DECIZIA nr. 33 din 9 decembrie 2019

Pe scurt

Această decizie clarifică modul în care instanțele de judecată trebuie să interpreteze și să aplice anumite articole din Legea nr. 192/2006 privind medierea, în special în cazurile de divorț. Ea stabilește că divorțul, fiind o acțiune strict personală, nu poate fi realizat direct printr-un acord de mediere.

Ce reglementează

• Interpretarea articolelor 2 alin. (4), 59 alin. (2) și 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006.
• Posibilitatea instanțelor de a lua act de acordurile de mediere referitoare la desfacerea căsătoriei.
• Diferența dintre aspectele strict personale (cum ar fi statutul persoanei) și cele care pot face obiectul medierii.
• Modul în care înțelegerile soților privind aspectele accesorii divorțului sunt tratate.

Cui îi privește

• Instanțele de judecată care soluționează cazuri de divorț și mediere.
• Soții care doresc să divorțeze și iau în considerare medierea.

Puncte cheie

• Drepturile strict personale, cum ar fi cele privitoare la statutul persoanei (inclusiv divorțul), nu pot face obiectul medierii conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006.
• Înțelegerea soților cu privire la desfacerea căsătoriei și la rezolvarea aspectelor accesorii divorțului se depune la instanța competentă să pronunțe divorțul, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006.
• Instanța de judecată nu poate lua act de un acord de mediere prin care părțile s-au înțeles direct cu privire la desfacerea căsătoriei, deoarece divorțul este o acțiune personală.
• Medierea poate rezolva neînțelegeri dintre soți privitoare la continuarea căsătoriei, partajul de bunuri comune, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor și contribuția părinților la întreținerea copiilor, conform art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006.