Decizie nr. 23 din 20 ianuarie 2016

DECIZIE nr. 23 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 240 din 31 martie 2016 Augustin Zegrean - preşedinte Valer Dorneanu - judecător Petre Lăzăroiu - judecător Mircea Ştefan Minea - judecător Daniel Marius Morar - judecător Mona-Maria Pivniceru - judecător Puskas Valentin Zoltan - judecător Simona-Maya Teodoroiu - judecător Tudorel Toader - judecător Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Vrăbete în Dosarul nr. 32/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 528 D/2015.

CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente la dezbateri, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată drept "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea "drept" folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de "lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.

Astfel, Curtea constată că sintagma "interes public" nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora, drept criterii de determinare a "interesului public", nu sunt de natură a defini noţiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţa de judecată a săvârşirii unor infracţiuni. În acest sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014 (paragraful 31), Curtea a reţinut, în esenţă, că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească.

S-a reţinut, prin aceeaşi decizie, că, în caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară. Având în vedere toate aceste argumente, în ceea ce priveşte sintagma "interes public" din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor.

În soluţionarea cauzei, procurorul nu se poate îndepărta de conţinutul acesteia, realizând delimitări ce intră în competenţa puterii legiuitoare.

Sub imperiul Codului penal anterior, se proceda la o înlocuire a răspunderii penale cu răspunderea administrativă, în timp ce noua reglementare îi conferă procurorului o competenţă distinctă, de apreciere a "interesului public" în soluţionarea cauzei. Curtea reţine că în scopul stabilirii pericolului social al faptelor săvârşite, conform art. 18^1 din Codul penal din 1969, procurorul sau instanţa de judecată, după caz, era obligat să verifice îndeplinirea criteriilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale normei penale anterior referite, putând face aprecieri cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii, pe când stabilirea interesului public în urmărirea penală a faptelor comise, conform art. 318 alin.

De asemenea, conform art. 55 alin. (3) din Codul de procedură penală, atribuţiile procurorului în cursul procesului penal sunt următoarele: supraveghează sau efectuează urmărirea penală; sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală, conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează.

Potrivit alin. (2)-(3) ale normei constituţionale de la art. 131, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, iar parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare. În acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, a constatat că în dispoziţiile cap. VI din titlul III al Constituţiei, consacrat autorităţii judecătoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile care dau expresie puterii judecătoreşti - instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege şi că, atât timp cât legiuitorul nu le-a conferit acestor autorităţi atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, ele nu dobândesc prerogativele instanţelor.

De asemenea, prin Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Curtea a reţinut că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin aceeaşi decizie, s-a arătat că procurorii au, ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi 134 din Legea fundamentală, că aceştia sunt numiţi în funcţie, ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

În continuare, Curtea a statuat că independenţa justiţiei cuprinde două componente, şi anume componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului - componenta individuală.

Amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă dacă se constată că sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, că infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, că infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. În fine, instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă constată că pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, că infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, că infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, precum şi că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Curtea reţine, totodată, că verificarea îndeplinirii acestor condiţii de către instanţa de judecată se face pe baza unor criterii prevăzute în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 80, art. 83 şi art. 91 din Codul penal, referitoare la persoana infractorului, la conduita avută de acesta anterior săvârşirii infracţiunii, la eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, la posibilităţile sale de îndreptare.

Or, se impune ca justiţia să fie realizată într-un mod transparent, prin soluţionarea cauzelor potrivit principiilor de drept procesual penal reglementate cu privire la desfăşurarea şedinţelor de judecată. În acest sens, prin Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, (paragraful 21), Curtea a constatat că jurisprudenţa sa se plasează pe coordonatele unui proces guvernat de principiile contradictorialităţii, al oralităţii procedurii şi al transparenţei actului de justiţie, asigurându-se, în acest fel, încrederea cetăţeanului în modul de realizare a acestuia, motiv pentru care justiţia nu trebuie să fie una ascunsă, secretă, din contră, ea trebuie să asigure participarea efectivă a părţilor în vederea realizării în mod plenar a actului de justiţie.

Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că legiuitorul trebuie să stabilească, desigur, într-un mod restrictiv motivele în temeiul cărora actul de justiţie s-ar realiza fără participarea părţilor, însă, atunci când sunt dezbătute chestiuni de fond ale pricinii, acesta nu are îndreptăţirea constituţională de a reglementa o procedură care să nu implice posibilitatea părţilor de a-şi prezenta punctele de vedere, susţinerile sau cererile, întrucât numai în acest mod poate fi asigurată accesibilitatea procedurii judiciare pentru părţi.

De altfel, referitor la obligaţia procurorului, prevăzută la art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, de a proceda la consultarea suspectului sau a inculpatului în vederea dispunerii obligaţilor anterior enumerate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.354 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 decembrie 2008, a constatat că, prin condiţionarea de acordul contravenientului a prestării unei activităţi în folosul comunităţii, este lipsită de eficienţă sancţiunea aplicată pentru comiterea unei fapte antisociale, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României, în conformitate cu care "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Or, comparând competenţa dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementarea a celor două instituţii, Curtea constată că procurorul poate să renunţe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să renunţe la aplicarea de pedepse, pentru fapte mai puţin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare).

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Vrăbete în Dosarul nr. 32/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi constată că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 ianuarie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop * OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală trebuia respinsă de către Curtea Constituţională, întrucât dispoziţiile menţionate sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, pentru următoarele motive:

În acest sens, cu privire la renunţarea la urmărire penală, Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală arată că "renunţarea se poate dispune înainte de sesizarea camerei preliminare şi implică alegerea optimă a unora dintre obligaţiile care sunt stabilite în sarcina inculpatului, astfel încât să se asigure eficienţa acestei modalităţi alternative".

Prin urmare, soluţia renunţării la urmărirea penală nu poate fi dispusă anterior administrării unor probe din care să rezulte, în mod rezonabil, atât săvârşirea de către inculpat a faptelor reţinute de organele de urmărire penală în sarcina lui, cât şi îndeplinirea simultană a condiţiilor prevăzute la art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care denotă lipsa interesului public în continuarea urmăririi penale. De altfel, ca o garanţie a soluţionării cauzelor penale prin renunţarea de către procuror la urmărirea penală doar în situaţia constatării unui pericol social redus al faptelor săvârşite, legiuitorul a prevăzut, la alin. (6) al aceluiaşi art. 318, că, în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă de către suspect sau inculpat a obligaţiilor dispuse în sarcina sa, în termenul legal prevăzut la alin. (4) al art. 318 din Codul de procedură penală - neîndeplinire ce ar conduce la concluzia conform căreia suspectul sau inculpatul, prin comportamentul său, determină existenţa unui pericol social în cauza supusă soluţionării -, procurorul revocă ordonanţa, o nouă soluţie de renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză nemaifiind posibilă.

Soluţia prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală se regăseşte şi în legislaţiile altor state europene, precum şi în alte sisteme de drept.

Astfel, în Statele Unite ale Americii, US Attorneys' Manual prevede că, pentru a renunţa la acuzare pentru motivul lipsei unui interes substanţial federal, procurorul are în vedere toate considerentele relevante, printre care: priorităţile de aplicare a legii fundamentale, natura şi gravitatea infracţiunii, efectul descurajator al trimiterii în judecată, gradul de vinovăţie al persoanei faţă de faptă, antecedentele penale ale persoanei, disponibilitatea persoanei de a coopera pentru investigarea sau trimiterea în judecată a altora, condamnarea probabilă sau alte consecinţe ale condamnării. Potrivit aceluiaşi manual, enumerarea anterior enunţată nu este limitativă şi nu este de aşteptat ca toţi aceşti factori să fie îndepliniţi, ci, doar ca, din ansamblu lor, să rezulte lipsa unui interes substanţial federal.

În Canada, atunci când decide iniţierea şi desfăşurarea urmăririi penale în numele Coroanei, la nivel federal, consilierul Coroanei trebuie să ia în considerare două criterii: dacă există o probabilitate rezonabilă de condamnare bazată pe probe ce ar putea fi administrate în cauză, iar, în situaţia în care răspunsul la această întrebare este afirmativ, dacă o acuzare ar servi cel mai bine interesului public. Dacă răspunsul la ambele întrebări este afirmativ, testul deciziei de acuzare este îndeplinit. Dacă nu, dar acuzarea a fost deja formulată, aceasta va fi retrasă sau se va rămâne în stadiul procesual iniţial.

În Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Codul pentru procurorii Coroanei prevede, la capitolul cu titlul "Decizia asupra acuzării", că procurorii, poliţia sau alte agenţii de investigare decid dacă acuză sau nu un făptuitor, decizie care este luată pe baza a două criterii: posibilitatea administrării probelor care să conducă la o posibilă condamnare şi interesul public.

În Franţa, Codul de procedură penală face aplicarea principiului oportunităţii, prin reglementarea a două instituţii ce aparţin sferei justiţiei negociate, respectiv compoziţia penală şi tranzacţia. Astfel, Codul de procedură penală prevede compoziţia penală, ca o instituţie intermediară, între acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi renunţarea la urmărirea penală. Principala condiţie pentru aplicarea acestei instituţii este recunoaşterea faptei, procedura având loc înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale. În această situaţie, procurorul aplică o amendă şi poate dispune o paletă foarte largă de măsuri de siguranţă, cum sunt predarea bunurilor de care autorul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii, renunţarea temporară la permisul de conducere sau de vânătoare, urmarea unui program de reabilitare pentru persoane dependente de alcool sau droguri etc. Totodată, Codul de procedură penală francez reglementează tranzacţia, a cărei aplicare poate fi făcută în funcţie de circumstanţele de gravitate ale infracţiunii, de personalitatea şi de situaţia materială a celui acuzat, de resursele acestuia şi de acuzaţiile care i se aduc. Astfel, cu toate că textul nu face vorbire despre noţiunea de "interes public", acesta face trimitere la elementele care definesc interesul public, în termeni chiar mai succinţi decât cei din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală românesc, precum "circumstanţele şi gravitatea infracţiunii".

În Belgia, Codul judiciar prevede că procurorul regelui judecă asupra oportunităţii urmăririi penale.

În Finlanda, Legea cu privire la procedura penală reglementează cazurile în care procurorul poate decide să nu trimită în judecată, iar, în completare, alte două asemenea cazuri, aplicabile "cu excepţia situaţiei în care interesul public sau cel privat o cer".

În Republica Federală Germania, Codul de procedură penală reglementează neurmărirea infracţiunilor minore, instituţie conform căreia parchetul poate să renunţe la urmărire, cu aprobarea instanţei competente să judece procedura principală, dacă vinovăţia făptuitorului este considerată minoră şi nu există un interes public în urmărirea sa. Totodată, Codul de procedură penală reglementează renunţarea la acţiune în instanţă şi încetarea procedurii, făcând trimitere la acelaşi criteriu al interesului public în urmărirea penală. În mod similar, prin referire la acelaşi criteriu, este reglementată în acelaşi Cod de procedură penală renunţarea la acţiune din motive politice.

În Suedia, Codul de procedură penală prevede că o investigaţie preliminară poate fi întreruptă, printre altele, dacă continuarea anchetei produce costuri care nu se găsesc într-o proporţie rezonabilă cu importanţa chestiunii şi gravitatea infracţiunii.

În Olanda, Codul de procedură penală prevede renunţarea la urmărire penală, precizând că "o decizie de neurmărire poate fi luată pe considerente de interes public".

În fine, Codul de procedură penală austriac prevede neurmărirea cazurilor de mică importanţă, arătând că, dacă procurorul a iniţiat deja urmărirea penală, acesta poate renunţa la ea, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: răul produs prin infracţiune este considerat a fi redus, aspect care este stabilit în funcţie de gradul de vinovăţie, consecinţele infracţiunii, comportamentul acuzatului după săvârşirea infracţiunii, în mod special eforturile acestuia pentru repararea prejudiciului cauzat sau alte împrejurări care sunt luate în considerare, de obicei la individualizarea pedepsei; o pedeapsă sau o sancţiune de aceeaşi natură juridică apar ca fiind nepotrivite în scopul de a împiedica acuzatul să comită alte infracţiuni sau să interacţioneze cu alte persoane în vederea săvârşirii infracţiunii.

De asemenea, conform alin. (2) al art. 318 din Codul de procedură penală, atunci când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita acestuia anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. În urma acestei analize, procurorul poate decide să continue urmărirea penală sau, dimpotrivă, să renunţe la ea. Această opţiune este, conform normei criticate, rezultatul aprecierii interesului public existent în urmărirea penală şi, într-un final, în pedepsirea săvârşirii faptelor cercetate.

Prin urmare, interesul public în urmărirea sau în renunţarea la urmărirea unor fapte prevăzute de legea penală reprezintă interesul statului în pedepsirea săvârşirii respectivelor fapte sau în renunţarea la pedepsirea lor, în funcţie de circumstanţele reale ale faptei sau cele personale ale făptuitorului, criteriile aprecierii acestui interes fiind cele enumerate, expressis verbis, la alin. (1) şi (2) ale art. 318 din Codul de procedură penală. Astfel, metoda legală de determinare a interesului public în continuarea urmăririi penale sau în renunţarea la aceasta, care nu semnifică altceva, în cazul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, decât interesul public în realizarea actului de justiţie, este una lipsită de echivoc. Aşa fiind, sensul noţiunii de "interes public" din cuprinsul textului criticat este dedus, în mod direct, prin interpretarea logică a acestei norme.

Pentru aceste motive apreciem că lipsa definirii exprese în Codul penal sau în Codul de procedură penală a noţiunii de "interes public", din cuprinsul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale textului criticat.

Aşa cum rezultă din considerentele de drept comparat invocate la punctul anterior, interesul public este circumstanţiat, în mod similar, şi în alte sisteme de drept în care este reglementată, sub o formă sau alta, instituţia renunţării la urmărirea penală. Astfel, în legislaţia procesual penală din Statele Unite ale Americii renunţarea la acuzare este făcută de către procuror şi se bazează pe aprecierea interesului substanţial federal, care este determinat prin verificarea îndeplinirii unor condiţii similare celor prevăzute la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv priorităţile de aplicare a legii fundamentale, natura şi gravitatea infracţiunii, efectul descurajator al trimiterii în judecată, gradul de vinovăţie al persoanei faţă de faptă.

La rândul său, legislaţia procesual penală canadiană prevede interesul public drept criteriu al testului deciziei de acuzare făcută de consilierul Coroanei. Obligaţia realizării aceluiaşi test, conform aceluiaşi criteriu, al interesului public, este reglementată în sarcina procurorului şi în Codul pentru procurorii Coroanei din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. De asemenea, Legea cu privire la procedura penală finlandeză obligă procurorul la evaluarea interesului public şi al celui privat atunci când decide cu privire la trimiterea în judecată. Un demers asemănător este reglementat şi în Codul de procedură penală german, care prevede renunţarea, de către parchet, la urmărirea penală, în situaţia în care nu există interes public în urmărirea unei infracţiuni.

Fără a face referire expresă la noţiunea de interes public, Codul de procedură penală suedez prevede posibilitatea întreruperii unei investigaţii preliminare în cazul inexistenţei unei proporţii rezonabile între costurile anchetei şi importanţa şi gravitatea infracţiunii comise. În fine, pe aceleaşi considerente, de interes public, poate fi luată, de către parchet, o decizie de neurmărire penală şi conform Codului de procedură penală olandez.

De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea privind pericolul social crescut al infracţiunilor din categoria anterior menţionată, opinăm că, în mod corect, legiuitorul a reglementat această condiţie a limitei maxime a pedepsei ce trebuie să fie îndeplinită cumulativ cu cele enumerate în cuprinsul art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, condiţii a căror coexistenţă poate duce, de la caz la caz, la concluzia pericolului social scăzut al faptelor săvârşite, pericol ce diminuează sau anulează interesul public în urmărirea penală a acestora.

În acest sens reţinem că dispoziţiile art. 319 din Codul de procedură penală prevăd continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului, arătând, la alin. (1) al acestui articol, printre altele, că, în cazul renunţării procurorului la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. De asemenea, împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, la fel ca şi în cazul soluţiei de clasare, părţile interesate pot formula plângere, conform art. 339 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, ce va fi soluţionată de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului în cadrul căruia a fost dispusă soluţia de neurmărire.

Totodată, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă, conform art. 339 mai sus arătat, poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Cu privire la acest aspect subliniem faptul că, având în vedere caracterul general al dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală, care este intitulat "Plângerea împotriva actelor procurorului şi reglementează "plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta", plângerea împotriva ordonanţei de renunţare la urmărirea penală poate avea ca obiect inclusiv obligaţiile dispuse de procuror în sarcina suspectului sau a inculpatului, conform prevederilor alin.

Prin urmare, din analiza dispoziţiilor procesual penale antereferite, constatăm că pentru toate situaţiile în care una dintre părţile procesului penal este nemulţumită de soluţia de renunţare la urmărirea penală pronunţată de procuror, Codul de procedură penală prevede căi de atac specifice, care constau în formularea de plângeri ce sunt adresate procurorului ierarhic superior şi, în final, instanţei de judecată căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în primă instanţă.

Aşa fiind, apreciem că nu poate fi susţinută lipsa controlului instanţei judecătoreşti asupra soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Prin urmare, părţile care se consideră prejudiciate prin renunţarea la urmărirea penală beneficiază de dreptul de a se adresa unei instanţe pentru a-şi apăra interesele, dispoziţiile Codului de procedură penală oferindu-le garanţiile specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un recurs efectiv, prevăzute la art. 21 din Constituţie şi art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru toate aceste considerente conchidem că nu poate fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală a prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală ar fi trebuit să fie respinsă, ca neîntemeiată.

PREŞEDINTE AUGUSTIN ZEGREAN Judecător, Daniel Marius Morar Judecător, Mircea Ştefan Minea -----