Decizie nr. 178 din 16 noiembrie 1999

DECIZIE nr. 178 din 16 noiembrie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, şi a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 267 din 14 iunie 2000 Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecător Constantin Doldur - judecător Kozsokar Gabor - judecător Ioan Muraru - judecător Nicolae Popa - judecător Lucian Stangu - judecător Florin Bucur Vasilescu - judecător Romul Petru Vonica - judecător Paula C. Pantea - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, şi a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara.

La apelul nominal au răspuns reprezentantul autorului excepţiei şi reprezentantul Ministerului Finanţelor, lipsind Direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat a judeţului Caraş-Severin.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul autorului excepţiei pune concluzii de admitere a excepţiei ridicate, solicitând Curţii Constituţionale: a) să constate neconstituţionalitatea principiului taxelor procentuale de timbru în cazul cererilor şi acţiunilor evaluabile în bani, stabilit la art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 şi la art. 6 din Legea nr. 105/1997. Acest principiu reprezintă o discriminare în funcţie de avere, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 26 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice; b) să se pronunţe asupra procedurii jurisdicţional-administrative instituite prin Legea nr. 105/1997, procedura care încalcă art. 134 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie, deoarece, prin suplimentarea căilor de atac cu încă trei grade de jurisdicţie, ajungandu-se, în felul acesta, la cinci grade de jurisdicţie, se ingreuneaza accesul la justiţie. Existenta celor trei grade de jurisdicţie administrativă contravine şi dispoziţiilor art. 6 pct. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitor la termenele rezonabile în care urmează să se soluţioneze litigiile; c) să se pronunţe o decizie interpretativa a art. 9 pct. 9.7 din Ordinul ministrului finanţelor nr. 1.495/1997, în sensul că termenele procedurale pentru exercitarea căilor de atac sunt termene de decădere.

Reprezentantul Ministerului Finanţelor solicita respingerea excepţiei ca fiind neîntemeiată, deoarece instituirea procedurii administrativ-jurisdicţionale prin Legea nr. 105/1997 nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale, iar stabilirea taxelor de timbru nu este o problemă de constituţionalitate, ci o opţiune a legiuitorului.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ridicate ca fiind nefondata, deoarece prin deciziile sale Curtea s-a mai pronunţat asupra procedurii administrativ-jurisdicţionale instituite prin Legea nr. 105/1997 şi a statuat ca aceasta nu încalcă Constituţia, atâta timp cat partea nemultumita de hotărârea organului administrativ se poate adresa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu modalitatea de plată a taxelor de timbru, aceasta este o problemă care aparţine competentei organului legislativ.

CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 31 martie 1999 Curtea de Apel Timişoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, şi a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes într-o cauza civilă având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autorul excepţiei împotriva deciziei Ministerului Finanţelor prin care s-a admis în parte cererea de exonerare de la plata unei amenzi fiscale.

În motivarea excepţiei se susţine ca, în cazul interpretării de către instanţa a textului art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 care reglementează căile administrative de atac, în sensul că stabileşte termene de recomandare pentru organele administrativ-jurisdicţionale, iar nu de decădere, "să fie sesizată Curtea Constituţională a României, în vederea elaborării unei decizii interpretative care să stabilească ca interpretarea corecta a textului este cea propusă, şi anume ca aceste termene sunt de decădere, orice alta interpretare fiind contrară dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Sancţiunea decăderii în acest caz este pierderea dreptului organelor abilitate de a se mai pronunţa cu privire la obiectiunile, contestaţiile şi plângerile cu care au fost legal investite sau o achiesare tacită la motivele cuprinse în aceasta cerere".

În existenta celor trei grade de jurisdicţie autorul excepţiei considera ca soluţionarea cererii se face cu timbrarea la valoare, fără participarea şi punerea în discuţia părţilor, mentinandu-se, astfel, pe o perioadă îndelungată, stări de fapt care prejudiciază contestatorul. De altfel, însăşi procedura administrativ-jurisdicţională introdusă prin Legea nr. 105/1997 este neconstitutionala, întrucât, fără asigurarea unei cenzuri din partea autorităţii judecătoreşti, nu ar putea fi inlaturate abuzurile săvârşite de organele fiscale şi nu ar putea fi respectate egalitatea părţilor şi dreptul la apărare. Deoarece prin existenta unor dispoziţii, precum cea cuprinsă în Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, creanţele se executa indiferent de exercitarea căilor de atac, se încalcă, astfel, principiul separaţiei puterilor în stat.

Pe de altă parte, obligarea la plata unei taxe de timbru la valoare, conform Legii nr. 146/1997, şi nu a unei sume fixe rezonabile, conduce la o discriminare în funcţie de avere, precum şi la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi creştere a calităţii vieţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3), art. 41 alin. (1) şi (2), art. 45 alin. (5), art. 166 şi art. 134 alin. (2) lit. a) şi f) din Constituţie.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei ridicate, instanţa de judecată apreciază ca aceasta este neîntemeiată, deoarece cererea de a se pronunţa o interpretare obligatorie a unor prevederi legale de către Curtea Constituţională nu are temei în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, lege prin care este stabilită, imperativ, competenţa Curţii. Pe de altă parte, interpretarea prevederilor legale în sensul dispoziţiilor constituţionale este un atribut al instanţelor judecătoreşti, soluţia fiind supusă controlului jurisdicţional prin exercitarea căilor legale de atac. În conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar legii.

Cat priveşte existenta unei jurisdicţii administrative, prealabile, se apreciază ca aceasta nu exclude recurgerea la sistemul instanţelor judecătoreşti şi nu încalcă principiul constituţional al liberului acces la justiţie.

În legătură cu critica referitoare la instituirea unor taxe pentru exercitarea căilor administrativ-jurisdicţionale, instanţa considera ca prevederea acestor taxe nu este neconstitutionala, deoarece stabileşte o contribuţie în sarcina celor care recurg la aceste proceduri şi cu scopul de a limita posibilitatea exercitării lor abuzive.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

În punctul de vedere primit din partea Guvernului se considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 105/1997, precum şi ale Legii nr. 146/1997 este neîntemeiată, datorită următoarelor motive:

În situaţia în care legea specială nu precizează instanţa judecătorească competenţa să soluţioneze acţiunea, aceasta va fi remisă spre soluţionare curţii de apel în a carei raza teritorială petentul îşi are sediul sau domiciliul, după caz.

Împotriva sentinţei curţii de apel sau a judecătoriei se poate face recurs la Curtea Suprema de Justiţie sau la tribunal, după caz, în termen de 15 zile de la comunicare". Jurisprudenta Curţii Constituţionale în aceasta problema a fost constanta, prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.

Cat priveşte obligaţia plăţii unei taxe de timbru la valoare, iar nu a unei sume fixe, aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de opţiune a legiuitorului, respectiv de politica fiscală.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia ridicată.

Din examinarea încheierii de sesizare, precum şi a susţinerilor formulate în dosarul cauzei de autorul excepţiei rezultă ca acesta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, precum şi a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, solicitând Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra căilor de atac administrativ-jurisdicţionale, precum şi asupra modalitatii de timbrare în cazul litigiilor prevăzute de Legea nr. 105/1997 şi de Legea nr. 146/1997.

Prevederile criticate din Legea nr. 105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, au următorul cuprins: "Art. 2. - Împotriva măsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere se pot face obiecţiuni care se depun, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare, la organul care a încheiat procesul-verbal sau alt act al organului cu atribuţii de control sau de impunere.

Răspunsul la obiecţiuni se comunică în termen de 15 zile de la înregistrarea acestora, prin hotărâre motivată, semnată de şeful organului care a întocmit procesul-verbal sau care a comunicat actul organului cu atribuţii de control sau de impunere.

Art. 3

Împotriva hotărârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, la organele care au emis hotărârea, contestaţie care se soluţionează de direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, după caz Contestaţia, împreună cu actele care au stat la baza hotărârii, va fi remisă direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.

Contestaţia adresată direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, nu poate avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis hotărâri prin care s-au soluţionat obiectiunile.

Contestaţia se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispoziţie motivată, semnată de directorul general.

Art. 4

Împotriva dispoziţiei date de directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, se poate face plângere la Ministerul Finanţelor în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia Ministerul Finanţelor soluţionează plângerea, prin decizie motivată, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia.

Art. 5

Plângerea adresată Ministerului Finanţelor se depune la direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, după caz, care o va inainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finanţelor, împreună cu documentul original de plată a taxei de timbru şi cu dosarul contestaţiei

Art. 6

Contestaţiile adresate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finanţelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1% la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrală sau parţială a acestora.

Art. 7

Plângerile adresate Ministerului Finanţelor nu pot avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis dispoziţii prin care s-au soluţionat contestaţiile de către direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz

Art. 8

Prin soluţionarea contestaţiilor şi a plangerilor nu se poate crea petitionarului o situaţie mai grea decât cea constatată şi aplicată prin actul care face obiectul petiţiei."

În situaţia în care legea specială nu precizează instanţa judecătorească competenţa să soluţioneze acţiunea, aceasta va fi remisă spre soluţionare curţii de apel în a carei raza teritorială petentul îşi are sediul sau domiciliul, după caz.

Împotriva sentinţei curţii de apel sau a judecătoriei se poate face recurs la Curtea Suprema de Justiţie sau la tribunal, după caz, în termen de 15 zile de la comunicare."

Referitor la legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, instituite de Legea nr. 105/1997, Curtea Constituţională a statuat, de principiu, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constituţionale, atâta timp cat decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar "existenta unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti în condiţiile legii. În atare situaţie este exclusa posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, să se substituie instanţei judecătoreşti", astfel încât părţilor nu li se poate limita exercitarea unui drept consfintit de Constituţie. Faptul ca prin Legea nr. 105/1997 s-au instituit trei modalităţi consecutive pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor împotriva actelor întocmite de organele Ministerului Finanţelor, iar nu una singura, este o opţiune a legiuitorului şi nu o problemă de constituţionalitate. Ceea ce interesează, însă, este posibilitatea accesului la justiţie împotriva hotărârii pronunţate de acest organ administrativ-jurisdicţional.

În baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei".

Asa fiind, în temeiul art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia este inadmisibila, întrucât Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra unor excepţii privind textele de lege care nu au legătură cu cauza.

Regula de baza în materia impozitelor şi taxelor, prevăzută de legislaţia fiscală, care decurge din dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: "Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice", este aceea ca pentru anumite activităţi desfăşurate de instituţiile publice, inclusiv pentru soluţionarea contestaţiilor la impuneri şi taxe, se datorează taxe de timbru, cu excepţia persoanelor care beneficiază de scutire, aceste taxe având rolul de contribuţie la cheltuielile publice. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu contesta însă obligaţia plăţii unei taxe de timbru, ci pretinde numai ca aceasta taxa de timbru ar trebui să fie stabilită într-o sumă fixa. Stabilirea modalitatii de plată a taxelor de timbru, ca, de altfel, şi a cuantumului lor, nu este, însă, o problemă de constituţionalitate, ci o opţiune a legiuitorului, ţinând de politica legislativă fiscală.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi, CURTEA În numele legii DECIDE:

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 noiembrie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta OPINIE SEPARATĂ Consider ca prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, sunt neconstituţionale. Pe de altă parte, sunt de acord cu soluţia de constatare a constituţionalităţii celorlalte prevederi din aceeaşi lege (art. 6-8) ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a prevederilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

În lumina dispoziţiilor art. 11 [conform cărora "(1) Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".] şi a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie (conform cărora "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale".), prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 contravin dispoziţiilor art. 6 paragraful 1, fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]".

Într-adevăr, procedura reglementată prin prevederile legale menţionate nu permite satisfacerea dreptului de soluţionare în justiţie "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestaţiile sau plângerile asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control ale organelor Ministerului Finanţelor".

De fapt, în circumstanţele concrete ale acestor categorii de cauze, a căror soluţionare definitivă presupune, potrivit altor reglementări legale aplicabile, parcurgerea a doua grade de jurisdicţie (cel mai adesea, în faţa curţii de apel componente şi, apoi, a Curţii Supreme de Justiţie, adică în faţa celor mai înalte instanţe judecătoreşti, a căror activitate, din motive obiective, nu se poate caracteriza prin acordarea unor termene scurte), modul în care art. 2 şi următoarele din Legea nr. 105/1997 reglementează aceasta procedura prealabilă determina încălcarea "dreptului la un proces echitabil", conferit prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Toate aceste legi, în redactarile anterioare anului 1994, prevedeau, de asemenea, şi o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă sesizării Ministerului Finanţelor. Astfel încât se poate constata ca, în esenta, Legea nr. 105/1997 a recunoscut în mod expres (ca urmare a menţionatei Decizii nr. 1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale) posibilitatea accesului în justiţie împotriva actelor de control sau de impunere a organelor Ministerului Finanţelor, mentinand însă procedura prealabilă administrativ-jurisdicţională, pe care a unificat-o, prin instituirea a trei paliere succesive: "organele cu atribuţii de control sau de impunere"; direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti;

Ministerul Finanţelor.

10.a) Astfel, potrivit alin. 1 al art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, "Obligaţiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plătesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie şi înştiinţare de plată." Art. 23 şi următoarele din acelaşi act normativ reglementează procedura executării silite a creanţelor bugetare, procedura care, în mod firesc, este caracterizată prin maxima celeritate. În acest sens, art. 23 alin. 2 stabileşte ca "Dacă debitorul nu a efectuat plata în termenul prevăzut în înştiinţarea de plată, organul de executare va începe executarea silită prin comunicarea unei somaţii, prin care îi va face cunoscut debitorului ca, în termen de 15 zile, este obligat să efectueze plata sumelor datorate." Iar conform art. 25 alin. 3, "Pentru obligaţiile bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii, amenzi, majorări de întârziere şi alte sume datorate şi neachitate la termenul legal de plată, titlul executoriu îl constituie actul, emis sau aprobat de organul competent, prin care acestea se stabilesc." Executarea silită se poate face prin trei modalităţi care pot fi folosite succesiv ori concomitent: poprire, asupra bunurilor mobile, asupra bunurilor imobile (art. 40).

10.b) Sub aspectele la care se referă prezenta opinie separată, esenţial este ca, în toate aceste situaţii de executare a creanţelor bugetare, "Exercitarea căilor de atac la organele competente, de către plătitori, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspenda obligaţia acestora de plată." (alin. 2 al art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în redactarea data prin art. I pct. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 53/1997). Este adevărat ca alin. 3 al aceluiaşi text de lege (în redactarea data prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999) dispune: "Cu toate acestea, Ministerul Finanţelor sau, după caz, autorităţile administraţiei publice locale, prin organele lor competente în soluţionarea obiectiunilor, pot dispune, la cererea plătitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligaţiei de plată la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, până la soluţionarea primei cai de atac."

Trebuie, însă, observat, mai întâi, ca o asemenea suspendare intră în puterea "organelor [...] competente în soluţionarea obiectiunilor" (iar nu şi a organelor competente în soluţionarea contestaţiilor sau plangerilor), asadar, astfel cum rezultă din art. 2 alin. 1 din Legea nr. 105/1997, în competenţa celui dintâi palier din succesiunea de organe ale Ministerului Finanţelor având atribuţii în cadrul procedurii instituite prin această lege; de aceea, apare evident ca solicitarea de suspendare va fi admisă extrem de rar, fiindca este vorba despre o decizie a insesi organelor care au stabilit existenta creanţei bugetare puse în executare şi fiindca, în aceasta etapa, nici nu exista posibilitatea vreunui control asupra acestei puteri discretionare. În al doilea rând - şi mult mai relevant -, este de observat ca, inclusiv în cazul în care, în mod excepţional, suspendarea ar fi dispusă de către organul care soluţionează obiecţiunea, această măsură poate dăinui numai "până la soluţionarea primei cai de atac", moment după care se continua executarea silită.

10.c) În aceeaşi ordine de idei, este necesar să fie cunoscut ca, deşi art. 76 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 permite formularea, la instanţa judecătorească, a unei contestaţii la executare, înregistrarea acesteia nu determina, eo ipso, suspendarea executării silite. Într-adevăr, conform art. 78 alin. 1 şi 2 din acest act normativ, "Până la judecarea contestaţiei, instanţa, la cerere, prin încheiere motivată, poate suspenda executarea silită.

O dată cu încuviinţarea suspendării, contestatorul va putea fi obligat să depună o cauţiune, dar nu mai mult decât suma ce reprezintă obligaţia bugetară, pentru care se face executarea silită şi cheltuielile de executare. La stabilirea cauţiunii, instanţa va ţine seama de înscrisul constatator al dreptului invocat de contestator, de starea solvabilităţii sale, de valoarea bunurilor supuse executării silite, de cuantumul sumei datorate, precum şi de orice alte date ce interesează soluţionarea contestaţiei." Dificultatea obţinerii, în aceste condiţii, a încuviinţării suspendării este sporită, ca urmare a faptului ca art. I pct. 27 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999 a abrogat dispoziţiile imediat următoare, cuprinse în alin. 3 al art. 78 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, text care prevedea: "În cazuri urgente, preşedintele instanţei, potrivit alin. 1, poate dispune suspendarea executării silite, fără citarea părţilor şi fără dispunerea unei cauţiuni."

Atunci când unei societăţi comerciale (de exemplu, o întreprindere mica sau mijlocie) îi sunt poprite conturile bancare pentru mai multe luni, la care se adauga o alta lungă perioada de timp de continuare a acestei situaţii (de obicei, aproape doi ani) până când este epuizata definitiv şi irevocabil şi procedura judecătorească ulterioară, eventuala hotărâre judecătorească de restituire a sumei de bani executate cu titlu de creanta bugetară va fi primită, adeseori, de o societate comercială aflată într-o dificila situaţie financiară sau (dacă este vorba despre o sumă mare de bani) chiar în stare de faliment. Când banii pentru care te judeci ti-au fost deja luati de adversar, orice zi de întârziere a soluţionării acţiunii tale în justiţie devine foarte importanţa, îndeosebi atunci când esti comerciant (şi cu atât mai mult când actionezi în condiţii economice neprielnice, asa cum sunt acelea impuse, obiectiv, de trecerea la o economie de piaţa). Aici, "miza" procesului este nu numai obţinerea recunoaşterii nelegalitatii actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanţelor, ci obţinerea cat mai rapida a restituirii sumei de bani deja executate silit. Altfel, dreptatea vine prea târziu.

Pe de altă parte, "Convenţia [pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale] subliniaza importanţa acordată ideii ca justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri de natura să-i compromita eficacitatea şi credibilitatea" (cazul "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1990; în acelaşi sens, cazul "H. contra Frantei", 1989).

Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrală sau parţială a acestora."

Unui asemenea periplu administrativ i s-ar fi putut recunoaşte, eventual, o ratiune, dar numai dacă ar fi avut o alta natura juridică decât aceea de procedura prealabilă, compusa din secvente relativ omogene; bunaoara, astfel cum s-a arătat anterior, în conceptia care a determinat modul de redactare a actelor normative înlocuite prin Legea nr. 105/1997, deciziile Ministerului Finanţelor erau considerate "definitive" (situaţie declarata neconstitutionala prin jurisprudenta Curţii Constituţionale, de exemplu prin Decizia Plenului nr. 1/1994). Dar, în condiţiile în care acest periplu administrativ are doar semnificatia îndeplinirii unor condiţii prealabile accesului în justiţie, o asemenea modalitate complicata de reglementare nu mai este "rezonabila", impunând - inutil, din perspectiva conceptului de "proces echitabil" - proceduri intermediare similare şi favorizand, de altfel, o excesiva birocratie şi, uneori, corupţia.

Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi termen (precum cel de 4 + 1 luni) poate prezenta dificultăţi diferite, fiind, asadar, mai mult sau mai puţin "rezonabil", după cum înăuntrul acestuia reclamantul trebuie să desfăşoare o procedură juridică în faţa unui singur organ abilitat, sau, dimpotriva, este obligat la eforturi mai mari, fiindca trebuie să se adreseze - cu cereri de fiecare data motivate - unei succesiuni de trei organe administrative.

Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale ------------