HOTĂRÂRE din 8 iunie 2010

(2)din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008. 9. Legea nr. 187/1999 a instaurat un organism public însărcinat cu aplicarea acesteia, şi anume Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). 10. Dezbaterea politică în jurul acestei legi şi al aplicării sale a fost considerabilă, iar acoperirea mediatică a fost şi continuă să fie importantă. Reclamantul a fost unul dintre promotorii acestei legi între 1989 şi data adoptării acesteia în 1999. 11. În luna iunie 2000, reclamantul s-a adresat CNSAS solicitând accesul la propriul dosar de informaţii creat de către fosta Securitate. El nu a primit răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 187/1999. În luna septembrie 2000, reclamantul a adresat CNSAS o nouă cerere solicitând să fie informat dacă membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au fost sau nu colaboratori ai fostei Securităţi. Reclamantul nu a primit răspuns în termenul prevăzut de lege. B. Conferinţa de presă organizată de reclamant la 20 februarie 2001 12. În absenţa unui răspuns la solicitările adresate CNSAS, reclamantul a anunţat o conferinţă de presă programată pentru data de 20 februarie 2001, în cadrul căreia intenţiona să îşi exprime preocuparea cu privire la lipsa de eficienţă practică a procedurilor prevăzute de Legea nr. 187/1999. 13. În cursul conferinţei de presă el a declarat ziariştilor prezenţi că este dezamăgit de modul în care este aplicată Legea nr. 187/1999 şi a denunţat problemele legate de aplicarea legii, probleme care erau de natură să aducă atingere atât drepturilor persoanelor particulare, cât şi interesului public. Reclamantul a invitat autorităţile să respecte legea, iar publicul să urmărească acest aspect cu vigilenţă. 14. Ca răspuns la întrebările ziariştilor cu privire la cauzele lipsei de eficacitate a activităţii CNSAS, reclamantul a menţionat lipsa de profesionalism, indiferenţa şi lenea membrilor Colegiului CNSAS. 15. Întrebat de ziarişti cu privire la îndoielile pe care le-ar putea avea în ceea ce priveşte independenţa membrilor CNSAS, el a răspuns că o singură persoană îi inspira neîncredere din cauza presiunilor care au fost exercitate asupra sa în timpul regimului comunist, presiuni având ca scop să îi distrugă rezistenţa şi să o determine să se plieze indicaţiilor regimului. Reclamantul l-a nominalizat pe A.P., membru al Colegiului CNSAS, personalitate publică recunoscută în domeniul culturii, fost ministru al culturii şi, ulterior, al afacerilor externe. Prezentând motivele pe care îşi fundamenta bănuielile, reclamantul a precizat că "desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl [A.P.] a colaborat într-un fel cu Securitatea". Reclamantul a evocat, de asemenea, funcţiile acceptate de către A.P. în unul dintre primele guverne de după 1989, precum şi remarcile publice ale acestuia cu privire la "marile dileme morale din spatele dosarelor" şi reticenţa sa în ceea ce priveşte deconspirarea poliţiei politice, manifestată în cursul dezbaterilor publice dedicate acestui subiect. 16. Evocând episodul Mişcării pentru Meditaţie Transcendentală şi al Grupului de la Păltiniş la care o parte a intelectualităţii româneşti, printre care şi A.P., s-a afiliat înainte de 1989, suferind represaliile regimului comunist, reclamantul s-a referit la metodele utilizate de poliţia politică pentru a distruge rezistenţa psihică a persoanelor vizate, precum anchete abuzive, ameninţări, intimidări, înscenări şi hărţuiri. Potrivit reclamantului, persoanele care făcuseră obiectul unor anchete erau puse în situaţia de a continua să prezinte explicaţii agenţilor Securităţii "cu ocazia unor discuţii ulterioare", fiind astfel determinate să cedeze progresiv presiunilor şi să acţioneze împotriva propriei conştiinţe. 17. Reclamantul şi-a exprimat, în acelaşi timp, consideraţia faţă de A.P. şi înţelegerea faţă de atitudinea de supunere a acestuia faţă de fostul regim, persoană "care, fără a fi un erou, nu are un caracter rău". 18. Reclamantul a subliniat, la sfârşitul intervenţiei sale, că nu deţine probe care să îi permită să afirme că A.P. cedase efectiv presiunilor Securităţii, dar că a compărut în faţa ziariştilor pentru a-şi exprima bănuielile şi argumentele aferente, "argumente care nu sunt o probă absolută, ci le aşteaptă pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea instituţiilor". 19. Partea relevantă a intervenţiei reclamantului, astfel cum a fost transcrisă de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în Sentinţa acesteia din 13 iulie 2001 (paragraful 31 de mai jos), este următoarea: "Avem un singur caz despre care pot să spun că am o bănuială (...) - cred că avem dreptul să ne exprimăm bănuielileiar persoana pe care o am în minte este domnul [A.P.]. Dl [A.P.] a fost numit ministru al culturii imediat după Revoluţie. Dacă ne uităm pe lista celor care au intrat în structurile de Putere imediat după 1990, vedem că cei cu funcţii de decizie au avut ceva în spate. Desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl [A.P.] a colaborat într-un fel cu Securitatea. Pe de altă parte, de-a lungul timpului, dânsul a avut o obedienţă incredibilă faţă de premierul de atunci, [P.R.], apoi şeful PD (...) ... dar cea mai flagrantă a fost acceptarea de către [A.P.] a prezenţei sale pe lista candidaţilor pentru Colegiu. Eu cunosc problemele sale anterioare, după ce a terminat în sfârşit spunea domnia sa - ministeriatul la portofoliul externelor. Când dl [P.R.] l-a solicitat încă o dată pentru această poziţie, domnia sa a răspuns "Da" şi, nu numai că a răspuns "Da", ci a dus o întreagă politică de convingere a opiniei publice că are acest drept. Deşi nu avea acest drept, conform Legii dosarelor. Îmi amintesc dezbaterea pe care am avut-o la GDS privind acceptabilitatea numirii lui [M.D.] şi a lui [A.P.], şi prezenţa sa aici, genul de argumentare pe care a avut-o domnia sa aici. El s-a referit, cu un anumit patos, la marile dileme morale din spatele dosarelor, la câtă dramă se ascunde în aceste dosare. Şi pe acestea nu le poţi trata oricum, ca un copil, încât după aceste săptămâni de discuţii trebuie să vă spun că mai mulţi membri ai GDS erau convinşi că dl [A.P.] are o problemă la dosar. Că dânsul se comporta cum se comporta datorită dosarului său. De ce acest lucru? De ce dl [A.P.], a cărui personalitate am motive să o apreciez, a colaborat cu Securitatea? Lucrul este foarte simplu şi explicabil, nu pentru un om care este construit rău, ci pentru un om care nu este un erou, care are inteligenţa absolut precisă şi elaborată a opoziţiei pe vremea aceea la strategiile Securităţii. Dânsul, ştiţi, a fost scos afară din Partid şi a avut probleme cu Securitatea datorită Meditaţiei Transcendentale. Este tot o înscenare a Securităţii, care folosea un agent străin pentru gruparea esoterică numită "Meditaţia transcendentală". În orice caz, în această activitate au fost prinşi mai mulţi intelectuali de prestigiu şi acţiunea a reuşit să intimideze intelectualitatea românească cel puţin pentru o perioadă de timp. Una dintre victime a fost dl [A.P.]. Şi, evident că în această situaţie eşti chemat la Securitate, ţi se bate cu pumnul în masă, eşti ameninţat, eşti pus să dai nenumărate declaraţii - şi lucrul ăsta se întâmplă nu o singură dată, se întâmplă de nenumărate ori. Şi există o tehnică extraordinară în a se introduce pe hârtia pe care urmează să o semnezi lucruri de care devii responsabil, pe care ţi le asumi, şi ştii lucrul acesta. Au fost situaţii la Rahova, când securiştii veneau în stol şi băteau cu pumnul în masă şi spuneau: "Semnează! Semnează! Semnează!..." Şi ca să-ţi dai seama că totuşi verbul acela era asertiv şi nu optativ, lucrul acesta presupune o anumită răceală, furie în tine şi o anumită stăpânire. Eu nu cred că dl [A.P.] are puterea... Şi nu cred că are nici dexteritatea textelor de lege pentru a rezista unei astfel de presiuni. De-a lungul anilor, dl [A.P.] a făcut parte din Grupul de la Păltiniş. Asta presupunea o activitate aflată în centrul atenţiei Securităţii. Desigur că oamenii care fuseseră anchetaţi anterior trebuiau să dea la noi întâlniri explicaţii despre discuţiile de acolo şi aşa, încet, încet, făceai greşeli şi fiecare greşeală îţi încărca dosarul şi devii din ce în ce mai slab şi ajungi să faci lucruri pe care iniţial niciodată nu-ţi puteai imagina că le-ai făcut. Probabil că dl [A.P.] are o imensă jenă şi din cauza asta nu a putut să vorbească în 1990 despre ce cred eu că ar fi trebuit să vorbească. Subliniez: eu nu am probe. Eu am vorbit în faţa dvs. apelând la bănuieli şi la pseudoargumente. Adică la argumente care nu sunt o probă absolută, ci le aşteaptă pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea instituţiilor." 20. Discursul reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică. De exemplu, cotidianul cu difuzare naţională "România Liberă" a titrat în ediţia sa din 21 februarie 2001: "Gabriel Andreescu a lansat ieri acuzaţii grave: [A.P.] este bănuit de a fi colaborat cu fosta Securitate." C. Condamnarea penală a reclamantului pentru calomnie 21. La 27 februarie 2001, A.P. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de insultă şi calomnie cu privire la afirmaţiile acestuia din cadrul conferinţei de presă din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat în acelaşi timp daune morale în cuantum de un miliard de lei româneşti vechi (ROL) şi obligarea reclamantului să prezinte scuze în public. 1. Procedura în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti 22. La termenul din 3 iulie 2001, instanţa i-a ascultat pe reclamant, pe partea vătămată şi pe procuror. 23. Procurorul a solicitat achitarea, cu motivarea că discursul în litigiu exprima o simplă bănuială, iar nu afirmarea unui fapt determinat şi că nu exista niciun element susceptibil să demonstreze că reclamantul a acţionat cu intenţia de a aduce prejudicii de imagine părţii vătămate. 24. În concluziile depuse în scris, reclamantul a făcut referire, între altele, la o declaraţie manuscrisă a lui A. P. din 19 mai 1982. Conform reclamantului, conţinutul acestei declaraţii întărea bănuielile sale conform cărora A. P. a putut ceda presiunilor Securităţii, oferind acesteia informaţii de natură să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unor terţi, precum libertatea de exprimare şi cea de asociere. Reclamantul se baza pe următorul pasaj din scrisoare: "Menţionez că la un timp după (...), am informat un ofiţer al Ministerului de Interne asupra conferinţei la care am participat, exprimându-mi dezacordul faţă de conţinutul ei, precum şi uimirea că a putut avea loc în condiţii oficiale." 25. În concluziile scrise, reclamantul susţinea că faptul de a dezvălui asemenea informaţii şi de a-şi exprima dezacordul într-o declaraţie făcută în faţa unui reprezentant al fostului regim reprezenta o atitudine dacă nu de colaborare cu regimul, cel puţin de compromis, deoarece o asemenea atitudine era "o invitaţie la reprimarea organizatorilor" acestor reuniuni. În această privinţă, reclamantul considera că declaraţia lui A. P. din 19 mai 1982 era o dovadă de natură să îi întărească îndoielile, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 187/1999 oferea o definiţie legală a noţiunii de "colaborator al organelor de Securitate ca poliţie politică", incluzând "persoanele care au oferit informaţii Securităţii prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prin alte organe drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului", cu excepţia declaraţiilor făcute în cursul anchetelor de către persoanele private de libertate din motive politice şi cu privire la faptele care le erau imputate acestora. 26. Reclamantul a indicat, de asemenea, două persoane membre ale GDS, şi anume R. S. şi D. P., care şi-au exprimat cu ocazia discuţiilor pe care le-au avut bănuielile în ceea ce îl priveşte pe A.P. 27. Reclamantul a precizat, în plus, că, în virtutea dreptului la libertatea de exprimare, avea dreptul de a aprecia fapte evidente, dar şi aparenţe. 28. Din concluziile scrise ale reclamantului rezultă că, la 15 mai 2001, adversarul său, A. P., a fost audiat de instanţă cu privire la declaraţia din 19 mai 1982. Cu privire la acest subiect, A. P. a declarat că a fost constrâns de către Securitate să facă declaraţia incriminată şi că aceasta privea cetăţeni elveţieni care au participat la conferinţă, iar nu participanţii români. 29. În fine, reclamantul a subliniat că, exprimându-şi îndoielile în ceea ce priveşte integritatea lui A. P., el a înţeles mereu că A. P. pur şi simplu a dat dovadă de slăbiciune în faţa presiunilor Securităţii şi că acesta nu a acţionat niciodată cu scopul de a face rău sau de a obţine privilegii din partea regimului. Reclamantul concluziona că "afirmaţia conform căreia o persoană nu este un erou nu ar putea fi considerată o calomnie". 30. În cadrul audierilor, A. P. a prezentat instanţei un certificat emis de CNSAS, al cărui membru era, datat 12 iunie 2001, atestând că nu a colaborat cu Securitatea. De asemenea, a depus la dosar o declaraţie extrajudiciară dată de D. P., datată 22 iunie 2001, în care acesta din urmă declara că nu a afirmat niciodată că A. P. a colaborat cu fosta Securitate, că nu a avut discuţii cu reclamantul în acest sens şi că nu susţine nimic din ceea ce reclamantul a afirmat în ceea ce îl priveşte. 2. Sentinţa din 13 iulie 2001 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti 31. Printr-o sentinţă din 13 iulie 2001, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea că elementele materiale şi intenţionale ale infracţiunilor de care era acuzat acesta nu erau reunite în speţă, şi a respins pretenţiile civile ale părţii vătămate. 32. Referindu-se la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de acces la informaţiile de interes public şi la dreptul la protejarea demnităţii terţilor, astfel cum sunt garantate de Constituţie, instanţa a reţinut mai întâi că afirmaţiile reclamantului, descriind partea vătămată drept o persoană "care a avut o incredibilă obedienţă faţă de [P. R.]" şi drept o persoană slabă, incapabilă să reziste poliţiei politice a regimului comunist, erau judecăţi de valoare şi nu depăşeau limitele criticii acceptabile a personalităţilor publice, în măsura în care reclamantul nu a folosit expresii triviale sau injurioase, iar afirmaţiile sale nu se apropiau de absurd sau de imposibilitatea obiectivă. În consecinţă, instanţa a concluzionat că nu există infracţiunea de insultă în ceea ce îl priveşte pe reclamant. 33. Apoi, instanţa a estimat că se putea deduce din discursul reclamantului că acesta a reproşat părţii vătămate că ar fi colaborat cu fosta Securitate. 34. Instanţa a constatat mai întâi interesul publicului de a discuta despre acest subiect, ţinând cont de calitatea de persoană publică, învestită cu funcţii oficiale, a lui A. P., printre care în special cea de membru al CNSAS. Interesul public era accentuat în mod particular în ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege pentru a deveni membru al Colegiului CNSAS, mai ales condiţia de a nu fi făcut parte din structurile Securităţii şi de a nu fi fost colaborator al acesteia. Cu privire la acest aspect, instanţa a subliniat că reclamantul a exprimat opiniile în litigiu în cadrul unei dezbateri de interes public ale cărei implicaţii erau mai largi şi priveau eficacitatea CNSAS şi a procedurilor prevăzute de Legea nr. 187/1999. 35. Instanţa a reţinut că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, deoarece el nu a exprimat niciodată certitudinea că partea civilă a colaborat cu Securitatea, ci doar bănuielile sale în acest sens, bazate pe anumite indicii de natură să dea naştere la asemenea îndoieli. Instanţa a reţinut că reclamantul a insistat mereu asupra subiectivităţii demersului său şi asupra absenţei unor probe certe, avertizând astfel membrii publicului şi invitându-i să aprecieze personal indiciile existente. 36. De altfel, în ceea ce priveşte certificatul atestând că A. P. nu a colaborat cu fosta Securitate, instanţa a stabilit că acest document putea într-adevăr să nu elimine îndoielile reclamantului, dat fiind contextul în care au fost enunţate îndoielile, şi anume o critică a CNSAS şi a eficacităţii acestuia, ceea ce implica în egală măsură a pune sub semnul întrebării dovezile eliberate de CNSAS însuşi. 37. Instanţa a concluzionat după cum urmează: "(...) chiar eronat în privinţa concluziei trase, demersul (reclamantului) este formulat cu bună-credinţă, inculpatul însuşi atrăgând atenţia asupra neajunsurilor argumentelor sale şi se constituie doar ca interpretări ale unor fapte obiective prezentate cu corectitudine (prezenţa părţii vătămate în cele două cabinete, faptul că partea vătămată a fost supusă presiunilor fostei Securităţi, aspectul notoriu că maniera de acţiune a fostei Securităţi crea posibilitatea accentuată a forţării unei colaborări a unora din victimele sale etc.) prin prisma unor judecăţi de valoare personale care, greşit sau nu, aşa cum s-a arătat, nu pot fi supuse controlului instanţei, (...) - interpretări care nu ating pragul imposibilului sau neverosimilului evident pentru a deveni denigratoare prin însăşi evidenţa neverosimilului celor afirmate -, acest demers se încadrează în limitele libertăţii de exprimare a opiniilor." 38. Respingând capătul de cerere cu privire la plata de daune morale, cu motivarea că reclamantul nu a comis nicio faptă ilicită, ci doar şi-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare garantat de Constituţie, instanţa a dispus în plus că rămân în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat. 3. Recursul părţii vătămate la Tribunalul Bucureşti 39. Partea civilă a introdus recurs în faţa Tribunalului Bucureşti împotriva Sentinţei din 13 iulie 2001. 40. În acelaşi timp, Parchetul a introdus recurs, cu motivarea că cheltuielile de judecată ar fi trebuit reţinute în sarcina părţii care a pierdut. 41. La prima înfăţişare din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a dispus amânarea judecării cauzei pentru o dată ulterioară, în vederea comunicării motivelor de recurs către reclamant. 42. La 15 octombrie 2001, Tribunalul a deschis dezbaterile cu privire la recursurile formulate de A.P. şi Parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat menţinerea achitării reclamantului şi respingerea recursului părţii civile ca nefondat. 43. Instanţa a ascultat pledoariile avocaţilor reclamantului şi adversarului său. Reclamantul, care era prezent la dezbateri, nu a fost audiat personal de către Tribunalul Bucureşti. 44. Printr-o decizie din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a admis recursul introdus de A. P. şi l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL şi la daune morale în cuantum de 50.000.000 ROL către partea vătămată. 45. Instanţa a stabilit că reclamantul nu a putut demonstra veridicitatea afirmaţiilor sale conform cărora A. P. a colaborat cu fosta Securitate, în timp ce Certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta că A. P. nu a colaborat. Tribunalul Bucureşti nu a făcut nicio referire la considerentele reţinute de Judecătorie în favoarea achitării reclamantului. Tribunalul a utilizat termenii următori: "În speţa de faţă, inculpatul nu a putut face dovada veridicităţii afirmaţiilor sale care au găsit ecou în conştiinţa publicului şi ar fi putut atrage sancţiuni în cazul în care acestea ar fi fost adevărate în ceea ce o priveşte pe partea vătămată, având în vedere funcţia pe care o îndeplinea la vremea respectivă şi declaraţia acestuia de negare a oricărei colaborări cu Securitatea. Faptul că partea vătămată nu a avut statutul de colaborator al Securităţii este relevat în Adeverinţa nr. 5.552/12 iunie 2001 depusă la dosar şi eliberată de CNSAS. Faţă de aceste considerente, în baza art. 385^15 pct. 2 lit.

1. d)din Codul de procedură penală, Tribunalul va admite recursul părţii vătămate A. P., va casa sentinţa penală recurată şi în fond: În baza art. 206 din Codul penal raportat la art. 63 din Codul penal, inculpatul va fi condamnat la 5.000.000 lei amendă penală." 46. La 19 februarie 2002, reclamantul a plătit amenda penală. La 5 august 2002, reclamantul a plătit avocatului lui A.P. suma stabilită cu titlu de daune morale. II. Dreptul şi practica interne relevante A. Dreptul şi practica interne relevante 47. Dispoziţiile Codului de procedură penală în ceea ce priveşte limitele competenţelor instanţelor ce statuează asupra unui recurs, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum şi modificările care le-au fost aduse prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, sunt descrise în Cauza Mihaiu împotriva României (nr. 42.512/02, paragrafele 21 şi 22, 4 noiembrie 2008). 48. În ceea ce priveşte accesul la dosarele aparţinând serviciilor secrete şi deconspirarea fostei poziţii politice, reglementarea internă pertinentă, şi anume Legea nr. 187/1999, este descrisă în Hotărârea Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, paragrafele 31-32, CEDO 2000-V), şi în Hotărârea Petrina împotriva României (nr. 78.060/01, paragrafele 17-18, 14 octombrie 2008). 49. Dispoziţiile relevante ale Codului penal român în ceea ce priveşte infracţiunile împotriva onoarei şi demnităţii, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, precum şi schimbările legislative ulterioare sunt descrise în Hotărârea Boldea împotriva României [nr. 19.997/02, paragrafele 16-18, CEDO 2007 - ... (extrase)]. 50. Art. 63 alin. 2 din Codul penal, în vigoare la momentul faptelor, prevedea că maximul amenzii penale pentru infracţiunea de calomnie era de 30.000.000 ROL. 51. Prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituţională română a declarat neconstituţională legea de abrogare a art. 205-207 din Codul penal incriminând insulta şi calomnia, cu motivarea că reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia protejată în mod obligatoriu prin sancţiuni de natură penală. B. Rapoartele anuale ale CNSAS 52. Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000-31 mai 2002, publicat în 2002, în temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta în preambulul său dificultăţile apărute în funcţionarea sa, în special imposibilitatea accesului direct la arhive, care se aflau în posesia serviciilor secrete reticente să le predea. Acest preambul era redactat după cum urmează: "Accesul la propriul dosar întocmit cetăţenilor români de fosta Securitate este o temă care a preocupat opinia publică şi mediile politice încă din decembrie 1989. De la momentul în care subiectul a început să fie dezbătut şi până la promulgarea Legii nr. 187/1999 au trecut însă 10 ani. Au fost necesare apoi încă 4 luni pentru ca Parlamentul României să voteze componenţa Colegiului CNSAS şi un an până la închirierea unui sediu. Toate acestea, precum şi faptul că Legea nr. 187/1999 a fost, finalmente, rezultatul unor negocieri şi că textul iniţial a suferit zeci de amendamente, ceea ce a afectat coerenţa actului legislativ în discuţie, şi-au pus amprenta pe prima perioadă din activitatea CNSAS care face obiectul prezentului raport de activitate. Un moment semnificativ al primilor 2 ani de activitate l-a constituit mutarea în sediul propriu şi semnarea unui protocol adiţional de colaborare cu S.R.I., document care a permis începerea efectivă a transferului arhivei fostei Securităţi către CNSAS şi îndeplinirea unui obiectiv major al legii: accesul la propriul dosar. Dificultatea principală (...) a fost faptul că s-a lucrat sub presiunea timpului şi a opiniei publice, fapt explicabil, desigur, dacă avem în vedere cei 10 ani de întârziere pe care-i avem, luând ca o comparaţie Comisia Gauck din Germania. De asemenea, faptul că arhiva CNSAS se constituie prin transferul dosarelor din arhiva S.R.I. şi nu prin preluarea în situ a acestei arhive este un factor esenţial." 53. Acest prim raport menţiona că Serviciul Român de Informaţii a transmis către CNSAS, în perioada menţionată mai sus, 3.573 de dosare individuale. Serviciul de Informaţii Externe a predat 65 de dosare, iar tribunalele militare 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS cuprindeau în total 3.652 de dosare individuale. 54. Conform ultimului raport anual al CNSAS din 2008, Serviciul Român de Informaţii a predat în 2007 către CNSAS 15.500 de dosare. În acelaşi an, Ministerul Justiţiei a transmis, de asemenea, 109.907 dosare arhivate anterior în arhivele tribunalelor militare din Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj. ÎN DREPT I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie 55. Reclamantul se plânge de faptul că prin condamnarea sa penală din 29 octombrie 2001 de către Tribunalul Bucureşti, fără a fi audiat personal, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, redactat după cum urmează în partea sa relevantă: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa." 56. Guvernul contestă această teză. A. Cu privire la admisibilitate 57. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 58. Reclamantul arată că, contrar dispoziţiilor Codului de procedură penală (CPP), Tribunalul Bucureşti, prima instanţă care i-a aplicat o sancţiune penală, nu l-a audiat şi nici nu i-a dat cuvântul la finalul dezbaterilor. În consecinţă, nu a avut ocazia să precizeze semnificaţia afirmaţiilor sale făcute cu ocazia conferinţei de presă din 20 februarie 2001 şi nici să rectifice ceea ce ar fi putut fi reţinut în mod eronat - în special modul şi timpul verbal utilizate în discursul său. Într-adevăr, reclamantul susţine că a utilizat, cu ocazia conferinţei de presă, modul condiţional în fraza "De ce dl [A.P.] (...) ar fi colaborat cu Securitatea?", iar nu modul indicativ "a colaborat", astfel cum a reţinut Judecătoria. Finalmente, reclamantul observă că, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, faptul de a acorda cuvântul acuzatului la finalul dezbaterilor nu este un act de procedură facultativ, nefiind lăsat la latitudinea instanţei şi nici măcar a acuzatului. 59. Guvernul consideră că, examinând acuzaţiile penale aduse reclamantului, instanţele naţionale au respectat întru totul garanţiile de independenţă, imparţialitate, publicitate şi egalitate a armelor. În această privinţă, el subliniază că, în speţă, reclamantul a fost audiat de către Judecătorie, declaraţia sa aflându-se la dosar. De altfel, avocatul său a pus concluzii în apărare în cadrul procedurii de recurs. Mai mult, reclamantul a avut posibilitatea de a depune la dosar mijloacele de probă pe care le considera pertinente pentru a-şi susţine cauza. De altfel, reclamantul nu a solicitat în cadrul procedurii de recurs prezentarea de probe noi. 60. Guvernul subliniază apoi că Tribunalul Bucureşti s-a raliat în decizia sa interpretării probelor şi motivării Judecătoriei. Tribunalul nu a făcut decât să recalifice drept calomniatoare afirmaţiile imputate reclamantului. Guvernul observă, de asemenea, că Tribunalul nu şi-a motivat decizia doar sau într-o măsură determinantă pe declaraţia reclamantului, ci pe ansamblul probelor din dosar. 61. Mai mult, Guvernul aminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii, le revine în principal instanţelor naţionale să aprecieze probele strânse de către acestea şi relevanţa acelora pe care le propun inculpaţii, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie analizat ţinând cont de ansamblul acesteia. Guvernul atrage atenţia asupra ultimelor modificări ale CPP care obligă instanţele de recurs să îl audieze pe inculpat. 2. Aprecierea Curţii 62. Curtea aminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul căilor de atac depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; este necesar să se ţină cont de ansamblul procedurii interne şi de rolul care revine instanţelor în căile de atac în ordinea juridică naţională. În cazul în care o audiere a avut loc în faţa instanţei de fond, absenţa dezbaterilor publice în căile de atac se poate justifica prin particularităţile procedurii în discuţie, având în vedere natura sistemului intern al căilor de atac, întinderea atribuţiilor instanţei care statuează asupra căilor de atac, modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate şi protejate în faţa acesteia şi, mai ales, natura problemelor pe care instanţa din căile de atac trebuie să le soluţioneze (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, paragraful 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I). 63. În faţa unei instanţe învestite cu soluţionarea căilor de atac, având plenitudine de jurisdicţie, art. 6 din Convenţie nu garantează în mod obligatoriu dreptul la o audiere publică şi nici, în cazul în care o asemenea audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, 29 octombrie 1991, paragraful 33, seria A nr. 212-C). 64. În schimb, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă din căile de atac trebuie să se pronunţe într-o speţă asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi să analizeze în ansamblul speţei problema vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declaraţiilor făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată infracţiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, paragraful 32, seria A nr. 134, şi Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, paragraful 55, CEDO 2000-VIII). 65. În speţă, Curtea observă mai întâi că nicio parte nu contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără a fi audiat personal (paragraful 43 de mai sus). Astfel, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie, este necesară examinarea atribuţiilor Tribunalului şi natura problemelor pe care trebuia să le soluţioneze. 66. Curtea aminteşte că în speţă întinderea atribuţiilor Tribunalului Bucureşti, în calitatea sa de instanţă de recurs, este stabilită în art. 385^15 şi 385^16 din CPP. Conform art. 385^15, Tribunalul, atunci când statuează în recurs, nu este obligat să pronunţe o nouă hotărâre cu privire la fond, însă ar avea această posibilitate legală, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat. Prin Decizia din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a anulat Sentinţa din 13 iulie 2001 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. Conform dispoziţiilor legale citate mai sus, statuând din nou cu privire la conflictul juridic dedus judecăţii, Tribunalul Bucureşti se bucura de plenitudine de jurisdicţie şi trebuia să aprecieze atât situaţia de fapt a speţei, cât şi încadrarea juridică a acesteia. Tribunalul putea să hotărască, fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a procedat la o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, administrând, dacă era cazul, noi mijloace de probă. 67. În speţă, Curtea observă că, după ce a infirmat achitarea pronunţată în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti a statuat asupra fondului acuzaţiilor aduse reclamantului, declarându-l vinovat de calomnie, fără a-l fi audiat personal, deşi acesta era prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezultă din dosarul instanţei, instanţa a omis în acelaşi timp să îi ofere cuvântul la finalul dezbaterilor (a contrario Constantinescu, citată mai sus, paragrafele 27 şi 58). Or, în opinia Curţii, pentru a pronunţa hotărârea, Tribunalul Bucureşti nu s-a limitat să efectueze o interpretare diferită în drept faţă de cea a Judecătoriei în ceea ce priveşte ansamblul elementelor obiective, dar chiar a efectuat o nouă apreciere a faptelor considerate ca fiind dovedite de prima instanţă şi le-a reconsiderat, problemă care depăşeşte consideraţiile strict juridice (mutatis mutandis, Igual Coli împotriva Spaniei, nr. 37.496/04, paragraful 36, 10 martie 2009). Într-adevăr, aspectele speţei pe care Tribunalul a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau un caracter factual, dat fiind că instanţa a examinat din nou existenţa unor elemente constitutive ale infracţiunii de calomnie (paragraful 45 de mai sus). 68. Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu susţine că a existat o renunţare a reclamantului la dreptul său de a fi audiat în persoană (Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, paragraful 108, 1 iulie 2008, şi, mutatis mutandis, Botten, citată mai sus, paragraful 53). În consecinţă, ea consideră că instanţa de recurs era ţinută să ia măsuri pozitive pentru a audia reclamantul cu ocazia dezbaterilor, chiar dacă acesta nu a solicitat expres aceasta (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, paragraful 41, 8 martie 2007, Spînu împotriva României, nr. 32.030/02, paragraful 58, 29 aprilie 2008, şi, mutatis mutandis, Botten, citată mai sus, paragraful 53), sau, cel puţin, să îi ofere posibilitatea de a corobora sau de a completa, după caz, concluziile avocatului său. De asemenea, Curtea aminteşte că, dacă dreptul inculpatului la ultimul cuvânt are o importanţă certă, acesta nu trebuie confundat cu dreptul său de a fi audiat personal, în timpul dezbaterilor, de către instanţă (Constantinescu, citată mai sus, paragraful 58 în fine). 69. În acest context, Curtea estimează că faptul că reclamantul a fost audiat de Judecătorie nu exonera Tribunalul de obligaţia de a-l audia, cu atât mai mult cu cât Judecătoria a dispus achitarea acestuia. În plus, Curtea accentuează că nu i s-ar putea reproşa reclamantului o lipsă de interes pentru proces, în condiţiile în care acesta a asistat la înfăţişările de la Judecătorie, în faţa căreia şi-a susţinut personal cauza, precum şi la cele de la Tribunal [a se vedea paragrafele 22 şi 43 de mai sus şi, a contrario, Ivanciuc împotriva României (decizie), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005]. 70. Astfel, Curtea apreciază că condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta să fie audiat personal şi, mai ales, după achitarea de către Judecătorie (a se vedea, printre altele, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, paragraful 54, 29 martie 2007), este contrară exigenţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. În consecinţă, a fost încălcată această dispoziţie. II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie 71. Reclamantul susţine că condamnarea sa penală şi civilă prin Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti reprezintă o ingerinţă disproporţionată în libertatea sa de exprimare, ce nu era necesară într-o societate democratică. El invocă art. 10 din Convenţie, redactat după cum urmează: "Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunică informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti." 72. Guvernul contestă această teză. A. Cu privire la admisibilitate 73. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 74. Reclamantul consideră că condamnarea sa penală şi civilă pentru calomnie constituie o ingerinţă în libertatea sa de exprimare, ingerinţă care nu răspunde unei nevoi sociale imperioase. El susţine că şi-a exercitat în mod legitim dreptul la libertatea de exprimare prin pronunţarea discursului incriminat, exprimând o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor, formulând judecăţi de valoare, iar nu certitudini în ceea ce priveşte poziţia lui A.P. cu privire la deconspirarea fostei poziţii politice şi având o bază factuală suficientă. Reclamantul arată în acest sens că discursul său a fost decent şi de bună-credinţă. 75. Reclamantul consideră apoi că motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa nu erau pertinente şi suficiente. Astfel, el remarcă faptul că Tribunalul Bucureşti şi-a bazat decizia pe funcţia publică a lui A.P., membru al Colegiului CNSAS şi secretar de stat. Or, conform reclamantului, acest statut însuşi permitea o critică mai largă la adresa lui A.P. De asemenea, reclamantul subliniază interesul public extrem de accentuat pentru dezbaterea care privea condiţiile impuse de lege pentru a deveni membru al CNSAS şi respectarea acestor exigenţe de către membrii acestui colegiu. Reclamantul susţine că afirmaţiile sale plecau de la faptul demonstrat că, uneori, instituţiile statului au pronunţat decizii contrare legii. El consideră că faptul că afirmaţiile sale au fost reluate în mod trunchiat de către presă nu poate antrena răspunderea sa civilă şi penală. 76. În sfârşit, reclamantul subliniază că suma pe care a trebuit să o plătească lui A.P. cu titlu de daune morale, cumulată cu amendă penală, reprezenta, la momentul faptelor, de peste 30 de ori salariul lunar minim. 77. Guvernul admite că Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti ar putea fi interpretată drept o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuşi, el consideră că este vorba despre o ingerinţă prevăzută de lege, şi anume art. 206 din Codul penal pentru condamnarea penală şi art. 998 şi 999 din Codul civil pentru condamnarea civilă. În plus, condamnarea avea un scop legitim, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă a lui A.P., care ocupa o funcţie publică importantă. 78. În ceea ce priveşte necesitatea acestei ingerinţe într-o societate democratică, Guvernul remarcă mai întâi că afirmaţiile incriminate ale reclamantului au fost făcute cu ocazia unei conferinţe de presă şi că au fost reluate de mai multe ziare. El estimează că discursul reclamantului avea un caracter tendenţios, în condiţiile în care acesta cunoştea realitatea verificărilor la care A.P. a fost supus pentru a accede în funcţiile deţinute. În plus, Guvernul remarcă faptul că, deşi reclamantul l-a indicat pe D. P. pentru a dovedi unele dintre afirmaţiile sale, acesta din urmă a negat aceste susţineri într-o declaraţie extrajudiciară depusă la dosar de către A.P. 79. Guvernul apreciază apoi că afirmaţiile reclamantului, în ansamblul lor, cuprindeau imputări de fapt, lipsite de orice bază factuală. În această privinţă, el aminteşte că, aşa cum a reţinut de altfel chiar Judecătoria, discursul reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică, de natură să lezeze demnitatea, prestigiul şi dreptul la imagine al lui A. P. Or, în măsura în care reclamantul a depăşit limitele criticii admisibile faţă de funcţionarii publici, Guvernul opinează că marja de apreciere de care dispun statele nu a fost depăşită. El estimează, de asemenea, că motivele invocate de instanţele naţionale erau pertinente şi suficiente în sensul art. 10 alin. 2. În plus, Guvernul arată că reclamantul a fost condamnat la plata unor sume puţin importante în raport cu cele reţinute în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertăţii de exprimare. 2. Aprecierea Curţii 80. Curtea estimează că condamnarea care face obiectul cauzei reprezintă o "ingerinţă" în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Această imixtiune încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este "prevăzută de lege", urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate în art. 10 alin. 2 şi este "necesară, într-o societate democratică" pentru a le atinge.
2. a)"Prevăzută de lege" ... 81. Curtea observă că Tribunalul Bucureşti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe art. 206 din Codul penal referitor la calomnie şi pe art. 998 din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, ingerinţa era "prevăzută de lege".
3. b)"Scop legitim" ... 82. Curtea observă că ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Convenţie, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă cea a domnului A. P., cunoscut drept om de cultură, fost ministru al culturii şi al afacerilor externe şi fost membru al Colegiului CNSAS.
4. c)"Necesară într-o societate democratică" ... 83. Curţii îi mai rămâne să verifice dacă această ingerinţă era "necesară" într-o societate democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. Ea trimite în această privinţă la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa în materie [a se vedea, printre numeroase altele, Tourancheau şi July împotriva Franţei, nr. 53.886/00, paragrafele 64-68, 24 noiembrie 2005, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei [MC], nr. 21.279/02 şi 36.448/02, paragrafele 45 şi 46, CEDO 2007-XI, şi July şi Sarl Libιration împotriva Franţei, nr. 20.893/03, CEDO 2008-... (extrase), paragrafele 60-64]. 84. În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instanţelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10 din Convenţie hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerinţa în litigiu în lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmaţiilor imputate reclamantului şi a contextului în care acesta le-a emis (News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I). 85. În special, Curţii îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa apăreau drept "pertinente şi suficiente" şi dacă măsura incriminată era "proporţională cu scopurile legitime urmărite" (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). În acest demers, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, nişte reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie (Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, paragraful 51, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, şi Kyprianou împotriva Ciprului [MC], nr. 73.797/01, paragraful 171, 15 decembrie 2005). 86. Curtea trebuie, de altfel, să verifice dacă autorităţile interne au asigurat un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţie, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţia persoanelor implicate în cauză, care, în calitate de element al vieţii private, este protejat de art. 8 din Convenţie (Chauvy şi alţii, citată mai sus, paragraful 70 în fine). Această ultimă dispoziţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale ale indivizilor implicaţi (Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, CEDO 2004-VI, şi Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, paragraful 35, 14 octombrie 2008). 87. În speţă, remarcând calitatea de publicist al reclamantului, fără ca jurnalismul să fie profesia sa, şi calitatea sa de militant pentru respectarea drepturilor omului, Curtea aminteşte că datorită "îndatoririlor şi responsabilităţilor" inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care, cum este şi cazul reclamantului, se angajează într-o dezbatere publică este subordonată condiţiei ca reclamantul să acţioneze cu bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii exacte şi credibile (Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, paragraful 37, Culegere de hotărâri şi decizii 2004-II, şi Bladet Troms° şi Stensaas împotriva Norvegiei [MC], nr. 21.980/03, paragraful 65, CEDO 1999-III). Totuşi, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (M-am'd6re împotriva Franţei, nr. 12.697/03, paragraful 25, CEDO 2006-XIII). 88. Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul Bucureşti a considerat că, prin afirmaţiile făcute cu ocazia unei conferinţe de presă, reclamantul l-a expus pe A. P. dispreţului public şi unor posibile sancţiuni, ţinând cont de funcţiile deţinute de acesta. Este necesar deci să se examineze, având în vedere principiile menţionate mai sus, dacă motivele invocate de Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau "pertinente şi suficiente". 89. Curtea aminteşte în această privinţă că art. 10 alin. 2 din Convenţie nu permite în niciun fel restricţii aduse libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general [Sⁿ'62rek împotriva Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26.682/95, paragraful 61, CEDO 1999-IV]. Astfel, ea trebuie să ia în considerare ansamblul contextului în care afirmaţiile în litigiu au fost formulate (Bladet Troms° şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus, paragraful 62). 90. Curtea evidenţiază în principal că discursul incriminat al reclamantului se înscria în contextul special al unei dezbateri de ordin naţional privind o temă de interes general şi extrem de sensibilă. Acesta privea aplicarea Legii nr. 187/1999 cu privire la accesul cetăţenilor la dosarul personal întocmit de către Securitate şi vizând demascarea caracterului de poliţie politică al acestei organizaţii, precum şi ineficacitatea activităţii CNSAS. În acest context, reclamantul a exprimat îndoieli privind colaborarea cu Securitatea faţă de A.P., figură publică foarte cunoscută în România. 91. Curtea aminteşte că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, precum oamenii politici (Janowski împotriva Poloniei [MC], nr. 25.716/94, paragraful 33, CEDO 1999-I), nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi când este vorba de exercitarea unor funcţii oficiale decât ar fi în cazul unor particulari (M-am'd6re, citată mai sus, paragraful 27). În speţă, afirmaţiile în litigiu îl priveau pe A.P., personalitate publică şi larg mediatizată, în calitatea sa de membru al CNSAS (a contrario Petrina, citată mai sus, paragraful 46). Or, în opinia Curţii, interesul general faţă de adoptarea Legii nr. 187/1999 şi faţă de aplicarea acesteia de către CNSAS era de natură să justifice dezbaterea publică privind aspectul de a şti dacă membrii acestui organism îndeplineau condiţiile impuse de lege pentru a ocupa o asemenea poziţie. 92. Este necesar apoi să se amintească jurisprudenţa bine stabilită în acest moment a Curţii, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenţei unei "nevoi sociale imperioase" de natură să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstraţii a exactităţii lor [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, paragraful 42, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec.), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, atunci când este vorba despre afirmaţii referitoare la comportamentul unui terţ, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca şi o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (Jerusalem împotriva Austriei, nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-II). 93. În speţă, atunci când se examinează afirmaţiile litigioase în lumina discursului reclamantului în ansamblul său, suntem în prezenţa unui amestec de judecăţi de valoare şi a anumitor elemente factuale. 94. Curtea constată că reclamantul a avertizat publicul asupra faptului că el doar exprima anumite îndoieli, că făcea o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor cu privire la poziţia lui A.P. în ceea ce priveşte problema deconspirării fostei poziţii politice. Afirmaţiile făcute nu erau prezentate ca fiind certitudini (a contrario Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], nr. 33.348/96, paragraful 100, CEDO 2004-XI, şi Petrina, citată mai sus, paragraful 44), ci doar drept bănuieli, aşteptând ca procedurile instituite de Legea nr. 187/1999, care era tema principală a discursului său, să devină eficace în ceea ce priveşte accesul publicului la dosarele fostei Securităţi şi să permită verificarea acestor bănuieli. În plus, reclamantul şi-a justificat bănuielile făcând referire la comportamentul lui A.P. şi la unele fapte, precum, de exemplu, apartenenţa sa la Mişcarea pentru Meditaţie Transcendentală, şi la modul de a acţiona al agenţilor Securităţii, fapte a căror realitate nu a fost contestată. Este de remarcat faptul că certificatul atestând că A.P. nu a colaborat cu Securitatea nu a fost prezentat decât după conferinţa de presă organizată de reclamant (paragraful 30 de mai sus). În acest context, Curtea estimează că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă, scopul conferinţei fiind de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general (a contrario Mihaiu, citată mai sus, paragraful 67). 95. Mai mult, Curtea constată că este vorba despre nişte afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei conferinţe de presă, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, hotărâre din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, paragraful 46, şi Boldea, citată mai sus, paragraful 58). În această privinţă, trebuie subliniat că reclamantul a ţinut să precizeze că a utilizat forma condiţională, iar nu modul indicativ, astfel cum au preluat mijloacele de informare în masă şi Judecătoria (paragrafele 19 şi 20 de mai sus). 96. Curtea apreciază apoi că buna-credinţă a reclamantului este de asemenea dovedită de participarea sa la procedura penală îndreptată împotriva sa (a contrario Ivanciuc, citată mai sus). Curtea observă că persoana în cauză a dat dovadă de interes pentru proces, prezentându-se la termenele stabilite de instanţe în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului. Astfel, el a putut fi audiat personal în procedura din faţa Judecătoriei, a putut să depună concluzii scrise şi să prezinte, în toate stadiile procedurii, elementele de probă susceptibile să dovedească afirmaţiile sale (a contrario Cumpănă şi Mazăre, citată mai sus, paragraful 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, paragraful 51, şi Petrina, citată mai sus, paragraful 50). 97. Acestea fiind spuse, este esenţial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de exprimare şi libertatea dezbaterilor, ca, într-o anumită măsură, să se asigure o procedură echitabilă (Steel şi Morris împotriva Marii Britanii, nr. 68.416/01, paragraful 95, CEDO 2005-II). În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat personal de către instanţa care a constatat vinovăţia sa. În plus, casând această hotărâre pentru a-l condamna pe reclamant penal şi civil, Tribunalul Bucureşti nu a acordat nicio atenţie contextului în care au fost făcute afirmaţiile respective sau intereselor din speţă (mutatis mutandis, Desjardin împotriva Franţei, nr. 22.567/03, paragrafele 39 şi 46, 22 noiembrie 2007), nici faptului că reclamantul a fost achitat în primă instanţă. 98. În aceste condiţii nu s-ar putea afirma că Tribunalul Bucureşti a oferit motive "pertinente şi suficiente" pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere reputaţiei lui A.P. şi pentru a-l condamna. 99. În ceea ce priveşte caracterul proporţional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea aminteşte că natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare (Cumpănă şi Mazăre împotriva României, citată mai sus, paragraful 111, şi Brunet-Lecomte şi alţii împotriva Franţei, nr. 42.117/04, paragraful 51, 5 februarie 2009). 100. În această privinţă trebuie amintit că dacă statele contractante au facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare astfel încât să asigure, prin lege, o protecţie adecvată reputaţiei indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură a intimida mijloacele de informare în masă şi formatorii de opinie să îşi îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de interes general, precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori cuantumul salariului mediu la momentul faptelor. 101. Având în vedere cele de mai sus, şi, în special, importanţa dezbaterii de interes general în cadrul căreia se înscriau afirmaţiile respective, Curtea consideră că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţă, justificată de motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu ar putea fi considerată proporţională şi deci "necesară într-o societate democratică" în sensul art. 10 din Convenţie. În consecinţă, a existat o încălcare a acestei dispoziţii. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 102. Art. 41 din Convenţie prevede: "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă." A. Prejudiciu 103. Reclamantul a solicitat 5.500 RON cu titlu de prejudiciu material, sumă care reprezintă cuantumul amenzii penale şi al daunelor morale plătite părţii vătămate ca urmare a condamnării. El consideră că această sumă ar trebui reevaluată luând în considerare evoluţia salariului mediu între data plăţii acestor sume

(2002)şi anul

1. El a solicitat, de asemenea, 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
2. Guvernul a susţinut că sumele plătite de către reclamant ca urmare a condamnării sale trebuie reevaluate ţinând cont de metodele Institutului Naţional de Statistică. Astfel, el a estimat că sumele reactualizate se ridică la 2.222 EUR. Acesta a susţinut, de asemenea, că legătura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi suma solicitată sub acest aspect nu a fost dovedită şi că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pretins de reclamant.
3. Curtea observă că baza care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă, în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă şi în ingerinţa disproporţionată în dreptul său la libertatea de exprimare, ca urmare a condamnării sale pentru calomnie. Curtea constată că reclamantul a plătit atât amenda penală, cât şi daunele morale acordate ca urmare a condamnării sale penale (a contrario Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, paragraful 78, 4 octombrie 2007). Prin urmare, având în vedere ansamblul elementelor prezentate de către părţi în această privinţă, Curtea acordă reclamantului 3.500 EUR cu titlu de prejudiciu material.
4. Mai mult, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând în echitate, astfel cum dispune art. 41 din Convenţie, acordă reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată
5. Reclamantul a solicitat în acelaşi timp 38 EUR pentru costurile şi cheltuielile implicate de procedurile interne şi 5.000 RON, aproximativ 1.180 EUR, pentru cele din faţa Curţii. El a transmis documente justificative pentru o parte dintre aceste sume.
6. Guvernul a remarcat că reclamantul nu a transmis Curţii niciun document justificativ cu privire la suma de 5.000 RON.
7. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului acestora. În speţă, ţinând cont de documentele aflate la dispoziţia sa, precum şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.180 EUR, care include toate costurile şi cheltuielile, şi o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii
8. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzilor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA
9. declară cererea admisibilă;
10. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
11. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie;
12. hotărăşte: a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci sute euro) pentru prejudiciul material, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral şi 1.180 EUR (una mie una sută optzeci euro) pentru costuri şi cheltuieli, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; ... b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte procentuale; ...
13. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul pretenţiilor. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 iunie 2010, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii. Josep Casadevall, preşedinte Santiago Quesada, grefier -----