DECIZIE nr. 178 din 16 noiembrie 1999

(1)din Constituţie, precum şi ale art. 26 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice; b) să se pronunţe asupra procedurii jurisdicţional-administrative instituite prin Legea nr. 105/1997, procedura care încalcă art. 134 alin.

(2)lit.

1. a)şi
2. f)din Constituţie, deoarece, prin suplimentarea căilor de atac cu încă trei grade de jurisdicţie, ajungandu-se, în felul acesta, la cinci grade de jurisdicţie, se ingreuneaza accesul la justiţie. Existenta celor trei grade de jurisdicţie administrativă contravine şi dispoziţiilor art. 6 pct.

(1)din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitor la termenele rezonabile în care urmează să se soluţioneze litigiile; c) să se pronunţe o decizie interpretativa a art. 9 pct. 9.7 din Ordinul ministrului finanţelor nr. 1.495/1997, în sensul că termenele procedurale pentru exercitarea căilor de atac sunt termene de decădere. Reprezentantul Ministerului Finanţelor solicita respingerea excepţiei ca fiind neîntemeiată, deoarece instituirea procedurii administrativ-jurisdicţionale prin Legea nr. 105/1997 nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale, iar stabilirea taxelor de timbru nu este o problemă de constituţionalitate, ci o opţiune a legiuitorului. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ridicate ca fiind nefondata, deoarece prin deciziile sale Curtea s-a mai pronunţat asupra procedurii administrativ-jurisdicţionale instituite prin Legea nr. 105/1997 şi a statuat ca aceasta nu încalcă Constituţia, atâta timp cat partea nemultumita de hotărârea organului administrativ se poate adresa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu modalitatea de plată a taxelor de timbru, aceasta este o problemă care aparţine competentei organului legislativ. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele: Prin Încheierea din 31 martie 1999 Curtea de Apel Timişoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, şi a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes într-o cauza civilă având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autorul excepţiei împotriva deciziei Ministerului Finanţelor prin care s-a admis în parte cererea de exonerare de la plata unei amenzi fiscale. În motivarea excepţiei se susţine ca, în cazul interpretării de către instanţa a textului art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 care reglementează căile administrative de atac, în sensul că stabileşte termene de recomandare pentru organele administrativ-jurisdicţionale, iar nu de decădere, "să fie sesizată Curtea Constituţională a României, în vederea elaborării unei decizii interpretative care să stabilească ca interpretarea corecta a textului este cea propusă, şi anume ca aceste termene sunt de decădere, orice alta interpretare fiind contrară dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 6 alin.

(1)din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Sancţiunea decăderii în acest caz este pierderea dreptului organelor abilitate de a se mai pronunţa cu privire la obiectiunile, contestaţiile şi plângerile cu care au fost legal investite sau o achiesare tacită la motivele cuprinse în aceasta cerere". În existenta celor trei grade de jurisdicţie autorul excepţiei considera ca soluţionarea cererii se face cu timbrarea la valoare, fără participarea şi punerea în discuţia părţilor, mentinandu-se, astfel, pe o perioadă îndelungată, stări de fapt care prejudiciază contestatorul. De altfel, însăşi procedura administrativ-jurisdicţională introdusă prin Legea nr. 105/1997 este neconstitutionala, întrucât, fără asigurarea unei cenzuri din partea autorităţii judecătoreşti, nu ar putea fi inlaturate abuzurile săvârşite de organele fiscale şi nu ar putea fi respectate egalitatea părţilor şi dreptul la apărare. Deoarece prin existenta unor dispoziţii, precum cea cuprinsă în Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, creanţele se executa indiferent de exercitarea căilor de atac, se încalcă, astfel, principiul separaţiei puterilor în stat. Pe de altă parte, obligarea la plata unei taxe de timbru la valoare, conform Legii nr. 146/1997, şi nu a unei sume fixe rezonabile, conduce la o discriminare în funcţie de avere, precum şi la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi creştere a calităţii vieţii, ceea ce contravine art. 1 alin.

(3), art. 41 alin.

(1)şi

(2), art. 45 alin.

(5), art. 166 şi art. 134 alin.

(2)lit.

1. a)şi
2. f)din Constituţie. Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei ridicate, instanţa de judecată apreciază ca aceasta este neîntemeiată, deoarece cererea de a se pronunţa o interpretare obligatorie a unor prevederi legale de către Curtea Constituţională nu are temei în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, lege prin care este stabilită, imperativ, competenţa Curţii. Pe de altă parte, interpretarea prevederilor legale în sensul dispoziţiilor constituţionale este un atribut al instanţelor judecătoreşti, soluţia fiind supusă controlului jurisdicţional prin exercitarea căilor legale de atac. În conformitate cu art. 2 alin.

(2)din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar legii. Cat priveşte existenta unei jurisdicţii administrative, prealabile, se apreciază ca aceasta nu exclude recurgerea la sistemul instanţelor judecătoreşti şi nu încalcă principiul constituţional al liberului acces la justiţie. În legătură cu critica referitoare la instituirea unor taxe pentru exercitarea căilor administrativ-jurisdicţionale, instanţa considera ca prevederea acestor taxe nu este neconstitutionala, deoarece stabileşte o contribuţie în sarcina celor care recurg la aceste proceduri şi cu scopul de a limita posibilitatea exercitării lor abuzive. Potrivit art. 24 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. În punctul de vedere primit din partea Guvernului se considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 105/1997, precum şi ale Legii nr. 146/1997 este neîntemeiată, datorită următoarelor motive: 1. În legătură cu solicitarea autorului excepţiei privind "elaborarea de către Curtea Constituţională a unei decizii interpretative" a textelor din Legea nr. 105/1997, se apreciază ca, în raport cu prevederile art. 144 din Constituţia României, care stabilesc atribuţiile Curţii Constituţionale, precum şi cu dispoziţiile art. 2 alin.

(3)teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, Curtea nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei.

1. Referitor la susţinerea autorului excepţiei, potrivit căreia "însăşi procedura administrativ-jurisdicţională introdusă de Legea nr. 105/1997 este neconstitutionala, incalcandu-se astfel principiul separaţiei puterilor în stat", aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, asa cum rezultă din prevederile art. 9 din legea menţionată, "Împotriva deciziei Ministerului Finanţelor se poate face acţiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanţa judecătorească prevăzută în legea specială de instituire a impozitelor şi taxelor contestate. În situaţia în care legea specială nu precizează instanţa judecătorească competenţa să soluţioneze acţiunea, aceasta va fi remisă spre soluţionare curţii de apel în a carei raza teritorială petentul îşi are sediul sau domiciliul, după caz. Împotriva sentinţei curţii de apel sau a judecătoriei se poate face recurs la Curtea Suprema de Justiţie sau la tribunal, după caz, în termen de 15 zile de la comunicare". Jurisprudenta Curţii Constituţionale în aceasta problema a fost constanta, prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
2. Cu privire la susţinerea autorului excepţiei ca "obligaţia plăţii unei taxe de timbru la valoare şi nu a unei sume fixe rezonabile conform Legii nr. 105/1997 şi Legii nr. 146/1997 conduce la discriminare în funcţie de avere şi lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi creşterea calităţii vieţii, ceea ce, de asemenea, contravine art. 1 alin.

(3), art. 41 alin.

(1)şi

(2), art. 45 alin.

(5), art. 166 şi art. 134 alin.

(2)lit.

1. a)şi
2. f)din Constituţie", Guvernul considera că nu se contesta constituţionalitatea celor două legi, ale căror taxe în sume fixe sunt "rezonabile", ci "obligaţia plăţii unei taxe de timbru la valoare". Justificarea unei asemenea taxe consta, însă, în stavilirea unor abuzuri care s-ar putea comite în exerciţiul acestui drept, dacă orice sesizare ar fi scutită de timbrare. Cat priveşte obligaţia plăţii unei taxe de timbru la valoare, iar nu a unei sume fixe, aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de opţiune a legiuitorului, respectiv de politica fiscală. 4. Se precizează, totodată, ca motivele invocate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, în afară de faptul ca sunt neintemeiate, nu au nici o concludenta pentru soluţionarea cauzei. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele: În temeiul art. 144 lit.
3. c)din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia ridicată. Din examinarea încheierii de sesizare, precum şi a susţinerilor formulate în dosarul cauzei de autorul excepţiei rezultă ca acesta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, precum şi a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, solicitând Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra căilor de atac administrativ-jurisdicţionale, precum şi asupra modalitatii de timbrare în cazul litigiilor prevăzute de Legea nr. 105/1997 şi de Legea nr. 146/1997. Prevederile criticate din Legea nr. 105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, au următorul cuprins: "Art. 2. - Împotriva măsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere se pot face obiecţiuni care se depun, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare, la organul care a încheiat procesul-verbal sau alt act al organului cu atribuţii de control sau de impunere. Răspunsul la obiecţiuni se comunică în termen de 15 zile de la înregistrarea acestora, prin hotărâre motivată, semnată de şeful organului care a întocmit procesul-verbal sau care a comunicat actul organului cu atribuţii de control sau de impunere. Art. 3. - Împotriva hotărârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, la organele care au emis hotărârea, contestaţie care se soluţionează de direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, după caz. Contestaţia, împreună cu actele care au stat la baza hotărârii, va fi remisă direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Contestaţia adresată direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, nu poate avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis hotărâri prin care s-au soluţionat obiectiunile. Contestaţia se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispoziţie motivată, semnată de directorul general. Art. 4. - Împotriva dispoziţiei date de directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, se poate face plângere la Ministerul Finanţelor în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia. Ministerul Finanţelor soluţionează plângerea, prin decizie motivată, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia. Art. 5. - Plângerea adresată Ministerului Finanţelor se depune la direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, după caz, care o va inainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finanţelor, împreună cu documentul original de plată a taxei de timbru şi cu dosarul contestaţiei. Art. 6. - Contestaţiile adresate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finanţelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1% la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei. Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrală sau parţială a acestora. Art. 7. - Plângerile adresate Ministerului Finanţelor nu pot avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis dispoziţii prin care s-au soluţionat contestaţiile de către direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz. Art. 8. - Prin soluţionarea contestaţiilor şi a plangerilor nu se poate crea petitionarului o situaţie mai grea decât cea constatată şi aplicată prin actul care face obiectul petiţiei." 1. Potrivit art. 2 alin.

(3)din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei". Prin urmare, cererea autorului excepţiei, adresată Curţii Constituţionale, de a stabili, pe calea unei decizii de interpretare, ca termenele prevăzute de Legea nr. 105/1997 sunt termene de decădere, cu consecinţa pierderii dreptului organelor abilitate de a se mai pronunţa asupra obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor, cu care au fost legal investite, iar nu termene de recomandare, nu poate fi examinata, întrucât Curtea Constituţională nu este competenţa să se pronunţe asupra interpretării unui text de lege, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei. 2. Procedura administrativ-jurisdicţională prevăzută de Legea nr. 105/1997 nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 123, conform cărora "

(1)Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2)Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", şi nici pe cele ale alin.

(1)din art. 125, potrivit cărora "Justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", după cum nu încalcă nici principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Aceasta procedura priveşte exercitarea mai multor cai administrative de atac, care, însă, nu sunt în competenţa instanţei judecătoreşti, iar pe de altă parte, decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, conform art. 9 din Legea nr. 105/1997, potrivit căruia: "Împotriva deciziei Ministerului Finanţelor se poate face acţiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanţa judecătorească prevăzută în legea specială de instituire a impozitelor şi taxelor contestate. În situaţia în care legea specială nu precizează instanţa judecătorească competenţa să soluţioneze acţiunea, aceasta va fi remisă spre soluţionare curţii de apel în a carei raza teritorială petentul îşi are sediul sau domiciliul, după caz. Împotriva sentinţei curţii de apel sau a judecătoriei se poate face recurs la Curtea Suprema de Justiţie sau la tribunal, după caz, în termen de 15 zile de la comunicare." Referitor la legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, instituite de Legea nr. 105/1997, Curtea Constituţională a statuat, de principiu, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constituţionale, atâta timp cat decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar "existenta unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti în condiţiile legii. În atare situaţie este exclusa posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, să se substituie instanţei judecătoreşti", astfel încât părţilor nu li se poate limita exercitarea unui drept consfintit de Constituţie. Faptul ca prin Legea nr. 105/1997 s-au instituit trei modalităţi consecutive pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor împotriva actelor întocmite de organele Ministerului Finanţelor, iar nu una singura, este o opţiune a legiuitorului şi nu o problemă de constituţionalitate. Ceea ce interesează, însă, este posibilitatea accesului la justiţie împotriva hotărârii pronunţate de acest organ administrativ-jurisdicţional. 3. În legătură cu critica referitoare la dreptul de apărare, Curtea retine ca, în cazul procedurilor administrative, deşi nu poate fi vorba de un proces în sensul art. 24 alin.

(2)din Constituţie, similar cu cel realizat în faţa instanţelor judecătoreşti, legea nu interzice posibilitatea celor interesaţi de a formula obiecţiuni, cereri ori de a administra probe, potrivit specificului acestor jurisdicţii administrative. În acest context, termenele pentru realizarea celor două categorii de proceduri - administrativ-jurisdicţionale şi judiciare -, în vederea soluţionării contestaţiilor şi plangerilor prevăzute de Legea nr. 105/1997, sunt stabilite de lege tocmai pentru a da posibilitatea organelor fiscale care au emis actele contestate să îşi corecteze eventualele greşeli cuprinse în aceste acte, iar contestatarilor să îşi poată administra toate probele necesare în faţa jurisdictiilor care soluţionează aceste cereri. 4. Analizând susţinerea autorului excepţiei ca soluţionarea unui litigiu este condiţionată de obligativitatea timbrarii la valoare, iar nu de plată unei taxe stabilite conform prevederilor Legii nr. 105/1997 şi ale Legii nr. 146/1997, Curtea constata ca sunt criticate, în primul rând, prevederile art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, deoarece condiţioneaza judecarea unui litigiu de obligativitatea timbrarii la valoare, iar nu de plată unei taxe stabilite, fără însă să se facă referire la obiectul cauzei, şi anume la plângerea formulată de autorul excepţiei împotriva Deciziei nr. 1.617/1998 a Ministerului Finanţelor, plângere care, potrivit art. 3 lit. m) prima liniuţa din Legea nr. 146/1997, se taxeaza cu suma fixa de 10.000 lei. În baza art. 23 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei". Asa fiind, în temeiul art. 23 alin.

(6)din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia este inadmisibila, întrucât Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra unor excepţii privind textele de lege care nu au legătură cu cauza. Regula de baza în materia impozitelor şi taxelor, prevăzută de legislaţia fiscală, care decurge din dispoziţiile art. 53 alin.

(1)din Constituţie, potrivit cărora: "Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice", este aceea ca pentru anumite activităţi desfăşurate de instituţiile publice, inclusiv pentru soluţionarea contestaţiilor la impuneri şi taxe, se datorează taxe de timbru, cu excepţia persoanelor care beneficiază de scutire, aceste taxe având rolul de contribuţie la cheltuielile publice. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu contesta însă obligaţia plăţii unei taxe de timbru, ci pretinde numai ca aceasta taxa de timbru ar trebui să fie stabilită într-o sumă fixa. Stabilirea modalitatii de plată a taxelor de timbru, ca, de altfel, şi a cuantumului lor, nu este, însă, o problemă de constituţionalitate, ci o opţiune a legiuitorului, ţinând de politica legislativă fiscală. 5. Cat priveşte ultima critica, referitoare la lipsa cadrului favorabil de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi de creştere a calităţii vieţii, determinata de plată taxei de timbru la valoare, fapt care ar contraveni art. 1 alin.

(3), art. 41 alin.

(1)şi

(2), art. 45 alin.

(5), art. 166 şi art. 134 alin.

(2)lit.

1. a)şi
2. f)din Constituţie, Curtea constata ca aceasta nu are legătură cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, iar art. 166, invocat de autorul excepţiei, nu este cuprins în Constituţie. Asa fiind, nici aceasta critica nu poate fi primită. Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit.
3. c)şi al art. 145 alin.

(2)din Constituţie, precum şi al art. 13 alin.

(1)lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin.

(1)din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi, CURTEA În numele legii DECIDE:

1. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2-8 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 28 ianuarie 1999, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, judeţul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara.
2. Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Betania Impex" - S.R.L. din Caransebes, judeţul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 985/CA/1999 al Curţii de Apel Timişoara. Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 16 noiembrie
3. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta OPINIE SEPARATĂ Consider ca prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/1999, sunt neconstituţionale. Pe de altă parte, sunt de acord cu soluţia de constatare a constituţionalităţii celorlalte prevederi din aceeaşi lege (art. 6-8) ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a prevederilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. În lumina dispoziţiilor art. 11 [conform cărora "

(1)Statul român se obliga sa îndeplinească întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2)Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".] şi a dispoziţiilor art. 20 alin.

(2)din Constituţie (conform cărora "Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale".), prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 contravin dispoziţiilor art. 6 paragraful 1, fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]". Într-adevăr, procedura reglementată prin prevederile legale menţionate nu permite satisfacerea dreptului de soluţionare în justiţie "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestaţiile sau plângerile asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control ale organelor Ministerului Finanţelor".

1. La prima vedere, termenele stabilite prin aceste prevederi legale pentru diversele organe ale Ministerului Finanţelor sunt extrem de scurte şi, deci, "rezonabile". Mai precis, în succesiunea stabilită prin lege, aceste termene sunt de 15 + 5 + 30 + 5 + 60 zile, ceea ce ar permite accesul în justiţie în aproximativ 115 zile (aproape 4 luni) de la comunicarea "măsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere"; aceasta, desigur, numai dacă se presupune ca petitionarii ar putea acţiona cu maxima diligenta, prin depunerea obiectiunilor, contestaţiilor şi plangerilor în chiar prima zi din cadrul termenelor de 5 zile, de 15 zile şi, din nou, de 15 zile (în total, alte 35 zile, adică mai mult de o luna) prevăzute prin, respectiv, art. 2 alin. 1, art. 3 alin. 1 şi art. 9 alin. 1 din Legea nr. 105/1997, ceea ce, de buna seama, nu poate să corespundă pe deplin cu realitatea. De fapt, în circumstanţele concrete ale acestor categorii de cauze, a căror soluţionare definitivă presupune, potrivit altor reglementări legale aplicabile, parcurgerea a doua grade de jurisdicţie (cel mai adesea, în faţa curţii de apel componente şi, apoi, a Curţii Supreme de Justiţie, adică în faţa celor mai înalte instanţe judecătoreşti, a căror activitate, din motive obiective, nu se poate caracteriza prin acordarea unor termene scurte), modul în care art. 2 şi următoarele din Legea nr. 105/1997 reglementează aceasta procedura prealabilă determina încălcarea "dreptului la un proces echitabil", conferit prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
2. Nu este vorba despre neconstituţionalitatea instituirii, în sine, a acestei proceduri prealabile, întrucât, astfel cum se arata prin decizia la care se referă aceasta opinie separată, nu sunt incalcate dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la apărare (art. 24), la înfăptuirea justiţiei (art. 123) sau la instanţele judecătoreşti (art. 125), după cum nu este încălcat nici accesul liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Legea fundamentală ["

(1)Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."], câtă vreme art. 9 din Legea nr. 105/1997 dispune ca împotriva deciziei Ministerului Finanţelor "[...] se poate face acţiune, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei, la instanţa judecătorească competenţa [...]." 3. Sub acest din urma aspect, trebuie, însă, reamintit ca cea mai mare parte a reglementărilor legale înlocuite prin Legea nr. 105/1997 - în măsura în care este vorba despre conţinutul acestora în redactarile existente anterior pronunţării de către Plenul Curţii Constituţionale a Deciziei nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justiţie al persoanelor în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 - stabileau, de regula, ca decizia Ministerului Finanţelor este "definitivă". Aceasta a fost, de exemplu, situaţia reglementărilor legale privind impozitul pe salarii, taxa pe valoarea adăugată sau accizele la produsele din import şi din ţara (menţionate explicit în cuprinsul art. 12 din Legea nr. 105/1997, printre actele normative ale căror prevederi se abroga, total sau parţial). Toate aceste legi, în redactarile anterioare anului 1994, prevedeau, de asemenea, şi o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă sesizării Ministerului Finanţelor. Astfel încât se poate constata ca, în esenta, Legea nr. 105/1997 a recunoscut în mod expres (ca urmare a menţionatei Decizii nr. 1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale) posibilitatea accesului în justiţie împotriva actelor de control sau de impunere a organelor Ministerului Finanţelor, mentinand însă procedura prealabilă administrativ-jurisdicţională, pe care a unificat-o, prin instituirea a trei paliere succesive: "organele cu atribuţii de control sau de impunere"; direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti; Ministerul Finanţelor. 4. Existenta unei proceduri prealabile administrativ-jurisdicţionale este acceptată, de altfel, şi în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra aplicării prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care a subliniat ca "Ratiuni de flexibilitate şi eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei", 1981). 5. Este însă stabilit, în aceeaşi jurisprudenta, ca imperativul soluţionării cauzei "într-un termen rezonabil" include ("dies ad quo") şi durata unor asemenea proceduri prealabile sesizării instanţei judecătoreşti (de exemplu, cazurile "Golder contra Regatului Unit", 1975, şi "Vallee contra Frantei", 1994), precum şi ca "termenul rezonabil" se calculează până la ("dies ad quem") soluţionarea finala a cauzei (de exemplu, cazurile "Eckle contra Republicii Federale a Germaniei", 1982, şi "Bricmont contra Belgiei", 1986). Nu se considera ca fiind soluţionare finala a cauzei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care doar se recunoaşte existenta dreptului (de exemplu, existenta dreptului de a fi despăgubit, în cadrul răspunderii civile), fără a se fi stabilit încă şi cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despăgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). Procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti nu sunt acoperite de garanţia "termenului rezonabil" (cazurile "X. contra Regatului Unit", 1981, şi "Alsterlund contra Suediei", 1988). 6. Aceeaşi jurisprudenta indica, în legătură cu caracterul "rezonabil" al duratei soluţionării cauzei, ca acesta nu se determina în mod abstract, ci sunt avute în vedere circumstanţele concrete ale fiecărei spete, neexistand limite absolute de timp (de exemplu, cazurile "Konig contra Republicii Federale a Germaniei", 1978, şi "Santilli contra Italiei", 1991). Factorii care trebuie întotdeauna luati în considerare sunt: complexitatea cauzei; activitatea procesuala a părţii ale carei drepturi sau obligaţii fac obiectul procesului; activitatea autorităţilor administrative şi judiciare (Idem; în acelaşi sens, cazul "Vallee contra Frantei", 1994). Desigur, numai întârzierea cauzată de acest din urma factor poate determina concluzia ca au fost incalcate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 fraza întâi din convenţie, referitoare la "termenul rezonabil". Potrivit aceleiaşi jurisprudente, statului îi revine o obligaţie pozitiva şi de rezultat de a asigura soluţionarea cauzelor într-un "termen rezonabil", prin toate mijloacele care îi stau la dispoziţie (cazurile: "Zimmermann şi Steiner contra Elvetiei", 1983; "Martins Moreira contra Portugaliei", 1988; "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1991; "Francesco Lombardo contra Italiei", 1992; "Muti contra Italiei", 1994). 7. În stabilirea modului în care cerinţa "termenului rezonabil" este satisfacuta, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai utilizat, pe lângă analiza celor trei factori permanenţi (complexitatea cauzei, activitatea părţii implicate şi activitatea autorităţilor), şi criteriul referitor la "miza" specială a procesului ("enjeu" sau "at stake", expresii utilizate în redactarea franceza şi, respectiv, în cea engleza a hotărârilor acelei Curţi). Este vorba, cu alte cuvinte, despre criteriul interesului special căruia, în speta, i se acordă importanţa de către partea ale carei drepturi ori obligaţii fac obiectul judecaţii. Astfel, s-a considerat ca o diligenta specială trebuie acordată atunci când "miza" procesului priveşte materii precum: starea civilă (cazul "Bock contra Republicii Federale a Germaniei", 1989), calitatea de salariat (cazurile "Bucholz contra Republicii Federale a Germaniei", 1981, şi "Obermeier contra Republicii Federale a Germaniei", 1990), acordarea de despăgubiri pentru victimele accidentelor de circulaţie (cazurile "Martins Moreira contra Portugaliei", 1988, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994), recunoaşterea titlului de proprietate asupra imobilelor (cazurile "Poiss contra Austriei", 1987, şi "Hentrich contra Frantei", 1994), restabilirea relaţiilor personale dintre părinţi şi copii (cazul "H. contra Regatului Unit", 1987) etc. 8. O asemenea relevanta specială a fost acordată şi situaţiei în care, pe parcursul soluţionării litigiului, sunt percepute penalităţi sau dobânzi asupra sumei de bani ce constituie obiectul acestuia, astfel încât întârzierea soluţionării procesului are caracter oneros pentru reclamant (cazul "Schouten şi Meldrum contra Olandei", 1994). 9. Consider ca, mutatis mutandis, aceasta din urma jurisprudenta, în care "miza" procesului include interesul reclamantului de a evita inrautatirea situaţiei sale financiare, identifica ratiunea pentru care trebuie decis ca procedura reglementată prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 nu permite satisfacerea dreptului de soluţionare în justiţie "într-un termen rezonabil" a cauzelor referitoare la "obiectiunile, contestaţiile sau plângerile asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor". 10. Spre a se ajunge la aceasta concluzie, este necesar să fie avute în vedere şi alte reglementări legale ce îi sunt aplicabile persoanei care se afla în situaţia de a formula asemenea obiecţiuni, contestaţii sau plângeri, utilizând procedura prevăzută de Legea nr. 105/1997. Este vorba despre unele dintre prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 108/1996), modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 53/1997 (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 258/1998) şi, din nou, modificată prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999. Într-adevăr, subiectul de drept care formulează, după caz, obiecţiuni, contestaţii sau plângeri în baza Legii nr. 105/1997 este, dintr-un alt punct de vedere, debitorul unei creanţe bugetare şi, de aceea, el este supus, deopotrivă, şi procedurii executării creanţelor bugetare ce au ca obiect "sumele constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor", acte de care acest subiect de drept este nemulţumit. 10.

1. a)Astfel, potrivit alin. 1 al art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, "Obligaţiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plătesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie şi înştiinţare de plată." Art. 23 şi următoarele din acelaşi act normativ reglementează procedura executării silite a creanţelor bugetare, procedura care, în mod firesc, este caracterizată prin maxima celeritate. În acest sens, art. 23 alin. 2 stabileşte ca "Dacă debitorul nu a efectuat plata în termenul prevăzut în înştiinţarea de plată, organul de executare va începe executarea silită prin comunicarea unei somaţii, prin care îi va face cunoscut debitorului ca, în termen de 15 zile, este obligat să efectueze plata sumelor datorate." Iar conform art. 25 alin. 3, "Pentru obligaţiile bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii, amenzi, majorări de întârziere şi alte sume datorate şi neachitate la termenul legal de plată, titlul executoriu îl constituie actul, emis sau aprobat de organul competent, prin care acestea se stabilesc." Executarea silită se poate face prin trei modalităţi care pot fi folosite succesiv ori concomitent: poprire, asupra bunurilor mobile, asupra bunurilor imobile (art. 40). 10.
2. b)Sub aspectele la care se referă prezenta opinie separată, esenţial este ca, în toate aceste situaţii de executare a creanţelor bugetare, "Exercitarea căilor de atac la organele competente, de către plătitori, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspenda obligaţia acestora de plată." (alin. 2 al art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în redactarea data prin art. I pct. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 53/1997). Este adevărat ca alin. 3 al aceluiaşi text de lege (în redactarea data prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999) dispune: "Cu toate acestea, Ministerul Finanţelor sau, după caz, autorităţile administraţiei publice locale, prin organele lor competente în soluţionarea obiectiunilor, pot dispune, la cererea plătitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligaţiei de plată la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, până la soluţionarea primei cai de atac." Trebuie, însă, observat, mai întâi, ca o asemenea suspendare intră în puterea "organelor [...] competente în soluţionarea obiectiunilor" (iar nu şi a organelor competente în soluţionarea contestaţiilor sau plangerilor), asadar, astfel cum rezultă din art. 2 alin. 1 din Legea nr. 105/1997, în competenţa celui dintâi palier din succesiunea de organe ale Ministerului Finanţelor având atribuţii în cadrul procedurii instituite prin această lege; de aceea, apare evident ca solicitarea de suspendare va fi admisă extrem de rar, fiindca este vorba despre o decizie a insesi organelor care au stabilit existenta creanţei bugetare puse în executare şi fiindca, în aceasta etapa, nici nu exista posibilitatea vreunui control asupra acestei puteri discretionare. În al doilea rând - şi mult mai relevant -, este de observat ca, inclusiv în cazul în care, în mod excepţional, suspendarea ar fi dispusă de către organul care soluţionează obiecţiunea, această măsură poate dăinui numai "până la soluţionarea primei cai de atac", moment după care se continua executarea silită. 10.
3. c)În aceeaşi ordine de idei, este necesar să fie cunoscut ca, deşi art. 76 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996 permite formularea, la instanţa judecătorească, a unei contestaţii la executare, înregistrarea acesteia nu determina, eo ipso, suspendarea executării silite. Într-adevăr, conform art. 78 alin. 1 şi 2 din acest act normativ, "Până la judecarea contestaţiei, instanţa, la cerere, prin încheiere motivată, poate suspenda executarea silită. O dată cu încuviinţarea suspendării, contestatorul va putea fi obligat să depună o cauţiune, dar nu mai mult decât suma ce reprezintă obligaţia bugetară, pentru care se face executarea silită şi cheltuielile de executare. La stabilirea cauţiunii, instanţa va ţine seama de înscrisul constatator al dreptului invocat de contestator, de starea solvabilităţii sale, de valoarea bunurilor supuse executării silite, de cuantumul sumei datorate, precum şi de orice alte date ce interesează soluţionarea contestaţiei." Dificultatea obţinerii, în aceste condiţii, a încuviinţării suspendării este sporită, ca urmare a faptului ca art. I pct. 27 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 113/1999 a abrogat dispoziţiile imediat următoare, cuprinse în alin. 3 al art. 78 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, text care prevedea: "În cazuri urgente, preşedintele instanţei, potrivit alin. 1, poate dispune suspendarea executării silite, fără citarea părţilor şi fără dispunerea unei cauţiuni." 11. În esenta, rezultă din acest (atât de complicat şi instabil, din pacate) ansamblu de reglementări legale ca procedura executării creanţelor bugetare se caracterizează printr-o deosebită celeritate şi eficienta - ceea ce este pe deplin firesc, având în vedere importanţa acestei categorii de creanţe. Ca urmare, actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, la care se referă obiectiunile, contestaţiile şi plângerile reglementate prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1996, sunt puse în executare foarte rapid. 12. Aceasta înseamnă ca, în imensa majoritate a cazurilor, executarea creanţei bugetare este finalizată mai înainte de parcurgerea procedurii prealabile administrativ-jurisdicţionale astfel reglementate. Cu alte cuvinte, la momentul în care organele Ministerului Finanţelor desfăşoară aceasta procedura, subiectul de drept care a formulat obiecţiunea, contestaţia sau plângerea se vede deja lipsit, după caz, de sume de bani executate din contul sau bancar ori de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul sau ce au constituit obiectul executării silite. Iar până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să clarifice într-o modalitate definitivă şi irevocabilă dacă reclamantul datorează sau nu vreo suma de bani este cale lungă, ce include, cel mai adesea, proceduri în faţa unor instanţe judecătoreşti (curtea de apel şi Curtea Suprema de Justiţie) care, în mod obiectiv, nu pot soluţiona cauza foarte rapid. În acest context, este evident ca cele 4 + 1 luni de procedura prealabilă administrativ-jurisdicţională capata o alta semnificaţie, nefiind onesta utilizarea de locutiuni de genul "numai 4 + 1 luni" ori "nici măcar jumătate de an"; în realitate, aceste 4 + 1 luni (aproape jumătate de
4. an)constituie o durată care nu corespunde conceptului de "termen rezonabil" impus prin art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Atunci când unei societăţi comerciale (de exemplu, o întreprindere mica sau mijlocie) îi sunt poprite conturile bancare pentru mai multe luni, la care se adauga o alta lungă perioada de timp de continuare a acestei situaţii (de obicei, aproape doi ani) până când este epuizata definitiv şi irevocabil şi procedura judecătorească ulterioară, eventuala hotărâre judecătorească de restituire a sumei de bani executate cu titlu de creanta bugetară va fi primită, adeseori, de o societate comercială aflată într-o dificila situaţie financiară sau (dacă este vorba despre o sumă mare de bani) chiar în stare de faliment. Când banii pentru care te judeci ti-au fost deja luati de adversar, orice zi de întârziere a soluţionării acţiunii tale în justiţie devine foarte importanţa, îndeosebi atunci când esti comerciant (şi cu atât mai mult când actionezi în condiţii economice neprielnice, asa cum sunt acelea impuse, obiectiv, de trecerea la o economie de piaţa). Aici, "miza" procesului este nu numai obţinerea recunoaşterii nelegalitatii actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanţelor, ci obţinerea cat mai rapida a restituirii sumei de bani deja executate silit. Altfel, dreptatea vine prea târziu. Pe de altă parte, "Convenţia [pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale] subliniaza importanţa acordată ideii ca justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri de natura să-i compromita eficacitatea şi credibilitatea" (cazul "Moreira de Azevedo contra Portugaliei", 1990; în acelaşi sens, cazul "H. contra Frantei", 1989). 13. Aspectele anterioare trebuie să fie apreciate şi prin prisma situaţiei împovărătoare ce rezultă pentru reclamant prin aplicarea art. 6 din Legea nr. 105/1997, potrivit căruia: "Contestaţiile adresate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2% la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei, [...]. Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrală sau parţială a acestora." 14. Nu trebuie omisa nici împrejurarea ca, în cele mai numeroase situaţii, după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care se constata nelegalitatea actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanţelor, este necesară formularea unei alte acţiuni în justiţie, prin care să se solicite actualizarea cuantumului sumei de bani ce trebuie restituită (avându-se în vedere efectele inflaţiei şi alte efecte negative determinate de trecerea timpului în cadrul unei economii aflate în curs de reforma şi restructurare), precum şi să fie stabilit cuantumul prejudiciului cauzat reclamantului prin lipsirea sa de posibilitatea utilizării acelei sume de bani de-a lungul procesului (de exemplu, lipsirea de încasarea dobânzilor bancare). Acest nou proces în justiţie (pentru care, de altfel, trebuie avansate noi cheltuieli de judecată) poate să aibă o durată comparabila cu durata procesului anterior. Noul proces nu trebuie să fie analizat separat, din punctul de vedere al îndeplinirii exigenţei "termenului rezonabil", ci împreună cu durata celui dintâi proces (astfel cum rezultă din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu din hotărârile pronunţate în cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). 15. La toate acestea, se adauga necesitatea de a nu omite ca, o dată obţinută hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se dispune restituirea unei anumite sume de bani către reclamant, aceasta nu echivaleaza cu însăşi restituirea, adeseori procedura de restituire putând fi mai îndelungată chiar şi decât procedura stabilită prin Legea nr. 105/1997. Desigur însă ca, astfel cum s-a statuat în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, în cazurile "X. contra Regatului Unit", 1981 şi "Alsterlund contra Suediei", 1988), procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti nu sunt acoperite de garanţia "termenului rezonabil" prevăzută de art. 6 paragraful 1 fraza întâi din convenţie. 16. Dar nu numai aspectul pur "temporal" al procedurii prealabile instituite prin art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 interesează din perspectiva cerinței ca litigiul să fie soluţionat "într-un termen rezonabil". Într-adevăr, în contextul dispoziţiilor art. 6 din convenţie, cu privire la dreptul la un "proces echitabil", finalitatea acestei locutiuni atrage şi conotatia: "într-o modalitate rezonabila". De aceea, procedura prealabilă administrativ-jurisdicţională prevăzută de art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 contravine acestei finalitati şi prin stabilirea a nu mai puţin de trei paliere succesive de organe aparţinând aceleiaşi structuri administrative ("organele cu atribuţii de control sau de impunere", direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor). Unui asemenea periplu administrativ i s-ar fi putut recunoaşte, eventual, o ratiune, dar numai dacă ar fi avut o alta natura juridică decât aceea de procedura prealabilă, compusa din secvente relativ omogene; bunaoara, astfel cum s-a arătat anterior, în conceptia care a determinat modul de redactare a actelor normative înlocuite prin Legea nr. 105/1997, deciziile Ministerului Finanţelor erau considerate "definitive" (situaţie declarata neconstitutionala prin jurisprudenta Curţii Constituţionale, de exemplu prin Decizia Plenului nr. 1/1994). Dar, în condiţiile în care acest periplu administrativ are doar semnificatia îndeplinirii unor condiţii prealabile accesului în justiţie, o asemenea modalitate complicata de reglementare nu mai este "rezonabila", impunând - inutil, din perspectiva conceptului de "proces echitabil" - proceduri intermediare similare şi favorizand, de altfel, o excesiva birocratie şi, uneori, corupţia. Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi termen (precum cel de 4 + 1 luni) poate prezenta dificultăţi diferite, fiind, asadar, mai mult sau mai puţin "rezonabil", după cum înăuntrul acestuia reclamantul trebuie să desfăşoare o procedură juridică în faţa unui singur organ abilitat, sau, dimpotriva, este obligat la eforturi mai mari, fiindca trebuie să se adreseze - cu cereri de fiecare data motivate - unei succesiuni de trei organe administrative. 17). În concluzie, prevederile art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 sunt neconstituţionale. Dacă aceasta concluzie ar fi fost impartasita prin decizia Curţii Constituţionale la care se referă prezenta opinie separată, decizia astfel pronunţată ar fi atras, desigur, datorită relatiei normative existente, şi inaplicabilitatea prevederilor din textele de lege imediat următoare (îndeosebi a prevederilor art. 6), care însă nu conţin, în sine, vreun element de neconstituţionalitate. * * * Potrivit art. 1 alin.

(3)din Constituţie, România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin.

(2)din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei unuia dintre judecătorii Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta constituţionalităţii prevederilor art. 2-5 din Legea nr. 105/1997 pentru soluţionarea obiectiunilor, contestaţiilor şi a plangerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor. Lucian Mihai, preşedintele Curţii Constituţionale ------------