HOTĂRÂRE nr. 1.460 din 12 noiembrie 2008

(2006). Textul este structurat în 5 părţi: Partea I prezintă cadrul conceptual, defineşte noţiunile cu care se operează, descrie principalele repere ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE

(2006), stadiul actual al procesului de elaborare a indicatorilor de bază ai dezvoltării durabile şi măsurile relevante întreprinse de România în perioada de pre- şi post-aderare. Partea II conţine o evaluare a situaţiei actuale a capitalului natural, antropic, uman şi social din România. Această abordare este conformă cu ultimele recomandări (mai 2008) ale Grupului de Lucru combinat al Oficiului de Statistică al UE (Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) privind măsurarea performanţelor dezvoltării durabile în funcţie de evoluţia celor patru forme de capital. Partea III înfăţişează o viziune de perspectivă, stabilind obiective precise pe cele trei orizonturi de timp, urmărind strict logica provocărilor cheie şi a temelor inter-sectoriale, aşa cum sunt formulate în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoită. Partea IV analizează problemele specifice cu care se confruntă România şi stabileşte ţinte pentru accelerarea procesului de trecere la modelul de dezvoltare durabilă, concomitent cu reducerea şi eliminarea decalajelor existente în raport cu nivelul mediu de performanţă al celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Partea V conţine recomandări concrete privind crearea şi modalităţile de funcţionare ale cadrului instituţional menit să asigure implementarea, monitorizarea şi raportarea asupra rezultatelor Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă revizuite. Propunerile ţin seama de experienţa şi practicile statornicite în celelalte state membre ale UE şi vizează adoptarea unor soluţii novatoare, adaptate la condiţiile specifice ale României, privind responsabilizarea autorităţilor publice şi implicarea activă a factorilor sociali în realizarea obiectivelor dezvoltării durabile. În completarea obiectivelor ce derivă din strategiile, planurile şi programele naţionale de dezvoltare, Strategia stabileşte direcţiile principale de acţiune pentru însuşirea şi aplicarea principiilor dezvoltării durabile în perioada imediat următoare: ● Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale, în profil inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului natural; ● Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională şi de sănătate publică, ţinând seama de evoluţiile demografice nefavorabile şi de impactul acestora asupra pieţei muncii; ● Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic şi ecologic, în deciziile investiţionale din fonduri publice pe plan naţional, regional şi local şi stimularea unor asemenea decizii din partea capitalului privat; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie sau servicii; ● Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii de adaptare pe termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă inter-sectoriale, cuprinzând portofolii de soluţii alternative pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau antropice; ● Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României în privinţa dezvoltării producţiei agricole, inclusiv a produselor organice; corelarea măsurilor de creştere cantitativă şi calitativă a producţiei agricole în vederea asigurării hranei pentru oameni şi animale cu cerinţele de majorare a producţiei de biocombustibili, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, biodiversităţii şi protejării mediului; ● Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de sustenabilitate, pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale; ● Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional; racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii să fie însoţită de revitalizarea, în modernitate, a unor moduri de vieţuire tradiţionale, în special în zonele montane şi cele umede. Obiectivele formulate în Strategie, în urma dezbaterilor la nivel naţional şi regional, vizează menţinerea, consolidarea, extinderea şi adaptarea continuă a configuraţiei structurale şi capacităţii funcţionale ale capitalului natural ca fundaţie pentru menţinerea şi sporirea capacităţii sale de suport faţă de presiunea dezvoltării sociale şi creşterii economice şi faţă de impactul previzibil al schimbărilor climatice. Prezenta Strategie propune o viziune a dezvoltării durabile a României în perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective care transced durata ciclurilor electorale şi preferinţele politice conjuncturale. Tocmai de aceea Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a fost supusă spre adoptare de către Parlamentul României, iar mecanismele de implementare, monitorizare şi raportare, precum şi cele de consultare a societăţii civile şi cetăţenilor sunt reglementate prin lege. În paralel cu urmărirea aplicării prevederilor prezentei Strategii, mecanismele executive şi consultative vor începe, încă din anul 2009, un proces de re-evaluare complexă a documentelor programatice, strategiilor şi programelor naţionale, sectoriale şi regionale pentru a le pune de acord cu principiile şi practicile dezvoltării durabile şi cu evoluţia dinamică a reglementărilor UE în materie. Tot în acest cadru se va elabora punctul de vedere al României şi contribuţia sa în cadrul procesului de revizuire a Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE. Istoricul şi metodologia lucrării Elaborarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) într-o formă revizuită este rezultatul obligaţiei asumate de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, conform obiectivelor convenite la nivel comunitar şi prescripţiilor metodologice ale Comisiei Europene. Lucrarea reprezintă un proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile (MMDD) şi al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), prin Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, aprobat prin Hotărârea de Guvern Nr. 1216 din 4 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial Nr. 737 din 31 octombrie 2007. (

1. a)Pentru derularea proiectului au fost create următoarele structuri organizatorice şi funcţionale: ● Consiliul Naţional de Dezbatere Publică, principalul for deliberativ al procesului de elaborare a Strategiei, cuprinzând reprezentanţii împuterniciţi ai principalelor ministere şi altor instituţii centrale, ai partidelor politice, patronatelor, sindicatelor, comunităţii ştiinţifice şi academice precum şi ai organizaţiilor neguvernamentale interesate şi altor formaţiuni ale societăţii civile. Consiliul s-a întrunit în sesiuni lunare pentru a discuta versiunile succesive ale proiectului de Strategie, pe tot parcursul elaborării acestuia. Observaţiile, sugestiile şi recomandările formulate în cadrul şedinţelor Consiliului, precum şi cele transmise ulterior, în scris, au fost luate în considerare în cadrul lucrărilor Grupului de Redactare şi încorporate în versiunea finală a proiectului de Strategie. Lucrările Consiliului Naţional au fost deschise participării mijloacelor de informare în masă şi au fost reflectate în presa scrisă şi audio-vizuală. ● Consiliile Consultative Regionale s-au întrunit de două ori în fiecare dintre cele 8 regiuni de dezvoltare ale României (în martie şi, respectiv, mai 2008) cu participarea reprezentanţilor autorităţilor publice locale, formaţiunilor asociative, partidelor politice, unităţilor de învăţământ superior şi cercetare, comunităţii de afaceri, camerelor de comerţ şi industrie, sindicatelor, asociaţiilor profesionale, organizaţiilor neguvernamentale şi ai mass media. Observaţiile formulate în acest cadru au fost examinate de Grupul de Redactare şi încorporate în versiunea finală a proiectului de Strategie. ● Consiliul Ştiinţific, constituit sub egida Academiei Române şi alcătuit din membri titulari sau corespondenţi ai Academiei, a reprezentat forul de avizare a conţinutului proiectului de Strategie din punctul de vedere al acurateţei ştiinţifice. ● Grupul de Redactare, format din specialişti cu competenţe profesionale recunoscute, a elaborat cadrul conceptual, sumarul tematic şi versiunile succesive ale proiectului de Strategie în vederea prezentării spre dezbatere Consiliului Naţional, Consiliilor Regionale şi Consiliului Ştiinţific, a analizat comentariile rezultate din deliberările şi consultările publice, precum şi contribuţiile scrise primite din partea diferitelor instituţii, asociaţii, grupuri sau persoane interesate şi le-a integrat în versiunea finală a proiectului de text. ● Grupurile de lucru s-au constituit la nivelul ministerelor şi agenţiilor guvernamentale pentru furnizarea informaţiilor necesare procesului de elaborare a Strategiei. Datele folosite în versiunea finală a Strategiei au fost verificate şi actualizate pe parcurs, cu sprijinul Comisiei Naţionale de Prognoză şi Institutului Naţional de Statistică. ● Activităţile de secretariat au fost asigurate, în baza Memorandumului de Înţelegere încheiat între Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare - România, de către: Secretariatul operaţional constituit în cadrul MMDD, cu sarcina de a coordona raporturile cu autorităţile administraţiei centrale şi locale şi cu ceilalţi parteneri şi de a întreţine şi păstra corespondenţa oficială legată de desfăşurarea proiectului, şi Secretariatul tehnic constituit la Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă/PNUD, având ca atribuţii formularea termenilor de referinţă şi selectarea personalului implicat în realizarea proiectului, organizarea procesului de dezbatere publică şi asigurarea logistică a acestuia. (
2. b)Cadrul metodologic pentru derularea proiectului a fost stabilit în acord cu recomandările Comisiei Europene şi cu practica PNUD. În prima fază a fost elaborat cadrul conceptual, materializat într-un proiect de sumar care a fost apoi extins prin includerea principalelor teze care urmau să fie dezvoltate în fiecare capitol. Paralel, a fost alcătuit un inventar al principalelor surse documentare privind principiile, obiectivele şi direcţiile de acţiune pentru implementarea dezvoltării durabile, cuprinzând documentele oficiale relevante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Uniunii Europene, precum şi strategiile sau planurile naţionale şi programele operaţionale sectoriale ale României. În faza următoare, Grupul de Redactare a elaborat, pe specialităţi, variantele preliminare ale capitolelor lucrării, care au fost apoi completate şi corelate cu datele obţinute de la instituţiile guvernamentale pentru a asigura complementaritatea şi coerenţa textului în ansamblu. Comentariile şi observaţiile formulate pe parcursul dezbaterilor publice precum şi cele primite în scris de la instituţii, asociaţii sau persoane interesate au fost încorporate, în urma analizei efectuate în cadrul Grupului de Redactare, în versiunea finală a proiectului de Strategie. Toate documentele relevante pentru elaborarea Strategiei (versiunile succesive ale textului de proiect, sursele documentare, minutele şedinţelor Consiliului Naţional de Dezbatere Publică, Consiliilor Consultative Regionale, Consiliului Ştiinţific şi Grupului de Redactare, contribuţiile scrise şi comentariile primite din partea instituţiilor şi persoanelor interesate) au fost afişate pe site-ul Internet al proiectului. Adresele de contact (la Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă şi agenţia de presă EurActiv), pentru colectarea eventualelor contribuţii scrise, au fost aduse la cunoştinţa publicului prin intermediul mijloacelor de informare în masă. Paralel cu finalizarea textului proiectului de Strategie s-a realizat versiunea în limba engleză, în vederea obţinerii de consultanţă externă informală înainte de prezentarea oficială a documentului la Comisia Europeană. În această formă, încă nedefinitivată, proiectul de Strategie pentru Dezvoltare Durabilă a României a fost prezentat în cadrul sesiunii secţiunii europene a Clubului de la Roma (Bucureşti, 23-24 mai 2008). (
3. c)Pentru a ilustra amploarea mecanismului participativ în procesul de elaborare a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României sunt relevante următoarele cifre: ● Număr de dezbateri la nivel naţional: 5. ● Număr de dezbateri la nivel regional: 16. ● Şedinţe ale Consiliului Ştiinţific: 3. ● Întruniri ale Grupului de Redactare în plen sau pe secţiuni tematice: 21. ● Întâlniri ale coordonatorilor Grupului de Redactare cu reprezentanţi ai autorităţilor publice, partidelor politice, asociaţiilor patronale sau profesionale, federaţiilor sindicale, organizaţiilor neguvernamentale, precum şi cu alte grupuri sau persoane interesate: 39. ● Numărul de participanţi la sesiunile de dezbatere publică la nivel naţional, în medie pe fiecare şedinţă: 104. ● Numărul total de participanţi la sesiunile de dezbatere publică la nivel regional: 599. ● Numărul total de intervenţii în sesiunile de dezbatere publică naţionale şi regionale: 143. ● Numărul de contribuţii/observaţii/comentarii scrise primite pe marginea proiectului de Strategie: 291. ● Numărul de accesări ale website-ului dedicat al proiectului www.strategia.ncsd.ro: în medie 550 pe săptămână în perioada noiembrie 2007 - septembrie 2008. ● Numărul de versiuni supuse dezbaterii publice: 6; numărul total de variante revizuite ale versiunilor succesive 41. Partea I. Cadrul conceptual 1. Introducere: Definiţii necesare Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării. În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung. Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile ca fiind "o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi". Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt considerate complementare şi reciproc dependente. De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro

(1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului

(2000)şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg

(2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform dictonului "să gândim global şi să acţionăm local". În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile. Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei. Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi acceptate de societate. Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.

1. Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul
2. În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din
3. Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale. Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească şi implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile. Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile. În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie: ● Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de impactul negativ asupra mediului; ● Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel; ● Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi bine plătite; ● Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume. Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice şi socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia UE statuează următoarele principii directoare: ● Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului; ● Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii; ● Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice; ● Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional; ● Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali; ● Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi global; ● Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi consultarea factorilor interesaţi; ● Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice şi investiţionale; ● Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte; ● Aplicarea principiului "poluatorul plăteşte". Aspectele de conţinut ale Strategiei UE se concentrează asupra unui număr de 7 provocări cruciale şi 2 domenii trans-sectoriale. Multe dintre ţintele convenite în cadrul UE sunt stabilite în expresie numerică sau procentuală, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate statele membre. Strategia UE stabileşte, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii de raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene şi statelor membre, asupra angajamentelor asumate. Următorul termen pentru analizarea progreselor înregistrate şi revederea priorităţilor Strategiei UE de către Consiliul European este septembrie 2009, cu obligaţia statelor membre de a raporta asupra implementării Strategiilor Naţionale până cel mai târziu în luna iunie
4. Întrucât România s-a angajat să finalizeze propria Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, revizuită, până la sfârşitul anului 2008 şi să o prezinte apoi Comisiei Europene, primul termen de raportare asupra implementării este luna iunie
6. Indicatorii dezvoltării durabile Monitorizarea tendinţelor dezvoltării folosind şi indicatori situaţi în afara activităţii economice precede formularea principiilor dezvoltării durabile şi s-a afirmat paralel cu procesul de definire a strategiilor de dezvoltare durabilă elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a Uniunii Europene. Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de o varietate de instituţii, de la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de experţi sau centre de cercetare până la administraţii locale, guverne naţionale, organizaţii interguvernamentale sau instituţii financiare internaţionale. Amploarea acestor eforturi, care s-au intensificat în ultimii ani atât la nivel naţional cât şi în formule multinaţionale colaborative, reflectă nevoia percepută de a dispune de astfel de instrumente, de a acoperi o plajă diversă de aplicaţii şi de a depăşi o seamă de dificultăţi metodologice. Diferenţele, încă notabile, dintre modalităţile de construcţie, stadiul de dezvoltare şi gradul de utilizare efectivă a unor seturi coerente de indicatori ilustrează complexitatea sarcinii de a regăsi compatibilităţi reale între abordările empirice şi normative din domeniile distincte care se integrează în conceptul dezvoltării durabile: economia, societatea şi capitalul natural. În aceste condiţii, aspectele metodologice, aflate încă într-o fază de fundamentare teoretică, sunt preluate dinamic în procesul de dezvoltare a aplicaţiilor de raportare statistică. Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile, inclusiv reflectarea în sistemul conturilor naţionale, prin instrumente specifice, a factorilor ecologici şi sociali ai dezvoltării, constituie în continuare un subiect de preocupare prioritară din partea Oficiului de Statistică al Comunităţilor Europene (Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Colaborare şi Dezvoltare Economică (OCDE). România, prin Institutul Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza actuală, Institutul Naţional de Statistică transmite la Eurostat un sistem parţial de indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de datele disponibile. În această etapă, sursele de date pot fi perfecţionate printr-o directă şi eficientă cooperare inter-instituţională, în special pentru cuantificarea elementelor capitalului uman şi social şi a capacităţii de suport a ecosistemelor naturale. Sistemul actual, folosit pentru monitorizarea implementării Strategiei reînnoite pentru Dezvoltare Durabilă a UE

(2006), recunoaşte în mod explicit existenţa acestor probleme şi recomandă statelor membre să-şi revizuiască în continuare sursele de date pentru seturile de indicatori, pentru a le asigura calitatea, nivelul de comparaţie şi relevanţa în raport cu obiectivele Strategiei UE. Unul dintre punctele nodale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE îl reprezintă instituirea unui proces reglementat de monitorizare şi raportare care să armonizeze cerinţele naţionale specifice ale statelor membre cu nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul instituţiilor Uniunii. S-a stabilit ca obiectivele de atins şi instrumentele de măsurare a performanţelor economice în raport cu responsabilităţile sociale şi de mediu să fie definite printr-un dialog constructiv angajat de Comisia Europeană şi de fiecare stat membru al UE cu comunitatea de afaceri, partenerii sociali şi formaţiunile relevante ale societăţii civile. Comisia Europeană, cu asistenţa grupului de lucru pentru indicatorii dezvoltării durabile, a fost însărcinată să continue dezvoltarea setului de indicatori pentru a îmbunătăţi omogenitatea raportării. O primă versiune a acestui set de indicatori a fost folosită pentru primul raport de evaluare

(2007)a Strategiei UE reînnoite. În forma sa curentă, mecanismul de monitorizare evidenţiază anumite categorii de indicatori aflate încă în stadiul de dezvoltare. Setul existent de indicatori este considerat adecvat pentru monitorizarea ţintelor cantitative ale Strategiei UE, dar incomplet sau insuficient pentru urmărirea şi evaluarea obiectivelor calitative (de exemplu, buna guvernare). Structura de indicatori produsă de Eurostat pentru primul raport de monitorizare a Strategiei UE reînnoite asociază fiecărei dimensiuni strategice un indicator reprezentativ (Nivel 1), un set de indicatori pentru obiectivele operaţionale subordonate (Nivel 2) şi indicatori descriptivi ai domeniilor de intervenţie pentru politicile asociate (Nivel 3). Un set suplimentar de indicatori, în afara acestei structuri (indicatorii contextuali), este inclus pentru fenomenele greu de interpretat normativ sau al căror răspuns la intervenţii rămâne neidentificat. În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele membre ale UE au obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi utilizării instrumentelor statistice de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei Strategii Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a raportărilor asupra implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul Uniunii Europene. Este vorba, prin urmare, de un proces continuu, în care revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a Strategiei UE reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare pentru implementarea obiectivelor convenite. Pentru urmărirea şi verificarea implementării prezentei Strategii Naţionale se va crea şi întreţine un sistem naţional de indicatori statistici ai dezvoltării durabile, armonizat şi congruent cu sistemul relevant de indicatori utilizat la nivelul UE, pentru monitorizarea progreselor naţionale în raport cu Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene. Colectarea şi prelucrarea informaţiilor de încredere, cuantificate şi actualizate regulat, agregate la nivelul indicatorilor de dezvoltare durabilă, va permite măsurarea performanţelor în atingerea obiectivelor stabilite de Strategie şi raportarea corectă asupra rezultatelor. Se are în vedere operaţionalizarea a două tipuri de indicatori: ● Indicatorii naţionali de dezvoltare durabilă, focalizaţi pe priorităţile-cheie exprimate prin ţinte cuantificabile care să permită, totodată, compararea performanţelor naţionale cu cele ale partenerilor internaţionali şi cu obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite. Acest set de indicatori se va baza pe rezultatele grupului de lucru Eurostat-UNECE-OCDE şi va fi reactualizat în permanenţă. ● Indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României, acoperind întregul pachet de politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în Strategia UE. În acest mod, toate politicile vor forma obiectul monitorizării, urmărind responsabilizarea decidenţilor politici şi permiţând opiniei publice să evalueze succesul acţiunilor întreprinse. Ansamblul activităţilor legate de elaborarea sistemului naţional de indicatori ai dezvoltării durabile se va desfăşura sub îndrumarea şi controlul Comitetului Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă propus în Partea V a prezentei Strategii. În acest cadru urmează să se stabilească mandatul, componenţa şi modul de organizare a grupului de lucru pentru indicatorii dezvoltării durabile, termenele de execuţie, pe etape (ţinând seama de faptul că primul termen de raportare asupra implementării Strategiei Naţionale este luna iunie 2011) precum şi rolul de coordonare conceptuală şi metodologică al Institutului Naţional de Statistică. 4. Măsurile de conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile adoptate de România în procesul de pre- şi post-aderare Conştientizarea discrepanţelor dintre modelul de dezvoltare şi capacitatea de suport a capitalului natural s-a instalat treptat în România în anii 70-80 ai secolului trecut şi a fost limitată, pentru început, la unele cercuri intelectuale şi academice, cu slab ecou la nivelul decidenţilor politici. Schimbările politice profunde începute în decembrie 1989 şi, mai ales, accesul la informaţii ce nu fuseseră publice în timpul regimului comunist au extins considerabil aria preocupărilor în acest domeniu în rândul opiniei publice şi mass media. Au luat fiinţă, în scurt timp, numeroase organizaţii neguvernamentale şi chiar partide politice ecologiste, în simetrie cu cele existente în ţările Europei Occidentale. La nivelul structurilor executive şi legislative, s-au creat instituţii axate pe problematica de mediu (minister, comisii parlamentare) şi s-au emis primele acte de legislaţie primară şi secundară în domeniu. Într-o primă etapă, încorporarea parţială a principiilor dezvoltării durabile în politicile publice a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul ONU şi agenţiilor sale specializate prin asumarea unor obligaţii precise în baza declaraţiilor şi convenţiilor la care România a devenit parte (fiind, de exemplu, prima ţară europeană care a ratificat Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice). Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a conferit un plus de concreteţe acestor preocupări, punând pe primul plan adoptarea unei noi filosofii a dezvoltării care să asigure corelarea organică a aspectelor economice, sociale şi de mediu şi însuşirea, în integralitatea sa, a acquis-ului comunitar. În perioada 1997-1999 a fost elaborată pentru prima dată, cu asistenţă din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), o Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, care a fost definitivată în urma unui număr mare de contribuţii asamblate într-un cadru larg participativ şi adoptată ca document oficial al Guvernului României. Deşi impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel naţional a fost relativ restrâns, el a oferit cadrul conceptual şi metodologia de consultare a factorilor interesaţi pentru implementarea cu succes a programului Agenda Locală 21 într-un număr de circa 40 municipalităţi şi judeţe. După aderarea României la UE, Strategia din 1999 a format obiectul unei raportări interimare către Comisia Europeană asupra aplicării obiectivelor dezvoltării durabile, în iulie 2007. Demersurile pentru elaborarea unei strategii complexe de dezvoltare durabilă a României, cu orizont de timp 2025, au continuat, la iniţiativa Preşedintelui României şi sub egida Academiei Române, pe parcursul anilor 2002-2004, însă nu şi-au găsit finalizarea într-un document coerent şi au rămas în stadiul de proiect. În absenţa unei strategii de dezvoltare durabilă actualizate conform directivelor în materie ale Uniunii Europene, documentele programatice şi strategiile sectoriale elaborate în România în perioada pre- şi post-aderare conţin prevederi relevante şi obiective-ţintă precise (în unele cazuri) care au constituit, în cea mai mare măsură, baza de referinţă pentru redactarea prezentului proiect de Strategie. Tratatul de Aderare România - Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, şi protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale României de transpunere în practică a întregului acquis comunitar şi prevăd unele decalări ale termenelor de implementare ale unor obligaţii de mediu (până în 2015 pentru instalaţiile industriale cu grad ridicat şi complex de poluare, până la 16 iulie 2017 pentru depozitele municipale de deşeuri, 2018 pentru extinderea sistemelor urbane de alimentare cu apă potabilă şi tratare a apelor uzate). Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală care orientează şi stimulează dezvoltarea economică şi socială a ţării în concordanţă cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii Europene. Planul stabileşte drept obiectiv global reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică dintre România şi celelalte state membre ale Uniunii Europene şi detaliază obiectivele specifice ale procesului pe 6 direcţii prioritare care integrează direct şi/sau indirect cerinţele dezvoltării durabile pe termen scurt şi mediu: ● Obiectivul creşterii competitivităţii şi dezvoltării economiei bazate pe cunoaştere include, ca una dintre principalele subpriorităţi, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi valorificarea resurselor regenerabile de energie în vederea reducerii efectelor schimbărilor climatice; ● Aducerea la standarde europene a infrastructurii de bază pune accentul pe dezvoltarea durabilă a infrastructurii şi mijloacelor de transport prin reducerea impactului asupra mediului, promovarea transportului intermodal, îmbunătăţirea siguranţei traficului şi protecţia elementelor critice de infrastructură; ● Prioritatea privind protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului prevede îmbunătăţirea standardelor de viaţă pe baza asigurării serviciilor de utilităţi publice, în special în ceea ce priveşte gestionarea apei şi deşeurilor; îmbunătăţirea sistemelor sectoriale şi regionale ale managementului de mediu; conservarea biodiversităţii; reconstrucţia ecologică; prevenirea riscurilor şi intervenţia în cazul unor calamităţi naturale; ● Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman are în vedere promovarea incluziunii sociale şi întărirea capacităţii administrative pentru dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne şi flexibile, îmbunătăţirea relevanţei sistemului de educaţie şi formare profesională pentru ocuparea forţei de muncă, stimularea culturii antreprenoriale; ● Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol, silvic şi piscicol conţine prevederi privind utilizarea raţională a fondului funciar, reabilitarea ecologică a unor terenuri degradate sau poluate, siguranţa alimentară, bunăstarea animalelor, încurajarea acvaculturii în zonele costiere; ● Obiectivul de diminuare a disparităţilor de dezvoltare între regiuni şi în interiorul acestora are în vedere, printre altele, îmbunătăţirea performanţei administrative şi a infrastructurii publice locale, protecţia patrimoniului natural şi cultural, dezvoltarea rurală integrată, regenerarea zonelor urbane afectate de restructurarea industrială, consolidarea mediului de afaceri şi promovarea inovării. Sunt prevăzute, de asemenea, acţiuni în domeniul cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale în vederea integrării socio-economice a zonelor de graniţă şi creşterea accesibilităţii regiunilor României în cadrul teritoriului UE. Programarea financiară a Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013 estimează investiţiile necesare, eşalonate pe ani, în valoare totală de circa 58,67 miliarde euro. Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR), aprobat de Comisia Europeană la 25 iunie 2007, stabileşte priorităţile de intervenţie ale Instrumentelor Structurale ale UE (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune) în cadrul politicii de coeziune economică şi socială şi face legătura între priorităţile Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013 şi cele ale UE stabilite prin Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 şi Strategia Lisabona revizuită. CSNR prezintă situaţia socio-economică a României la momentul aderării, analiza punctelor tari şi slabe, oportunităţilor şi ameninţărilor (SWOT), viziunea strategică şi sinteza Programelor Operaţionale Sectoriale (POS) şi Programului Operaţional Regional (POR) ce urmează a fi implementate în cadrul obiectivului Convergenţă. Pentru realizarea viziunii strategice a CSNR, în cadrul politicii de coeziune, Comisia Europeană a alocat României pentru perioada 2007-2013 o sumă totală de aproximativ 19,67 miliarde euro, din care 19,21 miliarde pentru obiectivul Convergenţă (cu o cofinanţare naţională estimată la 5,53 miliarde euro constituită în proporţie de 73% din surse publice şi 27% din surse private) şi 0,46 miliarde euro pentru obiectivul Cooperare Teritorială Europeană. Cadrul Strategic Naţional de Referinţă, împreună cu Programul Naţional de Reformă şi Programul de Convergenţă răspund eforturilor de realizare a obiectivelor de convergenţă prin definirea direcţiilor de acţiune la nivel naţional pentru încadrarea în obiectivele politicilor şi strategiilor europene. Elemente factuale şi analitice utile privind diagnosticul situaţiei actuale din România, evaluarea politicilor publice şi a decalajelor faţă de performanţele medii din celelalte ţări ale UE sunt conţinute în proiectul de Strategie post-aderare a României elaborat de Guvern în anul 2007. Măsurile întreprinse de România pentru îndeplinirea celor 8 ţinte convenite în cadrul ONU privind problematica globală a dezvoltării durabile sunt prezentate în cel de-al doilea Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, adoptat de Guvernul României la 18 septembrie 2007. Conţinutul acestor documente şi măsurile luate pentru implementarea lor în primul an după aderarea României la UE prezintă un grad substanţial de relevanţă pentru efortul de a face faţă provocărilor-cheie şi de a realiza obiectivele Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite din 9 iunie 2006. Se constată, în acelaşi timp, existenţa unor suprapuneri sau omisiuni din punctul de vedere al coordonării interdepartamentale, faptul că strategiile şi programele existente acoperă orizonturi diferite de timp şi, mai ales, nu sunt subsumate unei viziuni integratoare, aşa cum este cea oferită de conceptul dezvoltării durabile. Partea II. Situaţia actuală a sistemului socio-economic şi capitalului natural al României Pentru a acţiona în mod realist, în cunoştinţă de cauză, pe direcţia strategică a dezvoltării durabile este necesar ca România, cetăţenii săi şi partenerii săi externi să aibă o reprezentare clară asupra punctului de pornire la drum, asupra activelor reale ale ţării, dar şi asupra tarelor moştenite dintr-un trecut istoric complicat. Prin urmare, în condiţiile specifice ale României, racordarea la procesul de tranziţie către noul model de dezvoltare durabilă, în care ţara este angajată alături de celelalte state membre ale Uniunii Europene, trebuie să fie conjugat cu un efort propriu suplimentar vizând recuperarea unor substanţiale rămâneri în urmă pe mai multe paliere ale sistemului naţional. 1. Capitalul natural România este o ţară de dimensiuni medii în contextul Uniunii Europene, cu o suprafaţă de 238.391 kilometri pătraţi (aproximativ egală cu cea a Marii Britanii) şi o populaţie de 21.584.365 locuitori (aproximativ egală cu cea a Ungariei şi Republicii Cehe luate împreună, la nivelul anului 2006), localizată în bazinele hidrografice ale Dunării şi Mării Negre şi traversată de lanţul muntos carpatic. Teritoriul României se suprapune peste 5 din cele 11 regiuni bio-geografice ale Europei: alpină, continentală, panonică, pontică şi stepică şi se află, de asemenea, la joncţiunea dintre sub-zonele floristice şi faunistice palearctice: mediteraneană, pontică şi eurasiatică. Poziţia geografică, complexitatea fiziografică, litologică şi distribuirea radială a gradienţilor altitudinali ai formelor de relief creează o mare diversitate de condiţii mezo- şi microclimatice şi pedologice. Această variabilitate a compoziţiei şi structurii substratului şi condiţiilor abiotice determină bogăţia, distribuţia şi nivelul de reprezentare ale tipurilor de habitate naturale pe teritoriul României. Din cele 198 habitate inventariate pe continentul european (dintre care 65 prioritare) în România se regăsesc 94 (23 prioritare), iar din cele 14 biomuri identificate la nivel mondial 5 se afla în România: păduri temperate de conifere, păduri temperate de foioase, păşuni, sisteme montane mixte şi lacuri. Se constată existenţa unei varietăţi remarcabile de specii şi taxoni superiori de plante şi animale şi tipuri de ecosisteme, deşi inventarul este încă incomplet în cazul speciilor, iar cel al resurselor genetice se află într-o fază incipientă. Varietatea şi proporţionalitatea relativă a formelor de relief prezintă caracteristici unice în Europa şi rare pe glob: 28% masive muntoase (altitudine peste 1.000 metri), 42% dealuri şi podişuri (altitudine între 300 şi 1.000

1. m)şi 30% câmpii (altitudine sub 300 m). În România se află 54% din lanţul Munţilor Carpaţi, de o altitudine mijlocie (în medie 1.136 metri), doar câteva piscuri depăşind 2.500 m. Munţii reprezintă porţiunea cea mai puţin modificată antropic, cu o densitate redusă a populaţiei stabile şi localităţi mici, aflate în curs de depopulare datorită migraţiei interne şi externe în urma dispariţiei unor îndeletniciri tradiţionale. Aceasta explică şi amplasarea în regiunile montane a 12 din cele 13 parcuri naţionale şi 9 din cele 14 parcuri naturale. Zona de dealuri şi podişuri a suferit intervenţii mai extinse ale activităţii umane (aşezări urbane şi rurale, elemente de infrastructură, plantaţii de vii şi pomi fructiferi, culturi de plante tehnice şi cereale, creşterea animalelor, exploatări forestiere, extracţie de hidrocarburi, minerit, întreprinderi industriale), fiind supusă unor fenomene mai accentuate de deteriorare prin despăduriri, eroziune, alunecări de teren, degradarea solului. Cu toate acestea, regiunea de dealuri şi podişuri înalte conţine o gamă variată de zone ocrotite şi prezintă un potenţial însemnat pentru selectarea unor noi areale nealterate sau slab modificate antropic. Regiunile de câmpie sunt cele mai dens populate şi intens exploatate, arealele naturale care s-au păstrat reprezentând o excepţie. Inundaţiile severe din vara anului 2005 au afectat în special lunca Dunării, unde s-au realizat înainte de 1989 masive lucrări de îndiguiri şi desecări. Acest fapt a readus în atenţie necesitatea reintroducerii în sistem natural a unor însemnate suprafeţe de teren, cu efecte ecologice şi economice benefice. Delta Dunării, cea mai extinsă zonă umedă din Europa cu o suprafaţă de 5.050 kilometri pătraţi (din care 4.340 pe teritoriul României), a căpătat statutul de rezervaţie a biosferei de interes mondial şi se bucură de atenţie şi monitorizare specială din partea UNESCO şi Convenţiei Ramsar. Litoralul românesc al Mării Negre se întinde pe o lungime de circa 245 kilometri, între frontierele de stat cu Ucraina şi, respectiv, Bulgaria, iar platoul continental (până la 200 metri adâncime) cuprinde 24.000 km pătraţi din totalul de 144.000 (16,6%). Zona de litoral este supusă unui accentuat proces de eroziune (circa 2.400 hectare de plajă pierdute în ultimii 35 de ani), afectând nu numai activităţile turistice dar periclitând siguranţa locuinţelor şi bunăstarea publică. Resursele de apă ale României prezintă particularitatea că o proporţie de 97,8% din reţeaua hidrografică este colectată de fluviul Dunărea cu o lungime de 1.075 km pe teritoriul ţării (din totalul de 2.860 km). Resursa hidrologică (naturală) exprimată prin stocul mediu multianual al apelor curgătoare este de 128,10 miliarde metri cubi pe an, din care 40,4 miliarde din râurile interioare, iar 87,7 miliarde din partea ce revine României din stocul mediu multianual al Dunării. Volumul apelor subterane este estimat la 9,62 miliarde metri cubi pe an. România dispune de un potenţial considerabil în privinţa apelor minerale naturale de calitate, cu o rezervă exploatabilă de circa 45 milioane metri cubi pe an, din care se valorifică doar 40% (peste 2.000 de izvoare naturale şi resurse de adâncime în circa 500 de locaţii). De-a lungul anilor, activităţile antropice au afectat calitatea apelor de suprafaţă şi subterane, îndeosebi a celor freatice. Doar 57,5% din lungimea totală a râurilor monitorizate calitativ reprezintă ape apte a fi utilizate pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă. Din totalul resurselor potenţiale, doar 45,5% sunt tehnic utilizabile, în special din cauza contaminării resurselor. Ca urmare, resursa de apă utilizabilă este în România de 2.660 metri cubi pe locuitor pe an (faţă de potenţialul de 5.930 metri cubi/an/locuitor) în comparaţie cu media Europeană de peste 4.000 metri cubi/an/locuitor, ceea ce plasează România printre statele cu resurse utilizabile de apă relativ scăzute. Râurile interioare se alimentează predominant din ploi şi zăpezi, mai puţin din izvoare subterane, ceea ce duce la un înalt grad de dependenţă şi vulnerabilitate faţă de condiţiile climatice. Resursa hidrologică este neuniform distribuită pe teritoriul ţării şi are o mare variabilitate nu numai sezonieră ci şi de la an la an. Pe termen mediu şi lung, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, industriei, agriculturii şi altor folosinţe nu este posibilă în România fără realizarea unor lucrări hidrotehnice de anvergură, care să redistribuie în timp şi spaţiu resursele hidrologice (baraje, lacuri de acumulare, derivaţii interbazinale de debite). Clima României este temperat continentală, cu variaţiuni regionale importante (8-12 luni pe an cu temperaturi pozitive în zonele sudice şi de litoral faţă de 4 luni în zonele montane înalte). Se înregistrează destul de frecvent valuri de căldură, cu temperaturi de peste 40 grade C (trei asemenea valuri la Bucureşti în vara 2007), şi de frig, cu temperaturi sub -30 grade C, în special în depresiunile intramontane. Precipitaţiile, cu o medie multianuală de 640 milimetri la nivelul întregii ţări, prezintă, de asemenea, diferenţe notabile între regiuni (între 1.200-1.400 mm pe an în zonele montane înalte şi 400-500 mm în principalele zone agricole din jumătatea sudică), precum şi în timp, perioadele de uscăciune şi secetă severă alternând, uneori chiar în cursul aceluiaşi an, cu perioade cu umiditate excedentară care produc daune însemnate (inundaţii, alunecări de teren). Existenţa unor locaţii unde media anuală a vitezei vântului depăşeşte 4 metri pe secundă şi a altor zone extinse unde durata de strălucire a soarelui depăşeşte 2.000 ore anual indică un potenţial considerabil pentru utilizarea acestor surse regenerabile de energie. România se situează printre ţările europene cu risc seismic mare, având pe teritoriu o zona tectonică activă (Vrancea), generatoare uneori de cutremure catastrofale, cu o intensitate de peste 7 grade pe scala Richter. După nivelul şi modul de intervenţie al populaţiei umane, fondul funciar al României cuprinde: ● 61.7% din total reprezintă terenuri destinate activităţilor cu specific agricol (circa 14,7 milioane hectare), din care 64,1% teren arabil folosit extensiv şi intensiv pentru culturi agricole (adică 0,45 hectare pe cap de locuitor, plasând România pe locul 5 în Europa), 22,6% terenuri cu vegetaţie ierboasă folosite ca păşuni naturale şi semi-naturale, 10,4% terenuri cu vegetaţie ierboasă folosite în regim semi-natural pentru producerea furajelor, 3% terenuri folosite pentru plantaţii şi pepiniere viticole şi pomicole; ● 27% din suprafaţă este ocupată de fondul forestier (circa 6,43 milioane hectare), din care 3% (aproximativ 200 mii
2. ha)înregistrate ca păduri primare şi restul de 97% ca păduri secundare şi terenuri cu vegetaţie forestieră; dacă se iau în consideraţie numai pădurile ecologic funcţionale, gradul de împădurire este de numai 23%. Procentul de împădurire în România este cu mult sub cel al altor ţări europene cu condiţii naturale similare (Slovenia 57%, Austria 47%, Bosnia 53%, Slovacia 41%), reprezentând circa jumătate din proporţia optimă pentru România (40-45%); ● 3,56% (841,8 mii
3. ha)din total este reprezentat de corpuri de apă de suprafaţă (râuri, lacuri, bălţi), la care se adaugă platoul continental al Mării Negre; ● 1,9% (463,0 mii
4. ha)îl constituie terenurile degradate sau cu potenţial productiv foarte scăzut; ● 5.77% (circa 1,06 milioane
5. ha)reprezintă terenuri folosite pentru infrastructura fizică (capitalul fizic construit) a componentelor sistemului socio-economic. Din punctul de vedere al patrimoniului de resurse neregenerabile, România dispune de rezerve minerale încă neexploatate estimate de peste 20 miliarde tone: minereuri neferoase (resurse potenţiale 2,21 miliarde tone), minereuri feroase (resurse potenţiale 58,6 milioane tone), sare (resurse potenţiale 16,96 miliarde tone), minereuri nemetalifere (resurse potenţiale 292,8 milioane tone), nisipuri şi pietrişuri (resurse potenţiale 456,9 milioane tone), roci ornamentale (resurse potenţiale 34,5 milioane tone, dintre care 6,39 milioane tone marmură). După modul de folosinţă au fost identificate 1.900 zăcăminte cu substanţe utile neenergetice: minerale metalice (cupru, fier, mangan, minereuri polimetalice, auro-argentifere, molibden etc.), minerale industriale (sare, feldspat, caolin, turbă, talc, bentonite, diatomite etc.) şi minerale pentru industria materialelor de construcţie (calcare, cretă, cuarţite, gresii, andezit, granit, marmură, nisipuri, argile, pietriş, gips). Rezervele de ţiţei sunt estimate la circa 74 milioane tone, iar cele de gaze naturale la aproape 185 miliarde metri cubi. Ca rezultat al unor intervenţii neraţionale (poluare prin activităţi industriale, în special miniere, petroliere şi chimice, depozitarea de deşeuri sau efectuarea necorespunzătoare a lucrărilor agricole, slaba reacţie faţă de fenomenele de eroziune) se constată compactări, distrugeri ale structurii solului, epuizări ale substanţelor nutritive, ducând la diminuarea fertilităţii solurilor folosite în agricultură. Sub acest aspect. solurile din România au, la nivelul anului 2007, în proporţie de 52% o fertilitate redusă sau foarte redusă, 20,7% o fertilitate moderată şi doar 27% posedă o fertilitate ridicată şi foarte ridicată. În ceea ce priveşte structura ecologică a capitalului natural, se constată că actuala configuraţie (compoziţie, ponderea categoriilor de ecosisteme, distribuţia spaţială) deţine încă 53% de ecosisteme naturale şi semi-naturale care îşi menţin în bună parte caracterul multifuncţional şi generează pe cont propriu o gamă largă de resurse şi servicii pentru susţinerea şi alimentarea populaţiei şi activităţilor economice. ● O gamă de 150 tipuri de ecosisteme forestiere, diferenţiate în funcţie de specia sau grupul de specii dominante de arbori din componenţa covorului vegetal, tipul şi cantitatea de humus în sol, regimul hidric şi ionic al solului etc.; ● 227 tipuri de pădure în care au fost descrise 42 tipuri de strat ierbos sub-arbustiv; ● 364 tipuri de staţiuni; ● O gamă largă de ecosisteme terestre cu vegetaţie ierboasă (păşuni alpine, păşuni şi fâneţe din zonele de deal şi munte, păşuni de stepă, păşuni şi fâneţe de luncă); ● O mare varietate de ecosisteme acvatice din care 3.480 râuri (62% permanente); 246 lacuri alpine, lacuri de baraj, lacuri şi bălţi în zona de câmpie, lunci inundabile, Delta Dunării; 129 corpuri de apă subterană şi acvatoriul marin de pe platoul continental al Mării Negre. În jur de 45% din structura ecologică a capitalului natural este în prezent constituită din ecosisteme agricole preponderent mono-funcţionale care au fost organizate, înainte de 1990, pentru producţia intensivă de resurse alimentare de origine vegetală şi animală sau de materii prime pentru industria alimentară şi textilă. În ultimii 18 ani, majoritatea marilor exploataţii agricole de stat sau colective şi infrastructura lor fizică (sisteme de irigaţii pentru servirea a circa 3 milioane hectare de teren arabil, bazele de unelte şi maşini agricole, infrastructura fermelor zootehnice) au fost descompuse în peste 4 milioane de ferme mici (preponderent de subzistenţă) sau abandonate, distruse sau deteriorate. Sistemele de producţie agricolă din structura capitalului natural sunt afectate în proporţie de peste 40% de fenomenul de eroziune (pierderile sunt estimate la 150 milioane tone pe an, din care 1,5 milioane tone de humus), secetă prelungită şi frecventă, alunecări de teren, carenţă de fosfor şi potasiu şi existenţa a circa 2,5 milioane hectare de terenuri degradate. În ultimii ani, între 10% şi 20% din suprafaţa terenurilor arabile au rămas necultivate (17% în 2006). În privinţa biodiversităţii, România a adus în Uniunea Europeană un patrimoniu valoros, cu numeroase specii de plante şi animale, unele endemice, care sunt extincte sau rare în alte părţi ale Europei. Deşi vegetaţia naturală deţine o pondere redusă în zonele de câmpie, podişuri şi dealuri joase, există încă suprafeţe însemnate în care intervenţia omului a fost minimă (regiunile de munte şi dealuri înalte, Delta Dunării, sistemele lagunare şi luncile unor râuri). În componenţa structurii ecologice a capitalului natural, în mod special a părţii care funcţionează în regim natural sau semi-natural, s-a menţinut un nivel destul de ridicat al diversităţii biologice şi a unor stocuri, unele dintre acestea sustenabile, de plante şi animale. Ecosistemele naturale şi semi-naturale şi cele în care s-a practicat sau se practică agricultura extensivă sau semi-intensivă au în componenţa lor: 3.630 specii de plante şi 688 specii de alge; 105 specii de mamifere, inclusiv carnivore mari; 25 specii de reptile; 19 specii de amfibieni; 216 specii de peşti; 30.000 specii de insecte; 860 specii de crustacee; 688 specii de moluşte. Completarea inventarului speciilor şi a bazei de date pentru a acoperi şi alte grupe taxonomice, inclusiv diversitatea biologică din sistemele de producţie agricolă (soiuri de plante şi rase de animale autohtone) va necesita, încă, un proces de durată, dependent de nivelul expertizei profesionale, de modul de organizare a investigaţiei şi de gradul de acoperire a tuturor categoriilor de ecosisteme. Populaţiile prin care speciile de plante şi animale sunt reprezentate în structura diferitelor tipuri de ecosisteme sunt, de fapt, unităţile elementare cheie de care depind strict funcţiile ecosistemelor şi capacitatea acestora de a genera fluxuri de resurse şi servicii. Acestea sunt, de asemenea, purtătoarele patrimoniului genetic şi, deci, a potenţialului adaptativ al ecosistemelor (componente ale capitalului natural) şi al tehnologiilor de producţie din sistemele economice în condiţiile modificărilor ce survin în regimul de funcţionare a sistemului climatic. Recunoaşterea rolului îndeplinit de speciile de plante şi animale în structurarea, funcţionarea şi dinamica elementelor componente ale capitalului natural şi a faptului că în ultimele decenii rata de erodare (prin extincţia unor specii sau creşterea numărului speciilor vulnerabile, în stare critică sau în pericol de dispariţie) a diversităţii biologice şi, în mod implicit, a structurii ecologice a capitalului natural a făcut obiectul unor convenţii internaţionale şi Directive specifice ale UE pe care România, ca stat membru, are datoria să le aplice. Principalii factori care au indus, în ultimele decenii, modificarea compoziţiei şi structurii ecologice, respectiv a capacităţii de susţinere şi bio-productive a capitalului natural al României pot fi identificaţi în obiectivele strategiilor de dezvoltare socio-economică şi în mijloacele folosite pentru punerea lor în practică în perioada 1960-1989, generând dezechilibre şi discontinuităţi care au fost corectate doar parţial, sub impulsul spontan al mecanismelor de piaţă, în perioada 1990-2007: ● Extinderea şi intensificarea sistemelor de producţie agricole prin transformarea unor ecosisteme naturale sau semi-naturale în terenuri arabile şi amenajarea lor pentru aplicarea tehnologiilor de producţie intensivă (luncile inundabile ale râurilor principale şi în special lunca Dunării au fost îndiguite şi transformate în ecosisteme agricole intensive în proporţie de 20-80%; o mare parte din păşunile cu vegetaţie de stepă şi a terenurilor cu exces de umiditate au fost transformate în terenuri arabile; perdelele forestiere şi multe corpuri de pădure din zona de câmpie sau din luncile râurilor au fost defrişate etc.); ● Industrializarea rapidă prin dezvoltarea infrastructurii de producţie în mari unităţi, cu precădere în sectoarele metalurgiei feroase şi neferoase, industriei chimice şi petrochimice, construcţiilor de maşini a antrenat creşterea consumului de resurse neregenerabile (minerale şi energetice) din surse autohtone şi externe, contribuind masiv la poluarea aerului, apelor de suprafaţă şi subterane şi a solului; la aceasta s-a adăugat poluarea directă şi indirectă cauzată de gestionarea defectuoasă a instalaţiilor de depoluare sau chiar lipsa acestora în cadrul capacităţilor de producţie din marea industrie, inclusiv cea a cimentului, îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor; ● Concentrarea industriei forestiere în mari unităţi, ceea ce a favorizat supraexploatarea pădurilor naturale şi, implicit, dezechilibrarea ecologică a multor bazine hidrografice montane; ● Executarea de lucrări hidrotehnice ample pentru crearea acumulărilor de apă şi protecţia împotriva inundaţiilor; ● Creşterea capacităţii de producţie a energiei electrice, inclusiv în centrale termoelectrice mari, bazate pe consumul de cărbune inferior; ● Dezvoltarea urbană şi transferul de populaţie din mediul rural, însoţite de măsuri insuficiente pentru colectarea şi tratarea corespunzătoare a deşeurilor şi apelor uzate; ● Dezvoltarea infrastructurii de transport, cu accent pe cel feroviar, fluvial şi maritim în condiţiile menţinerii unui parc de mijloace de transport, inclusiv auto, învechite fizic şi moral; ● Extinderea activităţilor de minerit la suprafaţă şi acumularea haldelor de steril; ● Diversificarea surselor şi creşterea densităţii emisiilor în fază lichidă, gazoasă şi solidă şi intensificarea procesului de poluare prin încălcarea frecventă a limitelor maxime de emisie a agenţilor poluanţi şi a prevederilor legale privind protecţia mediului; ● Supraexploatarea resurselor naturale regenerabile şi neregenerabile pentru a alimenta procesele de producţie din economie; ● Introducerea intenţionată sau involuntară de specii străine în ecosistemele naturale sau agricole; pentru o bună parte din acestea s-au acumulat date semnificative care probează potenţialul lor invaziv şi de perturbare a sistemelor naturale şi semi-naturale. În procesul prelungit de tranziţie spre guvernare democratică şi economia de piaţă funcţională au coexistat în diferite grade obiective politice şi forme de gestionare aparţinând atât vechiului cât şi noului ciclu de dezvoltare: proprietatea de stat şi cea privată, administrare centralizată şi descentralizată, sisteme de producţie agricolă intensive şi cele de subzistenţă. Consecinţele majore asupra capitalului natural produse de asemenea planuri şi programe sectoriale derulate în absenţa unei strategii unificatoare coerente, care să reflecte complexitatea interdependenţelor directe şi indirecte dintre sectoarele sistemului socio-economic şi componentele capitalului natural, la diferite scări de timp şi de spaţiu, se regăsesc într-o seamă de modificări semnificative de ordin calitativ şi cantitativ în structura şi funcţionarea acestora din urmă. Din perspectiva principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile principalele consecinţe relevante asupra stării capitalului natural sunt: ● Manifestarea unui proces activ de erodare a diversităţii biologice care se exprimă prin: dispariţia unor specii de plante (fenomen documentat în cazul a 74 specii de plante superioare); 1.256 specii de plante superioare au fost evaluate cu statut de specii rare, 171 au statut de specii vulnerabile şi 39 specii periclitate; din cele 105 specii de mamifere prezente în fauna autohtonă, 26 specii sunt periclitate, 35 specii sunt vulnerabile şi 25 specii arată un pronunţat declin, deşi alte 3 specii rare sau dispărute în multe ţări ale UE (lupul, ursul brun şi râsul) au populaţii foarte viguroase; din cele 216 specii de peşti inventariate în apele de pe teritoriul României, 11 specii sunt periclitate, 10 specii sunt în stare critică şi 18 sunt vulnerabile. ● Fragmentarea habitatelor multor specii şi întreruperea conectivităţii longitudinale (prin bararea cursurilor de apă) şi laterale (prin îndiguirea zonelor inundabile, blocarea sau restrângerea drastică a rutelor de migraţie a speciilor de peşti şi a accesului la locurile potrivite pentru reproducere şi hrănire). ● Restrângerea sau eliminarea unor tipuri de habitate sau ecosisteme din zonele de tranziţie (perdele forestiere, haturi, zone umede din structura marilor exploataţii agricole sau a marilor sisteme lotice) cu efecte negative profunde asupra diversităţii biologice şi a funcţiilor de control al poluării difuze, eroziunii solului, scurgerilor de suprafaţă şi evoluţiei undei de viitură, controlului biologic al populaţiilor de dăunători pentru culturile agricole, reîncărcării rezervelor sau corpurilor subterane de apă. ● Modificarea amplă, uneori dincolo de pragul critic, a configuraţiei structurale a bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apă, asociată cu reducerea foarte semnificativă a capacităţii sistemelor acvatice de a absorbi presiunea factorilor antropici care operează la scara bazinului hidrografic şi cu creşterea vulnerabilităţii lor şi a sistemelor socio-economice care depind de acestea. Multe bazine hidrografice au fost torenţializate. ● Simplificarea excesivă a structurii şi capacităţii multifuncţionale ale formaţiunilor ecologice dominate sau formate exclusiv din ecosisteme agricole intensive şi creşterea gradului lor de dependenţă faţă de inputurile materiale şi energetice comerciale. ● Destructurarea şi reducerea capacităţii bio-productive a componentelor capitalului natural din sectorul agricol. Totalitatea modificărilor structurale care s-au produs în timp îndelungat, în primul rând ca urmare a diversificării şi creşterii presiunii antropice, şi care sunt reflectate în configuraţia actuală a structurii ecologice a capitalului natural al României a condus, de asemenea, la diminuarea capacităţii sale bio-productive şi de susţinere a cerinţelor pentru resurse şi servicii din partea sistemului socio-economic naţional. A crescut astfel vulnerabilitatea teritoriului României faţă de hazardurile geomorfologice, hidrologice şi climatice. Capacitatea bio-productivă a capitalului natural al României, în structura sa actuală, exprimată în echivalent de suprafaţă productivă globală per individ (g ha/ind) este estimată la nivelul de 2,17 g ha/ind, reprezentând cu puţin peste jumătate din potenţialul estimat de 3,5 - 4 g ha/ind. Acest declin major al capacităţii bio-productive sau de suport a capitalului natural reflectă transformările survenite şi cumulate în toate categoriile de componente ale capitalului natural, dar, în special, în cele ale sectorului agricol şi silvic. În acest moment, capacitatea bio-productivă a capitalului natural este depăşită de amprenta sistemului socio-economic evaluată pentru anul 2004 la nivelul de 2,45 g ha/ind şi pentru anul 2006 la 2,7 g ha/ind. Concluzia de mai sus atrage atenţia asupra faptului că dezvoltarea economică a României continuă să urmeze o cale nesustenabilă. Capacitatea de suport a capitalului natural este depăşită, iar decalajul tinde să se mărească în măsura în care o seamă de programe sectoriale urmăresc obiective contradictorii şi pot intră în conflict cu preceptele dezvoltării durabile, generând efecte negative asupra structurii şi capacităţii de suport ale capitalului natural. 2. Capitalul antropic Situaţia generală a României este caracterizată de o tranziţie întârziată la o economie de piaţă funcţională, cu complicaţii suplimentare generate de o gestionare defectuoasă pe fondul unei moşteniri istorice dificile şi unor deformări structurale severe intervenite în ultimele 3-4 decenii. Între 2001 şi 2007, performanţa macroeconomică a României s-a îmbunătăţit semnificativ, în ciuda unei conjuncturi internaţionale mai puţin favorabile. Creşterea Produsului Intern Brut (PIB) a înregistrat un ritm mediu anual de peste 6%, printre cele mai ridicate în zonă, şi a fost însoţită de un proces susţinut de macrostabilizare, cu rezultate notabile. În anul 2007, Produsul Intern Brut al României a ajuns la circa 121,3 miliarde euro, reprezentând o triplare faţă de anul 2000. Cu toate acestea, PIB-ul pe locuitor, calculat la puterea de cumpărare standard reprezenta aproape 41% din media UE27. După 1990, structura economiei româneşti a suferit modificări importante, marcate de un transfer de activităţi de la industrie şi agricultură spre servicii, într-o fază iniţială, şi ulterior, spre construcţii. Într-o primă etapă, restructurarea industriei a dus la o reducere a contribuţiei sale la formarea PIB de la circa 40% în 1990 la circa 25% în 1999. După anul 2000, declinul structural a fost oprit, iar contribuţia industriei în cadrul PIB a rămas la un nivel relativ constant. Este semnificativ faptul că, în 2007, sectorul privat a creat 86,6% din valoarea adăugată brută din industrie, faţă de 68,4% în anul 2000. Ponderea sectorului de servicii a crescut de la 26,5% din PIB în 1990 la circa 50% în 2007. Este de reţinut faptul ca unele sectoare (textile, încălţăminte, mobilă, echipamente electrice) au cunoscut ajustări structurale mai profunde, devenite posibile datorită privatizării lor rapide, reuşind să ajungă la un nivel rezonabil de profitabilitate. Progrese semnificative s-au înregistrat şi în restructurarea sectoarelor minier, al materialelor de construcţii şi al construcţiilor navale. În alte sectoare industriale însă au fost menţinute în funcţiune numeroase întreprinderi dovedit nerentabile, prin intervenţii guvernamentale care le-au exonerat de la rigorile disciplinei de piaţă, împiedicându-le să se ajusteze în mod adecvat la un mediu concurenţial tot mai accentuat. Întârzierea restructurării şi insistenţa asupra unor condiţii de privatizare nerealiste în raport cu cerinţele pieţei au dus la deprecierea activelor multor întreprinderi, anulând avantajele competitive pe care le aveau iniţial. Valoarea echipamentelor industriale devenite redundante în urma restructurărilor şi privatizării este greu de estimat, însă este suficient să remarcăm că în perioada 2000-2007 s-a exportat din România o cantitate medie anuală de peste 2 milioane tone fier vechi. Până recent, trendurile investiţionale în industrie s-au orientat preponderent spre sectoarele de joasă tehnologie, energo-intensive şi cu un aport mai mare de forţă de muncă slab şi mediu calificată, generatoare de valoare adăugată modestă. Înainte de 1989, economia României se caracteriza printr-o pondere mare a industriilor energo-intensive şi o slabă cultură a eficienţei energetice. Restructurarea sectorului industrial, realizată mai mult prin reducerea activităţilor decât prin sporirea eficienţei, a dus la o reducere cu 40% a intensităţii energetice în perioada 1990-2000. În domeniul energiei ajustarea structurală a economiei, dar şi creşterea eficienţei de utilizare a resurselor au determinat o reducere a intensităţii energetice primare de la 0,670 tone echivalent petrol (tep) per 1.000 euro 2005 produs intern brut (preţuri constante în anul 2006) la 0,526 tep/1.000PIB exprimat în preţuri constante şi euro 2005. Valoarea acestui indicator rămâne totuşi de peste două ori mai mare decât media UE. Intensitatea energiei electrice a avut, de asemenea, o evoluţie favorabilă, scăzând cu 10% în perioada 2000-2005. Valoarea înregistrată în 2005 (0,491 kWh/euro2005) este încă de aproape două ori mai mare decât media UE. La un consum anual de resurse energetice primare de circa 36 milioane tep/an, potenţialul naţional de economisire, în principal prin sporirea eficienţei şi reducerea pierderilor, este apreciat la 10 milioane tep/an, respectiv 30-35% din resursele primare (20-25% în industrie, 40-50% în clădiri, 35-40% în transporturi). Dependenţa de importul de surse de energie primară a ajuns în anul 2007 la circa 30% la gaze naturale şi 60% la petrol, cu tendinţa ca factura să crească în continuare, ţinând seama de epuizarea rezervelor naţionale. Cărbunele produs în ţară, deşi încă relativ abundent (pentru încă 15-40 ani), este de slabă calitate (lignitul) şi la un preţ de extracţie necompetitiv (huila). Combustibilul nuclear din producţia internă este, de asemenea, pe cale de epuizare, România devenind un importator net de uraniu cel târziu în anul 2014. La o capacitate totală instalată de producere a energiei electrice de 18.300 MW, puterea disponibilă era, în 2006, de 14.500 MW, din care 40% capacităţi de producţie pe cărbune, 31% petrol (păcură) şi gaze naturale, 25% hidro şi 4% nuclear. Producţia efectivă de electricitate a provenit în proporţie de 61,2 % din centrale pe combustibili fosili, 29% hidro şi 9,8% nuclear (16-18% începând din 2008). Calitatea tehnologică şi fiabilitatea centralelor termoelectrice şi, parţial, ale centralelor hidroelectrice rămân încă la un nivel relativ scăzut, multe dintre acestea având o durată de viaţă (circa 30 ani) expirată (70% la termo şi 40% la hidro). Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru deprecierea liniilor electrice de înaltă tensiune (50%), staţiilor de transformare (60%) şi conductelor magistrale de gaze (69%). Sectorul industrial reprezintă 17,5% din consumul final de energie, ansamblul sectoarelor economice 68,6%, iar cel rezidenţial circa 31,4% (faţă de media UE de 41%). Reţeaua de termoficare este relativ dezvoltată, acoperind nevoile de încălzire şi apă caldă ale circa 29% din gospodării, 55% în mediu urban (în principal 85.000 clădiri multietajate, cu circa 7 milioane locatari). Principalii furnizori erau, până în anii '90, unităţi mari de cogenerare industrială şi urbană care livrau 40% din energia electrică produsă în România. Faţă de 251 de sisteme de alimentare centralizată cu energie termică, care funcţionau în 1990, numai 104 erau operaţionale în 2007, majoritatea fiind sub pragul de rentabilitate. Pierderile de energie în aceste sisteme sunt foarte mari, între 35 şi 77% raportate la combustibilul consumat, în funcţie de tehnologiile folosite şi gradul de uzură (15-40% la producere, 15-35% la transport şi distribuţie, 10-40% la consumatorii finali). Se apreciază că numai reabilitarea termică a blocurilor de locuinţe poate duce la economisirea a 1,4 milioane tep/an şi, în consecinţă, la reducerea emisiilor de dioxid de carbon cu circa 4,1 milioane tone pe an. În domeniul transporturilor, România deţine o poziţie-cheie la frontiera estică a UE lărgite, ca zonă de tranzit atât pe direcţia est-vest (racordul cu Asia prin Marea Neagră) cât şi nord-sud (de la Baltică la Mediterană). Trei dintre axele prioritare TEN-T traversează teritoriul României. Evoluţiile recente din România confirmă tendinţele generale din Uniunea Europeană, considerate a fi alarmante, privind creşterea ponderii transportului rutier în parcursul mărfurilor de la 45,6% în 2001 la 72,1% în 2007, iar în parcursul pasagerilor (interurban şi internaţional, în pasageri/
6. km)de la 35,2% la 51,4%. Raportate la cantităţile de mărfuri (în tone) şi numărul de pasageri transportaţi, aceste ponderi au ajuns, în 2007, la 78,8% şi, respectiv, 71,6%, situându-se aproape de media UE (76,5% în 2005). Numărul autovehiculelor rutiere pentru transportul de mărfuri a crescut în 2007 faţă de 2001 cu 14,6%, ajungând la aproape 502.000, iar cel al autoturismelor cu 22,9%, ajungând la 3,5 milioane. Starea precară a infrastructurii rutiere (numai circa 228 km de autostrăzi şi 21,5 mii km de drumuri naţionale şi locale modernizate din totalul de circa 80 mii km în 2006) şi densitatea scăzută a drumurilor publice (33,5 kilometri la 100 km pătraţi în 2005 faţă de media UE-25 de 110,1 kilometri la 100 km pătraţi în 2003) conduc la sporirea distanţei şi timpului de parcurs, la consumuri excesive de carburanţi, cu efecte nocive asupra mediului, şi la un număr mare de accidente rutiere (753 decese la 1 milion autoturisme înscrise în circulaţie), cu mult peste media UE

(189). Ponderea cumulată a transportului feroviar, fluvial şi maritim de mărfuri (în tone/km) s-a redus de la 50% în 2001 la 25,7% în

1. Transportul feroviar de mărfuri a scăzut cu 5,2% dar cota sa de piaţă s-a diminuat de peste 2 ori, de la 39,6% în 2001 la 19,7% în
2. Transportul fluvial, deşi a crescut cu 32%, şi-a diminuat cota de piaţă de la 6,8% în 2001 la 3,3% în
3. O scădere considerabilă s-a înregistrat în cota de piaţă a transportului maritim de mărfuri, de la 55,6% în 2000 la 14,3% în 2001 şi sub 0,1% în
4. La această situaţie a contribuit declinul industriilor care transportau mari cantităţi de mărfuri în vrac, dar principala cauză este reducerea de peste 50 de ori a capacităţii flotei maritime comerciale româneşti. Din totalul de 322,7 milioane pasageri (transport interurban şi internaţional) care au călătorit în anul 2007, 71,6% au folosit serviciile transportului rutier, 27,4% ale celui feroviar, 1,0% ale celui aerian şi numai 0,1% ale celui fluvial. Deşi cantitatea totală de mărfuri transportate (în tone) a crescut în 2007 faţă de 2001 cu 24,3% în comparaţie cu creşterea PIB real de 34,8%, ceea ce este pozitiv din punctul de vedere al ţintelor UE de decuplare a creşterii economice de volumul de transporturi, parcursul total al mărfurilor s-a dublat în această perioadă. Aceasta se datorează aproape în exclusivitate ponderii sporite a transportului rutier în contextul unei creşteri cu 32,8% a cantităţilor transportate, în detrimentul celorlalte moduri de transport, implicând lungirea parcursurilor şi majorarea consumurilor de combustibil şi a emisiilor poluante. Analiza productivităţii resurselor consumate în activităţile de transport, depozitare şi comunicaţie în perioada 2001-2006 arată că valoarea adăugată brută a sporit cu 52,5%, iar consumul intermediar (valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate) a crescut în aceeaşi perioadă cu 70.6%, rezultând o reducere a randamentului resurselor cu 10,4%. Din aceasta rezultă că valoarea adăugată obţinută din activităţile de transport s-a realizat integral pe seama consumului suplimentar de resurse, ceea ce contravine principiului dezvoltării durabile. Agricultura României se află încă într-o situaţie de declin, determinată de fragmentarea excesivă a proprietăţii (gospodăriile de subzistenţă fiind predominante), dotarea slabă cu maşini şi utilaje, situaţia precară a infrastructurii rurale, folosirea redusă a îngrăşămintelor chimice sau naturale şi a pesticidelor, reducerea dramatică a suprafeţelor irigate, degradarea solului, deficitul cronic de resurse de finanţare, lipsa unui sistem funcţional de credit agricol. Suprafaţa agricolă a României era în anul 2006 de circa 14,7 milioane hectare, reprezentând 61,7% din totalul fondului funciar, din care 64,1% terenuri arabile, 1,5% vii şi pepiniere viticole, 1,4% livezi şi pepiniere pomicole, 22,6% păşuni şi 10,4% fâneţe. În urma aplicării legislaţiei fondului funciar, o proporţie de circa 95,3% din terenul agricol şi o mare parte din fondul forestier au fost retrocedate proprietarilor de drept. Ca urmare, numărul total al exploataţiilor agricole era, în 2005, de 4.256.152, din care 90,65% aveau o suprafaţă mai mică de 5 hectare, 9,02% între 5 şi 10 ha, iar numai 0,33% deţineau mai mult de 50 ha. Consumul alimentar în România, comparativ cu ţările dezvoltate din Europa, este deficitar la carne, lapte, ouă, peşte şi la unele sortimente de legume şi fructe, dar este excedentar la produsele din cereale. Satisfacerea nevoilor populaţiei şi realizarea unei alimentaţii echilibrate depinde atât de crearea unor disponibilităţi suficiente cât şi de creşterea puterii de cumpărare. La nivelul anului 2007 cheltuielile cu alimentaţia au depăşit 70% din veniturile dispozabile ale populaţiei. Numărul total de tractoare era în 2006 de 174.563 (din care 13.519 nefuncţionale), revenind în medie circa 54 ha teren arabil pe tractor, adică o încărcătură medie de 5 ori mai mare decât în vechile state membre ale UE, ceea ce nu asigură efectuarea lucrărilor agricole în perioadele optime şi de calitate. Numai 14,4% din totalul întreprinderilor mici şi mijlocii din România operau în mediul rural, aceste fiind în principal microîntreprinderi, încă incapabile se absoarbă excedentul de mână de lucru şi având o contribuţie minimă pe piaţă. Din totalul de 63.970 km de drumuri judeţene şi comunale, numai 10,8% au fost modernizate până în anul
5. Datorită carenţelor persistente în gestionarea fondului forestier s-a redus considerabil suprafaţa pădurilor naturale, virgine şi cvasi-virgine, în special la speciile forestiere valoroase, circa 40% din păduri au fost destructurate sub raport ecologic, a crescut ponderea pădurilor rărite, iar lucrările de îngrijire a arboretelor tinere s-au diminuat. Din punctul de vedere al infrastructurii de bază, România se situează încă mult sub media Uniunii Europene şi are de recuperat rămâneri în urmă importante la majoritatea indicatorilor principali. Sistemele existente de furnizare a apei curente acoperă consumul a doar 65% din populaţie. Calitatea apei furnizate de cele 1.398 instalaţii de tratare a apei potabile (în majoritate cu tehnologii învechite şi ineficiente) se află adesea sub standardele acceptate din punctul de vedere al parametrilor chimici (10 până la 25%, în funcţie de mărimea localităţii şi tehnologia folosită). De asemenea, 25% din sistemele publice de apă care aprovizionează localităţi cu 50 până la 5.000 persoane au apă necorespunzătoare din punctul de vedere al parametrilor bacteriologici, de turbiditate, conţinut de amoniac, nitraţi, fier. 10% din sistemele publice care aprovizionează localităţi cu mai mult de 5.000 persoane distribuie apă necorespunzătoare din punctul de vedere al oxidabilităţii, turbidităţii, gustului, mirosului, conţinutului de amoniac, fier, nitraţi. De sisteme de canalizare beneficiază doar cu puţin peste jumătate din populaţia ţării (11,5 milioane) din care 10,3 milioane în mediul urban. În această situaţie, 52% din totalul locuitorilor au acces atât la apă curentă cât şi la canalizare, 16% doar la apă curentă dar nu şi la canalizare şi 32% la nici unul dintre servicii. Doar 33% din locuitorii satelor sunt conectaţi la sisteme de furnizare a apei curente (faţă de 87% în UE-15) şi numai 10% la sisteme de canalizare moderne. Conform investigaţiei întreprinse în anul 2005, numai 37,6% din totalul instalaţiilor de tratare a apelor uzate sau reziduale funcţionau la parametri normali. Ca urmare, aproape 71% din apele provenite din principalele surse de poluare au fost deversate în recipienţii naturali, în special în râuri, în forma netratată sau insuficient tratată. Principalele surse de ape uzate sunt producţia de electricitate şi energie termică (51%), utilităţile publice, în special sistemele de canalizare (36%) şi alte activităţi (13%). Cantitatea totală de deşeuri s-a ridicat, în 2006, la 320.609 mii tone, cu o distribuţie medie anuală, variabilă de la an la an, de 2,76% deşeuri urbane şi 97,24% deşeuri industriale. În jur de 49% din populaţia ţării beneficiază de servicii de salubritate, în mediul urban acestea având o rată de acoperire de aproximativ 79%. Principala metodă de eliminare este depozitarea în gropi de gunoi în 239 de depozite municipale (dintre care numai 18 corespund standardelor UE). Cea mai mare parte, ca volum, a deşeurilor industriale provine din activităţile extractive urmate de industria energetică, fiind eliminate prin depozitare circa 98% din totalul deşeurilor industriale generate. Din perspectiva amenajării teritoriului şi planificării spaţiale, spaţiul antropic al României este supus unor procese accentuate de deteriorare prin erodarea calităţilor tradiţionale şi întârzierea racordării la tendinţele europene de modernitate sustenabilă. Aceste procese au, în primă instanţă, surse istorice în urbanizarea tardivă, prezenţa unor decalaje profunde între mediul urban şi cel rural precum şi între diferite regiuni, existenţa unui stoc important de locuinţe substandard, deficienţe în evidenţa şi utilizarea fondului funciar. Situaţia actuală încorporează efectele pe termen lung ale ingineriei socio-spaţiale în cele patru decenii de regim comunist ultra-centralizat prin intervenţii agresive asupra capitalului natural, extinderea suprafeţelor agricole prin distrugerea unor ecosisteme viabile, concentrarea investiţiilor asupra unor proiecte industriale şi urbane de dimensiuni gigantice, demolarea centrelor istorice ale multor oraşe pentru a face loc unor clădiri administrative tipizate, absorbţia de resurse în proiectul centrului civic de la Bucureşti etc. La aceasta s-au adăugat, după 1990, consecinţele specifice ale unei perioade de tranziţie prelungite şi adesea haotice care s-au manifestat, printre altele, în declinul socio-economic al unor zone sau localităţi (în special cele mono-industriale), degradarea fizică accelerată a locuinţelor colective din cartierele-dormitor construite în anii 1960-80, amplasarea iraţională a noilor construcţii prin ocuparea abuzivă a unor terenuri de interes public (parcuri, spaţii verzi, baze sportive etc.). Oraşele mari, cu dezvoltare dinamică se confruntă cu probleme serioase legate de congestionarea traficului, creşterea gradului de poluare, dotările edilitare precare şi depăşite tehnic, formarea unor coroane periferice de tip mahala (slums) ale comunităţilor aflate în stare de sărăcie extremă, deteriorarea peisajului urban. Deficienţele cadrului legislativ şi normativ existent precum şi interpretarea lejeră sau chiar abuzivă a acestuia de către autorităţile locale, în special în ceea ce priveşte folosirea terenurilor prin derogări de la planurile de urbanism, continuă să genereze efecte nefavorabile şi să producă, în unele cazuri, pierderi ireparabile. Aceste constatări se referă în egală măsură la conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional. Lipsa unei evidenţe cadastrale corecte şi complete a monumentelor istorice şi de arhitectură, siturilor arheologice, ansamblurilor construite cu valoare de patrimoniu, peisajelor-unicat creează dificultăţi în ierarhizarea raţională a intervenţiilor de conservare, restaurare sau, după caz, valorificare economică sau turistică. Potrivit unui studiu elaborat în 2005, din cele 26.900 de monumente şi situri istorice listate, 75% sunt în pericol de deteriorare sau se află într-un stadiu avansat de degradare. Disponibilitatea limitată a fondurilor alocate pentru asemenea intervenţii este agravată de o planificare defectuoasă a lucrărilor (şantiere sau situri abandonate pe parcurs din cauza întreruperii finanţării, absenţa unor măsuri elementare de conservare şi pază etc.). Compartimentele de specialitate la nivel judeţean şi municipal sunt slab încadrate cu personal calificat şi nu pot face faţă volumului şi exigenţelor calitative ale activităţilor complexe care se impun pentru păstrarea identităţii culturale naţionale în context european.
6. Capitalul uman Evaluarea corectă a stării capitalului uman şi a tendinţelor de evoluţie pe termen mediu şi lung este de o importanţă fundamentală pentru proiectarea realistă a perspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare în toate componentele sale esenţiale: economic, socio-cultural şi de mediu. În ultimă instanţă, întrebarea la care prezenta Strategie încearcă să dea un răspuns rezonabil este: Cu cine şi pentru cine se va realiza dezvoltarea durabilă a României? Pentru o apreciere obiectivă a situaţiei, studiile recente (Indexul European al Capitalului Uman, Consiliul Lisabona, 2007) iau în calcul elemente precum: stocul de capital uman (investiţia per capita pentru educaţia şi formarea profesională a populaţiei ocupate, compoziţia capitalului uman în funcţie de tipul şi nivelul de educaţie, starea de sănătate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata şomajului, rata conectării la reţele de comunicare multimedia, participarea la activităţi producătoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuţia capitalului uman raportată la valoarea adăugată creată, calitatea educaţiei şi formării profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieţi, investiţii în cercetare-dezvoltare) şi demografia (spor sau declin, trenduri migratoare, impactul calculat asupra pieţei muncii). Întreaga Europă (cu excepţia Turciei, ţară candidată la UE) suferă de pe urma stagnării sau declinului demografic mai mult sau mai puţin accentuat, având ca rezultat, printre altele, îmbătrânirea generală a populaţiei. În cazul ţărilor din Europa Centrală care au aderat la Uniunea Europeană situaţia devine îngrijorătoare din cauza unei rate foarte scăzute a natalităţii şi deci a reducerii progresive a populaţiei apte de muncă, exodului tinerilor şi persoanelor având o calificare medie sau superioară, nivelului nesatisfăcător al pregătirii profesionale conform cerinţelor pieţei şi al însuşirii deprinderilor necesare pentru trecerea la societatea informaţională, bazată pe cunoaştere şi inovare. Se apreciază că există riscul real ca, în deceniile următoare, ţările Europei Centrale şi de Est să devină o regiune slab populată, cu o forţă de muncă în declin, silită să poarte povara unei populaţii în curs de îmbătrânire. România nu constituie o excepţie. Situaţia demografică a României se afla, în 2008, în al 19-lea an de deteriorare. Trei realităţi şi-au pus amprenta pe această evoluţie: criza economică şi socială care a dominat cea mai mare parte a acestei perioade, dobândirea dreptului la libera circulaţie şi urmările politicilor demografice aberante ale guvernanţilor din deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut. Măsurile excesive luate de regimul comunist, în octombrie 1966, în privinţa dreptului la întreruperea sarcinii şi la contracepţie, mergând până la «planificarea» nivelului natalităţii, legislaţia extrem de restrictivă privind divorţul şi penalizarea financiară a persoanelor fără copii au avut drept rezultat o creştere mare a natalităţii în anii 1967 şi 1968, la un nivel peste valorile medii europene. Reversul acestei evoluţii temporare s-a exprimat în creşterea mortalităţii infantile şi menţinerea ei la cote ridicate, în cea mai mare mortalitate maternă din Europa şi în proporţiile alarmante ale copiilor născuţi cu malformaţii congenitale precum şi ale celor abandonaţi după naştere. Nu este, deci, de mirare că abrogarea măsurilor restrictive chiar în primele zile după instalarea noului regim a dus la un recul al natalităţii în anii 1990-91 şi, la o scară mai mică, în
7. Acest proces a continuat şi s-a amplificat în anii următori în toate cele trei componente care modelează numărul şi structura pe vârste a populaţiei: natalitatea, mortalitatea generală şi migraţia externă. El a continuat şi după anul 2000 prin stabilizarea primelor două componente la valori care consolidează procesul de deteriorare prin dinamica internă a demograficului. La o populaţie totală de 21.584.365 locuitori, România a înregistrat în anul 2007 o rată a natalităţii de 10,2 născuţi vii la mia de locuitori faţă de o rată a mortalităţii generale de 11,7 decedaţi la o mie de locuitori. În perioada 1990-2007 populaţia României s-a redus cu circa 1,7 milioane locuitori, ceea ce reprezintă o pierdere a fondului uman de 7,2%, fără a lua în consideraţie migraţia externă temporară, fără schimbarea domiciliului, sau migraţia pentru muncă. Conform unor prognoze demografice, se prefigurează un proces de masivă depopulare a ţării în deceniile următoare, dacă fertilitatea va rămâne în limitele din ultimii zece ani de doar 1,3 copii la o femeie, faţă de 2,1 cât este necesar pentru înlocuirea generaţiilor şi menţinerea populaţiei la un nivel constant. În perioada 2004-2006, speranţa medie de viaţă în România a fost de 72,2 de ani, cu diferenţe sensibile între populaţia masculină şi cea feminină (68,7 ani pentru bărbaţi şi 75,5 ani pentru femei), faţă de media UE-27, situată în jur de 75 ani la bărbaţi şi peste 80 ani la femei. Structura pe vârste a populaţiei reflectă un proces de îmbătrânire prin scăderea relativă şi absolută a tinerilor (0-14 ani) de la 18,3% în anul 2000 la 15,3% în 2007 şi creşterea ponderii populaţiei vârstnice (65 de ani şi peste) de la 13,3% în 2000 la 14,9% în
8. Vârsta medie a populaţiei a fost, la începutul anului 2007, de 38,9 ani. Fenomenul de îmbătrânire demografică este mai accentuat în mediul rural, cu o vârstă medie de 39,7 ani, proporţia persoanelor de peste 65 de ani fiind de 17,4%, majoritatea femei. Raportul de dependenţă economică a persoanelor inactive de peste 60 de ani la 100 adulţi activi economic (20-59 ani) a fost de 34, cu perspectiva de a creşte dramatic în următoarele decenii. La nivelul anului 2007, resursele de muncă din România (populaţia în vârsta de 15-64 de ani) au fost de 15,05 milioane persoane, în creştere cu 100 mii faţă de anul
9. Rata de ocupare a forţei de muncă a fost, în 2007, de 58,8%, fără modificări notabile faţă de cifrele anului 2002, situându-se cu mult sub ţinta de 70% stabilită prin Strategia de la Lisabona pentru ansamblul Uniunii Europene pentru anul
10. Din punct de vedere calitativ, însă, progresele sunt semnificative: numărul salariaţilor a fost în 2007 cu aproape 500 mii mai mare decât în 2002, reducându-se corespunzător populaţia ocupată în agricultură. S-a majorat ponderea persoanelor cu studii superioare în totalul populaţiei ocupate (de la 11% în 2002 la peste 14% în 2007) şi a celor cu studii medii (de la 62,9% în 2002 la circa 65% în 2007), ceea ce s-a reflectat şi în creşterea susţinută a productivităţii muncii. În acelaşi timp, s-au accentuat dezechilibrele de pe piaţa muncii, existând în anumite sectoare sau profesii un deficit de forţă de muncă. Resursa de muncă este diminuată şi datorită vârstei actuale de pensionare (puţin peste 58 ani în cazul femeilor şi 63,5 în cazul bărbaţilor), sensibil inferioară vârstei limită de activitate. Şomajul în rândul tinerilor continuă să fie ridicat, în jur de 21%. În ansamblu, se constată că România are un potenţial de resurse de muncă nevalorificat în proporţie de circa 30%, ceea ce creează premisele pentru rezolvarea parţială şi pe termen scurt a unora dintre problemele generate de deficitul forţei de muncă. Totodată, există o tendinţă certă de utilizare mai eficientă a capitalului uman pe piaţa muncii. Cifrele privind migraţia (imigraţia şi emigrarea legală permanentă) nu au fost, după 1995, importante din punct de vedere statistic (în jur de minus 10-15 mii pe an). În schimb, emigraţia temporară pentru muncă în străinătate, predominant în ţările UE din zona occidentală, era estimată, în primăvara 2008, la circa 2 milioane. Este vorba, în special, de adulţii tineri care, dacă decid să-şi permanentizeze şederea în ţările respective prin naturalizare, vor afecta şi mai serios balanţa pe vârste şi aportul de natalitate preliminat. Trebuie luat în calcul şi faptul că, în condiţiile menţinerii unui decalaj important în privinţa standardelor de viaţă şi perspectivelor de împlinire profesională şi personală în ţară, atracţia emigrării temporare sau permanente va rămâne puternică, ţinând seama şi de nevoile proprii ale ţărilor partenere mai dezvoltate din UE, care se confruntă cu aceleaşi probleme de îmbătrânire demografică şi scădere a natalităţii. Cele de mai sus demonstrează că factorii demografici reprezintă o componentă esenţială a unei viziuni de perspectivă a dezvoltării durabile a României pe termen mediu şi lung şi trebuie să-şi găsească reflectarea adecvată în toate strategiile naţionale tematice şi sectoriale. Evoluţiile demografice au constituit un factor important din punct de vedere statistic (dar nu determinant din punct de vedere calitativ) al situaţiei actuale în domeniul educaţiei şi formării profesionale. În intervalul 2000-2006, numărul absolvenţilor şi al unităţilor de învăţământ în funcţiune (în special preuniversitar) s-a aflat într-o scădere continuă, cu diferenţieri şi oscilaţii pe niveluri educaţionale şi locaţii (urban/rural) corelat fiind, de la an la an, cu diminuarea populaţiei de vârstă şcolară. Modificările Legii Învăţământului din 1995 în anii 2003 şi 2004 au adus îmbunătăţiri semnificative cadrului legal, prevăzând printre altele: extinderea duratei învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 clase; introducerea unor elemente de schimbare a sistemului de finanţare a învăţământului preuniversitar prin sporirea autonomiei unităţilor de învăţământ şi a atribuţiilor autorităţilor locale; finanţarea învăţământului de stat din fondurile publice a crescut de la 3,6% din PIB în 2001, la 5,2% în 2007, fiind estimată la minimum 6% începând din anul
11. În urma numeroaselor sesizări critice, susţinute de studii care au relevat perpetuarea şi chiar, sub unele aspecte, adâncirea decalajelor faţă de celelalte ţări ale UE şi rămânerile în urmă faţă de obiectivele Strategiei Lisabona, în februarie 2008, principalele partide reprezentate în Parlament au semnat, la iniţiativa Preşedintelui României, un Pact Naţional pentru Educaţie care stabileşte obiectivele strategice convenite pentru remedierea situaţiei în perioada următoare. Speranţa medie de viaţă şcolară era în România (în 2005) de 15,3 ani faţă de 17,6 ani în UE-27, iar proporţia din populaţia între 15 şi 64 de ani cuprinsă în învăţământul de toate gradele era de 47,5%. Rata brută de cuprindere în învăţământul primar şi gimnazial a înregistrat o tendinţă ascendentă, cu 4% în anul şcolar 2005/2006 faţă de 2002/2003, menţinându-se însă un decalaj important (14%) între mediul urban şi cel rural. Dacă în mediul urban aproape 80% dintre elevi finalizează ciclul obligatoriu de 10 clase prin promovarea examenelor finale, în mediul rural proporţia este de sub 50%. În anul 2006, numai 2,9% din totalul populaţiei active din mediul rural avea studii superioare în comparaţie cu 21,0% în mediul urban. Rata de participare la educaţie a populaţiei între 15 şi 24 de ani a crescut de la 37,3% în 1999/2000 la 46,1% în 2003/2004, dar rata de părăsire timpurie a şcolii rămâne alarmantă, respectiv 19% în 2006, cu mult peste nivelul mediu al UE-27 de 15,2% şi al obiectivului-ţintă de sub 10% prevăzut pentru aplicarea obiectivelor Strategiei Lisabona pentru anul
12. Proporţia absolvenţilor învăţământului secundar superior din grupa de vârsta 20-24 ani era în 2006 de 77,2% faţă de obiectivul de referinţă UE pentru anul 2010 de 85%. Participarea la educaţia timpurie în 2006 era de 76,2% faţă de 90% cât reprezintă ţinta de referinţă a UE pentru anul
13. Până în anul 2005, nu a existat un sistem explicit, cuprinzător şi unitar la nivel naţional pentru asigurarea calităţii educaţiei. În aceste condiţii, referirile la relevanţa şi, respectiv, calitatea educaţiei şi formării profesionale s-au putut face numai pe baza evaluărilor externe. Evaluarea realizată în 2006 după metodologia Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în sistemul PISA (Programme for International Student Assessment) pentru performanţa generală a tinerilor de 15 ani, situa România pe locul 47 din 57 de ţări participante, 52,7% din elevii români fiind sub nivelul alfabetizării ştiinţifice. Mediocritatea rezultatelor este mai îngrijorătoare prin raportare la evaluarea PISA din anul 2000, faţă de care se înregistrează o scădere a performanţelor şcolare. Raportul PISA 2006 evidenţiază o variaţie mare între rezultatele obţinute de elevii din diferite şcoli şi constată persistenţa unor decalaje substanţiale de performanţă la elevii proveniţi din segmentele defavorizate ale populaţiei. În ceea ce priveşte înţelegerea problemelor de mediu, mai puţin de 40% dintre elevii români au reuşit să le identifice şi să le explice. Situaţia pare a fi şi mai serioasă în ceea ce priveşte învăţământul universitar, unde nu a avut loc o evaluare de tip calitativ care să evidenţieze relevanţa competenţelor dobândite în raport cu cerinţele reale de pe piaţa muncii şi cu exigenţele dezvoltării durabile. În termeni strict cantitativi, rata de participare a absolvenţilor de învăţământ secundar la învăţământul superior a crescut de la 27,7% în 2000/2001 la 44,8% în 2005/2006, dar faptul ca doar 11,7% din adulţii din grupa de vârstă între 25 şi 64 de ani sunt absolvenţi de învăţământ terţiar/superior (faţă de 27,7% în SUA, 16,4% în Marea Britanie sau 15,4% în Franţa) plasează România într-o situaţie dezavantajoasă faţă de cerinţele racordării la societatea bazată pe cunoaştere. La sfârşitul anului universitar 2006/2007, erau înscrişi 818,2 mii studenţi, dintre care 522,6 mii în instituţiile de învăţământ public şi 295,6 mii în cel privat, cu o creştere de 11% faţă de anul precedent, mai ales pe seama înscrierilor în sistemul de învăţământ deschis la distanţă din sectorul privat (reprezentând 15% din totalul studenţilor). Ponderea studentelor a fost de 59,8% dintre absolvenţi în învăţământul public şi 58% în cel privat. Preferinţele la înscriere în anul şcolar 2007-2008 s-au îndreptat în continuare spre facultăţile de profil universitar (31,4% în sectorul public şi 26,3% în cel privat), economic (23,9% public şi 44,3% privat), juridic (24,6% în sectorul privat) şi 28,1% tehnic (în sectorul public). Este totuşi important de menţionat că, în comparaţie cu obiectivul ţintă al UE pentru anul 2010 privind creşterea cu 15% a participării la programele de matematică, ştiinţe şi tehnologii, România a înregistrat o rată de creştere de 25,9% în
14. Rata de participare a adulţilor între 25 şi 64 de ani la programe educaţionale se află încă, în 2006, la un nivel extrem de scăzut de 1,3% faţă de media UE-25 de 9,6% şi faţă de obiectivul ţintă de 12,5% pentru anul
15. La aceasta se adaugă, ca una dintre explicaţiile neparticipării la educaţia permanentă, şi accesul redus la folosirea comunicaţiilor prin Internet (23 utilizatori la 1000 de locuitori în 2006) şi a serviciilor electronice în relaţiile cu autorităţile publice (0,7%), România situându-se, din acest punct de vedere, pe ultimul loc între ţările care au aderat la UE după
16. Pentru acumularea cât mai rapidă de capital uman, coroborând nivelul de educaţie şi tendinţele demografice, datele menţionate atrag atenţia asupra necesităţii unei investiţii susţinute pentru creşterea cât mai rapidă a proporţiei absolvenţilor de învăţământ secundar superior în cadrul grupei de vârstă 20-24 ani. De asemenea, creşterea ratei de participare la învăţământul superior şi a ratei de cuprindere a adulţilor în programe de învăţare continuă poate compensa deficitul de forţă de muncă înalt calificată pentru o economie bazată pe cunoaştere competitivă şi durabilă. În plus, din punct de vedere calitativ, este imperativă îmbunătăţirea substanţială a calităţii învăţământului obligatoriu. Sistemul de sănătate din România este de tip asigurări sociale şi are ca scop garantarea accesului echitabil şi nediscriminatoriu la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi. În anul 2005, gradul de cuprindere în sistemul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate era de 96,08% în mediul urban şi de 98,25% în zonele rurale. Măsurile de modernizare întreprinse începând cu anul 1998 şi legiferarea reformei sistemului sanitar în 2006 au creat premise pentru îmbunătăţirea serviciilor în acest sector prin descentralizarea unor activităţi, introducerea noţiunii de medic de familie la libera alegere a pacienţilor, dezvoltarea bazei de tratament şi prevenţie şi a accesibilităţii la servicii medicale de calitate, sporirea eficacităţii intervenţiilor de urgenţă. Începând din anul 2008 majoritatea unităţilor sanitare funcţionează în regim autonom, în administraţia autorităţilor locale sau judeţene. Ponderea cheltuielilor pentru sănătate a crescut progresiv de la 3,6% din PIB în 2004 la 4% în 2007 şi 4,5% în 2008, din care circa 80% prin sistemul asigurărilor de sănătate; cheltuielile de la bugetul de stat au fost, de asemenea majorate. Cu toate acestea, sistemul de sănătate înregistrează disfuncţionalităţi privind capacitatea de a face faţă cerinţelor societăţii moderne datorită infrastructurii precare, gestiunii defectuoase şi insuficienţei cronice a investiţiilor, pe fondul unor probleme socio-economice, de mediu, de nutriţie şi de stres persistente. Deşi în ultimii cinci ani se înregistrează un anumit trend descrescător, potrivit datelor din Raportul asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului

(2007), România se situează în continuare pe ultimul loc în Europa la indicatorul mortalităţii infantile, cu 13,9 la o mie de născuţi vii în 2006 (17,1 la mie în mediul rural) şi la incidenţa îmbolnăvirilor de tuberculoză (de 10 ori faţă de media UE). Infrastructura sistemului de ocrotire a sănătăţii se plasează, din punctul de vedere al gradului de acoperire şi al calităţii serviciilor, la un nivel de sub 50% în comparaţie cu cele 10 ţări care au aderat la UE după

1. Deşi numărul de paturi în spitale este de 6,6 la mia de locuitori (peste media UE de 6,1), majoritatea acestora se află în clădiri de peste 50-100 de ani vechime, insalubre şi inadecvat echipate. Încadrarea sistemului cu personal medico-sanitar având calificare superioară este net deficitară în România (19,5 medici la 10.000 de locuitori faţă de media UE de 28-29), situaţia fiind încă şi mai serioasă în privinţa cadrelor medii, cu 2,04 la fiecare medic (faţă de 2,66 în Ungaria sau 2,76 în Republica Cehă). Persistă serioase diferenţe în ceea ce priveşte accesul la serviciile medicale atât sub aspect regional cât şi social, cu o vulnerabilitate mai mare în rândul categoriilor defavorizate. În condiţiile în care peste 40% din populaţie trăieşte în mediul rural, mai puţin de 11% dintre medici îşi desfăşoară activitatea la ţară, de peste cinci ori mai puţini decât în mediul urban. Ca şi în alte ţări europene, se constată o deteriorare a stării de sănătate mentală şi emoţională, cu puţin peste valorile medii europene, creşterea numărului abuzurilor şi dependenţei de substanţe psihoactive, a ratei suicidului şi a factorilor de stres, expansiunea comportamentelor agresive şi violente, inclusiv în rândul minorilor. Îmbătrânirea generală a populaţiei adaugă presiuni crescânde asupra unui sistem de sănătate şi aşa şubrezit.
2. Capitalul social Funcţionarea optimă a unei societăţi democratice presupune nu numai existenţa unui cadru legislativ adecvat şi a unei construcţii instituţionale eficiente, ci şi dezvoltarea unei culturi participative bazate pe încredere şi cooperare. Din perspectiva definiţiei clasice a capitalului social ca fiind «un bun societal care îi uneşte pe oameni şi le permite să urmărească mai eficient realizarea unor obiective comune», statornicirea încrederii între membrii societăţii are la bază îndeplinirea obligaţiilor asumate şi reciprocitatea. În societatea modernă, colaborarea entităţilor publice şi private în slujba intereselor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor este susţinută de reţeaua de asociaţii voluntare, organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, grupuri caritabile, iniţiative cetăţeneşti etc. care acţionează (autonom sau în cooperare, direct sau prin mass media) în relaţia cu puterea de stat (legislativă, executivă, judecătorească), garantul respectării valorilor şi practicilor democratice. În perioada dintre cele două războaie mondiale a avut loc în România o oarecare mişcare în direcţia constituirii unor asociaţii profesionale sau altor formaţiuni ale societăţii civile, orientate cu precădere spre acţiuni de întrajutorare, caritabile sau de asistenţă socială pe bază de voluntariat. În perioada regimului comunist, asemenea forme de asociere (cu excepţia celor strict profesionale) au fost constant descurajate, iar cele existente au fost supuse unor puternice presiuni de politizare şi ideologizare. Încă din anul 1990, chiar de la începutul procesului de tranziţie la democraţia pluralistă şi economia de piaţă funcţională, s-a înregistrat o creştere rapidă a numărului de organizaţii neguvernamentale nou create şi o diversificare a profilului lor de activitate. În faza iniţială, iar în anumite cazuri şi în continuare, acestea s-au bucurat de sprijin organizatoric şi logistic din partea organismelor similare din străinătate, în special din ţările Uniunii Europene, precum şi din Statele Unite, Canada, Japonia etc. Au luat fiinţă, de asemenea, filiale Româneşti ale unor organizaţii internaţionale neguvernamentale în domenii precum drepturile omului, transparenţa instituţiilor publice şi dreptul la informare, conservarea mediului înconjurător şi promovarea principiilor dezvoltării durabile. Dreptul de liberă asociere este consfinţit în Constituţia României şi face obiectul a nu mai puţin de 15 legi speciale, precum şi al altor reglementări prin ordonanţe sau decizii ale Guvernului. Este reglementat prin lege modul de constituire, înregistrare, organizare şi funcţionare a persoanelor juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Statutul de persoană juridică este acordat prin hotărâre judecătorească prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. La nivel naţional, Registrul este ţinut de Ministerul Justiţiei. Legea reglementează, într-un regim non-discriminatoriu, şi procedura recunoaşterii în România a persoanelor juridice străine fără scop patrimonial. Regimul juridic al partidelor politice, patronatelor, sindicatelor, cultelor sau asociaţiilor religioase, asociaţiilor de tineret sau femei, structurilor de reprezentare ale comunităţilor profesionale (de exemplu, Colegiul Medicilor, Ordinul Arhitecţilor etc.) este reglementat prin legi speciale. Pentru implementarea obiectivelor Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, prezintă un interes deosebit prevederile Legii administraţiei publice locale, care reglementează dreptul unităţilor administrativ-teritoriale ca, în limitele competenţelor lor deliberative şi executive, să coopereze şi să se asocieze, în condiţiile legii, formând asociaţii de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică de drept privat şi de utilitate publică, în scopul realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional, ori furnizării în comun a unor servicii publice. Structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale care funcţionează în prezent şi şi-au demonstrat capacitatea de iniţiativă şi acţiune includ: Asociaţia comunelor din România, Asociaţia oraşelor din România, Asociaţia municipiilor din România, Uniunea naţională a consiliilor judeţene din România, Federaţia autorităţilor locale din România. În cazul specific al României, este extrem de relevantă aplicarea metodologiei de implementare a Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21), cu sprijinul Programului ONU pentru Dezvoltare, în peste 40 de localităţi sau zone, până la nivel de judeţ, prin implicarea activă a tuturor actorilor locali, inclusiv a organismelor societăţii civile şi iniţiativelor cetăţeneşti, în elaborarea şi promovarea unor planuri şi proiecte de dezvoltare durabilă care să întrunească sprijinul întregii comunităţi. Majoritatea ministerelor şi altor instituţii centrale precum şi autorităţilor locale şi-au constituit birouri de relaţii cu organizaţiile neguvernamentale şi cu mediul asociativ. S-au înregistrat progrese semnificative în privinţa angajării unor proiecte comune cu formaţiuni ale societăţii civile, mai ales în domenii precum furnizarea de servicii sociale sau protecţia şi conservarea mediului natural. Practica subvenţionării parţiale a unor asemenea activităţi realizate în parteneriat cu organizaţiile neguvernamentale de la bugetul central şi bugetele locale se află încă la început, dar înregistrează o creştere constantă atât din punct de vedere cantitativ cât şi al impactului real în viaţa comunităţilor. Astfel, numai în domeniul asistenţei sociale, numărul asociaţiilor sau fundaţiilor selecţionate ca eligibile pentru programele de subvenţii a crescut, între 1998 şi 2008, de la 32 la 116, iar cel al unităţilor voluntare de asistenţă socială de la 60 la
3. Anumite iniţiative ale organizaţiilor neguvernamentale sau unor coaliţii ale acestora au avut ca efect reconsiderarea unor proiecte controversate în domeniul industriei extractive, definitivării amplasamentelor unor întreprinderi industriale sau lucrări de infrastructură, amenajării teritoriului şi dezvoltării urbane, ecologizării unor situri poluate etc. Asemenea acţiuni rămân însă sporadice, cu o capacitate de mobilizare şi susţinere limitată în timp şi, în consecinţă, cu un impact încă redus asupra procesului decizional. Deşi autonomia organizaţiilor societăţii civile este, în linii generale, recunoscută şi respectată, se constată în continuare, mai ales (dar nu exclusiv) la nivel local, persistenţa unor relaţii clientelare ale acestora cu autorităţile şi actorii politici. Studiile de specialitate şi sondajele de opinie relevă menţinerea unui nivel relativ scăzut, în comparaţie cu alte state membre ale Uniunii Europene, al participării cetăţenilor la viaţa asociativă, precum şi al comunicării şi relaţionării dintre organizaţiile societăţii civile din diferite sectoare. Una dintre cauzele identificate ale acestei situaţii este capacitatea redusă de finanţare a iniţiativelor cetăţeneşti şi a proiectelor viabile venite din partea organizaţiilor neguvernamentale datorită carenţelor legislative privind regimul sponsorizării şi cointeresării mediului de afaceri în angajarea unor asemenea acţiuni. Pe măsura maturizării accelerate a acţiunii civice în România, ca factor de susţinere a unei guvernări care îşi întemeiază legitimitatea pe responsabilitate şi transparenţă şi ca element de importanţă crucială în promovarea principiilor şi practicilor dezvoltării durabile, solidaritatea şi coeziunea socială se va clădi pe temeiul unor principii ferme precum: ● Transparenţa actului decizional al administraţiei publice; ● Comunicarea permanentă şi accesul liber la informaţii de interes public; ● Parteneriatul durabil în realizarea obiectivelor comune convenite; ● Optimizarea utilizării resurselor; ● Nediscriminarea organizaţiilor neguvernamentale în raport cu ceilalţi potenţiali parteneri din comunitate; ● Respectarea valorilor organizaţiilor neguvernamentale şi a misiunilor acestora. În vederea asigurării unei implicări efective, transparente şi influente a societăţii civile în procesul de implementare şi monitorizare a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă se propune instituirea prin lege, sub egida Academiei Române, a unui Consiliu Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă, cu un secretariat permanent, total autonom faţă de puterea executivă dar finanţat de la bugetul de stat, conform modelului practicat în majoritatea statelor membre ale UE. Ca o inovaţie faţă de procedurile curente din cadrul UE, se are în vedere ca acest Consiliu să aibă dreptul de a prezenta anual Parlamentului României un raport complementar celui prezentat de Guvern, conţinând propriile evaluări şi recomandări de acţiune. Partea III. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE Structura capitolelor şi subcapitolelor din această secţiune urmăreşte strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilă revizuite a UE din 2006 (SDD/UE). Problemele şi preocupările specifice ale României care nu sunt cuprinse în orientările prioritare ale UE sunt tratate separat în Partea IV.
4. Provocări cruciale 1.
5. Schimbările climatice şi energia curată Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi a efectelor negative ale acestora asupra societăţii şi mediului. Conform prevederilor Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, ratificată de România în 1994, schimbările climatice sunt definite ca fiind modificările care pot fi atribuite direct sau indirect activităţilor omeneşti şi care afectează compoziţia atmosferei la nivel global şi se adaugă variabilităţii naturale a climei observate în decursul unor perioade relevante. În pofida tuturor eforturilor prezente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, temperatura globală va continua să crească, fiind necesare, în acelaşi timp, măsuri urgente de adaptare la efectele schimbărilor climatice. Prin Strategia şi Planul de Acţiune ale României în domeniul schimbărilor climatice în perioada 2005-2007, au fost realizate o serie de acţiuni importante atât în domeniul limitării emisiilor de gaze cu efect de seră, cât şi al adaptării la efectele schimbărilor climatice şi creşterii gradului de conştientizare în acest domeniu. Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii Europene, se c