Regulament nr. 704 din 22 decembrie 1993

REGULAMENT nr. 704 din 22 decembrie 1993 de aplicare aLegii contabilităţii nr. 82/1991 Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 303 din 22 decembrie 1993 ca urmare a apariţiei Hotărârii Guvernului nr. 704 aparuta în M.Of. 303 din 22.12.1993 Prezentul regulament a fost emis în baza prevederilorart. 42 din Legea contabilităţii nr. 82 din 24 decembrie 1991, promulgată prin Decretul nr. 123 din 24 decembrie 1991 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 27 decembrie 1991.

Capitolul 1

Dispoziţii generale 1. Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii proprii revine: regiilor autonome; societăţilor comerciale; societăţilor agricole; organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti; organizaţiilor cooperaţiei de consum şi de credit; Băncii Naţionale a României şi societăţilor bancare; instituţiilor publice; unităţilor de asigurări sociale, altele decît cele de stat; asociaţiilor; fundaţiilor; sindicatelor; unităţilor de cult şi altor organizaţii obşteşti, precum şi celorlalte persoane care au dobândit personalitate juridică, potrivit legii.

Prevederile legii se aplică persoanelor fizice care prestează activităţi independente, precum şi asociaţiilor familiale care exercită în mod obişnuit acte de comerţ şi sunt înmatriculate la Oficiul Registrului comerţului, potrivit legii.

De asemenea, în baza art. 46 din lege, prevederile acesteia se aplică în mod corespunzător sucursalelor şi altor subunitati fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, ce aparţin persoanelor prevăzute la pct. 1 cu sediul sau domiciliul în România, cît şi sucursalelor şi altor subunitati fără personalitate juridică cu sediul în România, ce aparţin unor persoane juridice sau fizice cu sediul sau domiciliul în străinătate.

În categoria unităţilor patrimoniale mici şi mijlocii intra unităţile care îndeplinesc criteriile prevăzute de lege.

Înregistrarea operaţiunilor patrimoniale în contabilitate se face cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor justificative, după data de întocmire sau de intrare în unitate şi sistematic, în conturi sintetice şi analitice, cu ajutorul registrului-jurnal şi al cărţii mari, potrivit planurilor de conturi şi normelor emise în condiţiile prevederilor art. 4 din lege.

Sunt supuse, de asemenea, inventarierii, bunurile aflate temporar în păstrare, custodie sau pentru alte scopuri în unitatea patrimonială, aparţinând altor persoane fizice sau juridice.

Bunurile proprietate publică date în administrarea regiilor autonome se inventariaza şi se evidenţiază în mod distinct în patrimoniul acestora.

Operaţiunile efectuate de subunitatile proprii în străinătate pot fi înregistrate în cursul perioadei de gestiune numai în devize, urmînd ca la sfârşitul exerciţiului financiar să se facă convertirea în lei a soldurilor şi a rulajelor conturilor.

Convertirea în lei a preţurilor externe pentru stabilirea valorii în vama a mărfurilor din import se face potrivit cursului valutar de schimb în vigoare în prima zi a saptaminii în care se înregistrează declaraţia vamală, conform reglementărilor privind tariful vamal de import.

Planul de conturi general conţine noua clase de conturi simbolizate cu o cifra, grupe de conturi simbolizate cu doua cifre, conturi sintetice de gradul I simbolizate cu trei cifre, conturi sintetice de gradul II simbolizate cu patru cifre. Conturile din clasele 1-7 sunt obligatorii, iar cele din clasele 8 şi 9, precum şi dezvoltarea în analitic a conturilor sintetice vor fi adaptate şi completate de fiecare unitate patrimonială, în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii. Unităţile patrimoniale mici sau mijlocii pot utiliza numai conturile sintetice de gradul I (cu trei cifre).

Pentru instituţii publice, Ministerul Finanţelor emite plan de conturi general distinct şi instrucţiuni de aplicare a acestuia.

În baza planului de conturi general şi a normelor de utilizare a acestuia, ministerele, departamentele, unităţile de grup (UCECOM, CENTROCOOP etc.), asociaţiile profesionale şi alte persoane autorizate pot elabora planuri de conturi şi norme de utilizare specifice ramurilor şi sectoarelor de activitate, cu avizul Ministerului Finanţelor.

În cazul utilizării echipamentelor informatice pentru întocmirea documentelor justificative şi pentru prelucrarea şi înregistrarea datelor în contabilitate, registrele contabile şi formularele privind activitatea financiară şi contabila pot fi adaptate în funcţie de necesităţile proprii de utilizare, în condiţiile respectării conţinutului de informaţii al modelelor prevăzute în nomenclatorul menţionat la alineatul precedent.

În afară de formularele prevăzute în acest nomenclator, unităţile patrimoniale pot folosi în activitatea financiar-contabila şi formulare specifice elaborate de ministere, departamente, unităţi de grup, asociaţii profesionale sau de unitatea patrimonială, în funcţie de necesitaţi.

Potrivit legii, planul de conturi, modelele bilanţurilor contabile, formularele comune ce se folosesc în activitatea bancară, precum şi normele metodologice prevăzute la alineatul precedent se aproba de către Ministerul Finanţelor.

Contabilitatea în partida simpla se conduce cu ajutorul registrelor prevăzute la cap. 3 "Registrele de contabilitate" din prezentul regulament.

Unităţile patrimoniale care conduc contabilitatea în partida simpla nu au obligaţia sa întocmească bilanţ contabil, cu excepţia unităţilor stabilite prin normele metodologice ale Ministerului Finanţelor.

Ministerul Finanţelor poate aproba conducerea contabilităţii în partida simpla şi pentru alte unităţi patrimoniale, la cererea acestora, însuşită de direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Costul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile, cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau intrarea în gestiune a bunului respectiv.

Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumate, celelalte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie determinate raţional ca fiind legate de fabricatia acestuia.

Cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de desfacere şi cele financiare, de regula, nu se includ în costurile de producţie.

În costurile de producţie pot fi incluse şi dobinzile aferente creditelor bancare contractate pentru producţia cu ciclu lung de fabricaţie, aferente perioadei.

Creanţele şi datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea lor nominală;

Valoarea de utilitate a creanţelor şi datoriilor se stabileşte în funcţie de valoarea lor probabila de încasat, respectiv de plată;

În acest scop, valoarea de intrare sau contabila se compara cu valoarea de utilitate stabilită pe baza inventarierii:

Capitolul 2

Organizarea contabilităţii patrimoniului A. Organizarea compartimentului de contabilitate 26. În conformitate cu prevederile art. 11 din lege, contabilitatea unităţilor patrimoniale se organizează, de regula, în compartimente distincte, conduse de către directorul financiar-contabil, contabilul şef sau altă persoană imputernicita sa îndeplinească aceasta funcţie.

Contabilitatea de gestiune se organizează de către fiecare unitate patrimonială în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii, având ca obiective principale următoarele: calcularea costurilor, stabilirea rezultatelor şi a rentabilitatii produselor, lucrărilor şi serviciilor executate; întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli pe feluri de activităţi, urmărirea şi controlul executării acestora în scopul cunoaşterii rezultatelor şi furnizarii datelor necesare fundamentarii deciziilor privind gestiunea unităţii patrimoniale şi altele.

În acest scop, persoanele prevăzute la alineatul precedent trebuie să asigure, potrivit legii, condiţiile necesare pentru: întocmirea documentelor justificative privind operaţiunile patrimoniale; organizarea şi ţinerea corecta şi la zi a contabilităţii; organizarea şi efectuarea inventarierii patrimoniului, precum şi valorificarea rezultatelor acesteia; respectarea regulilor de întocmire a bilanţului contabil, publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României şi depunerea la termen la organele în drept; păstrarea documentelor justificative, a registrelor şi bilanţurilor contabile; organizarea contabilităţii de gestiune adaptată la specificul unităţii.

Relaţiile dintre aceste persoane şi unitatea patrimonială privind organizarea şi ţinerea contabilităţii se stabilesc, de regula, pe bază de contract de prestări de servicii. Lucrările de contabilitate întocmite în aceste condiţii poarta semnatura persoanelor autorizate prevăzute la alineatul precedent.

B. Secţiunile contabilităţii 1. Contabilitatea operaţiunilor de capital 34. Conturile de capitaluri cuprind totalitatea surselor de finanţare stabile, aflate la dispoziţia unităţii patrimoniale, formate din capitalurile proprii, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli asimilate capitalurilor proprii, împrumuturile pe termen lung şi mediu şi alte surse cu durata de finanţare mai mare de un an.

Capitalul subscris şi vărsat se înregistrează distinct în contabilitate, pe baza actelor de constituire a societăţii şi a documentelor justificative privind vărsămintele de capital.

Contabilitatea analitica a capitalului social se tine pe acţionari sau asociaţi, cuprinzând numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale subscrise şi vărsate.

Principalele operaţiuni ce se înregistrează în contabilitate cu privire la mărirea capitalului sunt următoarele: subscrierea şi emisiunea de noi acţiuni, încorporarea rezervelor şi alte operaţiuni, potrivit legii.

Primele legate de capital (de emisiune, de fuziune, de aport) reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale.

Operaţiunile ce se înregistrează în contabilitate cu privire la micşorarea capitalului social sunt, în principal, următoarele: reducerea numărului de acţiuni sau părţi sociale, diminuarea valorii nominale a acestora, ca urmare a retragerii unor acţionari sau asociaţi, răscumpărarea acţiunilor, acoperirea pierderilor din anii precedenti sau alte operaţiuni, potrivit legii.

Rezervele legale se constituie anual, din profitul unităţii patrimoniale, în cotele şi limitele prevăzute de lege, şi din alte surse prevăzute de lege.

Rezervele astfel constituite, în caz de micşorare, se completează în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, în rezerve se include excedentul obţinut prin emisiunea acţiunilor la un curs mai mare decît valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau nu este destinat amortizărilor.

Rezervele statutare se constituie anual din profitul net al unităţilor patrimoniale, conform prevederilor din statutul acestora.

Alte rezerve, neprevăzute de lege sau de statut, pot fi constituite facultativ pe seama profitului net, pentru: acoperirea pierderilor sau pentru alte scopuri, potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor, cu respectarea prevederilor legale.

Fondul de participare a salariaţilor la profit se constituie pe seama profitului net, în limitele aprobate potrivit legii.

În cadrul altor fonduri se cuprind: fondul constituit din profitul net pentru creşterea resurselor proprii de finanţare şi alte fonduri.

În această categorie de subvenţii se cuprinde şi valoarea bunurilor de natura imobilizarilor primite cu titlu gratuit sau constatate în plus cu ocazia inventarierii. Subvenţia se înregistrează la venituri excepţionale, pe măsura amortizarii bunurilor respective.

Contabilitatea subvenţiilor pentru investiţii se tine cu ajutorul unui cont distinct, care se închide prin conturile de venituri, pe măsura amortizarii bunurilor procurate sau produse pe seama acestora.

Contabilitatea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli se tine pe categorii, în funcţie de natura şi scopul sau obiectul pentru care au fost constituite.

La finele fiecărui exerciţiu financiar, provizioanele constituite la sfârşitul anului precedent sau în cursul anului se analizează şi se regularizează astfel:

Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contravaloarea obligaţiunilor emise prin subscripţia publică, potrivit legii.

Datoriile privind concesiunile şi alte datorii similare se referă la bunurile preluate în patrimoniu, cu acest titlu, de către unitatea primitoare, potrivit contractelor încheiate.

Cheltuielile de aceasta natura se amortizeaza într-o perioada de cel mult 5 ani.

Cheltuielile de aceasta natura se amortizeaza într-o perioadă de cel mult 5 ani.

Brevetele, licentele, know-how-urile, mărcile de fabrica şi de comerţ şi alte drepturi de proprietate industriala şi intelectuală similare aduse ca aport, achiziţionate sau dobîndite pe alte cai, se înregistrează în conturile de imobilizari necorporale, la valoarea de aport de utilitate, costul de achiziţie sau costul de producţie, după caz.

Activele imobilizate de natura celor menţionate la alineatul precedente se amortizeaza, pe durata prevăzută pentru utilizarea lor, de către unitatea patrimonială care le deţine.

Fondul comercial se determina ca diferenţa între valoarea de aport de utilitate sau costul de achiziţie, după caz, a fondului de comerţ şi valoarea elementelor de activ înregistrate în conturile corespunzătoare.

Fondul comercial, de regula, nu este supus amortizarii. Dacă se constata o depreciere ireversibila, aceasta poate fi amortizata.

La alte imobilizari necorporale se înregistrează programele informatice create de unitate sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile de utilizare proprii, evaluate la costul de producţie, respectiv la costul de achiziţie, precum şi alte imobilizari necorporale.

Valoarea programelor informatice se amortizeaza în funcţie de durata probabila de utilizare, care nu poate depăşi o perioadă de 3 ani.

Contabilitatea terenurilor se tine pe două categorii: terenuri şi amenajări de terenuri.

În contabilitatea analitica, terenurile pot fi evidentiate pe următoarele grupe: terenuri agricole şi silvice, terenuri fără construcţii, terenuri cu zăcăminte, terenuri cu construcţii şi altele.

Terenurile se înregistrează în contabilitate, la intrarea în patrimoniu, la valoarea stabilită potrivit legii, în funcţie de clasele de fertilitate, suprafaţa şi amplasarea acestora, precum şi alte criterii, la costul de achiziţie sau valoarea de aport de utilitate, după caz.

Terenurile, de regula, nu sunt supuse amortizarii.

Investiţiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, baltilor, iazurilor, terenurilor şi alte lucrări similare sunt supuse amortizarii.

Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur corp, la încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea întregului corp, lot sau set.

Contabilitatea mijloacelor fixe trebuie să asigure evidenta permanenta a existenţei şi miscarii, precum şi calculul amortizarii şi a provizioanelor constituite prin deprecierea acestora.

Contabilitatea mijloacelor fixe se tine pe următoarele categorii: clădiri; construcţii speciale; maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare; mijloace de transport; animale de muncă; plantaţii; unelte, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe (inclusiv ambalajele de natura mijloacelor fixe).

Amortizarea mijloacelor fixe se calculează pe baza unui plan de amortizare, de la data punerii acestora în funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor şi condiţiilor de utilizare a acestora.

Amortizarea mijloacelor fixe concesionate, închiriate sau în locatie de gestiune se calculează şi se înregistrează în contabilitate de către unitatea care le are în proprietate. Amortizarea investiţiilor efectuate la mijloacele fixe închiriate este în sarcina celui care a efectuat investiţia şi se înregistrează în contabilitatea acestuia.

Unităţile patrimoniale care desfăşoară activităţi cu caracter economic amortizeaza mijloacele fixe utilizînd unul din următoarele regimuri de amortizare:

Amortizarea aferentă mijloacelor fixe se înregistrează distinct în contabilitate, pe categorii şi obiecte de evidenta. Prin deducerea amortizarii din valoarea de intrare se obţine valoarea contabila neta a mijloacelor fixe.

Imobilizarile în curs necorporale reprezintă costul de producţie, respectiv costul de achiziţie privind imobilizarile necorporale neterminate până la finele exerciţiului financiar.

Imobilizarile în curs corporale reprezintă investiţiile neterminate efectuate în regie proprie sau în antrepriza, care se evalueaza la costul de producţie, respectiv la costul de achiziţie, reprezentind preţul de deviz al investiţiei.

Imobilizarile în curs corporale se trec în categoria mijloacelor fixe după recepţie, darea în folosinţă sau punerea în funcţiune a acestora, după caz.

Investiţiile efectuate la mijloacele fixe concesionate, luate cu chirie sau în locatie de gestiune se înregistrează în contabilitatea unităţii patrimoniale care le-a efectuat.

La expirarea contractului de concesiune, închiriere sau locatie de gestiune, valoarea investiţiilor executate la mijloacele fixe luate cu acest titlu se scade din contabilitatea unităţii patrimoniale care le-a efectuat şi se înregistrează în contabilitatea unităţii patrimoniale căreia i-au fost restituite, cu valoarea lor majorindu-se valoarea de intrare a mijloacelor fixe respective, potrivit contractelor încheiate.

Titlurile de participare reprezintă drepturile sub forma de acţiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor unităţi patrimoniale, care asigura unităţii patrimoniale deţinătoare exercitarea unui control sau a unei influente notabile, respectiv realizarea unui profit.

Titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu şi alte titluri imobilizate constau în acele titluri pe care unitatea patrimonială le dobîndeşte, în vederea realizării unor venituri financiare, fără a putea interveni în gestiunea unităţii patrimoniale emitatoare, precum şi alte titluri de plasament deţinute pe o perioadă îndelungată.

La intrarea în patrimoniu, titlurile de participare şi alte titluri imobilizate se evalueaza la costul de achiziţie, prin care se înţelege preţul de cumpărare sau valoarea determinata prin contractul de achiziţie a acestora.

Cheltuielile accesorii privind achiziţionarea titlurilor de participare şi a altor titluri imobilizate se înregistrează direct în cheltuielile de exploatare ale exerciţiului financiar.

Contabilitatea creanţelor imobilizate se tine pe următoarele categorii: creanţe legate de participatii, împrumuturi acordate pe termen lung şi alte creanţe imobilizate.

Creanţele legate de participatii reprezintă acele creanţe ale unităţii patrimoniale create cu ocazia acordării de împrumuturi unităţilor patrimoniale la care deţine titluri de participare.

În conturile de împrumuturi pe termen lung se înregistrează sumele acordate terţilor în baza unor contracte pentru care unitatea patrimonială percepe dobinzi, potrivit legii.

La alte creanţe imobilizate se cuprind garanţiile şi cautiunile depuse de unitatea patrimonială la terţi.

Pentru deprecierea titlurilor, creanţelor imobilizate şi a altor imobilizari financiare se constituie provizioane, reprezentind diferenţa dintre valoarea de intrare a acestora şi valoarea de utilitate stabilită cu ocazia inventarierii.

În perioadele următoare, la finele fiecărui exerciţiu financiar sau la ieşirea din patrimoniu a imobilizarilor, în urma analizarii provizioanelor constituite pentru deprecieri, se procedează astfel:

În cadrul stocurilor propriu-zise se cuprind:

Ambalajele de natura obiectelor de inventar, care nu circula pe bază de decontare, ci se folosesc numai în interiorul unităţii patrimoniale, se înregistrează în contabilitate în categoria obiectelor de inventar.

Ambalajele şi materialele pentru ambalat, produse în unitatea patrimonială pentru a fi vîndute ca atare, sunt considerate produse finite.

Obiectele de inventar reprezintă bunuri cu o valoare mai mica decît limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu o durată mai mica de un an, indiferent de valoarea lor, precum şi bunurile asimilate acestora (echipamentul de protecţie, echipamentul de lucru, îmbrăcămintea specială, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, SDV-urile, aparatele de măsura şi control, matritele folosite la executarea anumitor produse şi alte obiecte similare).

Obiectele de inventar în folosinţă se evidenţiază distinct în contabilitatea analitica.

Baracamentele şi amenajările provizorii sunt bunurile achiziţionate sau construite de unităţile patrimoniale pentru executarea lucrărilor şi prestaţiilor de construcţii. Nu se includ în această categorie lucrările de organizare la care, prin demontare sau demolare, nu se recuperează materiale (platforme betonate, drumuri şi cai de acces, gropi de var şi altele).

Valoarea obiectelor de inventar se include în cheltuieli integral, la darea lor în folosinţă sau eşalonat, într-o perioadă de cel mult 3 ani.

Valoarea sculelor, dispozitivelor şi verificatoarelor cu destinaţie specială (SDV-uri) şi a aparatelor de măsura şi control (AMC-uri) afectate fabricării produselor în serie sau în masa se include, de regula, eşalonat, în costurile de producţie ale acestor produse.

În cazul includerii eşalonate în cheltuieli sau integral la darea lor în folosinţă, se utilizează un cont distinct pentru evidenta uzurii obiectelor de inventar.

În aplicarea acestor prevederi este necesar să se asigure:

Costul unitar mediu ponderat se calculează fie după fiecare intrare, fie lunar, ca raport între valoarea totală a stocului iniţial plus valoarea intrărilor şi cantitatea existenta în stocul iniţial plus cantităţile intrate.

Potrivit metodei "primei intrari - primei iesiri" (FIFO) bunurile ieşite din gestiune se evalueaza la costul de achiziţie (sau de producţie) al primei intrari (lot). Pe măsura epuizarii lotului, bunurile ieşite din gestiune se evalueaza la costul de achiziţie ( sau de producţie) al lotului următor, în ordine cronologică.

Potrivit metodei "ultimei intrari - primei iesiri" (LIFO), bunurile ieşite din gestiune se evalueaza la costul de achiziţie (sau de producţie) al ultimei intrari (lot). Pe măsura epuizarii lotului, bunurile ieşite din gestiune se evalueaza la costul de achiziţie (sau de producţie) al lotului anterior, în ordine cronologică.

Diferenţele de preţ astfel stabilite, la intrarea bunurilor respective în patrimoniu, se înregistrează proporţional, atât asupra valorii bunurilor ieşite, cît şi asupra stocurilor.

Preţurile standard, folosite pentru înregistrarea în contabilitate a bunurilor de natura celor prevăzute la primul alineat, este necesar să fie actualizate periodic, de regula cel puţin o dată pe an, în funcţie de evoluţia preţurilor şi de alţi factori.

În cazul în care evaluarea bunurile materiale se face la preţuri standard (prestabilite) conform alineatului precedent, diferenţele stabilite între preţul de înregistrare şi costul de achiziţie, respectiv costul de producţie efectiv, se înregistrează distinct în contabilitate.

Repartizarea diferenţelor de preţ asupra valorii bunurilor ieşite şi asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel:

Acest coeficient se înmulţeşte cu valoarea bunurilor ieşite din gestiune la preţ de înregistrare, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieşite.

Coeficienţii de repartizare a diferenţelor de preţ pot fi calculati la nivelul conturilor sintetice de gradul I şi II prevăzute în planul general de conturi, pe grupe sau categorii de stocuri.

La finele perioadei, soldurile conturilor de diferenţe se cumulează cu soldurile conturilor de stocuri, la preţ de înregistrare, astfel încât aceste conturi sa reflecte valoarea stocurilor la costul de achiziţie, respectiv de producţie, după caz.

În condiţiile folosirii inventarului permanent, în contabilitate se înregistrează toate operaţiunile de intrare şi ieşire, ceea ce permite stabilirea şi cunoaşterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ, cît şi valoric.

Inventarul intermitent, care poate fi aplicat în unităţile patrimoniale din categoria celor mici sau mijlocii, consta în stabilirea iesirilor şi înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la finele perioadei. În acest caz, ieşirile se determina ca diferenţa între valoarea stocurilor iniţiale plus valoarea intrărilor şi valoarea stocurilor finale, determinate pe baza inventarierii.

În cazul folosirii inventarului permanent, contabilitatea analitica a stocurilor se poate organiza după una din următoarele metode, în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii ale unităţii patrimoniale:

Contabilitatea stocurilor se desfăşoară pe gestiuni, iar în cadrul acestora pe categorii de bunuri. Controlul exactitatii şi concordanţei înregistrărilor din evidenta de la locurile de depozitare şi din contabilitate se face prin punctajul periodic dintre cantităţile înregistrate în fişele de depozit şi cele din fişele de cont analitic de la contabilitate;

Controlul concordanţei înregistrărilor din evidenta gestiunii cu cea din contabilitate se face periodic. Aceasta metoda se aplică, în principal, pentru evidenta mărfurilor şi ambalajelor aflate în unităţile de desfacere cu amănuntul şi pentru alte bunuri, în cazul unităţilor care nu au dotarea tehnica de calcul corespunzătoare. Pe măsura dotării cu tehnica de calcul, unităţile vor trece la utilizarea metodei cantitativ-valorice.

În perioadele următoare, la finele fiecărui exerciţiu financiar sau la ieşirea din patrimoniu a bunurilor respective, provizioanele constituite se suplimenteaza, se diminuează sau se anulează în condiţiile prevederilor pct. 60 alin. 2 din prezentul regulament.

În contabilitatea furnizorilor şi clienţilor se înregistrează operaţiunile patrimoniale privind livrările de mărfuri şi produse, lucrările executate şi serviciile prestate, precum şi alte operaţiuni efectuate, de regula, în baza contractelor încheiate între aceştia.

Avansurile acordate furnizorilor şi creanţele din ambalaje şi alte bunuri de primit de la aceştia, precum şi avansurile primite de la clienţi şi datoriile pentru ambalaje şi alte bunuri de livrat acestora se înregistrează în contabilitate în conturi distincte.

Efectele comerciale scontate, neajunse la scadenta, se înregistrează într-un cont în afară bilanţului şi se menţionează în anexa la bilanţ.

Efectele de comerţ trebuie să îndeplinească condiţiile de forma şi de fond prevăzute de reglementările în vigoare, fără de care validitatea lor poate fi anulată sau contestată.

Creanţele şi datoriile în devize se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul valutar de schimb în vigoare la data efectuării operaţiunilor.

Diferenţele de curs valutar, între data înregistrării creanţelor şi datoriilor în devize şi data încasării, respectiv a plăţii lor, se înregistrează ca venituri sau cheltuieli financiare, după caz.

În acest sens, în contabilitatea analitica, furnizorii şi clienţii se grupează astfel: interni şi externi, iar în cadrul acestora, pe termene de plată, respectiv de încasare (termen lung - peste 5 ani, mediu - de la 1 la 5 ani şi scurt - sub 1 an).

În cadrul conturilor de furnizori şi clienţi se grupează distinct datoriile şi creanţele izvorite din tranzacţiile cu clauze de rezerva de proprietate. De asemenea, în contabilitatea analitica se grupează distinct clienţii şi furnizorii la care unitatea patrimonială deţine titluri de participare.

În contabilitate se înregistrează distinct alte drepturi şi avantaje, care, potrivit reglementărilor în vigoare, nu se suporta din fondul de salarii (masa calda, alimentaţie antidot etc.), stimulentele din profitul net realizat, acordate după aprobarea bilanţului contabil anual, precum şi avansurile acordate potrivit legii.

Drepturile de personal neridicate în termen de 3 zile se înregistrează într-un cont distinct, pe persoane.

Retinerile din salariile personalului pentru cumpărări cu plata în rate, chirii sau pentru alte obligaţii opozabile salariaţilor, datorate terţilor (popriri, pensii alimentare şi altele), se efectuează numai în baza unor titluri executorii sau ca urmare a unor relaţii contractuale.

Sumele datorate şi neachitate personalului (concediile de odihnă şi alte drepturi de personal), respectiv eventualele sume ce urmează a fi încasate de la acesta, aferente exerciţiului financiar în curs, se înregistrează, la finele acestuia, ca alte datorii şi creanţe în legătură cu personalul.

Eventualele sume datorate sau care urmează a se incasa de către unitatea patrimonială în perioadele următoare, aferente exerciţiului financiar în curs, se înregistrează la finele acestuia ca alte datorii şi creanţe sociale.

Taxa pe valoarea adăugată datorată bugetului de stat se stabileşte lunar, pe bază de decont, ca diferenţa între valoarea taxei exigibile aferente bunurilor livrate sau serviciilor prestate (pentru T.V.A. colectata) şi a taxei deductibile pentru cumpărările de bunuri şi servicii (T.V.A. deductibilă).

În situaţia în care exista decalaje între faptul generator de T.V.A. şi exigibilitatea acesteia, totalul T.V.A. se înregistrează într-un cont distinct, denumit T.V.A. neexigibila, care, pe măsura ce devine exigibilă, se trece la T.V.A. colectata, respectiv la T.V.A. deductibilă.

De asemenea, în acest cont se înregistrează şi T.V.A. deductibilă sau colectata, pentru livrări de bunuri şi servicii pentru care nu au sosit sau nu s-au întocmit facturile până la data încheierii exerciţiului financiar.

Diferenţa de taxa, în plus sau în minus, dintre T.V.A. colectata şi T.V.A. deductibilă se înregistrează în conturi distincte (T.V.A. de plată, respectiv T.V.A. de recuperat) şi se regularizează în condiţiile legii.

Impozitul pe salarii, care se înregistrează în contabilitate, cuprinde totalul impozitelor individuale, calculate asupra veniturilor impozabile lunare ale personalului unităţii patrimoniale, precum şi impozitul reţinut din drepturile băneşti acordate salariaţilor zilieri, temporari, precum şi colaboratorilor de orice fel, potrivit legii.

Impozitul suplimentar, datorat de unitatea patrimonială în cazul depăşirii fondului de salarii admisibil, determinat, potrivit legii, în raport cu gradul de depasire a acestuia, se înregistrează în contabilitate într-un cont analitic distinct.

La alte impozite, taxe şi vărsăminte datorate bugetului statului sau bugetelor locale se cuprind: accizele, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, vărsămintele din profitul net al regiilor autonome, impozitul pe dividende, taxa asupra mijloacelor de transport, taxe pentru folosirea terenurilor proprietate de stat şi alte impozite şi taxe. Acestea se defalca în contabilitatea analitica pe categorii de impozite, taxe şi vărsăminte asimilate.

Subvenţiile primite sau de primit de către unitatea patrimonială se înregistrează în contabilitate într-un cont distinct.

Sumele depuse sau lăsate temporar de către asociaţi la unitatea patrimonială, precum şi dobinzile aferente se înregistrează în contabilitate în conturi distincte.

Debitele provenite din avansuri de trezorerie nedecontate, din distribuiri de uniforme şi echipament de lucru, precum şi debitele provenite din pagube materiale, amenzile şi penalităţile pretinse, stabilite în baza unor hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, şi alte creanţe faţă de personalul unităţii se înregistrează ca alte creanţe în legătură cu personalul. Creanţele datorate de alte persoane fizice sau juridice se înregistrează în conturile de debitori diversi.

Sumele datorate de unitatea patrimonială unor terţe persoane fizice sau juridice, altele decît personalul propriu, clienţi şi furnizori, se înregistrează în contul de creditori diversi.

La încheierea exerciţiului financiar, diferenţele de curs valutar, faţă de data înregistrării în contabilitate a creanţelor şi datoriilor, se înregistrează în conturile de diferenţe de conversie, de activ (nefavorabile) sau de pasiv (favorabile), după caz, şi se reiau la deschiderea exerciţiului financiar următor, neadmiţându-se compensări între acestea. Pentru diferenţele de conversie nefavorabile se constituie provizioane pentru deprecierea creanţelor.

În aceste conturi se înregistrează, în principal, următoarele cheltuieli şi venituri: cheltuielile pentru reparaţii capitale neprevizibile, chiriile, abonamentele şi alte cheltuieli efectuate anticipat, respectiv veniturile din chirii, abonamente şi alte venituri aferente perioadelor sau exerciţiilor financiare următoare.

La intrarea în patrimoniu, titlurile de plasament se evalueaza la costul de achiziţie, prin care se înţelege preţul de cumpărare, sau la valoarea determinata potrivit contractelor.

Cheltuielile accesorii de cumpărare a titlurilor de plasament, cum sunt comisioanele şi alte cheltuieli similare, se înregistrează direct în cheltuielile de exploatare ale exerciţiului financiar.

Sumele virate sau depuse la bănci sau prin mandat poştal de către terţi şi unităţile aparţinând aceluiaşi grup, pe bază de documente prezentate unităţii patrimoniale şi neaparute încă în extrasele de cont, se înregistrează într-un cont distinct.

Conturile curente la bănci se dezvolta în analitic pe fiecare banca în parte.

Dobinzile de încasat, aferente disponibilităţilor aflate în conturi la bănci, se înregistrează distinct în contabilitate, faţă de cele de plătit, aferente creditelor acordate de bănci în conturile curente, precum şi cele aferente creditelor bancare pe termen scurt.

Dobinzile de plătit şi cele de încasat, aferente exerciţiului financiar în curs, se înregistrează la cheltuieli financiare, respectiv la venituri financiare.

La închiderea exerciţiului financiar, disponibilităţile în devize se evalueaza la cursul valutar de schimb în vigoare la acea data, iar diferenţele de curs rezultate se înregistrează în contabilitate ca venituri sau cheltuieli financiare, după caz.

În cadrul cheltuielilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului financiar se cuprind, de asemenea:

În cadrul categoriilor de cheltuieli după natura lor, prevăzute la pct. 96, conturile de cheltuieli respective se pot dezvolta în analitic în funcţie de necesităţile impuse de anumite reglementări sau potrivit nevoilor proprii.

În cadrul veniturilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului financiar se cuprind, de asemenea, veniturile din:

În contabilitate, aceste venituri se înregistrează în momentul predării bunurilor către cumpărători, al livrării lor pe baza facturii sau în alte condiţii prevăzute în contract, care atesta transferul de proprietate a bunurilor respective asupra clienţilor;

Veniturile din producţia stocata se înscriu, alături de celelalte venituri, în contul de profit şi pierderi, cu semnul + (sold creditor) sau - (sold debitor);

Diminuarea sau anularea provizioanelor constituite se înregistrează la venituri din exploatare, venituri financiare sau venituri excepţionale, în cazurile în care nu se mai justifica menţinerea provizioanelor constituite, respectiv are loc realizarea riscului sau cheltuiala devine exigibilă.

La sfârşitul perioadei de raportare, cheltuielile şi veniturile înregistrate, în funcţie de natura lor, se transmit pe bază de decont fiecărui asociat în vederea înregistrării acestora în contabilitatea proprie.

În acest sens, conturile de cheltuieli şi conturile de venituri în care se înregistrează, în raport cu natura lor, cheltuielile, respectiv, veniturile prevăzute la pct. 96 şi 100 din prezentul regulament se inchid, provizoriu, prin rezultatul exerciţiului financiar.

Rezultatul exerciţiului financiar, respectiv profitul sau pierderea, se determina ca diferenţa între veniturile şi cheltuielile exerciţiului financiar, indiferent de data încasării sau plăţii lor.

Rezultatul exerciţiului financiar (profitul sau pierderea) cuprinde rezultatul curent, rezultatul excepţional şi impozitul pe profit.

Rezultatul curent reprezintă diferenţa dintre veniturile din operaţiunile curente, respectiv veniturile din exploatare, şi veniturile financiare şi cheltuielile curente, respectiv cheltuielile de exploatare şi cheltuielile financiare.

Rezultatul excepţional reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile excepţionale, ca urmare a unor operaţiuni efectuate de unitatea patrimonială, care nu sunt legate de activitatea normală, curenta a acesteia.

Rezultatul exerciţiului financiar reprezintă soldul final al contului de profit şi pierderi supus repartizării.

Repartizarea profitului se înregistrează în contabilitate pe destinatiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.

În această categorie se cuprind angajamente (giruri, cauţiuni, garanţii) acordate sau primite în relaţiile cu terţii, mijloace fixe luate cu chirie, valori materiale primite spre prelucrare sau reparare, în păstrare sau custodie, debitori scoşi din activ, urmăriţi în continuare, redevenţe, locatii de gestiune, chirii şi alte datorii asimilate, efecte scontate neajunse la scadenta, precum şi alte valori.

Modul de organizare a contabilităţii de gestiune este la latitudinea fiecărei unităţi patrimoniale, în funcţie de specificul activităţii şi necesităţile proprii ale acesteia.

În acest sens, pe lângă conturile de cheltuieli pe destinaţii şi de calculatie a costurilor, pot fi utilizate conturi de venituri şi rezultate analitice corespunzătoare, în funcţie de opţiunea fiecărei unităţi patrimoniale.

Cheltuielile directe plus cheltuielile indirecte de producţie, repartizate raţional asupra produselor fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate, formează costul de producţie al acestora.

Cheltuielile generale de administraţie şi cheltuielile de desfacere sunt în general excluse din costul de producţie, în afară de cazul când condiţiile specifice de exploatare justifica luarea lor în consideraţie.

Dacă la costul de producţie se adauga cheltuielile generale de administraţie şi cheltuielile de desfacere se obţine costul complet al acestora.

Nu se include în costul de producţie costul subactivitatii.

Cheltuielile financiare nu se includ în costul de producţie, cu excepţia dobinzilor aferente împrumuturilor, la unităţile cu ciclu lung de fabricaţie, care pot fi repartizate asupra costurilor de producţie ale produselor respective.

Cheltuielile excepţionale nu se includ în costul de producţie.

În toate cazurile când în contabilitatea de gestiune, în costurile de producţie s-au inclus alte elemente decît cele prevăzute la pct. 19 lit. a), la închiderea exerciţiului financiar, cu ocazia evaluării stocurilor şi producţiei în curs de execuţie, acestea se vor exclude din costul de producţie fiind considerate costuri neincorporabile.

Cheltuielile de desfacere se adauga la costul de producţie al produselor pentru care s-au efectuat, iar în cazul în care identificarea lor nu este posibila pe produs, acestea pot fi repartizate asupra costului acestora, proporţional cu greutatea sau volumul produselor livrate sau în funcţie de alte criterii.

În măsura în care cheltuielile generale de administraţie se includ în costul de producţie, repartizarea asupra costurilor produselor se face similar cheltuielilor indirecte de producţie.

Cheltuieli fixe sunt acelea care au un nivel relativ constant, indiferent de oscilatiile volumului de producţie, cum sunt: cheltuielile generale ale întreprinderii, o parte din cheltuielile comune ale secţiei şi din cheltuielile de desfacere şi altele.

Metoda costurilor standard sau normate consta în determinarea cu anticipatie faţă de punerea în fabricaţie a produselor atât a cheltuielilor directe, cît şi a celor indirecte (grupate în cheltuieli fixe şi variabile), cuprinse în costul de producţie sub forma unor antecalculatii.

Abaterile de la costurile standard se înregistrează în contabilitate în conturi distincte.

Prin adăugarea sau scăderea lor, după caz, la costurile standard, se determina costurile efective ale producţiei obţinute.

Metoda pe comenzi se aplică, de regula, în producţia industriala sau de serie. La aplicarea acestei metode, obiectul evidentei şi calculării costurilor efective îl constituie comanda lansata pentru o anumită cantitate (lot) de produse sau de semifabricate, care reprezintă elementele asamblabile (piese, agregate şi ansambluri) ale produselor.

Metoda consta în colectarea cheltuielilor directe pe comenzi şi repartizarea cheltuielilor indirecte de producţie pe fiecare comanda în parte, prin procedee convenţionale.

Costul unitar se calculează, după terminarea comenzii, prin împărţirea acestor cheltuieli la numărul de unităţi produse din fiecare comanda.

În cazul în care se fabrica loturi parţiale de produse, care se predau la magazie înainte de terminarea întregii comenzi, aceste produse se evalueaza, în lipsa costului efectiv, la costul antecalculat sau la costul efectiv al produselor similare. La decontarea parţială, cheltuielile ce se repartizează asupra produselor terminate şi predate la magazie nu vor putea depăşi suma cheltuielilor efective, înregistrate la comanda în cauza. Metoda de evaluare adoptată la începutul anului pentru aceleaşi produse se menţine până la sfârşitul anului. Eventualele diferenţe care apar la terminarea comenzii se includ în costul efectiv al ultimului lot.

Metoda pe faze este folosită, de regula, în unităţile patrimoniale care au ca obiect producţia de masa, unde, pentru obţinerea produsului finit, se parcurg în procesul de fabricaţie mai multe faze. Obiectul calculatiei îl constituie produsele şi fazele parcurse în procesul de fabricaţie, costurile de producţie fiind înregistrate în conturi deschise lunar pe fiecare faza, astfel ca la finele perioadei de gestiune, prin cumularea tuturor cheltuielilor în ultima faza de producţie, să se obţină costul efectiv al produsului finit.

Metoda globală se aplică de către unităţile care fabrica un singur produs la care, de regula, la sfârşitul perioadei nu exista semifabricate sau producţie neterminată.

Costul pe unitatea de produs se stabileşte prin împărţirea costurilor totale de producţie la cantitatea obţinută din produsul în cauza.

Metoda costurilor directe presupune gruparea cheltuielilor în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile şi includerea în costul efectiv al produsului numai a celor variabile. Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli ale perioadei şi afectează marja, respectiv diferenţa dintre preţul de vînzare şi cheltuielile variabile.

Costul subactivitatii se poate determina după formula:

Costul subactivităţii= nivelul real al activităţii =Cheltuieli fixe X (1- ------------------------------) nivelul normal al activităţii Pentru stabilirea nivelului de activitate pot fi luate în calcul: volumul producţiei, orele de funcţionare a utilajelor, gradul de utilizare a capacităţilor de producţie sau alţi factori.

În costul subactivitatii vor fi incluse şi pierderile din rebuturi determinate de esecul tehnic al producţiei.

La încheierea exerciţiului financiar trebuie efectuate toate operaţiunile de stabilire a totalului rulajelor şi soldurilor conturilor pe ansamblul exerciţiului financiar încheiat, precum şi repunerea soldurilor în exerciţiul financiar următor, în condiţiile respectării principiului contabil prevăzut la pct. 23 lit. e) din prezentul regulament.

Închiderea şi deschiderea conturilor se pot efectua fie prin utilizarea unor conturi distincte "bilanţ de închidere" şi "bilanţ de deschidere", fie prin debitarea conturilor cu solduri creditoare şi creditarea conturilor cu solduri debitoare.

Capitolul 3

Registrele de contabilitate 113. Potrivit art. 20 alin. (1) din lege, principalele registre care se folosesc în contabilitate sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar şi registrul "cartea mare".

Asociaţiile familiale şi persoanele fizice autorizate sa desfăşoare activităţi independente înregistrează operaţiunile patrimoniale cu ajutorul "Registrului-jurnal de încasări şi plati".

Operaţiunile de aceeaşi natura, privind acelaşi loc de activitate, pot fi recapitulate într-un document centralizator, care sta la baza înregistrării în registrul-jurnal.

Registrul-jurnal poate fi prezentată sub forma unui registru-jurnal general sau sub forma unor registre-jurnal auxiliare pentru operaţiuni patrimoniale de aceeaşi natură.

Principalele registre-jurnal auxiliare care pot fi utilizate sunt cele privind aprovizionarile, vânzările, trezoreria, operaţiunile diverse, în funcţie de necesităţile patrimoniale.

Periodic, de regula lunar, totalurile jurnalelor auxiliare se centralizează în registrul-jurnal general.

Înregistrările operaţiunilor patrimoniale în registrul-jurnal cuprind elemente cu privire la: felul, numărul şi data documentului justificativ, sumele parţiale şi totale, explicaţiile şi conturile debitoare şi creditoare corespunzătoare operaţiunilor efectuate.

Registrele de contabilitate prevăzute la pct. 113 se numeroteaza înainte sau pe măsura întocmirii lor, iar la închiderea conturilor, acestea se bareaza, nefiind admisă înregistrarea unor operaţiuni ulterioare.

Documentele justificative cuprind, de regula, următoarele elemente principale:

Înscrierea datelor în documentele justificative şi în registrele contabile se face manual sau cu mijloace de prelucrare automată, astfel încât acestea să fie lizibile, nefiind admise ştersături, razaturi, modificări sau alte asemenea procedee, precum şi lăsarea de spaţii libere între operaţiunile înscrise în acestea.

Balanţa de verificare este un document contabil care serveşte pentru întocmirea bilanţului contabil.

Balanţa de verificare cuprinde pentru toate conturile unităţii patrimoniale, de regula, următoarele elemente: simbolul şi denumirea conturilor, în ordinea din planul de conturi, soldurile iniţiale debitoare şi creditoare, rulajele debitoare şi creditoare, totalul sumelor debitoare şi creditoare, soldurile finale debitoare şi creditoare.

Cu ajutorul balanţei de verificare se verifica corelatiile dintre egalitatile generate de dubla înregistrare a operaţiunilor patrimoniale în contabilitate, respectiv concordanta dintre totalul înregistrărilor din registrul-jurnal, totalul rulajelor debitoare şi totalul rulajelor creditoare din balanţa, precum şi concordanta dintre totalul soldurilor finale debitoare şi creditoare din "cartea mare" şi totalul soldurilor finale debitoare şi creditoare din balanţa.

Balanţa de verificare se întocmeşte atât pentru conturile sintetice cît şi pentru cele analitice; pentru conturile analitice se poate întocmi numai situaţia soldurilor.

Prin intermediul balanţei de verificare analitice se verifica concordanta dintre conturile sintetice şi conturile lor analitice.

Organizarea sistemului de prelucrare automată a datelor trebuie să asigure toate informaţiile necesare unui eventual control.

Sistemele de prelucrare automată a datelor trebuie să precizeze tipul de suport pentru păstrarea datelor de intrare, pe hirtie sau alt suport care asigura conservarea acestora în condiţii de siguranţă, precum şi listele înregistrărilor efectuate în evidenţa contabilă pe bază de documente justificative care să fie numerotate în ordine cronologică, interzicându-se inserari, intercalari, precum şi orice eliminari sau adaugari ulterioare.

Originea, conţinutul şi apartenenţa fiecărei date trebuie să fie indicate cu claritate. Fiecare data înregistrată în contabilitate trebuie să aibă la baza conţinutul unui document scris, la care să poată avea acces atât beneficiarii cît şi organele de control.

Sistemele de prelucrare automată a datelor trebuie să permită, în orice moment, reconstituirea elementelor şi a conţinutului conturilor, a listelor şi informaţiilor supuse verificării, pornind fie de la datele de intrare, fie, în ordine inversa, de la conţinutul sintetic al conturilor, listelor sau altor informaţii pe baza cărora să se poată determina datele de intrare.

Toate soldurile conturilor trebuie să fie rezultatul unei liste de înregistrări şi, după caz, al unui sold anterior al acelui cont. Fiecare înregistrare trebuie să aibă la baza elementele de identificare a datelor supuse prelucrării.

Organele de control, cu ocazia verificărilor care se efectuează la unităţile care prelucreaza în sistem automat datele din evidenţa contabilă, au dreptul de acces la documentaţia de analiza, programare şi de utilizare a tehnicii de calcul, în vederea efectuării corespunzătoare a testelor necesare.

Procedurile de prelucrare automată a datelor trebuie să fie organizate astfel încât să permită controlul respectării reglementărilor în vigoare cu privire la securitatea datelor şi a fiabilitatii sistemului de prelucrare.

Unităţile de informatica sau persoanele care efectuează lucrări cu ajutorul tehnicii de calcul poarta răspunderea prelucrării cu exactitate a informaţiilor din documente, iar beneficiarii răspund pentru exactitatea şi realitatea datelor pe care le transmit pentru prelucrare.

Responsabilităţile care revin personalului unităţii, cu privire la utilizarea tehnicii de calcul, se stabilesc prin regulamente interne.

Principalele operaţiuni care se înregistrează în contabilitate, în cazul fuziunii, sunt: majorarea capitalurilor la unitatea patrimonială absorbanta, respectiv lichidarea capitalurilor la unitatea absorbită, evaluarea aporturilor în natura şi stabilirea paritatii între acestea, precum şi alte operaţiuni, potrivit contractului de fuziune.

Înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor legate de lichidarea unităţii patrimoniale se efectuează în registre contabile distincte, care se întocmesc potrivit prevederilor de la pct. 113-121.

Registrele de contabilitate, precum şi documentele justificative se păstrează în arhiva, de regula, în forma lor originala, grupate în funcţie de natura operaţiunilor şi în ordinea cronologică, în cadrul exerciţiului financiar la care acestea se referă. Arhivarea documentelor contabile trebuie să asigure păstrarea şi consultarea acestora în termenele prevăzute de lege.

Responsabilitatea reconstituirii documentelor contabile, în cazurile prevăzute la alineatul precedent revine persoanelor prevăzute la art. 11 alin. (3) din lege.

Documentele contabile reconstituite vor purta menţiunea "Reconstituit".

Capitolul 4

Inventarierea patrimoniului 127. În conformitate cu prevederile art. 8 din lege, persoanele prevăzute la pct. 1 au obligaţia să efectueze inventarierea generală a patrimoniului: la începutul activităţii; cel puţin o dată pe an pe parcursul funcţionarii sale; în cazul fuzionării sau încetării activităţii, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei unităţi şi cuprinde toate elementele patrimoniale, precum şi bunurile deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice.

Inventarierea reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constata existenta tuturor elementelor de activ şi de pasiv, cantitativ şi valoric sau numai valoric, după caz, existente în patrimoniul unităţii la data la care aceasta se efectuează.

La începutul activităţii, inventarierea are ca obiect principal stabilirea şi evaluarea elementelor patrimoniale care constituie aport în natură.

Pe parcursul funcţionarii sale, unitatea patrimonială efectuează inventarierea patrimoniului cel puţin o dată pe an, de regula cu ocazia încheierii exerciţiului financiar.

Toate bunurile inventariate, grupate pe gestiuni şi categorii de bunuri, se înscriu în liste de inventariere, care se semnează de către persoanele împuternicite să efectueze inventarierea.

Bunurile aparţinând altor persoane fizice sau juridice (în custodie, consignaţie, prelucrare, închiriere etc.) se inventariaza şi se înscriu în liste separate. O copie de pe aceste liste se trimite, de regula, şi persoanei juridice sau fizice, după caz, căreia îi aparţin bunurile respective.

Cu ocazia inventarierii, disponibilităţile aflate în conturile de la bănci, precum şi creanţele şi obligaţiile faţă de terţi sunt supuse, de regula, verificării şi confirmării pe baza extraselor de cont sau punctajelor reciproce în funcţie de necesitaţi, după caz.

Pentru toate celelalte elemente patrimoniale, de activ şi pasiv, cu ocazia inventarierii se verifica realitatea soldurilor conturilor respective. Pentru bunurile depreciate, inutilizabile sau deteriorate, fără desfacere sau greu vandabile, comenzi în curs, abandonate sau sistate, precum şi pentru creanţele şi obligaţiile incerte ori în litigiu se întocmesc, de regula, liste de inventariere separate.

Diferenţele între soldurile scriptice corespunzătoare bunurilor respective şi stocurile constatate cu ocazia inventarierii se înregistrează în contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar, după efectuarea, în prealabil, a compensărilor admise, de regula, numai în cazurile în care exista riscul de confuzie între acestea, pentru aceeaşi perioadă de gestiune.

Creanţele şi datoriile se evalueaza la valoarea lor nominală.

Creanţele şi datoriile incerte şi în litigiu se evalueaza, de asemenea, la valoarea lor de utilitate, stabilită în funcţie de valoarea lor probabila de încasat, respectiv de plată.

Creanţele, datoriile, precum şi disponibilităţile în devize se evalueaza la cursul valutar în vigoare din ultima zi a exerciţiului financiar.

Titlurile imobilizate se evalueaza la valoarea de utilitate pe care o prezintă pentru unitatea patrimonială, iar titlurile de plasament, la cursul valutar mediu al ultimei luni a exerciţiului financiar sau la valoarea probabila de negociere, după caz.

Capitolul 5

Bilanţul contabil 134. Potrivit art. 27 din lege, bilanţul contabil se întocmeşte obligatoriu anual, precum şi în situaţia fuziunii sau încetării, potrivit legii, a activităţii persoanelor prevăzute la pct. 1, după caz.

Regiile autonome şi societăţile comerciale în care statul deţine cel puţin 20% din capitalul social, precum şi celelalte persoane juridice care desfăşoară activităţi economice, întocmesc şi depun, trimestrial, bilanţ contabil, la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti, potrivit normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor, în baza prevederilor art. 4 din lege.

Bilanţul contabil se compune din: bilanţ, contul de profit şi pierderi, respectiv contul de execuţie în cazul instituţiilor publice, anexa şi este însoţit de raportul de gestiune.

Bilanţul unităţilor patrimoniale care desfăşoară activităţi economice cuprinde toate elementele de activ şi de pasiv grupate după destinaţie şi, respectiv, provenienţă lor.

În activul bilanţului se cuprind următoarele grupe principale de elemente:

Capitalul social subscris nevarsat se înscrie distinct în grupa activelor circulante ale bilanţului.

Pasivul bilanţului cuprinde următoarele grupe principale de elemente:

Rezultatul exerciţiului financiar se defalca în: rezultat curent, rezultat excepţional şi impozitul pe profit.

Bilanţul şi contul de profit şi pierderi cuprind: soldurile debitoare şi creditoare, respectiv veniturile, cheltuielile şi rezultatul privind exerciţiul financiar încheiat şi cel precedent.

Sunt supuse verificării şi certificării bilanţurile contabile ale societăţilor comerciale şi ale altor unităţi patrimoniale care, potrivit legii, statutelor sau contractelor de asociere, au obligaţia să aibă cenzori.

Prin verificarea şi certificarea bilanţurilor se confirma ca acestea dau o imagine fidela, clara şi completa a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatului exerciţiului financiar. În acest scop, pe baza verificărilor din cursul anului, precum şi a altor elemente apreciate ca fiind necesare în vederea formulării unor concluzii corecte cu privire la certificarea bilanţurilor contabile, se întocmeşte un raport din care să rezulte, în principal, următoarele:

Bilanţul contabil poate fi certificat fără rezerve, cu rezerve sau se refuza certificarea acestuia.

Motivele certificării cu rezerve sau ale refuzului de certificare se menţionează în raport.

Publicarea bilanţului contabil se poate face într-o formă simplificata.

Bilanţul, contul de profit şi pierderi şi anexa, precum şi bilanţul contabil în forma simplificata se întocmesc pe baza modelelor stabilite de Ministerul Finanţelor, potrivit prevederilor art. 4 din lege.

În cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acestea se depun la Registrul comerţului.

Documentele contabile ale acestor societăţi se păstrează timp de 5 ani.

Potrivit prevederilor art. 31 din lege, instituţiile publice şi celelalte persoane juridice, ai căror conducatori au calitatea de ordonatori de credite, depun un exemplar din bilanţul contabil la organul ierarhic superior, la termenele stabilite de acesta.

Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, prefecturile, consiliile locale, consiliile judeţene şi consiliul municipiului Bucureşti, ai căror conducatori au calitatea de ordonatori de credite, depun la Ministerul Finanţelor bilanţul contabil anual până la data de 31 ianuarie a anului următor.

Organizaţiile obşteşti care au în subordine filiale teritoriale primesc şi centralizează bilanţurile contabile ale acestora şi depun un exemplar din bilanţul contabil centralizat la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pe raza cărora acestea îşi desfăşoară activitatea.

Subvenţiile primite, potrivit legii, de organizaţiile obşteşti se raportează prin bilanţurile contabile trimestriale şi anuale.