu a uitat însă să declare că „urmează să își aprecieze propria competență de a se pronunța asupra constituționalității hotărârilor“ Parlamentului și, în baza „rolului său activ ca instituție fundamentală a statului de drept și implicarea sa, în limitele Constituției, desigur, pentru asigurarea conformității întregului fond activ al legislației cu normele și principiile fundamentale“, ea consideră că „se poate pronunța asupra hotărârilor Parlamentului care afectează valori și principii constituționale“. (a se vedea deciziile nr. 728, 729 și 732/2012).

Altfel spus, după ce inițial a verificat hotărâri parlamentare - acte individuale, Curtea a declarat că acestea nu intră în competența sa. ...

3.4. Într-un nou reviriment de jurisprudență la fel de discret ca toate celelalte, în Decizia nr. 738/2012 (care a vizat legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 38/2012) Curtea a revenit asupra poziției exprimate în deciziile nr. 728, nr. 729 și nr. 732/2012. Constatând că legiuitorul a încercat să elimine din competența Curții hotărârile parlamentare cu caracter individual și pe cele care vizează autonomia parlamentară, jurisdicția a afirmat că o astfel de clasificare nu există în Constituție ori în legea sa organică. În plus, cu de la sine putere Curtea a stabilit că sensul normei de trimitere cuprinsă în art. 146 lit. l) din Constituție este acela „de a permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuțiilor instanței“ constituționale, iar interpretarea „în sensul că legiuitorul ar avea posibilitatea de a limita, a elimina sau a reduce atribuțiile conferite de legiuitorul ordinar echivalează cu golirea sa de conținut, respectiv cu deturnarea sa de la scopul perfecționării democrației constituționale urmărit de însuși legiuitorul constituant cu prilejul revizuirii, ceea ce este absolut inacceptabil“.

Ca urmare, „nicio modificare a atribuțiilor Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. l) din Legea fundamentală nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea, în orice condiții și cu încălcarea unor norme fundamentale, a uneia dintre aceste atribuții“. În final, Curtea ajunge la interesanta concluzie conform căreia „este singura în măsură ca, pe cale jurisprudențială, să stabilească (sic! - n.n.) cadrul în care își exercită atribuția de control al constituționalității hotărârilor Parlamentului, așa cum de altfel a procedat până în prezent, urmând a examina obiectul sesizărilor cu care este învestită și a le soluționa în consecință prin raportare la valorile și principiile constituționale afectate“. ...

3.5. După toate aceste revirimente de jurisprudență, Curtea Constituțională a dispus într-adevăr în mod liber de atribuția sa de rang legal. În Decizia nr. 783/2012 Curtea Constituțională a negat pur și simplu faptul că ar fi respins ca inadmisibile (pe motiv că vizau acte individuale) sesizările care au condus-o la deciziile nr. 728, 729 și 732/2012, a admis că „OUG nr. 38/2012 era, în mod formal, încă în vigoare“ deși Curtea a afirmat de fiecare dată că o ignoră, și - deși nu era obiectul acelui dosar - a reformulat sensul respectivelor decizii în sensul că hotărârile parlamentare vizate nu afectau, prin obiectul și efectul lor juridic, valori și principii constituționale. De altfel, în acea decizie (nr. 783/2012) Curtea și-a extins încă o dată competența materială și a procedat la controlul unei hotărâri parlamentare de desemnare a unor membri în conducerea unui „serviciu public autonom“ (Societatea Română de Televiziune) pe care l-a declarat a avea rang constituțional deși a admis că nu este menționat în Constituție și prin raportare la texte legale a căror încălcare a apreciat ea că ar putea conduce la încălcarea unor texte constituționale. ...

În privința acestor din urmă hotărâri parlamentare, Curtea face distincție între (a) autorități publice de rang constituțional și (b) autorități publice care nu sunt de rang constituțional. ... (a) În privința hotărârilor individuale ale Parlamentului care vizează numiri în cadrul unor autorități publice pe care Curtea le consideră a fi de rang constituțional, jurisdicția constituțională a declarat că are în vedere exclusiv norme de referință de rang constituțional, deși practica sa demonstrează faptul că normele de referință utilizate includ uneori și prevederile legale referitoare la respectivele autorități publice, iar controlul poate viza și situații de fapt, Curtea acționând ca o instanță de apel.

Astfel, în Decizia nr. 54/2011 care a vizat desemnarea unui reprezentant al societății civile în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Constituțională nu s-a limitat la controlului abstract al constituționalității hotărârii Senatului, ci a verificat inclusiv aspecte de fapt precum îndeplinirea „cerințelor legale pentru ocuparea respectivei demnități, a competențelor profesionale, a reputației morale și a interdicțiilor și incompatibilităților izvorâte fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale“, ajungând la concluzia că în acel caz particular nu au fost respectate condiții de integritate stabilite de o lege și nu de Constituție. Prin prisma tipului de control exercitat Curtea a procedat asemănător și în cadrul Deciziei nr. 53/2011.

În schimb, în Decizia nr. 475/2016 jurisdicția s-a menținut în marja unui control ce a vizat doar formal actul individual al Parlamentului și a verificat doar aspecte procedurale legate de depunerea candidaturilor la funcția de judecător la Curtea Constituțională și prevăzute de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (și nu de Legea fundamentală). În fine, în Decizia nr. 395/2019 Curtea Constituțională a analizat doar aspecte procedurale legate de data adoptării hotărârii de numire de către Camera parlamentară și data numirii în funcția de judecător inclusiv prin raportare la regimul incompatibilităților (prevăzut de legea organică și nu de Constituție), dar a refuzat să abordeze condiția subiectivă a „înaltei competențe profesionale“ considerând că dacă ar proceda altfel ar efectua un „control fundamentat pe aprecieri în egală măsură subiective“ și ar impieta asupra „atribuțiilor constituționale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv ale Președintelui României“.(b) În privința hotărârilor individuale ale Parlamentului care vizează numiri în cadrul unor autorități publice pe care Curtea nu le consideră a fi de rang constituțional, jurisdicția constituțională a declarat deschis că va depăși cadrele unui control strict de constituționalitate și va utiliza ca normă de referință atât norme constituționale cât și infraconstituționale.

Chiar și așa, în această materie ea are o jurisprudență variabilă:(i) Uneori, respinge ca inadmisibile sesizări referitoare la astfel de hotărâri individuale ale Parlamentului, inclusiv pentru că procedurile a căror respectare ar trebui verificată sunt doar de rang legal, deși anterior a declarat că poate utiliza astfel de norme de referință în cadrul acestui tip de control (Decizia nr. 1.094/2012 referitoare la Consiliul Național al Audiovizualului, Decizia nr. 335/2013 referitoare la Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară). În astfel de situații Curtea Constituțională preferă să se păstreze în marja unui control abstract de constituționalitate.(ii) Alteori, consideră admisibile sesizări referitoare la instituții de rang infraconstituțional și fundamentate pe nerespectarea unor legi sau ordonanțe de Guvern, dar le respinge ca neîntemeiate în urma unui control formal referitor la respectarea legalității în cadrul situației de fapt vizată de respectiva hotărâre parlamentară, anume dacă persoanele desemnate îndeplinesc criteriile legale pentru ocuparea funcțiilor (deciziile nr. 628/2014 și nr. 21/2019 referitoare la Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară, Decizia nr. 65/2019 referitoare la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, Decizia nr. 24/2020 referitoare la A.N.R.E.).

În astfel de situații Curtea Constituțională nu se mai limitează la un control abstract de constituționalitate, ci realizează un control asupra marjei de apreciere de care dispune Parlamentul atunci când desemnează persoane în funcții publice, asemănător cu cel efectuat în Decizia nr. 54/2011 și refuzat în Decizia nr. 395/2019.(iii) Rar, Curtea admite sesizări referitoare la instituții de rang infraconstituțional și fundamentate pe nerespectarea unor legi sau ordonanțe de Guvern deoarece nu hotărârile parlamentare sunt neconstituționale ori ilegale, ci persoanele ce ar trebui numite nu îndeplinesc exigențele legale ori administrative pentru ocuparea funcțiilor (deciziile nr. 251/2014 și nr. 389/2014 referitoare la același Consiliu al Autorității de Supraveghere Financiară). Și în astfel de situații Curtea Constituțională nu se limitează la controlul de constituționalitate al hotărârilor parlamentare individuale, ci realizează un control asupra marjei de apreciere de care dispune Parlamentul atunci când desemnează persoane în funcții publice, asemănător cu cel efectuat în Decizia nr. 54/2011 și refuzat în Decizia nr. 395/2019.În concluzie, în pofida competenței sale de atribuire și a legitimității sale bazate exclusiv pe Constituție, singura care îi permite să cenzureze actele adoptate de autoritatea reprezentativă în stat, dar și ca urmare a unui cadru normativ evolutiv și imprecis, Curtea Constituțională se află în situația de a își stabili ea însăși și în mod liber întinderea și conținutul atribuției de control asupra constituționalității hotărârilor Parlamentului, precum și normele de referință pe care le utilizează.

Jurisprudența sa în această materie este impredictibilă, Curtea acționând uneori ca o instanță de apel ce controlează inclusiv competența discreționară a Parlamentului, iar alteori ca o jurisdicție constituțională ce manifestă self restraint. ...

5.1. În cauza de față Curtea a fost sesizată cu o hotărâre individuală a Parlamentului care a vizat o numire într-o funcție de conducere în cadrul unei autorități publice pe care Curtea o consideră a fi de rang constituțional (Consiliul Legislativ). Criticile formulate au invocat:1) încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție în privința procedurii de adoptare a respectivei hotărâri parlamentare, raportat la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ,2) încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție în privința interdicției de a face parte dintr-un partid politic, raportat la art. 20 alin. (2) din Legea nr. 73/1993; și3) nerespectarea condiției referitoare la „buna reputație profesională și morală“ prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 73/1993. ...

5.2. În privința primei critici de neconstituționalitate, care a vizat tipul de majoritate parlamentară cu care pot fi adoptate astfel de hotărâri parlamentare, Curtea Constituțională are o jurisprudență recentă (Decizia nr. 392/2007, Decizia nr. 260/2015, Decizia nr. 475/2016) prin care a stabilit cu titlu de regulă că prevederile constituționale ale art. 76 alin. (2) au prioritate de aplicare față de orice prevederi legale ori regulamentare contrare. Prin urmare, deși Legea nr. 73/1993 nu a fost declarată neconstituțională în această privință, Curtea Constituțională nu poate face abstracție de jurisprudența constituțională care a impus majoritatea simplă pentru adoptarea hotărârilor parlamentare care nu se referă la regulamentele parlamentare.

În această privință Curtea a realizat un control de constituționalitate asupra hotărârii parlamentare individuale de numire în funcția de conducere din cadrul Consiliului Legislativ.În privința celei de-a doua critici de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a decis că interdicția de a face parte din partide politice trebuie îndeplinită la data depunerii jurământului și nu la data numirii în funcție, invocând în acest sens prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 73/1993. Procedând astfel Curtea Constituțională a acționat ca o instanță de apel și a trecut la controlul pe fond al situației de fapt care a determinat adoptarea hotărârii parlamentare individuale de numire în funcția de conducere din cadrul Consiliului Legislativ.În privința celei de-a treia critici de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a decis că jurisdicția constituțională poate verifica doar „condițiile obiective“ și nu și „condițiile subiective“ impuse de art. 18 alin.

5.3. Având în vedere jurisprudența fluctuantă a Curții Constituționale în materie de hotărâri parlamentare individuale referitoare la numiri în cadrul unor autorități publice de rang constituțional oricare din următoarele soluții erau la fel de posibile:– dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 728, 729 și 732/2012 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, căci vizează un act parlamentar individual; ... – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit de Decizia nr. 54/2011, sesizarea ar fi trebuit admisă pentru nerespectarea exigenței referitoare la „buna reputație morală“ (conform celor susținute de autorul doar a uneia dintre cele două sesizări); ... – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit de Decizia nr. 475/2016 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, căci jurisprudența recentă a Curții Constituționale a stabilit că adoptarea hotărârilor parlamentare care nu se referă la regulamentele parlamentare se face cu majoritatea simplă a parlamentarilor; ... – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit de Decizia nr. 395/2019 sesizarea ar fi trebuit parțial respinsă ca inadmisibilă, în privința criteriului subiectiv al „bunei reputații morale“ și parțial admisă, căci interdicția de a face parte dintr-un partid politic nu este o simplă incompatibilitate - pentru a avea același regim juridic cu cel al incompatibilităților judecătorilor constituționali și a trebui să fie respectată doar de la momentul depunerii jurământului -, ci se constituie într-o veritabilă interdicție, distinctă de incompatibilități și tocmai de aceea a fost menționată distinct de legiuitor ca o „condiție obiectivă“. ... ...

5.4. În ipoteza în care Curtea Constituțională ar fi dorit să se îndepărteze de la precedentele stabilite în materia hotărârilor individuale ale Parlamentului care vizează numiri în cadrul unor autorități publice de rang constituțional și să se inspire din cele referitoare la autorități publice care nu au rang constituțional aceeași varietate de soluții era disponibilă:– dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 728, nr. 729 și nr. 732/2012 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, căci vizează un act parlamentar individual; ... – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 1.094/2012 sau nr. 335/2013 sesizarea ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată, căci procedura a cărei respectare trebuia verificată era de rang legal; ... – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 628/2014 și nr. 21/2019 ori prin deciziile nr. 65/2019 sau nr. 24/2020 sesizarea ar fi trebuit parțial respinsă ca neîntemeiată și parțial admisă pentru nerespectarea exigenței referitoare la „buna reputație morală“ (conform celor susținute de autorul doar a uneia din cele două sesizări) și pentru că interdicția de a face parte dintr-un partid politic nu este o simplă incompatibilitate de vreme ce Legea nr. 73/1993 a menționat-o distinct; ... – dacă ar fi fost avut în vedere precedentul stabilit prin deciziile nr. 251/2014 și nr. 389/2014 sesizarea ar fi trebuit admisă pentru nerespectarea exigenței referitoare la „buna reputație morală“ (conform celor susținute de autorul doar a uneia din cele două sesizări). ... ...

5.5. După cum se poate observa, admițând că nu constituantul și nu legiuitorul stabilesc atribuțiile Curții Constituționale, ci jurisdicția însăși poate determina „cadrul în care își exercită atribuția de control al constituționalității hotărârilor Parlamentului“ și încercând a identifica regula în această materie pe baza precedentelor jurisprudențiale stabilite de Curtea Constituțională, în prezenta cauză respingerea ca neîntemeiată a sesizării ar fi avut cea mai mică probabilitate, în vreme ce respingerea ca inadmisibilă ar fi fost posibilă, iar admiterea ar fi fost cea mai predictibilă soluție. Acestea sunt motivele pentru care considerăm că soluția care se impunea în prezenta speță era fie cea de respingere a sesizării ca inadmisibilă, fie - în ipoteza în care s-ar fi trecut peste filtrul de inadmisibilitate - cea de admitere pe fond a sesizării. ...

Judecător,prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu ----